Elena ARMENESCU: LA MULȚI ANI POETULUI FLORIAN SAIOC LA 90 DE ANI!

Florian Saioc s-a născut la 27 ianuarie 1931, în comuna Seaca, jud. Teleorman, într-o familie de ţărani. Tatăl – Ionel Saioc – supranumit Moţu, şi mama, Catrina, născută Dorcescu. Studiile primare le face în comuna natală, apoi, Liceul Comercial în Turnu-Măgurele şi Bucureşti.

Este absolvent al Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”, în prima sa promoţie. Debutează la revista Flacăra şi, după absolvirea şcolii, în 1950, este repartizat ca redactor la revista „Viaţa Românească”. În acelaş an, la Concursul Naţional de Literatură, organizat de Editura Tineretului, primeşte premiul al III-lea din mâna lui Mihail Sadoveanu, premiul I nefiind acordat.

Din cauza divergenţelor dintre ceea ce învăţase în şcoală şi realitatea comunistă, în 1952 şi-a dat demisia de la „Viaţa Românească”, şi este trimis sub escortă la muncă forţată în batalioanele D.G.S.M. 2 Constanţa (Mangalia, Medgidia). După toate acestea, se doreşte reeducarea lui prin muncă şi este trimis ca necalificat la uzinele Semănătoarea, după care devine redactor la Semănătoarea. Nu-l mai publică nimeni şi, în 1965, este exclus din Uniunea Scriitorilor, fiind reprimit imediat după Revoluţie.

La Editura Litera îi apare volumul „Baladă pe rug” şi, în 1973, volumul „Motive istorice”. În 1979, la Editura Albatros, apare volumul „Cerul perfect”. Urmează „Ştefăniţă Luminiţă” (Editura Ion Creangă, 1979), „Arborele de sânge” (Editura Cartea Românească, 1986), „Cartea cu ferestrele deschise” (Editura Albatros, 1988), „Coşmarurile din carcera comună” (Editura Omnia, 1993), „În ogradă la bunici” (Editura Diogene, 1997), „Dragoste la vârsta întâi, dragoste la vârsta a treia” (Editura Semne, 2001), „Imaginara paranghelie” (C.J.C.C. Gorj, 2002), „Psalmul cenuşii (holocaustul perpetuu)” (Editura Rhabon, 2003), „Revelaţii sacre (poeseuri)” (Editura Corgal Press, Bacău, 2003), „Divina Creaţie (poeseuri)” (Editura Semne, 2003), „Cu diktatul şi ucazul ne-am înlăcrimat obrazul„ (Editura Clusium, Cluj, 2004), „Fericirea infinitei mirări – Editura Clusium, Cluj, 2004, Anotimpurile cuvântului – Editura Clusium, Cluj, 2004, Nocturnele” (Editura Măiastra, 2007), „Slugă la zădărnicie” (Editura Măiastra, 2008), „Carte de indentitate” (Editura Măiastra, 2009, 101 poeme” (Editura Biodova, 2010).

În 2006, scriitorul apare în „Antologia scriitorilor gorjeni”. Colaborează la diferite ziare şi reviste: „Ramuri”, „Măiastra”, „Columna”, „Ecouri Dunărene”. Despre opera sa au scris Gh. Grigurcu, Al. Balaci, Mircea Ciobanu, Pan M. Vizirescu, Zenovie Cârlugea şi alţii.
În 17 septembrie 2010, este învestit cetăţean de onoare al comunei sale natale, Seaca, pentru oglindirea în opera sa a frumuseţii Teleormanului. Este căsătorit cu Zefira Victoria, căreia îi dedică mai multe volume de versuri. În prezent, locuieşte la Târgu-Jiu.

Îi urăm viaţă lungă, multă sănătate şi cărţi inspirate.

La mulţi ani!

–––––––––-

Elena ARMENESCU

27 Ianuarie 2021

București

***

CU PLANETA LA DUMNEZEU

visai că mă urcai în sus pe zare cu tot Pământul nostru în spinare

un ins opri în drum motocicleta: unde te duci bă vere cu planeta

păi mulţumesc întâi de întrebare i-o duc lui Dumnezeu să o repare

s-o ţină-o vreme la întinerire că-aproape nu mai poate să respire

când ajunsei la Dumnezeu prea sfântul îmi zise:

bine, lasă jos Pământul

Continue reading „Elena ARMENESCU: LA MULȚI ANI POETULUI FLORIAN SAIOC LA 90 DE ANI!” →

Alexandru NEMOIANU: CÂTEVA AMINTIRI DESPRE PĂRINTELE CORIOLAN BURACU

Părintele Coriolan Buracu a fost una dintre marile personalități ale Văii Almajului din Banatul muntos. Este bine să amintim câteva dintre caracteristicile Banatului de munte pentru a înțelege mai bine rostul avut de Părintele Coriolan Buracu.

Banatul de munte este o regiune românescă distinctă care cuprinde triunghiul muntos din zona Semenic, Muntele Mic, parte din Retezat. O regiune locuită din vremuri imemoriale și covărșitor locuită de Români.

Românii din Banatul Muntos au avut întotdeauna rosturi militare. Rostul lor era de a apăra vadurile Dunării de atacurile otomane. Încă în veacurile XIII și mai vârtos în cele următoare, Românii bănățeni, organizați în districte militare privilégiate, au avut îndatoriri militare și pentru asta au fost asimilați clasei nobiliare, erau “țărani cu blazon” dar, mai ales, oameni liberi.

Această libértate și-au aparat-o cu tenacitate și în vreme ocupației otomane și a celei austriece și a acelei austro-ungare și în cea a jugului bolșevic. Dintre ei au răsărit oameni de frunte și mai ales luptători pentru libértate. Unul dintre ei a fost Coriolan Buracu.

Realizările lui se întind în domeniul pastoratiei, culturii și promovării idealurilor românești. Sunt destul de multe studii și articole care au prezentat activitatea Părintelui Coriolan Buracu și fără îndoială că altele le vor urmă. În cele ce vor decurge voi prezența doar câteva amintiri personale legate de această mare personalitate care a fost a Văii Almajulului dar și a familiei lui. Aceste amintiri se leagă de documente păstrate în casa Boldea(familia mamei mele) din Borlovenii Vechi și în memoria colectivă a familiei mele.

Părintele Coriolan Buracu a fost nepotul învățătorului Pavel Boldea (1842-1917) din Borlovenii Vechi care a avut descendenți direcți pe: Pavel Boldea (ulterior Protopop și Colonel K.u.K,având o strălucită carieră), pe Grigore, Remus, Călina și Măriuță.

Călina s-a măritat în familia Buracu în Prigor și a avut pe Iosif Coriolan, pe frații și surorile lui.

În formarea și educația lui Coriolan Buracu un rol decisiv l-a avut unchiul său Protopopul Pavel Boldea.

Protopopul -Colonel K.u.K Pavel Boldea a luat asupra sa asigurarea speselor de școlarizare pentru nepotul său.Din acea vreme în casa Boldea din Borlovenii Vechi se păstrează un schimb de corespondență între unchi și nepot, în vremea când acesta din urmă era la școală, la liceul din Brașov și apoi la Caransebeș.

Rezultă că „unchiul” era foarte scrupulos și cerea socoteală cu precizie asupra cheltuielilor. Mai rezultă că „nepotul” îi dădea ascultare cu grijă dar totuși se comporta în limita vârstei lui tinere și își îngăduia mici zburdalnicii inerente vârstei. Mai rezultă că în vremea școlii Coriolan Buracu, fără să fie eminent, era un student bun și excelent în anume domenii. Deci era, încă de tânăr, o fire pasională și cu personalitate. În acea vreme Coriolan Buracu se gândea să devie actor, având real talent.Unchiul sau s-a opus cu vehemență și, se spune, că după ce a auzit acest „plan”, l-a chemat pe nepot și a mers cu el până în „delul Prigorului” (pe drumul „scurt”),acolo i-ar fi spus,”dacâ vrei să fi actor mergi la Prigor și dacă vrei să te faci popă te întorci cu mine în Borloveni”. Coriolan Buracu s-a întors cu unchiul sau în Borloveni. În vremea copilăriei și școlii Coriolan Buracu a legat prietenie frățească cu vărul sau, feciorul Protopopului Pavel Boldea, Romulus Boldea, bunicul matern al semnatarului acestor randuri, ajuns ulterior ofițer și Lt. Colonel în armata K.u.K și apoi, armata regală română.

