Lăcrămioara Varga Oprea: Profesorul Dorin Urițescu și lecția de optimism

La sfârșit de aprilie ar fi împlinit 74 de ani. S-a stins la jumătatea lunii, lăsându-ne să înțelegem prin încă un trist semn cât de înainte de vreme a plecat. A nins cu fulgi imenși printre raze de soare în dimineața aceea, și cum ai putea să nu vezi în acest uimitor tablou un senin gest de bun rămas din partea unui om față de care nu poți avea decât același fel de admirație?

Ne vom aminti de profesorul Dorin Urițescu în multe feluri.

In primul rând, probabil, la masa de lucru, neobosit, pasionat, îndrăgostit și transfigurat de munca lui, un cercetător minuțios și exigent, ce vedea ”semne și minuni” lingvistice peste tot în jurul lui, fascinat până și de pertinența transformărilor fonologice intuitive din ”stâlcirea” propriului nume de către nepotul lui.
Mărturie stau fără îndoială zecile de articole publicate, cărțile, Atlasul lingvistic al Crișanei, atlasul lingvistic online sau inovatorul, unicatul program de analiză lingvistică aplicat datelor din atlas.

Toate sunt lucrări de mare anvergură cu zeci de ani de cercetare tradițională în spate, dar și cu sau poate mai ales cu deschiderea spre metode moderne, vizionare, prin folosirea mijloacelor computaționale în stocarea, analizarea și înțelegerea fenomenelor lingvistice complexe.
A fost un om de știință cunoscut și respectat în mediile lingvisticii generale, ale romanisticii și geolingvisiticii, impunând studiul limbii române, al subdialectului Crișean sau al francezei din Quebec ca aducând contribuții esențiale la înțelegerea spațiului lingvistic romanic.

Ce este probabil mai puțin cunoscut este de câtă erudiție și de câte calități umane și intelectuale este nevoie pentru o asemenea întreprindere științifică, de la munca de teren și culegerea datelor, la sistematizare și evaluarea lor, la analiza și interpretarea lor, la prezentarea lor pertinentă și relevantă.
E o muncă ce pare fără sfârșit și fără îndoială D. Uritțescu mai avea planuri pentru câteva vieți bune în plus.
Nu fără temei spunea adesea doamna Gabriela Urițescu, mai în glumă, mai în serios, că uneori i se pare că s-a măritat cu Atlasul Crișanei.

Doar că toți cei care au avut privilegiul de a-l cunoaște mai îndeaproape știu că familia nu a fost niciodată pentru el pe al doilea plan.
Și-a adorat fetele, nepotul lui a devenit bucuria lui desăvârșită în ultimii ani, iar glasul lui avea o delicatețe deosebită când vorbea despre soția lui ca despre cineva cu supraputeri și fără de care nu ar fi putut trece peste atâtea încercări și n-ar fi putut să fie el însuși.

Continue reading „Lăcrămioara Varga Oprea: Profesorul Dorin Urițescu și lecția de optimism” →

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Grecia, pași prin istorie, călător prin timp

Se spune, ca nicăieri nu-i mai frumoasă luna plină, decât atunci când urci pe Acrοpole! Deşi românca, aşa cum am fost, sunt şi voi fi, rădăcinile rămânând rădăcini, iubesc mult această ţară, Ellada – Hellas, cum e numele ei adevărat, (după cum la noi ar fi trebuit să se cheme Dacia sau Getia, poporul nostru, de romani fiind numiţi daci, de greci, geţi). Ellada deci, şi nu Grecia, numele de grecos, fiind dat umilitor de turci când au ocupat țara, acesta însemnând ceva în sens de iobag!

Deci, iubesc mult Ellada, care m-a adoptat de mai bine de 30 de ani, m-a onorat dându-mi cetăţenia greacă de pe la începuturi chiar, bucurându-mă de toate drepturile, fără nicio diferenţiere! Stabilită aici, am iubit acest popor plin de viaţă şi primitor, sufletist, în mijlocul căruia am trăit şi trăiesc cu cinste şi onoare, eu şi familia mea, împărţind cu el şi bune şi rele, trecând prin criză economică gravă, trece şi acum şi vă mai trece şi mai mult cu epidemia ce-a izbucnit! Am constatat de multe ori şi m-au durut discreditările lui pe plan european, mondial, împrumutate de multe popoare, unele din neştiinţă, altele din rea credinţă, încercând de-al minimaliza, de-ai acapara parte din teritoriul său, de-a-i pune la îndoială istoria, ba chiar şi de-a o fura, cum ar fi Turcia, în continuu conflict, apoi vecinii nordici, ce se cred macedoneni, adică urmaşii lui Alexandru Macedon, slăvi fiind şi de alte naţii, furându-i fără scrupule simbolurile, parte din istorie, având şi pretenţii teritoariale! Mă refer la acel mic stat, dar nu numai cu 2 mil. locuitori, format din albanezi, bulgari, turci, romi, sârbi bosniaci, de limba albană şi slavonă, format de Tito, F.Y.R.O.M. (former Yugoslav Republic of Macedonia) din motive politice, capitala Skopje, chipurile azi vrând să se cheme Macedonia sau Nord Macedonia, nume pe care poporul grec, pe bun drept se răzvrăteşte, aceia nefiind urmaşii lui Alexandru Macedon cum se vor, ci doar trăind pe o porţiune mică a Macedoniei de altă dată, numele, simbolurile aparţinând istoriei Greciei, Macedonia aparţinându-i ei şi numai ei! De aceea simt nevoia de-a scrie câteva cuvinte, gânduri, informaţii, nu ca fiind vreun ambasador ci doar ca simplu om, căruia îi place să cerceteze, să descopere, să cunoască, documentându-se ca cititor şi filtrând adevărurile, pentru a fi cât mai obiectiv şi drept!

