Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (104)

România în perioada postbelică (1945-1947)

Regele, copleşit, a convocat la palat pe liderii partidelor istorice, exprimându-şi intenţia de a abdica, dar C.I.C. Brătianu a făcut o pledoarie emoţionantă a monarhiei constituţionale în România, subliniind datoria şi răspunderea pe care regele o are faţă de ţară. În momentul cel mai dramatic al istoriei României, factorul constituţional a cedat, momentan, încercând să câştige timp. În seara de 28 februarie, regele Mihai a cerut generalului Rădescu să demisioneze, apoi a însărcinat pe prinţul Barbu Ştirbei să formeze un guvern de coaliţie. Acesta a început convorbiri cu liderii partidelor politice, dar F.N.D., care urmărea să preia singur guvernarea, a refuzat să colaboreze, iar Comisia Aliată (Comandamentul Sovietic) n-a aprobat guvernul de coaliţie. Prinţul Ştirbei a fost silit să renunţe. În seara de 1 martie 1945, la orele 22, a avut loc a treia audienţă la rege a lui Vâşinski, care i-a comunicat ritos că guvernul sovietic are încredere doar în Petru Groza. Regele nu a dat un răspuns pe loc nici acum, în ciuda presiunilor extraordinare ale ocupanţilor. În dimineaţa de vineri 2 martie, regele s-a consultat din nou cu oamenii politici, căutând cu disperare să găsească o soluţie, pentru a nu ceda presiunilor ruseşti.

În seara de 2 martie, lipsit de sprijinul S.U.A. şi al Angliei, pe care l-a aşteptat până în ultimul moment, regele, cu inima grea, l-a desemnat pe Petru Groza, omul de încredere al ocupanţilor bolşevici, prim-ministru şi i-a cerut să formeze un guvern reprezentativ, alcătuit din toate partidele politice. În acele zile şi ore cumplite, autorităţile de ocupaţie au demobilizat şi dezarmat unităţile militare, de poliţie şi jandarmerie, în timp ce tancuri şi patrule sovietice mărşăluiau pe străzile capitalei. În final, sub presiuni uriaşe externe şi interne, s-a format, la 6 martie 1945, guvernul Groza, dar acesta nu era un guvern reprezentativ, aşa cum ceruse regele, ci un guvern F.N.D., în care 7 ministere erau deţinute de P.C.R., dar erau ministerele-cheie. F.N.D. a colaborat cu gruparea P.N.L.-Tătărescu, care a obţinut postul de vice-prim ministru şi pe cel de ministru de externe. În concluzie, guvernul de la 6 martie 1945 a uzurpat puterea în statul român, prin acţiunea metodică, tenace şi lipsită de scrupule a unui nucleu de comunişti, sprijiniţi direct şi masiv de ocupanţii bolşevici. Aşa a început regimul comunist în România.

Dar încă înainte ca regele să semneze decretul-lege pentru numirea guvernului, a avut loc prima manifestare publică a noului regim. La 6 martie, conducerea F.N.D. a organizat un miting în Piaţa Naţiunii, în care liderul P.C.R., Gheorghiu-Dej, a rostit mesajul comuniştilor pentru prezent şi viitor: lupta de clasă, represiunea, violenţa şi ura, care vor caracteriza societatea românească în perioada aceasta. La 7 martie, a avut loc prima întrunire a noului guvern, unde Groza a expus intenţiile guvernării F.N.D.: restabilirea siguranţei în viaţa cotidiană, reforma agrară, soluţii pentru speculă, scumpirea vieţii, epurarea aparatului de stat de elementele indezirabile (fascişti, reacţionari), adoptarea unei legi pentru urmărirea şi pedepsirea criminalilor de război.

Conform art. 19 din Convenţia de armistiţiu, Transilvania de Nord urma să revină României, la 25 octombrie 1944, acest teritoriu a fost eliberat de trupele române şi sovietice şi s-a introdus administraţia românească. Dar, la 12 noiembrie 1944, Comisia Aliată (Înaltul Comandament Sovietic) a cerut imperativ guvernului român retragerea administraţiei civile stabilite în Transilvania de Nord, iar acesta a fost silit să se supună ordinului sovietic. Motivul (de fapt, pretextul) era că, în toamna lui 1944, pentru a răzbuna atrocităţile săvârşite de horthyşti în 1940, grupuri paramilitare române au procedat în acelaşi mod, au fost ucişi între 27-38 de oameni. Dar făptaşii acestor ucideri izolate au fost pedepsiţi de Curtea Marţială din Braşov, 12 fiind condamnaţi la moarte. Autorităţile militare sovietice au profitat de aceste acte şi au ordonat evacuarea administraţiei române din Transilvania de Nord. Guvernul român considera total injustă cererea sovietică, dar s-a supus în faţa forţei. Administraţia maghiară a fost menţinută aici şi a cooperat cu administraţia militară sovietică.