Tot Protopopul Pavel Boldea, ajuns comandant al canonicilor ortodocși din armata austro-ungară, a facilitat încadrarea Părintelui Coriolan Buracu în cadrul aceluiași corp în vremea Primului Război Mondial. În condiții grele pentru Părintele Buracu, care fusese deportat din Mehadia,unde era preot, în Ungaria, în lagărul de la Șopron.De fapt toți intelectualii și fruntașii Români din zonele de graniță au fost deportați atunci. Din Mehadia a fost deportat și Doctorul Virgil Nemoianu, bunicul semnatarului acestor randuri și familia lui.Protopopul Pavel Boldea, prin prestigiul și influența ce le avea, a reușit să obțină scoaterea nepotului sau, Preot Coriolan Buracu din lagăr și încadrarea lui ca preot militar.

În anii dintre cele două războaie mondiale,relațiile dintre Lt.Colonelul Romulus Boldea și Părintele Coriolan Buracu,amandoi facand cariera merituasa , remarcabila si de folos Banatului de Munte, au continuat cordial și tot cordiale au fost relațiile dintre copiii lor.

In 1945-1946,cand Parintele Coriolan Buracu aflat la Fagaras, a avut silit sa stea ascuns.In momente nespus de grele,legate si de moartea sotiei lui,tatal meu, Virgil Nemoianu a ajutat mult familia lui. Iar in anii urmatori,atat Lt.Col.Romulus Boldea,cat si varul lui, Parintele Coriolan Buracu , au avut de suferit persecutiile bestialului sistem comunist.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: CÂTEVA AMINTIRI DESPRE PĂRINTELE CORIOLAN BURACU” →

Alexandru NEMOIANU: ,,VI SE PARE CĂ AM VENIT SĂ DAU PACE PE PĂMÂNT?” (Luca 12;51)

În unul dintre cele mai înfocate cuvinte de învățătură și avertisment ale Mântuitorului, El ne spune că a venit să arunce “foc” pe pământ și “dezbinare”. Acestea sunt cuvinte nespus de puternice și care avertizează fără drept de apel. Cei care ascultă de Mântuitorul și doresc Mântuirea trebuie să și împlinească cele spuse de El.Nu este cale “împrejur”. Iar scopul Creștinismului a fost și a rămas ca toate să devină “una” prin și în Iisus Hristos. Prin El dezbinarea păcatului se va înlocui cu “dezbinarea” după Credință. Iar “dezbinarea” credinței înseamnă alegerea grâului de pleavă, a grâului de neghină. Grâul va fi așezat în “jitnitele” Raiului, iar pleava și neghina vor fi arse cu foc nestins. Această este făgăduință în veac și după cum știm” Cerul și Pământul vor trece, dar Cuvintele Mele nu vor trece”(Luca 21;33).

Aceste find spuse trebuie să ne aducem aminte că Învățătura și Cuvintele lui Iisus sunt pentru totdeauna și adresează condiția umană în “general” și în “detaliu”; acuma două mii de ani ,astăzi și întotdeauna. Existența noastră omenească în această lume este scurtă,de fapt foarte scurtă.Dar în acest timp scurt trebuie să facem ceea ce este drept și la caz că nu o vom face urmările vor fi devastatoare și veșnice. Iar această înseamnă mai întâi să recunoaștem ce este drept și ce nu este drept în circumstanțele existențiale care ne sunt date. Noi nu putem schimba aceste circumstanțe dar avem obligația de a acționa bine în mijlocul lor. Între stările lumești pe care toți și fiecare le înțelegem se află condiția de ‘bogăție” și sărăcie”. Este o condiție care este datorată păcatului din lume dar care poate face ca păcatul să fie mai mic; prin obligația celor “bogați” de a ajuta pe cei “săraci”. Această ajutorare este în fapt una dintre cele mai esențiale obligații creștine. Asuprirea săracilor, neglijarea lor atrage mânia lui Dumnezeu. Atrage mania lui Dumnezeu deoarece bunătățile,darurile date oamenilor și care sunt ale lui Dumnezeu, sunt însușite și folosite nedrept, este și hoție și ticalosie. Să luăm bine aminte căci, ”înfricoșător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului celui viu” (Pavel,Evrei 10;31). Să ne uităm în jurul nostru.

Circumstanțele lumii în care trăim sunt teribile. Sunt teribile mai ales sub aspectul divizării , nu pur și simplu nedrepte, a divizării obscene între “bogați” și “săraci”.

În Statele Unite, cea mai bogată țară a lumii, 90% din bogăția țării este deținută de mai puțin de 1% din populație. Dacă până prin 1965 raportul dintre salariul unui muncitor mediu și al unui patron era de circa 1la 20,acuma a ajuns de 1 la 300! Între 2000-2017 salariul mediu al unui muncitor a crescu cu circa 11%, veniturile patronatului au crescut cu 1000%! Este scandalos. Dar încă mai scandalos este faptul în discursul “oficial”, al “puterii”, se declară că în USA nu există clase sociale, toți sunt egali. Este o afirmație absolut stupefiantă,de un cinism și cruzime inimaginabilă. Ce “egalitate” poate există între o familie care caută să supraviețuiasacă în cadrul unui buget de treizeci de mii de dolari pe an și oameni care au venituri de câteva miliarde de dolari pe an? Iar în plus trebuie amintit că în USA practic nu există servicii sociale: școala, sistemul medical sunt plătite de fiecare cetățean. Iar această inegalitate exista în toată lume, între oameni și între țări.

Țările “avansate” dețin peste 80% din bogăția lumii la o populație ceva mai mică de 25% din populația lumii. Repet această inegalitate nu este pur si simplu nedreaptă,este obscenă. Iar pentru a încununa și permanentiza această nedreaptă orânduire a fost lansată indeologia “globalismului” și sistemul “globalist”. Aceasta înseamnă încercarea de a legifera inegalitatea, de a o declara stare ideală și perpetuă. Acestui scop servesc NATO, Europa Unită și Bruxelles, ”sorosismul”, Organizațiile Ne Guvernamentale, cei care le urmează năuci, adică “imbecilii utili”.

Dacă este să privim ceva mai aproape de “casă” vom vedea că lucrurile nu stau bine. Iar aici trebuie ținut minte că ÎNCĂ în România învățământul și sistemul medical, în cea mai mare parte sunt plătite de la bugetul statului. Iar aceasta este o consecință a sistemului socialist, o rămășiță a lui.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,VI SE PARE CĂ AM VENIT SĂ DAU PACE PE PĂMÂNT?” (Luca 12;51)” →

Pr. IUSTIN T.: Dumnezeu nu este un gând slab al minţii noastre…

Am ştiut dintotdeauna că gândurile lui Dumnezeu nu sunt ca gândurile noastre.