Istoria unei ţări, a unui popor, nu poate fi trasă exact cu compasul, definită, vorbindu-se de oameni care în cursul existenţei lor, nu au fost statici, s-au deplasat, însă când s-au format ca stat, atunci şi-au pus granitile lor, pentru care au luptat cu lăcrimă şi sânge şi se lupta, fiind pe-acel loc din moşi-strămoşi, graniţe ce trebuiesc respecate! Aşa scriind şi cunoscându-se adevărata istorie, nepusă la îndoială de oamenii de ştiinţă cu conştiinţă, este indiscutabil că Grecia este leagănul civilizaţiei pe acest pământ! Pe lângă instituții, politică, democrație, educație și spirit civic, Grecia antică a lăsat moștenire Romei și mai apoi Europei moderne o știință cutezătoare, o cultură strălucitoare şi nu numai ei, ţinând cont că doar pentru un vot, în America nu s-a vorbit limba greacă! De asta, când imperiul Roman a cucerit Grecia, Cicero a spus, că „deşi noi v-am cucerit, de fapt voi ne-aţi cucerit” prin toată civilizaţia pe care au găsit-o, au învăţat-o, au însuşit-o fireşte şi-au dus-o strălucit pe mai departe! Să nu uităm, că sute şi mii de cuvinte din vocabularul grecesc, se întâlnesc răspândite în mai toate limbile, stând la baza lor expimand terminologii, noţiuni şi cunoştinţe de bază în toate domeniile!

Aşadar, iată câteva contribuţii la civilizaţia întregii omeniri, în diferite domenii:

Știința a înregistrat în Grecia antică performanțe remarcabile în planul teoretic; în cel al experimentului și tehnologiilor, o autentică dezvoltare s-a constatat abia în epoca elenistică. Totuși, Ellada a propulsat știința ca mod de cunoaștere a omului, a lumii și a Universului printr-o serie de descoperiri epocale.

Matematica: Arhimede sec III i Hr, dezvolta mecanica fluidelor și geometria; a fixat legile fundamentale ale hidrostaticii; a inventat numeroase mașini de război, considerat a fi unul din cei mai mari matematicieni ai antichității și unul dintre cei mai mari ai tuturor timpurilor, fiind primul matematician universal, realizările sale înscriindu-se în numeroase domenii științifice: matematică, fizică, astronomie, inginerie și filozofie. Carl Friedrich Gauss considera că Arhimede și Isaac Newton au fost cei mai mari oameni de știință din întreaga istorie a civilizației umane. Alt nume de rezonanţă, Pitagora (secolul VI î.Hr.) întemeietorul pitagorismului, care punea la baza întregii realități, teoria numerelor și a armoniei şi i se atribuie descoperirea teoremei geometrice și a tablei de înmulțire ce-i poartă numele şi împreună cu Euclid (secolul III î.Hr.) pun bazele geometriei plane. Graţie teoriei pitagoreice aflam teorii despre număr ca monada, par şi impar, doimea nedefinită, care împreună cu monada vor da naştere la numere, până se ajunge la 10, numărul perfect, care este suma primelor patru numere (1+2+3+4=10), apoi Generarea universului sensibil (al lucrurilor), Armonia universală, Teoria despre muzică, Cosmogonia cu referire la planete, considerate 10 (al zecelea numit Antihton sau Contrapamant) toate sferice mişcându-se în jurul focului central, nu a soarelui ci, a ceva numit Sufletul Universului, apoi Muzica Sferelor- după care, fiecare planetă produce un sunet diferit, conform mărimii și vitezei sale de mișcare. În acest fel ia naștere un sunet armonic produs de sferele în mișcare, muzica sferelor, pe care noi nu o percep fiind obişnuiţi cu ea şi deasemeni Teoria sufletului, Pitagora crezând că sufletul este pur și nevinovat, dar se află închis în trup ca într-un mormânt. Interesant, nu?

Fizică: tot Arhimede (secolul III î.Hr.) prin cele menţionate mai sus, dar şi alţii!

Astronomie: Aristarh din Samos (n. 310 î.Hr. – d. 230 î.Hr.) a fost un astronom și matematician grec, primul care a susținut că Pământul se rotește în jurul Soarelui, afirmând existența sistemului heliocentric anticipând cu multe secole mai târziu pe Copernic; A fost și primul astronom care a estimat dimensiunile Soarelui și Lunii, ca și distanța de la această până la Pământ. Interesant, nu?

Istorie: Herodot (484 – 425 î.Hr.), „părintele ISTORIEI”, bazându-se pe observarea directă și studierea tradițiilor și ale altor surse de informare; el prezenţa și primele informații scrise, culese de la „fața locului”, despre traci și geți. Tucidide (460 – 425 î.Hr.), cu opera sa capitală Istoria Războiului peloponeziac, a dezvoltat metoda cercetaţii științifice critice, folosind surse literare și epigrafice! Apoi Democrit- ” considerat părintele DEMOCRAŢIEI „, de care azi se tot vorbeşte, uitându-se intenţionat de unii, cine a avut ideea şi de unde-i provine numele, numai democraţie astăzi nefiind!

Geografie: Strabon, considerat „părintele GEOGRAFIEI” în lucrarea sa „Geografia” în 17 volume, descriind locuri, popoare, climă, etnografie, mitologie, un bogat izvor de cunoştinţe din lumea antică. Pytheas din Marsilla (Descrierea Oceanului și Periplu) a măsurat distanța până la Soare și a stabilit legăturile între maree și fazele Lunii. Eratostene din Cirene a evaluat lungimea circumferinței Pământului. Pitheas, care a interprins o călătorie de explorare a Europei de N-V în 325 i.Hr, fiind primul care a cunoscut şi descris nopţile polare, gheaţa polară, mareele şi conexiunea lor cu luna; Pausanias, mare geograf şi el!