În Transilvania de Nord, între noiembrie 1944-februarie 1945, tricolorul românesc era interzis, manifestaţiile naţionale oprite, era folosită limba maghiară, românii erau umiliţi şi batjocoriţi. La 8 martie 1945, Groza şi Tătărescu au cerut lui Stalin reunirea Transilvaniei de Nord cu România, iar la 9 martie, administraţia românească a fost reinstalată. Dar, în acelaşi timp, la 7 martie, chiar a doua zi după impunerea „guvernului Vâşinski“, a avut loc la Bucureşti, o întâlnire confidenţială, la care au participat comuniştii români, A. Pauker, C. Doncea şi C. Pârvulescu şi oficiali sovietici. La această întâlnire, a fost prezentat un plan în zece puncte (de la A la K), ce cuprindea reformă agrară cu ruinarea moşierimii, desfiinţarea armatei române existente şi înlocuirea ei cu una nouă (după modelul diviziei Tudor Vladimirescu), desfiinţarea micilor gospodării ţărăneşti şi colectivizarea lor, detronarea regelui, suprimarea partidelor istorice prin arestarea şi eliminarea membrilor acestora ş.a.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (104)” →

Raul ANCHEL: Ziua Independenței

Acum e ora 11:00 dimineața. Au sunat sirenele. În memoria soldaților căzuți la datorie! În România erau numiți eroi. Și pe bună dreptate! Cine își dă viața pentru ca alții să se bucure de viață e erou, minimum un erou. 2 minute de sirene, interminabile, lungi, lungi și grele! Mâine e ziua Independenței.

Nepotul meu a venit la mine. Nu l-am putut convinge că mâine nu va fi parada aviației. Nu mai am puterea de convingere de altădată. A venit la mine cu maică-sa. E prea mic să vină singur. I-am deschis ușa, e mereu la 2 metri de mine. Nici o atingere nu are loc între noi. Mie îmi ajung ochii lui adânci, căprui, în care mă adăpostesc cu înfrigurare de câte ori îmi pune vreo întrebare. Îmi era tare dor de ochii lui, ca și de a celorlalți nepoți, de altfel. În zilele de azi mă mulțumesc cu nepoții, câte unul odată.

În mai puțin de o oră și el și eu, stăteam pe terasă. Eu cu cafeluța și „Demonii” de Dostoievski. Am început iar să am răbdare la clasici. El după ce a trecut cu bine miile de întrebări, la care nu așteptam răspunsuri, mi-a zâmbit și s-a regăsit în mobilul lui. Eu, răspunsurile lui, i le citesc în ochi înainte să termin întrebărea. Într-o altă jumătate de oră juca deja Fortnight pe mobil. Se împrietenise cu un nepot, al vecinului meu de terasă. Erau amândoi de aceași vârsta. Sigur și terasa lor este la mai mult de 2 metri, de a mea. Bunicul copilului, e un tip ceva mai tânăr ca mine. Negricios, mic de statură cu un gât de taur și niște pectorali de invidiat. El continuă să facă haltere și fuge zilnic 15 kilometri. Deviza lui este ‘viața nu e cum te minți ci cum te simți’! Bunicul fusese cu mine în armată. Suntem prieteni de mulți ani! S-a mutat lângă mine acum doi ani. Eu i-am recomandat locul și blocul. El are 3 băieți. Doar cel mic locuiește cu tat-su. Îi cunosc bine toată familia. Am fost la toate ceremoniile lor! Cei doi mari sunt aviatori. De la ei știam că anul asta nu e nici defilare nici paradă.

Ăla mare Kvir e plin de decorații. A luptat în toate războaiele. Tat-su povestește multe de el. Doar ce se poate povesti. Cel mijlociu, Dor, i-a făcut lui tat-su o mare surpriză acum doi ani, tot de Ziua Independenței. Imediat după ce s-a mutat tat-su în bloc la noi. Dor, a obținut permisiunea de face câteva ‘loopings’ în fața blocului nostru, în timpul paradei aviatice. Eram pe terasă la ei, la o cafea. A sunat telefonul. Uită-te sus tată i-a spus Dor. Un avion nou, de tipul F35, desprins din group de alte 4 avioane, făcea opturi uriașe pe cer. Doamne ce surpriză, ce frumos, ce emoționant!