Să ne gândim bine. Oare Dumnezeu încape în gândul nostru de toate zilele despre El? Oare să fie aşa croit să se potrivească celei mai bune şi morale – dar şi celei mai slabe – reprezentări a lumii? Adică este El cel care răsplăteşte pe cei „buni”, pedepseşte pe cei „răi”, mă apără de nedreptăţile sociale, mă scapă mai repede de boală, dacă e criză mă scoate mai repede din criză, dacă am examen mă ajută să trec, ca să pot să-mi văd de viaţă etc.? Este El acel mecanic al lumii de la care cerem mereu ca viaţa să fie ce a fost „înainte”, ca să ieşim mai repede din pandemie, ca statul să ne lase în pace să ne închinăm, ca să nu se mai audă de război, ca străzile să fie mai „sigure”, ca lumea în general să nu ne mai pună piedici să trăim…?
Desigur. Dumnezeu se face pentru noi asta, dacă îl înţelegem şi îl formulăm aşa. În iubirea lui generoasă şi liberă, se lasă modelat de noi. Transformat ori deformat de noi. Dar dacă asta dorim de la Dumnezeu şi nu altceva, atunci Dumnezeu a devenit un „gând slab” al minţii noastre. Cel mai slab. A devenit un capăt al dorinţei noastre de a trăi în lume, după fricile şi nevoile ei. Şi dacă a lăsat mintea noastră să-l prefacă în aşa ceva, dintr-o smerenie a Lui, dacă acceptă să discute cu noi în aceşti termeni, nu înseamnă că El s-a identificat vreodată cu aşa ceva. Sau că e de acord cu toate ideile şi dorinţele noastre despre firea Lui. Paradoxul e, însă, că ne iubeşte, şi blândeţea Lui îl face să „pară” de acord cu toate stângăciile noastre despre El, până la a deveni de nerecunoscut.
Fiecare om e liber să-şi croiască propria viziune despre lume. Dar dacă am ieşi, o clipă, din strâmtoarea minţii noastre, şi l-am privi pe Dumnezeu din perspectiva Lui? Dacă am crede despre El ce crede El despre El…? Nu ar fi o ieşire extraordinară în gândul Lui? Nu ar fi o ieşire din eternul „gând slab” al minţii noastre? Căci, în adâncul nostru, dacă suntem sinceri, de acel Dumnezeu slab suntem noi înşine dezamăgiţi, căci îl iubim atât cât răspunde la dorinţele noastre. Un Dumnezeu moral, pe care nu avem cum să-l stimăm cu adevărat, căci nu l-am făcut mai mult decât egalul nostru – sau mai curând mai sub-egalul nostru – care ne reglează condiţiile vieţii. Iar valoarea pe care i-o dăm lui Dumnezeu este valoarea la care ne trăim viaţa. Iar cei care, de pildă stau mereu departe de Biserică şi sunt etern nemulţumiţi de Dumnezeul din societatea noastră, sunt, de fapt, în adâncul lor dezamăgiţi de gândul cel slab al minţii lor. Sunt dezamăgiţi de Dumnezeul cel slab al gândului minţii lor. Şi în dezamăgirea lor fug toată viaţa de El. Când de fapt fug de ceea ce au croit ei înşişi.
O, dar Dumnezeu n-a fost niciodată acest gând slab al minţii noastre. Ce bine că nu s-a potrivit socotelilor noastre. Ce bine că mai există altă Minte pe lume. Şi ce fericire că putem vorbi aşa!
Şi oare cum ar fi gândul „tare” al lui Dumnezeu…? Cum ar fi să gândim „tare” despre Dumnezeu, cu minte de carne, iar nu cu dinţi de lapte? Cum ar fi ca energiile şi zăgazurile vieţii să se verse, deodată, în puterea şi maiestatea lor adevărată? Căci dacă gustăm o dată din Dumnezeul pe care nu l-am încercat niciodată, s-ar putea să ne placă pentru totdeauna… S-ar putea să vrem să nu mai fugim de El niciodată!
De pildă iată. Intrăm într-o zi moştenind toate slăbiciunile ei în venele noastre. Dimineaţa ne trezim setaţi cu ştirile de seara trecută. Ni s-a spus câte s-au întâmplat pe lume. Mai ales câte nu trebuiau să se întâmple. Auzim de crize, de incendii, de restricţii, de planificări pentru viitor, îndulcite de pastile din sport, cultură sau divertisment… Mergem la servici, sau stăm acasă şi ne petrecem ziua muncind, cu conştiinţa tuturor debilităţilor lumii noastre, asupra cărora n-avem putere. Sau asupra cărora ni s-a atras atenţia, poate sub forma unei mici învinovăţiri, ori frustrări de către mass-media, că n-avem putere… Ne mai relaxăm, dar ne relaxăm cu conştiinţa, parcă, că e un respiro îngăduit de mersul general al lumii. O recreaţie dinăuntrul unei neodihne a lumii. Venim acasă cu cumpărăturile ca o mică biruinţă că am mai salvat ceva din neputinţa lumii, şi că, parcă, suntem mai „echipaţi” să înfruntăm mecanismul ei imperfectibil. Seara ni se pare că lumea a fost plină de slăbiciuni şi astăzi, dar am mai corectat ceva din puţinătatea şi dezordinea ei, prin faptul că ne-am făcut treaba bine şi corect, şi am protejat familia prin energiile, lucrurile şi banii aduşi în casă. Ne culcăm uşor mulţumiţi, uşuraţi, dar cărând speranţele şi neliniştile generale ale lucrurilor de rezolvat în societatea noastră: criza, sănătatea, libertatea de mişcare şi altele. Spunem o rugăciune ca Dumnezeu să potolească ceva din toate acestea şi să facă ordinea lumii mai bună de trăit şi de crescut copiii. Dacă auzim de incendii în spital, zicem: „Doamne, apără-ne, să nu murim!”. Dacă auzim de cazul de trafic de copii de la Caracal, zicem: „Doamne, păzeşte-ne copii, fă să nu mai fie aşa ceva”. Dacă vin migranţii: „Doamne, apără-ne de migranţi”. Suntem cinstiţi şi-l rugăm pe Dumnezeu lucruri rezonabile. Nu ne-ar putea învinui cineva că ne trăim viaţa altfel decât cum ştim mai moral şi mai bine…
Dar ce s-a întâmplat de fapt în acest dialog de o zi cu lumea, în subconştientul sufletului nostru…? S-a întâmplat că ne-am rugat după chipul şi asemănarea lumii.
S-a întâmplat că l-a făcut pe Dumnezeu o extensie a crizelor lumii, a slăbiciunilor ei, pe care aşteptăm să le rezolve… Pentru că nici prin gând nu ne-ar trece că Dumnezeu nu se amestecă în ordinea şi justiţia imperfectă a lumii, în mersul lumii „de la televizor”. Ci că El vine cu graţia Lui ca să repare lumea dinăuntrul lumii, lumea sufletelor noastre. Vine să ne vadă liberi de păcat, de fricile şi angoasele lumii, de aşteptările şi de dorinţele după chipul lumii. Vine să ne elibereze de ordinea imperfectă dinafară, pentru ordinea şi frumuseţea lumii dinăuntru. Dar, în mod subtil, mass-media ne-a atras atenţia permanent că toate crizele şi slăbiciunile lumii, sunt, într-un fel… datoria Lui. „Iată”, zice în mod subconştient lumea, „iată toate slăbiciunile lumii. De ce nu rugaţi pe Dumnezeul <vostru> să le rezolve?”. Însă lucrarea e şi mai perfidă, în adâncul ei teologic. În toată această scenetă exterioară a lumii, în debilitatea ei, stă ascuns gândul de învinovăţire al Continue reading „Pr. IUSTIN T.: Dumnezeu nu este un gând slab al minţii noastre…” →

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: EXPOZIȚIE INTERCONTINENTALĂ DE ARTĂ: O.N.U. SIMBOL AL VIEȚII, LIBERTĂȚII ȘI FERICIRII

Împlinirea a 75 de ani de la înființarea Organizației Națiunilor Unite este un motiv de sărbătoare nu doar în sens politic, ci și artistic. Așa a gândit artistul, curatorul și promotorul Ștefan Balog, președinte al Fundației Inter-Art din Aiud, atunci când a lansat o invitație neobișnuită artiștilor de pe șase continente, din cele 193 de țări membre ale ONU: dedicarea unei expoziții în premieră mondială absolută acestei aniversări.

Organizatorii au optat pentru tablouri în format 21 x 21 cm. La finalizarea procedurii de selecție, 24 de artiști, reprezentând un bogat spectru multietnic, care simbolizează diversitatea artistică a umanității întregi, au fost desemnați să reprezinte prin operele lor idealurile care au stat la baza constituirii Organizației Națiunilor Unite. Lucrările lor urmează să fie expuse la sediul ONU din New York, respectiv la Palatul Națiunilor din Geneva.

Manifestarea este organizată cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe și al Institutului Cultural Român. Preluând patronajul expoziției, Președintele României, Klaus Werner Johannis a apreciat în discursul său de inaugurare intenția participanților de a promova și menține pacea lumii (discursul integral este publicat în catalogul expoziției).