Medicină: Hippocrate din Coş (460 – 377 î.Hr.) a fost cel mai vestit medic al Greciei antice. Este considerat „părintele MEDICINEI”, fondator al Școlii Hipocratice de Medicină. Această școală intelectuală a revoluționat medicina Greciei antice, a inițiat observația clinică și a introdus în lumea medicilor „Jurământul hipocratic”. Au mai fost Areteus, Herophilos, Galenus, Democede…

Poezia și muzica au marcat îndeaproape viața publică și privată a vechilor greci. Iliada și Odiseea, atribuite legendarului Homer, echivalau cu un fel de „Biblie a grecilor”, exaltând eroismul, virtuțile războinice, viața „cavalerească”. Prin opera lui Homer s-a cimentat unitatea culturală a Greciei și s-au educat generații de tineri în spiritul elenismului. Hesiod, prin Munci și zile și Teogonia, cultiva idealurile omului simplu, ale agricultorului, căruia i se datorau, în perioadele de liniște, stabilitatea și prosperitatea cetății. Apoi Pindar- poet antic, Sofocle – poet tragic grec şi împreună cu Eschil şi Euripide, pun bazele TRAGEDIEI clasice greceşti, Aristofan – mare dramaturg grec, considerat „parintle COMEDIEI „, Herodot, Tucidide şi alţii!

Pictura, sculptura, arhitectura au evoluat de la maniera hieratică din epoca arhaică la atitudini din ce în ce mai corespunzătoare realităților umane. Corpul omului și omul, în general, au stat în centrul atenției artiștilor. Pictura, sculptură și arhitectura și-au unit eforturile pentru edificarea de mari complexe de cult, cetății, elemente de etalare a puterii, prestigiului și solidității acesteia. Printre sculptorii renumiţi la vremea aceea au fost Agesandros, Athanadoros şi Polidoros, care au compus grupul Laocoon, Fidias, Callikrates, Lisip, Dedal, Praxiteles… Sculptura, pictură și arhitectura au fost astfel combinate încât să creeze temple somptuoase și locuri pline de culoare, răspândite fiind şi prin Asia Mică şi-n ţările din sudul Mediteranei, lăsând amprenta gravată în vreme a trecerii grecilor, toate în decursul incursiunilor lui Alexandru Macedon! Sculpturile au fost mult mai colorate decât ne imaginăm, deoarece statuile grecești, care astăzi, spălate de timp, par a fi o artă atât de sobră, din marmora albă, erau de fapt, pictate complet, echipate cu tot felul de podoabe, că, de exemplu, ochi aplicați, care, probabil, le confereau o aparență strălucitoare. Parthenonul este cel mai mare dintr-o serie de temple situate pe Acropolis (citadelă), pe cea mai mare înălţime pietroasă, numită şi „stanca sfânta”- în jurul căreia, încă de-atunci, 2500 de ani în urmă şi de-a lungul timpurilor s-au format ciclic aşezări până la a se ajunge la Atena de azi. Toate aceste temple au fost înălțate în a doua jumătate a secolului V î.Hr. (culme a perioadei clasice) deasupra celor vechi distruse din timpul războaielor cu perşii şi urme ale cărora se pot deosebi şi astăzi, vechea Acropole, ce datează încă de mai înainte, din sec. VI. IHr. În timpul ocupaţiei otomane, s-au făcut multe stricăciuni şi devastări a templelor, precum şi-n timpul ocupaţiei germane, ce-au asediat-o punând în vârf steagul lor; aici vreau să semnalez o mare fisiognomie a istoriei moderne, ce zilele astea pe 30 martie a decedat, în vârstă de 98 de ani, Manolis Glezos, un grec politician de stânga, erou al Rezistenței Naționale, jurnalist și scriitor. Împreună cu Lakis Santa, au realizat dintre primele acțiuni de rezistență în Grecia ocupată și mai pe larg în Europa ocupată de Axa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când în noaptea de 30-31 mai 1941, plini de entuziasmul tinereţii, riscându-şi viaţa, au coborât de pe stânca Acropolei din Atena drapelul Germaniei naziste. Încă se mai văd şi astăzi semnele trecerii lor în pe-alocuri marmora sfârtecata de ovide! Pe lângă Parthenon, pe Acropolis se mai află și mai micul templu al zeiţei Atena, Erecteum, cu cariatidele lui distinctive (stâlpi sculptați sub formă de femei) și o mare poartă de intrare, numită Propylea. Pericle (aproximativ 495 – 429 î.Hr.) a fost un general, orator și om de stat atenian. A fost conducător al Atenei între 443 și 429 î.Hr., timp în care a inițiat numeroase reforme democratice, care au transformat orașul într-un centru politic, cultural, artistic și economic al lumii grecești. A construit Partenonul, noul Erechtheion⁠ și altele. Lucrările de construcție au fost supravegheate de Fidias, care a creat și colosala statuie a lui Zeus, considerată una din cele 7 minuni ale lumii antice, de 13 m înălţime din fildeş, ornată cu aur dar şi a zeiţei Fecioarei Athena, în interiorul Parthenonului de 13 m înălţime şi ea, tot din fildeş şi aur de 1140 kg, distrusă prin veacul III d.Hr de un foc izbucnit în templu, dar şi o altă statuie gigantă a zeiţei Promachos Athena (luptătoarei), de vreo 40 de m înălţime cu tot cu coloana pe care se afla, din cupru, purtând coif şi o suliţă în mâna sus ridicată având o lungime mult mai mare ca cea a Parthenonului şi care domina cu măreţie, fiind văzută de la mari distanţe, chiar de pe mare de vapoarele ce pluteau. A fost făurita tot de Fidias prin topirea sulitelor sfărâmate, scuturilor şi săbiilor ostaşilor morţi din razboie persane. Statuia a rămas până în 465 d.Hr, apoi au mutat-o în Constantinopole, devenit capitala Noii Rome, ca trofeu pentru protecţia Imperiului Bizantin şi-apoi distrusă de religioşii fanatici! Arhitecții Parthenonului propriu-zis au fost Callicratis și Ictimus. Reliefurile clasice cele mai frumoase și sculpturile din fronton făceau parte din templul atenian Parthenos, mai bine cunoscut sub numele de Parthenon. Multe sculpturi din ele aparțin pe nedrept de vreo 80 de ani, fiind sustrase, însuşite de pe timpul războiului de diverşi acaparatori şi vânzători de artă şi deţinute acum în colecția Elgin, în British Museum din Londra, însă Parthenonul însuși supraviețuiește ca o ruină nobilă şi aşteaptă răbdătoare, să-şi vadă comorile ce-i aparţin, luând locul de unde lipsesc de zeci de ani, alături de celelalte. De toţi ataţi ani Ellada îşi cere înapoi aceste reliefuri şi sculpturi, ca făcând parte din patrimoniul naţional şi universal, muzeul londrez însă, în ciuda atâtor intervenţii refuza cu pizma, sub fel de fel de pretexte neviabile, unul şi cel mai ridicol fiind acela că sunt mult mai bine protejate decât cele ce se afla la Acropole ce domina de 2500 de ani… de semnalat ca vizitatorii le văd azi deteriorate, vopsite chipurile pentru păstrare în condiţii de mucegai şi chir mulţi londrezi dorind să fie întoarse la patria-mamă.

– Filozofia – Anaximandru, Anaximene, Thales din Milet, Pitagora, Platon, Socrate, Aristotel, Democrit, Epicur, Celsus, Heraclip, Hypatia din Alexandria, şi mulţi alţii… Sofiștii, Socrate, Platon și Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: Grecia, pași prin istorie, călător prin timp” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (104)

România în perioada postbelică (1945-1947)

Regele, copleşit, a convocat la palat pe liderii partidelor istorice, exprimându-şi intenţia de a abdica, dar C.I.C. Brătianu a făcut o pledoarie emoţionantă a monarhiei constituţionale în România, subliniind datoria şi răspunderea pe care regele o are faţă de ţară. În momentul cel mai dramatic al istoriei României, factorul constituţional a cedat, momentan, încercând să câştige timp. În seara de 28 februarie, regele Mihai a cerut generalului Rădescu să demisioneze, apoi a însărcinat pe prinţul Barbu Ştirbei să formeze un guvern de coaliţie. Acesta a început convorbiri cu liderii partidelor politice, dar F.N.D., care urmărea să preia singur guvernarea, a refuzat să colaboreze, iar Comisia Aliată (Comandamentul Sovietic) n-a aprobat guvernul de coaliţie. Prinţul Ştirbei a fost silit să renunţe. În seara de 1 martie 1945, la orele 22, a avut loc a treia audienţă la rege a lui Vâşinski, care i-a comunicat ritos că guvernul sovietic are încredere doar în Petru Groza. Regele nu a dat un răspuns pe loc nici acum, în ciuda presiunilor extraordinare ale ocupanţilor. În dimineaţa de vineri 2 martie, regele s-a consultat din nou cu oamenii politici, căutând cu disperare să găsească o soluţie, pentru a nu ceda presiunilor ruseşti.

În seara de 2 martie, lipsit de sprijinul S.U.A. şi al Angliei, pe care l-a aşteptat până în ultimul moment, regele, cu inima grea, l-a desemnat pe Petru Groza, omul de încredere al ocupanţilor bolşevici, prim-ministru şi i-a cerut să formeze un guvern reprezentativ, alcătuit din toate partidele politice. În acele zile şi ore cumplite, autorităţile de ocupaţie au demobilizat şi dezarmat unităţile militare, de poliţie şi jandarmerie, în timp ce tancuri şi patrule sovietice mărşăluiau pe străzile capitalei. În final, sub presiuni uriaşe externe şi interne, s-a format, la 6 martie 1945, guvernul Groza, dar acesta nu era un guvern reprezentativ, aşa cum ceruse regele, ci un guvern F.N.D., în care 7 ministere erau deţinute de P.C.R., dar erau ministerele-cheie. F.N.D. a colaborat cu gruparea P.N.L.-Tătărescu, care a obţinut postul de vice-prim ministru şi pe cel de ministru de externe. În concluzie, guvernul de la 6 martie 1945 a uzurpat puterea în statul român, prin acţiunea metodică, tenace şi lipsită de scrupule a unui nucleu de comunişti, sprijiniţi direct şi masiv de ocupanţii bolşevici. Aşa a început regimul comunist în România.

Dar încă înainte ca regele să semneze decretul-lege pentru numirea guvernului, a avut loc prima manifestare publică a noului regim. La 6 martie, conducerea F.N.D. a organizat un miting în Piaţa Naţiunii, în care liderul P.C.R., Gheorghiu-Dej, a rostit mesajul comuniştilor pentru prezent şi viitor: lupta de clasă, represiunea, violenţa şi ura, care vor caracteriza societatea românească în perioada aceasta. La 7 martie, a avut loc prima întrunire a noului guvern, unde Groza a expus intenţiile guvernării F.N.D.: restabilirea siguranţei în viaţa cotidiană, reforma agrară, soluţii pentru speculă, scumpirea vieţii, epurarea aparatului de stat de elementele indezirabile (fascişti, reacţionari), adoptarea unei legi pentru urmărirea şi pedepsirea criminalilor de război.

Conform art. 19 din Convenţia de armistiţiu, Transilvania de Nord urma să revină României, la 25 octombrie 1944, acest teritoriu a fost eliberat de trupele române şi sovietice şi s-a introdus administraţia românească. Dar, la 12 noiembrie 1944, Comisia Aliată (Înaltul Comandament Sovietic) a cerut imperativ guvernului român retragerea administraţiei civile stabilite în Transilvania de Nord, iar acesta a fost silit să se supună ordinului sovietic. Motivul (de fapt, pretextul) era că, în toamna lui 1944, pentru a răzbuna atrocităţile săvârşite de horthyşti în 1940, grupuri paramilitare române au procedat în acelaşi mod, au fost ucişi între 27-38 de oameni. Dar făptaşii acestor ucideri izolate au fost pedepsiţi de Curtea Marţială din Braşov, 12 fiind condamnaţi la moarte. Autorităţile militare sovietice au profitat de aceste acte şi au ordonat evacuarea administraţiei române din Transilvania de Nord. Guvernul român considera total injustă cererea sovietică, dar s-a supus în faţa forţei. Administraţia maghiară a fost menţinută aici şi a cooperat cu administraţia militară sovietică.