Manifestarea se constituie ca omagiu adus ONU, însemn de respect pentru tot ceea ce reprezintă acum această organizație ajunsă în al 75 de an de existență, afirmă Ştefan Balog. Curatorul expoziției dorește să conecteze prin artă toate națiunile lumii. Scopul expoziției este acela de a demonstra că, prin artă, putem construi „o lume mai bună, o lume a libertății și conviețuirii, a cooperării și înțelegerii și a unității dintre oameni, dintre națiuni și culturi” (extras din comunicatul de presă al Fundației Inter-Art).

Ținând cont de restricțiile impuse în perioada pandemiei, expoziția poate fi vizitată numai virtual la adresa http://www.inter-art.ro. Urmează ca tablourile să fie expuse în spațiul destinat lor deîndată ce va fi posibil.

Reprezentând Principatul Liechtenstein, artista Barbara Walder, cunoscută publicului român prin mai multe expoziții organizate în diferite orașe ale țării, a acordat interviuri mai multor publicații din Germania, exprimând admirație pentru inițiativa fundației din Aiud. A apărut între noi un puternic sentiment de unitate, a remarcat artista care-și semnează operele cu pseudonimul Luzena. Noi, artiștii lumii, suntem unul singur în această operă mare de artă, constituită din mai multe părți individuale. Acest fapt ne dă un puternic impuls, cumulând dorințele noastre de bine, pe care le adresăm atât ONU, cât și întregii lumi. Covid-19 ne poate separa fizic, dar în interior, se simte cum crește în noi o solidaritate strânsă. Mintea omului este capabilă să creeze unitate și armonie.

În imagine apare lucrarea Barbarei Walder – Luzena (http://www.luzena.art/) intitulată Omagiu lui Dag Hammarskjöld (2019, artă concretă: pictură-colaj, hârtie dublu stratificată de ziar, foiță de aur 24 carate, 21 x 21 cm). Dag Hammarskjöld a fost al doilea secretar general al Organizației Națiunilor Unite.

Ideile sale, dragostea sa pentru natură, practicile de solitudine, lecțiile deduse din religia naturii, atașamentul său, simplitatea, modestia și fidelitatea sa față de formele cunoașterii spirituale, pe care le-a valorificat tacit în activitatea sa politică extrem de eficientă, trăgându-și sevele din experiența spirituală similară a unei largi comunități de oameni însuflețiți de aceleași idealuri, au exercitat asupra artistei Barbara Walder, alias Luzena o fascinație deosebită. Prin el i s-a deschis o nouă perspectivă asupra spiritualității unei întregi serii de demnitari de prim rang din domeniul politicii de înaltă clasă.

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: EXPOZIȚIE INTERCONTINENTALĂ DE ARTĂ: O.N.U. SIMBOL AL VIEȚII, LIBERTĂȚII ȘI FERICIRII” →

Theodor DAMIAN: PANDEMIE ȘI CREDINȚĂ

Am sperat că scăpăm, dar n-am scăpat. Noroc că speranţa nu moare. Dum spiro spero. Speranţa este menită să întărească şi să valideze credinţa. Câtă vreme sper, cred – Dum spiro credo.

Pandemia a lovit omenirea ca un război nevăzut şi văzut în acelaşi timp. Nu vedem inamicul dar vedem victimele. Ca în lupta cu puterile întunericului. Nu le vezi dar consecinţele sunt concrete, simţite. Ne-a lovit tare la începutul anului. Pentru protejarea noastră au fost impuse restricţii cu totul neaşteptate, pentru mulţi neimaginate.

Citim, auzim, vedem zilnic la buletinele de ştiri cifre, statistici îngrijorătoare, înfricoşătoare. Până nu a venit moartea la pragul tău cifrele rămân cifre şi statisticile rămân statistici. Dar deodată auzi că un prieten e în spital, că un vecin a murit, că cineva din familie este infectat. Am parcurs întregul an 2020 în această stare duală: pentru unii, veștile proaste sunt acolo, undeva. Pentru alţii, se întâmplă că ele sunt aici şi acum.

Unii sfidează realitatea, alţii o trăiesc cu frică şi cu cutremur. Anul se încheie curând, dar iată, nu şi războiul nevăzut. E ca un vulcan care izbucneşte şi nu ştii câtă lavă încă mai are de vărsat. Stai în preajma morţii. Sau fugi. Dacă poţi. Vulcanul este localizat, duhul cel rău însă nu. Cum vedem, nici virusul. Unde să fugi? Timp de aproape un an de zile oamenii s-au obişnuit, ori au început să se obişnuiască, ori, Doamne fereşte, vor trebui să se obişnuiască a trăi cu duşmanul în coastă. Ca atunci când locuieşti pe un teren minat. Nu ştii când calci pe mină şi explodezi. Dar umbli, cât poţi de atent, însă fără nici o garanţie de siguranţă, cu speranţa şi rugăciunea în suflet.

Doamne apără şi păzeşte! Pandemia a produs o transformare benefică în om la nivel spiritual. Mă refer în special la lumea mea, a credincioşilor creştini, pe care o cunosc direct. O transformare se va fi produs în viaţa tuturor oamenilor indiferent de religie, de filosofie, de concepţie de viaţă pentru că fiecare este afectat într-un fel sau altul. Dar pentru noi, cei credincioşi, transformarea se concretizează în sporirea credinţei în Dumnezeu, în înmulţirea rugăciunii care ne apropie de Dumnezeu.

Ştim că la nevoie omul recurge la Dumnezeu. Nu generalizăm însă. Dar tocmai, pentru că a venit nevoia peste noi, se validează zicala: recurgem la Dumnezeu. Nu ştim: poate asta este lecţia pe care El a decis să ne-o dea ca să reconsiderăm ABC-ul existenţei umane. Nihil sine Deo. De ce acum? Poate aşa cum a zis Sf. Pavel despre Întruparea Domnului în istorie, că s-a petrecut „la plinirea vremii” (Gal. 4, 4). A socotit Dumnezeu că acum este momentul pentru o astfel de lecţie. Noi ştim că lumea merge prost. Nu merge în direcţia conformă menirii ei. Dar cât este de aproape de prăpastie, cât mai este până acolo, nu ştim. Dumnezeu însă ştie. De aceea El alege momentul lecțiilor şi tipul de lecţie.

Pandemia aceasta ne face să privim viaţa altfel. Una e să gândeşti că trăieşti şi că vine vremea să mori, într-un fel sau altul, şi speri să ajungi la o vârstă cât mai înaintată, morţile premature fiind considerate excepţii, şi alta e să trăieşti cu moartea la uşă sau în casă. A venit la vecinul tău, e foarte aproape de tine. Mai rău: auzi de un prieten drag că a murit, de o rudă apropiată. Nu de bolile noastre obişnuite cu care am învăţat să trăim, ci de acest virus care este şi care nu-i, dar, de fapt, care este peste tot. Când nu te aştepţi poate fi la tine.

Continue reading „Theodor DAMIAN: PANDEMIE ȘI CREDINȚĂ” →

Vasilica GRIGORAȘ – ATENȚIE, PERICOL DE CONTAMINARE CU „SEMINȚELE FERICIRII“!

În volumul „Tâlcuiri la firul slovei”, Editura PIM, 2020, am inclus și capitolul <<ADNOTĂRI ASUPRA UNOR PROZE PUBLICATE ONLINE ÎN „CERCUL LITERAR DE LA CLUJ”>>.

Pentru început: ATENȚIE, PERICOL DE CONTAMINARE CU „SEMINȚELE FERICIRII“!

A devenit o cutumă pentru mulţi dintre noi, ca la un moment dat să ne mai şi copilărim. Dar nu oricum, ci reînviind fragmente, părţi din propria copilărie din sânul familiei şi comunităţii în care ne-am născut şi am trăit, acestea făcând parte din bagajul nostru de amintiri. În acest perimetru se înscrie şi scriitura Mariei Cernegura „Seminţele fericirii“, care ne mărturiseşte: „Mi-e dor de vremurile din urmă când fericirea țesea sub mine mușchiul curajului de mai târziu. Mi-e dor de copilul care am fost și nu mai sunt…“ Şi cine nu are un asemenea dor?