În Transilvania de Nord, între noiembrie 1944-februarie 1945, tricolorul românesc era interzis, manifestaţiile naţionale oprite, era folosită limba maghiară, românii erau umiliţi şi batjocoriţi. La 8 martie 1945, Groza şi Tătărescu au cerut lui Stalin reunirea Transilvaniei de Nord cu România, iar la 9 martie, administraţia românească a fost reinstalată. Dar, în acelaşi timp, la 7 martie, chiar a doua zi după impunerea „guvernului Vâşinski“, a avut loc la Bucureşti, o întâlnire confidenţială, la care au participat comuniştii români, A. Pauker, C. Doncea şi C. Pârvulescu şi oficiali sovietici. La această întâlnire, a fost prezentat un plan în zece puncte (de la A la K), ce cuprindea reformă agrară cu ruinarea moşierimii, desfiinţarea armatei române existente şi înlocuirea ei cu una nouă (după modelul diviziei Tudor Vladimirescu), desfiinţarea micilor gospodării ţărăneşti şi colectivizarea lor, detronarea regelui, suprimarea partidelor istorice prin arestarea şi eliminarea membrilor acestora ş.a.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (104)” →

Raul ANCHEL: Ziua Independenței

Acum e ora 11:00 dimineața. Au sunat sirenele. În memoria soldaților căzuți la datorie! În România erau numiți eroi. Și pe bună dreptate! Cine își dă viața pentru ca alții să se bucure de viață e erou, minimum un erou. 2 minute de sirene, interminabile, lungi, lungi și grele! Mâine e ziua Independenței.

Nepotul meu a venit la mine. Nu l-am putut convinge că mâine nu va fi parada aviației. Nu mai am puterea de convingere de altădată. A venit la mine cu maică-sa. E prea mic să vină singur. I-am deschis ușa, e mereu la 2 metri de mine. Nici o atingere nu are loc între noi. Mie îmi ajung ochii lui adânci, căprui, în care mă adăpostesc cu înfrigurare de câte ori îmi pune vreo întrebare. Îmi era tare dor de ochii lui, ca și de a celorlalți nepoți, de altfel. În zilele de azi mă mulțumesc cu nepoții, câte unul odată.

În mai puțin de o oră și el și eu, stăteam pe terasă. Eu cu cafeluța și „Demonii” de Dostoievski. Am început iar să am răbdare la clasici. El după ce a trecut cu bine miile de întrebări, la care nu așteptam răspunsuri, mi-a zâmbit și s-a regăsit în mobilul lui. Eu, răspunsurile lui, i le citesc în ochi înainte să termin întrebărea. Într-o altă jumătate de oră juca deja Fortnight pe mobil. Se împrietenise cu un nepot, al vecinului meu de terasă. Erau amândoi de aceași vârsta. Sigur și terasa lor este la mai mult de 2 metri, de a mea. Bunicul copilului, e un tip ceva mai tânăr ca mine. Negricios, mic de statură cu un gât de taur și niște pectorali de invidiat. El continuă să facă haltere și fuge zilnic 15 kilometri. Deviza lui este ‘viața nu e cum te minți ci cum te simți’! Bunicul fusese cu mine în armată. Suntem prieteni de mulți ani! S-a mutat lângă mine acum doi ani. Eu i-am recomandat locul și blocul. El are 3 băieți. Doar cel mic locuiește cu tat-su. Îi cunosc bine toată familia. Am fost la toate ceremoniile lor! Cei doi mari sunt aviatori. De la ei știam că anul asta nu e nici defilare nici paradă.

Ăla mare Kvir e plin de decorații. A luptat în toate războaiele. Tat-su povestește multe de el. Doar ce se poate povesti. Cel mijlociu, Dor, i-a făcut lui tat-su o mare surpriză acum doi ani, tot de Ziua Independenței. Imediat după ce s-a mutat tat-su în bloc la noi. Dor, a obținut permisiunea de face câteva ‘loopings’ în fața blocului nostru, în timpul paradei aviatice. Eram pe terasă la ei, la o cafea. A sunat telefonul. Uită-te sus tată i-a spus Dor. Un avion nou, de tipul F35, desprins din group de alte 4 avioane, făcea opturi uriașe pe cer. Doamne ce surpriză, ce frumos, ce emoționant!

Al treilea, copil făcut la bătrânețe, e un tip mai negricios, copia lui taică-su, de acum mulți ani. Emană forță și putere. E ras pe cap ca să ascundă o chelie mare ce îi acoperă creștetul. Pe copiii lui, îi cunoșteam de multișor. Veneau la tatăl lor la armată.

De ăsta mic știam că e în trupele speciale. Îl vedeam câteodată pe terasă curățându-și echipamentul. După echipament știam cam despre ce trupe e vorba. Majoritatea timpului era plecat. Nu scotea o vorbă despre asta, nici el nici tat-su. În timpuri normale îmi beam cafeluța cu bătrânul pe terasă, la mine sau la el! Prăjiturile totdeauna le aduceam eu. Nici atunci nu vorbea de cel mic. Câteodată îmi arăta câte un articol în ziar. Îl întrebam: „Ido a fost acolo”?. Niciodată nu-mi răspundea. Ochii i se încețoșau de lacrimi: „Eu vreau doar să-l văd acasă, e plecat de patru săptămâni” îmi răspundea. Amândoi știam că patru săptămâni înseamnă o acțiune lungă, lungă de tot, grea de tot periculoasă de tot.

Puștiul avea 28 de ani. Acum stătea întins într-un șezlong pe terasă. Mi-a făcut semn cu mâna, hi! Era greu de vorbit cu el, mă temeam mereu să nu creadă că-l descos.

– Ce face Ido acasă? îl întreb pe tat-su.

– Acum e și el în carantină! Apropo, continuă bătrânul, hai să-i băgăm pe nepoți în casă, Ido are nevoie de terasă, singur!

– De ce? îl întreb pe bătrân, sincer mirat.

Bătrânul nu-mi răspunde și dispare în casă.

Continue reading „Raul ANCHEL: Ziua Independenței” →

Alexandru NEMOIANU: Vechimea Rânduielilor Ortodoxe și Scrierile Părinților Apostolici

Vremea pe care o trăim, între alte căderi, este și a unei adevărate prăbușiri spirituale. Credința adevărată este îndepărtată, și în fapt apostaziată, și în loc apare un secularism agresiv, tot mai vulgar și care se schimbă în Satanism. Acest proces este vechi și are diferite înfățișări: de la iluminismul-masonic, la sectarismul metastazat. Voi caută să mă refer la câteva dintre aberațiile, zis ‘teologice”, care încearcă să delegitimize Credința Ortodoxă, Drept Măritoare și, în mod special Sfânta Tradiție.

Cu îngrijorare se poate vedea că anume aberații teologice, cultivate de grupuri excentrice, sectare, care își spun creștine, sunt vehiculate insistent în spațiul mediatic. Câteva dintre ele trebuiesc adresate, chiar cu riscul de a repeta. În lipsa unor precizări clare există primejdia ca, oameni neavizați, să cadă pradă acestor erori. Între teoriile aberante, greșite și direct blasfemice, se află teoria “Sola Scriptura”.

Doctrina ‘Sola Scriptura” a fost inițiată de către Martin Luther și până la un punct pe bună dreptate. El era dezgustat de viciile și decăderea curții papale. Dar mai apoi s-a văzut că bunele lui intenții nu erau suficiente căci doctrina “Sola Scriptura” a devenit o armă folosită împotriva Bisericii. Dar este necesară o scurtă explicație a ce este doctrina “Sola Scriptura”.

În esență ea afirmă că singura sursă de căutare a lui Dumnezeu și singurul răspuns asupra modului de a îl caută este citirea și respectarea strictă a textului Sfintei Scripturi. La prima vedere o modalitate clară și la îndemână. Dar detaliile nu se potrivesc și întotdeauna, “necuratul” sălășuiește în detalii.

În primul rând trebuie stabilit clar: cine a creat pe cine: Scriptura a creat Sfânta Tradiție sau invers. Iar aici răspunsul istoric, faptic, împotriva căruia nu există argument, este clar, Sfânta Tradiție a Bisericii. Din nou trebuie să fim lămuriți la înțelesul cuvintelor. Prin Biserică se înțelege totalitatea Poporului, laici și cler, care împreună alcătuiesc Trupul mistic al lui Hristos. Revenind deci. În Biserica și conform Sfintei Tradiții, a fost alcătuită Scriptura. Biserica, conform cu Sfânta Tradiție,”predania” apostolică, a fost cea care a stabilit care sunt textele “canonice” și care nu sunt și asta pentru a apară pe credincioși de căderea în eroare. (Este elementar logic acest lucru. Nu “certificatul de naștere” premerge copilul, ci invers). Iar de la acest punct începe greșeala doctrinei “Sola Scriptura”. Din nou să ne referim la fapte care nu pot fi argumentate.

Urmând doctrina “Sola Scriptura” de la Martin Luther și până azi au apărut aproximativ douăzeci și patru de mii de denominații protestante și neo-protestante. Unii dintre cei care urmează această doctrina, ”Martorii lui Iehova”, ”Unitarienii”, ’mormonii” , au împins zelul lor pentru “Sola Scriptura” așa de departe că au sfârșit prin a nu mai fi creștini! Dar, lăsând orice glumă la o parte, ne referim din nou la fapte. Dacă un Baptist și un penticostal vor argumenta împreună, și unul și altul vor cita texte scripturistice, întotdeauna scoase din contxt. Deci din punct de vedere intelectual ei sunt pe același nivel. Atunci care poate fi explicația că, folosind aceiași „sursă”, s-a ajuns la douăzeci și patru de mii de denominatii, douăzeci și patru de mii de răspunsuri diferite? Greșeala este una de metodologie. Scriptura nu poate fi explicată individual și nu poate fi înțeleasă individual. Scriptura trebuie citită și interpretată în Biserica, de către Trupul lui Hristos. Căci poporul adunat în Biserica încetează să mai fie, eu și tu și el, devine “altceva” , iar acest “altceva” este Trupul lui Hristos.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Vechimea Rânduielilor Ortodoxe și Scrierile Părinților Apostolici” →

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni

I-am auzit adesea pe consătenii mei cei mai bătrâni vorbind nostalgic de vremurile tinereții lor. Și între acele teme rememorate nu lipsea cea legată de starea de pălmași a părinților și bunicilor lor pe pământul Sturzeștilor. În sat, mai precis în „Deal la Curte”, erau hambarele boierești pe care, în 1907, țăranii erau gata să le incendieze. Nu s-a întâmplat asta însă, deși plănuiseră să o facă răzvrătiții din Verșeni, satul Profirei Ursachi, mama „Ceahlăului literaturii române” din secolul al XX-lea (și din veacurile care vor urma). Răsculații au fost arestați înainte de a apuca să se răzbune pentru condiția lor de umiliți ai sorții.

De ce toponimul numit conține sintagma „la Curte” m-a mirat o vreme, căci curțile boierilor Sturzești, prinți de pe urma a trei domnitori ai Moldovei (doi cu numele Sturdza), n-au fost la noi, la Miroslovești, ci în satele vecine. La reședința de la Cristești, domnitorul Mihail Sturza ținea uneori divanurile, iar la Cozmești și Miclăușeni există și azi palatele boierești ale înaintașilor și urmașilor domnitorilor Ioniță și Mihail Sturdza. Dicționarul consacră termenul „curte”, între altele, ca fiind spațiul aferent locuinței, dar probabil că reședința moșierului presupunea, prin excepție, și „transferarea” acestui spațiu – de regulă atașat locuinței – în zonele proxime moșiilor, acolo unde spațiile erau mai generoase pentru funcțiile specifice „curții”. Iar Sturzeștii, se știe, abundau în asemenea posesii. Grigore M. Sturza, poreclit Beizadea-Vițel, testatorul direct al Sturzeștilor cu moșii pe valea din avalul Moldovei și, simetric, pe valea Siretului, era cel mai mare latifundiar din Moldova, având în jur de treizeci de moșii.