În atare situaţie, adultul şi copilul, întruchipări ale aceleiaşi entităţi, fiinţe îşi dau mâna; pe de o parte, luciditatea, pe de alta, inocenţa devin aliaţi şi fac un pact de bună înţelegere pentru o călătorie în timp şi spaţiu. Un joc, să-i zicem sportiv (şi unde este sport, este şi fairplay), în care fiecare vine cu partea lui de contribuţie. Şi dacă e să le cântărim (pe cât posibil), copilul plin de candoare este cel care poartă făclia aprinsă a amintirilor. De la început se deschide cufărul cu trăiri de tot felul. Ambii jucători se bucură din plin. Maria Cernegura ne invită să ne bucurăm şi noi, cititorii de seninul de altădată, să ne îmbrăcăm în haina atitudinii ludice, împodobită din belşug cu lirism. Întoarcerea în timp, în anii împrimăvărării, în care natura întreagă se trezeşte, creşte şi dăruieşte culoare, lumină, triluri…. Fiinţa umană parcă înfloreşte şi ea, sufletul copilului fiind un bun receptor al mesajelor din natură este mişcat de tot ceea ce se întâmplă.

Întâlnim în „Seminţele fericirii“, multiple ipostaze ale trăirii copilului: este fericit şi trist, atent şi distrat, ascultător şi neastâmpărat… Nu-i scapă nimic Mariei Cernegura din ceea ce reprezintă copilăria în satul românesc. Lucru întâlnit la mulţi dintre scriitorii români: Creangă, Sadoveanu, Agârbiceanu… Ceea ce îi deosebeşte, sunt trăirile fiecăruia şi modul de expunere a acestora de către scriitor.

Autoarea reuşeşte să facă o prezentare realistă, nevedită după propriile modele până la detaliu. Suntem beneficiarii unui tablou complex şi simplu în aceeaşi măsură. Imagini în care sunt zugrăvite descrieri ale reliefului şi frumuseţilor naturii, grădina cu nuci, cireşul amar, meri, perii vecinei, agudul, vişinii, narcisele… În câmpul descrierilor de natură apar personajele: părinţi, fraţi, soră, vecini, oameni din comunitate. Printr-o atentă angajare a privirii şi o reală receptare a mediului natural şi a oamenilor, scriitoarea realizează portete vii ale părinţilor. Constatăm că avea cui să-i semene fata: „am fost copil vesel, iubitoare de oameni de mică și ascultătoare, și când n-am ascultat de vorba bună am ascultat de băț și de ceartă și tot am ascultat. Și cel mai frumos pare să fi vorbit despre mine oamenii, mai ales când am început să cânt în corul bisericii, îndemnată de vecina…“

Întâmplător sau nu, povestea copilăriei Mariei Cernegura se petrece pe strada Florilor, însă uneori pe lângă flori, pomi şi fructe de tot felul, apărea şi nuieluşa lui Moş Nicolae (asemenea poveştilor lui Ion Creangă). Bunătatea şi exigenţa făceau casă bună în educaţia sănătoasă a copiilor; astăzi exigenţa fiind respinsă. O fi bine, n-o fi?!

Bine conturată este şi arhitectura sufletului celor care trăiau şi munceau în comunitate. De multe ori, aceştia erau şi actorii unor întâmplări hazlii (Anicuţa şi soţul băutor…), tărăşenii povestite cu talc de pe „delușorul ce se năștea generos așa din nimic, curbat fără curaj, atât cât să pară coama unui cal deşălat de atâta cărat femei grase pe spinarea lui.” Din modul de exprimare se degajă un suav simţ al umorului. Nu-i scapă Mariei Cernegura nici micile şmecherii ale omului simplu, dorinţa de a păcăli: „Moș Canțăr îşi croise câteva păhărele din lemn cu fundul fals”, însă, asta nu ţinea mult pentru că ştia să remedieze intenţia primară.

La polul opus, relaţiile dintre vecini erau curate, sincere „vecina era pentru mama, ca o mamă”. Şi credinţa era înstăpânită în sufletul oamenilor, aveau o relaţie profundă cu Dumnezeu, pe care a moştenit-o şi autoarea: „Păstrez în sufletul meu visul Maicii Domnului ca fiind sămânţa inocenței din mine care n-a pierit nici astăzi”.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ – ATENȚIE, PERICOL DE CONTAMINARE CU „SEMINȚELE FERICIRII“!” →

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: PANDEMIA COVID-19, DICTATURA MĂȘTII, NECESITATE ȘI EFECTE PSIHOLOGICE

Și… iată că, la toate situațiile precare la care a fost supusă o lume întreagă în ultimii 10 ani, la criza economică mondială, pe care unii o numesc, al 3-lea Război Mondial, cel Economic, nesângeros, dar cu aceleași efecte ca precedentele, având aceleași numeroase victime global, se adaugă în ultimele luni, un alt tip nou de război, unul pervers,ascuns, care lovește pe la spate, așa numitul Război Biologic, până acum acesta atingând și depășind chiar victimele celor 2 Războaie Mondiale, după cum se spune! Toate aceste războaie au un singur scop: scăderea globală a numărului de viețuitori pe-acest pământ, mai-marii lumii socotind c-ar trebui din cei 7 miliarde de locuitori, 50% să dispară, indiferent de mijloace, nemaiexistând surse naturale de hrănire a populației și nu numai.

De-a lungul timpului au existat mari epidemii, care au măcinat omenirea. Pandemia de gripă spaniolă din 1918-1919 a omorât aproximativ 50 de milioane de persoane. A început în ianuarie şi februarie în SUA ca prim val, când mai mulţi oameni au murit manifestând simptome precum dureri de cap, dificultăţi respiratorii, tuse şi febră. Câteva luni mai târziu, în luna mai, pacienţii din Franţa, Belgia şi Germania au început să prezinte simptome asemănătoare. A fost una dintre cele mai devastatoare pandemii din istorie, aşa-numita Gripă Spaniolă, „Mama tuturor pandemiilor”, un punct de referinţă extrem de important pentru istoricii care caută să pună în perspectivă situaţia actuală.

Al doilea val de infecţii, mult mai mortal decât primul, a coincis în Spania cu relaxarea restricţiilor de circulaţie. Astfel, iarna a fost martora unui număr tot mai mare de focare de infecţie, sfârşitul pandemiei având loc în 1920, când societatea a reuşit să dezvolte aşa-numita „imunitate de turmă”. Ea nu a dispărut complet niciodată, „au fost găsite urme ale aceluiaşi virus în alţi viruşi gripali. „Gripa spaniolă a continuat să apară, să sufere mutaţii şi să dobândească materialul genetic al altor viruşi” spune Dr. Benito Almirante, şeful unităţii de boli infecţioase din cadrul spitalului Vall d’Hebron din Barcelona. Încă din trecut s-au studiat consecințele epidemiilor cu infecții ce-au afectat aparatul respirator și care au produs tulburări de natură neuropsihiatrică.

O altă pandemie a fost în noembrie 2002, numită SARS-CoV (Sindrom Acur Respirator Sever) provocat de un alt coronovirus, izbucnit în China, cu 8098 de infestări și 774 decedati in 26 de țări, până în iulie 2003. Și în acest caz, studiile au arătat, ca bolnavii au prezentat atât in stadiul incipient cât și pe perioada fazei acute și-n convalesceță simptome de psihoză exprimate prin halucinatii și delir, stres, dispnee, fobie de moarte, simptome de autoizolare și melancolie, tulburări de somn, idei fixe de sinucidere, demență ș.a.

În septembrie 2012 un alt virus MERS-CoV se declanșează în statele arabe ce ține până în 2019 semnalându-se 2494 de cazuri depistate, 858 decedati in 27 de țări, cu manifestări psihice și-aici, cu dispnee și stres.