Despre acareturile „rezidențiale” de la Cristești ale Sturzeșilor știm că nu mai există, de asemenea și despre reședința lui Dimitrie-Mihail Sturza de la Boureni aflată în spațiul în care se află Școala Generală de azi. Pe valea Siretului însă, la Miclăușeni și Cozmești, palatele există, dar cu funcții improprii. Cel de la Cozmești e un așezământ social, iar palatul de la Miclăușeni e totuși într-o explicabilă relație cu ceea ce a fost: e muzeu.

În legătură cu soția unuia dintre boierii Sturdza, cel cu moșie (și) la Boureni (sat aflat în proximitatea satului meu, Miroslovești), s-a vorbit și s-a scris despre existența unei filiații a acesteia cu poetul Mihai Eminescu. Și s-a mers până a se invoca o legătură de prim grad familial, cum eronat au publicat unii gazetari cu pregătire profesională precară, sever „puși la punct” de academicianul Constantin Ciopraga (firește, pe acei din timpul vieții eruditului cu origini pășcănene). Respectivii condeieri o recomandau pe Valeria (Micle) Sturza, consoarta prințului Dimitrie-Mihai Sturdza de la Boureni, drept fiica „din flori” a „poetului nepereche”. Acordându-le credit acestora, chiar și localnicii satului Boureni trăiau în această confuzie. Din păcate, eroarea este perpetuată (chiar și în presă) și în prezent. Și, culmea, o fac chiar persoane care par a avea legături cu literatura, istoria.

Încerc așadar, în cele ce urmează, să țin cât mai precis făgașul natural al fluxului informațional care atestă totuși o conexiune, nicidecum însă atât de directă, între Valeria (Micle) Sturza și Eminescu. Dar asta nu ca scop în sine, ci colateral intenției autorului întreprinderii de aici de a prezenta notorietatea acestei personalități feminine, devenită prin căsătorie Sturdza și care prin numele de domnișoară, Micle, incită la asociere cu numele geniului poeziei noastre.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Nu putem întreba Dragostea cine suntem…

Și de ce…?

Păi, mai întâi, să jubilam în inima noastră că sunt anumite lucruri care nu se întreabă!… Care nu se pot intreba. Fiindcă întrebarea însăși face parte din nerostitul Răspuns…

Or întrebarea „cine sunt eu?” asta încearcă. Sa stabilească o legătură între faptul de a exista („sunt”) și eu. Ce treaba are starea de „a fi” cu mine? Ce are a face Ființa cu „eu”.

În fapt, e ca și cum am întreba Existența: „Ce treabă ai tu cu mine?”.

O, fie și numai din asta, am atins coarda Iubirii…! Va închipuiți ce ar „raspunde” Iubirea la așa ceva? Fiindcă noi, în acea clipă, O întrebăm pe Ea: „De ce nu ești doar impersonală? De ce Te interesează să exiști și ca… persoana mea?!”

Atunci, dragi prieteni, am intrat în lumea minunată a Răspunsului. Fiindcă doar am formulat altfel…

Iar în starea asta, nici nu mai vrem răspuns. Vrem doar să fim lăsați să nu mai plecăm niciodată de aici! Căci unde să „plecăm” de la Originea noastră?

Așa că de câte ori avem mari-mari întrebări, întrebări din acelea „imposibile”, să le (re)formulăm în așa fel încât să ni se răspundă… Să nu poată decât să ni se răspundă.

Așadar, să intrăm în dialog cu Dragostea:

– „Spune-mi Tu, cine sunt eu?”

Ca s-auzim cum se răsucește spre noi:

– „O, ce n-aș putea Eu fi…!”

Să ne fie destul. Să ne fie cu prisos.

——————————-

Iustin T., 26 aprilie 2020

Cosmin DARIESCU: Vara asta revine iașmak-ul!

Soarele devine tot mai darnic cu lumea, în aceste zile de final de aprilie 2020! În fiecare zi, amiaza este tot mai fierbinte! Vegetația se deschide și se colorează tot mai intens, viețuitoarele se bucură tot mai mult de oceanul de lumină și căldură! Vara se furișează pretutindeni în jurul nostru chiar și în casele noastre unde ne-am retras de frica virusului SARS-CoV2, creatorul unei boli nemiloase (Covid19). Rarele clipe, când simțim vestirea verii și când ne putem îmbăia în lumină, sunt momentele în care ieșim să căutăm mâncare, medicamente sau să ridicăm pachete de la poștă ori să facem anumite plăți prin virament bancar.

În astfel de ocazii, ochii noștri curioși se aruncă, asemeni unui urs flămând, asupra chipurilor celorlalți… O senzație de frustrare ne cuprinde! Chipurile celorlalți sunt ocultate. Nasurile și buzele sunt ascunse de măști cu diverse forme, culori și texturi… Doar ochii, părul și uneori urechile mărturisesc umanitatea chipului din fața ta! Senzația de alienare, de singurătate stârnită de pata constantă de pe chipurile celorlalți este alinată într-o oarecare de măsură de limbajul ochilor… Femeile domină acest joc, favorizate de farduri, de tușul de ochi și de instinct… Bărbații, lipsiți de aceste boieli, fac primii pași stângaci în arta grăirii din priviri.

Contemplând privirile câtorva semeni de-ai mei, de la reglementara distanță spațială (și nu socială, căci persoanele vulnerabile sau bolnave nu sunt niște paria), am descoperit înțelesul unei ironii divine! Într-o Europă care până anul trecut condamna ferm vestimentația femeilor musulmane, dând în unele țări legi contra purtării burkăi (văl care acoperă toată fața și care este găurit doar în dreptul ochilor) sau iașmak-ului (văl care acoperă nasul și gura), femeile și bărbații vor trebui să poarte multă vreme măști chirurgicale și mănuși mai ales în spațiile închise! Așadar, vara asta se poartă iașmak-ul…Când vom reînvăța subtila artă a conversației din priviri, cântată de poeții musulmani?

———————–

Cosmin DARIESCU

Iași, aprilie 2020

Alexandru NEMOIANU: Templul din Ierusalim și distrugerea lui

Locașul în care a fost lăudat Dumnezeul cel Viu, arătat lumii mai întâi Poporului Israel, se găsea în Ierusalim. Templul a fost mai întâi ridicat de către Solomon, a fost distrus de către Babilonieni în anii 587-586 i.Hr. Al doilea Templu a fost ridicat de către Israeliții reantorsi din captivitatea babiloneană pe la 516 i.Hr. În vremea lui Irod Templul a fost lărgit și înnoit. Templul a fost locul în care Dumnezeu cel Adevărat a fost lăudat și acolo I se aduceau jertfe. În același timp, treptat, ceremonialul din jurul Templului s-a formalizat, osificat și a devenit scop în sine. Ceremonialul a devenit, prin neînțelegerea, reaua credință și nepriceperea preoților și sectelor, farisei și saduchei, și a ajuns ca ceremonialul să înlocuiască scopul Templului. Prin nevrednicia preoților Templului s-a ajuns ca poporul Israel să ajungă să respingă și să ucidă pe Dumnezeu Fiul .

Casta preoților Templului a fost cea care a refuzat să primească pe Dumnezeu Fiul și tot această castă a îndemnat poporul să nu primească pe Dumnezeu și să stea complice la uciderea Lui pe Cruce. În acesta instant a avut loc un act demonic căci, manifestarea suprema a împătimirii demonice este pângărirea si batjocorirea celor sfinte. Dumnezeu ne îngăduie să îl primim sau să îl respingem, dar nu îngăduie să fie batjocorit.

Această blasfemie supremă nu putea rămâne fără urmări și aceste urmări au fost crâncene. Mânia Lui Dumnezeu s-a revărsat din plin, Templul a fost distrus, casta preoților a fost distrusă și poporul complice a fost pedepsit aspru. Toate aceste evenimente au avut și au o semnificație dublă, istoric-temporară și spiritual-duhovniceasca, în veșnicie.

Oamenii aduc jertfe și închinăciune lui Dumnezeu dar aceste acte nu sunt scop în sine, sunt manifestări și recunoaștere a atot puterniciei lui Dumnezeu, a dorinței de a fi alături de El, urmând poruncile Lui. Intenția inimii, sinceritatea ei, și nu cantitatea de “jertfă”, valoarea ei materială, sunt ceea ce dă importanță. Femeia văduvă a dăruit doi bani și acești bani, întreaga ei avere, au fost socotiți cu mult mai de preț decât darurile făcute de bogați din abundența ce o aveau.

Nu Templul era sfânt, Sfânt era și este Cel căruia I se aduce închinare, Cel care a făcut cele văzute și nevăzute. În chip limpede a spus acest lucru Iisus, ”dărâmați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica”(Ioan 2;19). Acest Templu era cel adevărat, era sfânt Trupul Mântuitorului care, cu adevărat s-a ridicat trei zile după ce fusese “dărâmat” prin crucificare.

Despre evenimentele legate de distrugerea Templului, despre circumstanțele istorice, ample informații sunt cuprinse în lucrarea lui Josephus Flavius, ”Bellum Judaicum” (Războiul cu Iudeii). În acea lucrare sunt relatate în amănunt evenimentele premergătoare distrugerii Templului, distrugerea lui și evenimentele imediat următoare; desființarea serviciilor legate de Templu și distrugerea castei preoților.

În esență Josephus relatează cauzele care au dus la războiul dintre Romani și Iudei. Fiind el însuși iudeu, Josephus caută mereu să afle “dreptate” pentru cei de un neam cu el, cu care el și “ținea”. Dar ce rezultă limpede este faptul că în acei ani, pur și simplu, Iudeii și conducătorii lor căzuseră într-o orbire și din exagerare în exagerare, și din provocare în provocare, au făcut inevitabil războiul distrugător cu Romanii. Putem socoti aceste acțiuni ale Iudeilor ca “greșeli” politice dar, mult mai de crezare este să socotim că ei fuseseră părăsiți de Dumnezeu, că în fapt căzuseră “în mâinile Dumnezeului celui Viu”.

Este de amintit, în legătură cu cele spuse mai sus, că în mod limpede au fost avertizați Israeliții de către Mântuitorul. ”Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine; de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi, cum își strânge găina puii sub aripi și n-ativrut! Iată vi se lasă casa pustie” (Luca 13;34-35). Dar despre distrugerea Templului și care vor fi semnele vestind această distrugere, din nou, limpede a spus Iisus ucenicilor Săi:

La ieşirea* din Templu, pe când mergea Iisus, ucenicii Lui s-au apropiat de El că să-I arate clădirile Templului.(Matei24;2)

Dar, mai departe, Iisus le-a zis: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu* va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.”(Matei 24;21)

Iar mai departe, tot limpede se spune,:” Pentru că* atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. (Matei 24;21)

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Templul din Ierusalim și distrugerea lui” →

Alexandru NEMOIANU: Gând la Învierea Domnului

În noaptea Învierii Domnului din 2020, Bine Credincioșii Români au fost obligați să stea în casele lor. Au fost obligați să facă asta de o administrație a cărei rea credință ar trebui să fie ținute minte de alegători. Această administrație a impus ca Bisericile să fie închise. Nu molima a obligat la închiderea Bisericilor, molima a fost pretextul folosit de această sinistră administrație de a pune în practică ideologia anti-creștină a imperiului globalist-sodomit, căruia actuala administrație românească îi este slujitor. Repet, această administrație, s-a dovedit jurat dușman al Credinței și duhului românesc; să nu uităm asta!

Dar dincolo de asta, faptul că Învierea Domnului, am petrecut-o în case ne obliga la o privire mai atentă a propriilor conștiințe și inimi.

Cu durere am văzut cum, tot soiul de exaltați și răscolnici limfatici, au aflat de bine să acuze Ierarhia Ortodoxă de faptul că Bisericile au fost închise și că oamenii au fost împiedicați să iasă pe străzi. Este o acuză iresponsabilă și nedreaptă.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Gând la Învierea Domnului” →