Și iată că ajungem în perioada de azi, la epidemia SARS-CoV2 sau COVID-19, o bombă virotică ce-a explodat, unii zic din laboratoarele de experimentări din Wuhan-China, de la lilieci transmisă, furnicari, piețile chinezești de desfacere a cărnurilor diverselor animale, câini, pisici și-n general a tot ce au picioare și zboară… alții de la laboratoarele virusologice din Canada, teorii conspiratorii, adevărate sau nu, cert fiind că s-a răspândit cu o viteză uimitoare în întreaga lume, numere extrem de mari de infestări, de decedati, în continuă creștere (se presupune!), o adevărată criză demografică!

Nu mă voi referi la simptomatologie, aceasta fiind cunoscută, mulți simțindu-le personal, dar voi rămâne la sănătatea psihică a pacienților încercați de boală: stres, melancolie, fobie de moarte iminentă, atât personală cât și pentru persoanele iubite din familie, neîncredere, dezamăgire, sentiment de rușine din cauza stigmatizării, de vinovăție și neputință de-a ajuta familia, sentiment ce privește și cadrele medicale suferind și ele de un stres post traumatic fiind implicați direct în lupta împotriva epidemiei și-a lipsei mijloacelor eficiente de combatere. La toate acestea s-au adăugat măsurile preventive luate, care au de-a face cu limitarea LIBERTĂȚII oamenilor prin obligația de-a se purta mască permanent, de constângere a libertății de mișcare, de-a rămâne în carantină cu săptămânile, de-a ramâne izolat de persoanele din familie pentru a evita infestarea proprie sau a celorlalți membri ai lui, la care, firește, se adaugă încetarea exercitării îndeletniciror avute, pierderea locurilor de muncă, lipsurile economice și neputința de-a face față obligațiilor curente care pun în pericol existența membrilor familiei. Cum este firesc, stresul și agonia aceasta din ce în ce mai mare, produc mari tulburări atât a sănătății somatice cât și celei psihice ale populației, ce pot avea de multe ori urmări nefaste, ajungându-se deseori chiar la sinucideri.

Astăzi, numerele infestarilor, cum suntem informați, este în ascendență vertiginoasă, fapt ce ne mărește neliniștea, la care se adaugă lipsa de încredere a ceea ce ni se prezintă, nesperanța în ziua de mâine, neputița și durerea pentru cei pierduți. V-ați întrebat, cei ce încă nu ați trecut de pragul bolii până acum, ce poate simți un om care intră la terapie intensivă știind că poate nu va mai ieși în viață ? Putem să ne închipuim când ușa se închide în urma lui, ca un zid ce se interpune între viață și moarte, între familia lui ce-l îmbrățișează pentru ultima dată, neștiind dacă-l vor mai prelua în viață sau, doar de-l vor conduce repede pe ultimul drum și asta cu restricții, neputând nici măcar să-l vadă ? Ce poate simți omul, mai tânăr sau bătrân, ce ultime gânduri își poate face inainte de-a fi întubat, singur, pentru zile, săptămâni, fără a vedea pe cei dragi, fără a-i avea alături să-i atungă mâna pentru ai da puțină căldură sufletească, puțin curaj ? Singur va trece în nirvana lui fără să știe dacă se va mai trezi, cu un ultim gand că poate D-zeu îl va înapoia celor dragi ! Câtă încărcătura emoțională, câtă durere îți sugrumă gâtul, numai la auzul și gândul cititorule, pentru că toți în final putem trece peste acest prag ! Cât de mult m-a emoționat, până la durere sufletească vazând la știri un bătrânel de 89 de ani, care și-a pus scaunelul in fața ferestrei unde soția lui agonia în brațele morții cântându-i ore intregi la acordeon, ca să-i arate că el este acolo, alături de ea, până la ultima suflare…

Stresul, agonia, teama, oboseala somatică și psihica, fobia, tulburările de somn și insomnia, deseori sentimentul de vinovăție, sentimentul neputinței din cauza salvării pacienților prin lipsa mijloacelor eficace de combatere ale bolii se manifestă și-n rândul cadrelor medicale ce-ajung la pragul de saturație psihică și somatică, ei inșiși, putând manifesta grade de melancolie ce, nu de puține ori, au condus la sinucidere. Trăim vremuri grele, de neînchipuit de la începutul anului, teama, confuzia, bombardamentul produs de Mass Media prin toate mijloacele, teoriile de conspirație ( adevărate sau nu ), strictețea măsurilor ce se iau, (de bine sau de rău, nu voi analiza aici, referindu-mă doar la tulburările psihice ), îngrădirea omului prin măsuri exigente, limitarea libertăților, lipsa de mișcare și exercitare a funcțiilor sale, carantina îndelungată, grijile pentru ziua de mâine, prin pierderea locurilor de muncă, micșorarea bugetului si imposibilitatea de-a face față cerințelor ce continuă să-l sugrume, ii produc stări de deznădejde, de disperare, ce-i pot produce alte serii de boli, îî pot croniciza pe-altele, rămase pe ultimul plan… Vedem multe persoane în vârstă cu depresie, chiar copii mici și adolescenți cu anxietate severă și tulburări de comportament, persoane cu afecțiuni severe asupra cărora, dacă s-ar fi intervenit în timp util, ar fi putut fi vindecate. Observăm dezamăgirea și lipsa de cooperare la anumite vârste, renunțarea la existență, isterie și agresivitate cauzate de teama de infecție. Aproximativ unu din cinci oameni care au avut Covid-19 este diagnosticat ulterior cu tulburări psihice, cu sechele de pe urma bolii, confuzii, tulburări de gust, miros, chiar și de auz până la asurzire, atonie și indiferență după cum au aratat rezultatele unui studiu la Oxford, potrivit cu The Guardian. Și firește, groaza continuă, că alte pandemii ne vor aștepta în viitor, chiar acum citind că, cercetătorii de la Centrul SUA pentru Controlul și Prevenirea Bolilor au descoperit că un virus, provenit de la șobolani, rar întâlnit de-obicei ,se transmite acum de la om la om în Bolivia. Acesta aparține unei familii de viruși care pot provoca febră hemoragică, precum Ebola, transmite The Guardian.

Ajungem aici la singurul mod de salvare considerat… MASCA ! O omenire-ntreagă ține lipit pe față mijocul ce pare a fi ca sigurul mijloc de salvare deocamdată, lăsându-i, pe cât posibil, o portiță de evadare din cercul vicios ce-a îngrădit-o. MASCA, fie cea medicală, modestă, fie ea de culori cât mai ochioase, modele lansate de Casele de Modă, simple sau cu ștrasuri, servită ca un accesoriu de modă și nu ca „botniță ” precum i se zice… Părinții sunt obligați, pe proprie răspundere să-și invețe copii mici s-o accepte, prin fel de fel de tertipuri, pentru a o purta la școală, pe drum, la joacă, oriunde… Aceasta greu este acceptată de copii, în special de grădiniță, sufocându-se cu ea, neputând respira și vorbi cu ușurință, fiind controversată de unii, cănd au apărut cazuri mortale, anunțându-se prin Mass Media decesul recent la doi copii de 13 ani intr-o lună, prin asfixiere cu bioxid de carbon – două cazuri demonstrate juridic, căci nu au avut alte patologii, conform necropsiilor! Mulți medici au raportat faptul că mulți copii au dureri de cap, nu se pot concentra, au amețeli etc., dar și oamenii cu anumite patologii, vârstnicii prezintă aceeași simptomatologie, cu probleme respiratorii, dispnee la vorbit, mers și efort. Din păcate, pâna la găsirea vaccinului ( când și dacă ?? )sau a unei medicații specifice pe scară largă, MASCA este considerată a fi unica salvare pe care-o deține la ora actuală lumea științifică, cu toate cercetările făcute până acum, aceeași istorică mască folosită încă din 1917-1918 pe timp de Gripă Spaniolă. De-atunci, nimic se pare că nu s-a prevăzut mai eficient, deși încă de-atunci și până azi, virusologii se jucau cu virusurile, care mai de care să formeze în laboratoare HIPERVIRUSUL, acela ce va fi de neatins… din ce motiv oare ? La ce să ajute producerea unui astfel de hipervirus? Cu ce să poată ajuta omenirea și-n ce anume fel ? Și, curios, când s-au produs acele tulpini de coșmar, adevărate bombe biologice, nu s-a cercetat și posibilitatea concomitentă de-al neutraliza, în caz că , incidental sau… voit ar putea fi eliberat ?

Deci, vrând-nevrând, MASCA a intrat în viața noastra cotidiană, ca un accesoriu permanent și trebuie să ne obișnuim cu ea, poate mult timp încă, fiindu-ne singura armă împotriva Covidului și-ale altor virusuri sau mutații de virusuri, fiind socotită singura șansă de salvare! Dar, bineințeles, ceva-ți oferă și ceva îți ia ! Implicit, apar reacțiile adverse, diferite probleme, atât somatice cât și psihice, afective, tulburări de comportament, împiedicându-ne capacitatea de a ne exprima liber și de a percepe expresiile faciale prin împărțirea acesteia într-o jumătate vizibilă superioară și-o jumătate inferioară, invizibilă, ascunsă și vă veți spune probabil „ și, ce-i cu asta ”? Și totuși, masca împiedică semnificativ capacitatea noastră de a interpreta reacțiile, emoțiile ce se bazează pe expresia feței întărindu-ne percepția asupra emoțiilor negative produse de încruntare. Deși necesară, deși obligatorie, constatăm că ne afectează interacțiunile sociale și capacitatea de înțelegere și interpretare, expresiile feței fiind modul cu care comunicăm, exprimăm și percepem emoțiile celor din jur. Prin expresiile faciale comunicăm de mii de ani și, azi, MASCA devine un obstacol între noi. Blocând jumătatea inferioară a feței, nu mai putem percepe emoțiile pozitive ale celuilalt, cum ar fi fericirea xprimată prin zâmbet, ce nu-l putem prevede sub mască, aceasta diminuându-i efectul, punându-l chiar la îndoială. Paul Ekman a efectuat o serie de experimente în întreaga lume la începutul anilor 1970, susținând că există șase expresii faciale ale emoției: surpriză, frică, dezgust, furie, fericire și tristețe. În timp ce descoperirile sale au arătat că citirea ochilor oferă cele mai multe informații despre o expresie emoțională, cu toate acestea, gura este de asemenea foarte informativă și ajută la distincția între mai multe emoții, cum ar fi frica și surpriza, tristețea și dezgustul. Purtarea măștii face mai dificilă depistarea emoțiilor în mare parte, deoarece ascunde gura. Detectarea zâmbetului este inhibată pentru că nu mai poți depista mișcarea buzelor. Emoții precum surpriza sau dezgustul care utilizează gura pot fi confundate cu emoții puternic negative, cum ar fi furia sau tristețea, iar un zâmbet poate părea diminuat sau mai puțin autentic atunci când dinții și buzele sunt acoperite. Prin purtarea măștii este compromisă deci interpretarea emoțiilor, ceea ce face dificilă transmiterea sentimentelor și reciprocitatea, ba chiar și inerpretarea greșită, lucru ce poate duce la distanțarea între oameni. Recunoașterea și răspunsul la percepțiile emoționale este necesară interacțiunii sociale, ajutând indivizii să comunice corect între ei. Când aceste stări emoționale sunt inhibate de bariere fizice, cum sunt măștile, capacitatea noastră de a comunica eficient între noi este drastic limitată și rămânem în primul rând cu percepția emoțiilor negative (încruntarea).

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: PANDEMIA COVID-19, DICTATURA MĂȘTII, NECESITATE ȘI EFECTE PSIHOLOGICE” →

Elena BUICĂ: ÎNTÂLNIRE CU ACTORUL FLORIN PIERSIC

L-am întâlnit pe Florin Piersic în toamna anului 2014. Mă aflam la lansarea volumului „Din viaţa unui om oarecare. Pagini de jurnal” semnat de un ilustru român, traitor în Canada, domnul Herman Victorov, prieten din anii tinereţii cu marele actor, venit şi el la acest remarcabil eveniment editorial. Un fior special am trăit, auzindu-l făcând o remarcă după ce am spus câteva cuvinte despre volumul prezentat publicului: „Aţi vorbit cu intonaţia unui actor”. Aceaste cuvinte m-au făcut să văd ca prin sita genelor tablouri de o factură specială, cufundate în adâncul timpului, când anii mei erau în pragul definirii personalităţii.

Perioada tulburator de frumoasă a vieţii cu nume parcă izvorât din însăşi substanţa sa semantică, tinereţea, aşa năzbâtioasă cum e ea, pusese peceta pe sufletul meu în care sădise un cuib al visării la actorie, visul de aur, mărturisit sau nu de mai toate fetele.

Ca să visezi nu te poate opri nimeni, visul nu are hotar, nu te costă nimic şi poţi trăi frumos cu el oriunde te duci. Şi eu dusă am fost de valurile vieţii aprige pe la începutul anilor`50, din Bucureşti, la 18 ani, după absolvirea şcolii pedagogice de învăţătoare, tocmai spre Oradea, într-un sat izolat sub un deal, bun păstrător al duhului arhaic, Ineu de Criş. Pentru mine, acesta era un loc de unde nu trebuia să scot capul în lumină fără riscul de a fi lovită chiar în moalele capului. Bucureştiul schimbat cu această comună, mi-a întors viaţa pe dos, nu mă mai regăseam. Îmi dădea câte o gură de oxigen visul, imaginaţia nestăvilită, fantezia. Mi-a venit în minte uimirea directorului şcolii, domnul Pavel Ianţa, care a intrat în sala mea de clasă ca să asiste la o lectie şi a văzut copiii pe bănci, pe sub bănci, oriunde îşi găseau împlinirea rolului improvizat, iar pe mine implicată într-un rol al unei piese imaginată de mine. Directorul m-a înţeles, s-a amuzat şi apoi povestea cu mare haz chinurile adaptării mele la condiţii atât de diferite faţă de cele ale Bucureştiului. La fel procedam şi cu cadrele didactice mai tinere ale şcolii, dar mai ales cu studenţii când veneau acasă în vacanţe. Atunci improvizaţiile dădeau pe răscoală. Pusese atâta stăpânire pe noi, încât, directorul şcolii, om ajuns la deplină maturitate, s-a supărat pe mine că îl consider prea bătrân şi nu îl invit să-şi ia şi el un rol în primire.

O altă parte din bucurii, pe vremea aceea, le trăiam la căminul cultural unde mă desfăşuram cu largheţe. Sătenii mă aplaudau şi mă îmbratăţişau cu toată dragostea, căci multe erau aspectele despre care nu avuseseră habar. Anii s-au scurs, au venit şi au plecat din viaţa mea multe alte întâmplări având acelaşi izvor, dragostea de scenă, învăluite cu alte întâmplări de tot felul.

De-a lungul vieţii, răsadul acela de demult, scotea la lumină câte un colţ, e drept, mai discret şi numai pentru oameni înzestraţi cu imaginaţie. După ce am terminat studiile la filologia din Cluj şi am luat în primire catedra de limba româna, nu de puţine ori, chiar până am ieşit la pensie, după lectura făcută la orele de curs, elevii m-au întrebat: „N-aţi vrut niciodată să vă faceţi actriţă?”. Dragostea de odinioară pentru arta teatrală, acum, după ce am păşit pragul celor 80 de ani, la întâlnirea cu Florin Piersic, m-a făcut să simt iarăşi adierea ei proaspătă. Îl văzusem şi îl ascultasem pe inegalabilul actor Florin Piersic de nenumărate ori la radio, la televizor şi nu de puţine ori pe scenă. În toate aceste împrejurări mi se părea că îmi apare ca un tablou frumos al vieţii. Dar altceva am simţit când m-am aflat în preajma sa. Mi-a venit în minte o comparaţie între trăirile pe care le avem privind un colţ de natură într-un tablou şi trăirile în mijocul naturii. Una este să priveşti muntele sau marea în tablouri sau pe ecran şi alta este să simţi măreţia muntelui, vraja mării, să simţi tumultul vieţii şi să faci parte din acest tablou, să sorbi aerul încărcat de o energie răscolitoare, să asculţi glasul ce ţi se adresează într-un anume fel numai ţie.

Când te afli alături de Florin Piersic, climatul în jurul tău se schimbă, aerul vibrează, lumina are nuanţe pe care nu le-ai mai întâlnit, buna dispoziţie îţi dă aripi, ţi se încălzeşte sufletul la flacăra spiritului său. Îl simţi ca pe un om apropiat care face parte din tine însuţi, partea cea bună şi luminoasă pe care o avem fiecare în noi. Când îl vedeam pe scena, mintea mea ţesea linii cu care să-i schitez personalitatea căutând omul de dincolo de cortină. Ceea ce atunci era numai o presupunere, acum devenise o certitudine.

Continue reading „Elena BUICĂ: ÎNTÂLNIRE CU ACTORUL FLORIN PIERSIC” →

Ionel NOVAC: Eugen Holban – demn urmaș al luptătorilor pentru România Mare

Destinul mi-a fost mai mult decât generos, oferindu-mi în timp posibilitatea de a cunoaşte două mari personalităţi ale exilului românesc din Franţa, doi patrioți cum rar se mai întâlnesc în zilele noastre: Alexandru Danielopol şi Eugen Holban. Din păcate, niciunul nu se mai află astăzi printre noi, amândoi fiind plecați să se odihnească pe câmpiile alizee: primul, un distins jurist, salvator de la trimiterea în gulagul sovietic a peste 300.000 de basarabeni, ne-a părăsit în urmă cu aproape doisprezece ani, în timp ce regretatul Eugen Holban a trecut la cele veșnice la 9 iunie 2015.

Descendent din vechea familie de răzeşi a lui Ştefan Holban, luptător fervent pentru făurirea României Mari de la 1918 şi deputat în Sfatul Ţării, Eugen Holban s-a născut la 22 decembrie 1920, la Chişinău. Înaintaşii săi fiind din comuna Cărpineni, locul unde s-au născut tatăl său şi doi fraţi mai mari, tot acolo îşi petrece şi vacanţele, Cărpinenii fiind localitatea de care s-a simțit foarte legat toată viața.

În 1939 Eugen Holban a absolvit liceul „Alexandru Donici” din Chişinău, unde l-au prins și evenimentele din iunie 1940. După absolvirea Institutului Politehnic de la Iaşi (1944) se stabileşte cu familia la Bucureşti. Inginer de profesie, activează în cadrul Ministerului Industriei Alimentare şi publică mai multe cărţi în domeniu: „Frigul şi alimentaţia”, „Ce ştim despre produsele dietetice” ş.a.

După moartea enigmatică a tatălui (27 august 1961) şi a unuia dintre frați, viaţa în ţară îi devine din zi în zi tot mai grea. În 1986, împreună cu soţia Virginia, Eugen Holban face o excursie în Franţa, de unde nu se mai întoarce, solicitând azil politic. Motivul l-a constituit regimul totalitar şi autoritar al lui Ceauşescu, dar şi dorinţa nestrămutată de a trăi, a gândi şi a scrie liber. Deşi regimul i-a confiscat apartamentul, tratându-l ca pe un trădător, Domnia Sa a dat dovadă de o mare tărie de caracter, nu a făcut nici o faptă care să diminueze prestigiul poporului român şi nu a scris niciun cuvânt defăimător la adresa ţării şi a neamului său.

Stabilit la Paris, deşi la o vârstă venerabilă, Eugen Holban are o bogată activitate. Cercetător pasionat de istorie, Domnia Sa a adunat un tezaur de date şi mărturii privind viaţa politică şi socială a Basarabiei, a scris numeroase articole, studii şi monografii. Majoritatea au fost publicate la editura „Căpriana”, înfiinţată de dânsul la Paris: „Basarabia Românească” (1990), „Figuri basarabene” (1990), „Cărpinenii” (1991), „Prin veacurile învolburate ale Moldovei dintre Prut şi Nistru” (1991), „Ostaşii Moldoveni” (1992), „În al treilea refugiu” (1993), „Contribuţia Basarabiei la cultura românească” (1995), „Glasul sângelui” (2001), „Pentru restabilirea adevărului istoric” (2002) „Mit şi adevăr” (2004), „Rusia postcomunistă” (2007), „Dreptatea istorică neîmplinită” (2009) etc.

De asemenea, împreună cu alţi conaţionali – Gr. A. Filiti, Elena Popescu, Mircea Demitriu ş.a. – Eugen Holban a pus bazele „Alianţei pentru Sprijinul Basarabiei”, prin intermediul căreia a organizat şi sponsorizat, mai bine de două decenii, până la trecerea în lumea celor drepți, concursul „Moştenire”. Concursul şi-a propus drept obiective studierea aprofundată a istoriei, limbii şi literaturii române, dezvoltarea conştiinţei naţionale şi menţinerea vie a flăcării spiritualităţii româneşti în sânul tineretului din Basarabia. În 2010, cu ocazia celei de-a XVII-a ediţii a concursului, în semn de profundă recunoaştere a meritelor, Domniei Sale i-a fost oferită înalta distincţie de stat, „Ordinul de Onoare” al R. Moldova.

Redau mai jos câteva amintiri legate de cele două întâlniri memorabile avute cu Eugen Holban, în Franța, pe parcursul anului 2010, scrise „la cald”, așa cum acestea mi s-au întipărit atunci în memorie.

* * *

Am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Eugen Holban la sfârşitul lui februarie curent, graţie nepotului său, avocatul Gheorghe Furdui, şi să-l revăd din nou la sfârşitul lui martie. Două întâlniri care m-au marcat pentru totdeauna. Discutasem îndelung cu domnul Furdui despre unchiul său, chiar conveniserăm de vreo două ori să ne întâlnim în cursul iernii, dar probleme neașteptate de sănătate, din fericire trecătoare pentru Domnia Sa, au tot amânat momentul. Iată-mă, aşadar, în dimineaţa zilei de 28 februarie a.c., în drum spre Biserica Basarabeană de la Montreuil, nu departe de Paris, acolo unde, graţie părintelui Valeriu Jornea, fraţii noştri de peste Prut se întâlnesc săptămânal la sfânta slujbă. Afară era destul de frig, ba şi fulguia uşor, aşa că îmi părea rău, mai ales ştiind că în ultima vreme nu se simţise prea bine, că nu l-am sunat de dimineaţă să-i spun să nu mai iasă din casă pe o asemenea vreme.

Ajung la Montreuil în jurul orei 11,00, puţin după mijlocul slujbei. Parchez maşina în apropiere de biserică, intru şi chiar la uşă mă întâmpină domnul Furdui, care mă conduce direct la unchiul său. Surpriză totală: în locul unui bătrânel intrat în cel de-al nouăzecilea an de viaţă, care abia să se mai mişte, de pe un scaun se ridică un bărbat viguros, de statura mijlocie, care îmi strânge puternic mâna, recomandându-se simplu: Eugen Holban. Rămân aproape fără glas, surprinderea fiind totală (lucru pe care i l-am mărturisit mai târziu!) și, la rândul meu, îmi fac prezentarea. O dată introducerile făcute, ne-am așezat alături și mai bine de o oră am ascultat amândoi, cu profundă emoție și smerenie, predica părintelui Valeriu.

La sfârşitul slujbei, după ce am aprins câte o lumânare, ne-am retras în biroul părintelui, unde am continuat să discutăm îndeosebi despre viaţa dânsului, de la venirea în Franţa şi până în prezent. Domnia Sa mi-a vorbit emoţionat şi despre eforturile de a regăsi urmele tatălui său, mort la închisoarea din Botoşani, eforturi rămase însă fără niciun rezultat. Mi-a mărturisit că şi-a dorit aducerea osemintelor acestuia la Mănăstirea Cernica, unde s-a amenajat un colţ pentru foștii deputaţi din Sfatul Ţării, dar n-a reușit să găsească locul unde fusese înhumat. Ca urmare, a amenajat în spatele cimitirului din Botoșani o piatră funerară (un cenotaf), pe care a scris: „Undeva, în acest colţ de cimitir, se odihnesc rămăşiţele pământeşti ale lui Ştefan Holban”.

Continue reading „Ionel NOVAC: Eugen Holban – demn urmaș al luptătorilor pentru România Mare” →