Al treilea, copil făcut la bătrânețe, e un tip mai negricios, copia lui taică-su, de acum mulți ani. Emană forță și putere. E ras pe cap ca să ascundă o chelie mare ce îi acoperă creștetul. Pe copiii lui, îi cunoșteam de multișor. Veneau la tatăl lor la armată.

De ăsta mic știam că e în trupele speciale. Îl vedeam câteodată pe terasă curățându-și echipamentul. După echipament știam cam despre ce trupe e vorba. Majoritatea timpului era plecat. Nu scotea o vorbă despre asta, nici el nici tat-su. În timpuri normale îmi beam cafeluța cu bătrânul pe terasă, la mine sau la el! Prăjiturile totdeauna le aduceam eu. Nici atunci nu vorbea de cel mic. Câteodată îmi arăta câte un articol în ziar. Îl întrebam: „Ido a fost acolo”?. Niciodată nu-mi răspundea. Ochii i se încețoșau de lacrimi: „Eu vreau doar să-l văd acasă, e plecat de patru săptămâni” îmi răspundea. Amândoi știam că patru săptămâni înseamnă o acțiune lungă, lungă de tot, grea de tot periculoasă de tot.

Puștiul avea 28 de ani. Acum stătea întins într-un șezlong pe terasă. Mi-a făcut semn cu mâna, hi! Era greu de vorbit cu el, mă temeam mereu să nu creadă că-l descos.

– Ce face Ido acasă? îl întreb pe tat-su.

– Acum e și el în carantină! Apropo, continuă bătrânul, hai să-i băgăm pe nepoți în casă, Ido are nevoie de terasă, singur!

– De ce? îl întreb pe bătrân, sincer mirat.

Bătrânul nu-mi răspunde și dispare în casă.

Continue reading „Raul ANCHEL: Ziua Independenței” →

Alexandru NEMOIANU: Vechimea Rânduielilor Ortodoxe și Scrierile Părinților Apostolici

Vremea pe care o trăim, între alte căderi, este și a unei adevărate prăbușiri spirituale. Credința adevărată este îndepărtată, și în fapt apostaziată, și în loc apare un secularism agresiv, tot mai vulgar și care se schimbă în Satanism. Acest proces este vechi și are diferite înfățișări: de la iluminismul-masonic, la sectarismul metastazat. Voi caută să mă refer la câteva dintre aberațiile, zis ‘teologice”, care încearcă să delegitimize Credința Ortodoxă, Drept Măritoare și, în mod special Sfânta Tradiție.

Cu îngrijorare se poate vedea că anume aberații teologice, cultivate de grupuri excentrice, sectare, care își spun creștine, sunt vehiculate insistent în spațiul mediatic. Câteva dintre ele trebuiesc adresate, chiar cu riscul de a repeta. În lipsa unor precizări clare există primejdia ca, oameni neavizați, să cadă pradă acestor erori. Între teoriile aberante, greșite și direct blasfemice, se află teoria “Sola Scriptura”.

Doctrina ‘Sola Scriptura” a fost inițiată de către Martin Luther și până la un punct pe bună dreptate. El era dezgustat de viciile și decăderea curții papale. Dar mai apoi s-a văzut că bunele lui intenții nu erau suficiente căci doctrina “Sola Scriptura” a devenit o armă folosită împotriva Bisericii. Dar este necesară o scurtă explicație a ce este doctrina “Sola Scriptura”.

În esență ea afirmă că singura sursă de căutare a lui Dumnezeu și singurul răspuns asupra modului de a îl caută este citirea și respectarea strictă a textului Sfintei Scripturi. La prima vedere o modalitate clară și la îndemână. Dar detaliile nu se potrivesc și întotdeauna, “necuratul” sălășuiește în detalii.

În primul rând trebuie stabilit clar: cine a creat pe cine: Scriptura a creat Sfânta Tradiție sau invers. Iar aici răspunsul istoric, faptic, împotriva căruia nu există argument, este clar, Sfânta Tradiție a Bisericii. Din nou trebuie să fim lămuriți la înțelesul cuvintelor. Prin Biserică se înțelege totalitatea Poporului, laici și cler, care împreună alcătuiesc Trupul mistic al lui Hristos. Revenind deci. În Biserica și conform Sfintei Tradiții, a fost alcătuită Scriptura. Biserica, conform cu Sfânta Tradiție,”predania” apostolică, a fost cea care a stabilit care sunt textele “canonice” și care nu sunt și asta pentru a apară pe credincioși de căderea în eroare. (Este elementar logic acest lucru. Nu “certificatul de naștere” premerge copilul, ci invers). Iar de la acest punct începe greșeala doctrinei “Sola Scriptura”. Din nou să ne referim la fapte care nu pot fi argumentate.

Urmând doctrina “Sola Scriptura” de la Martin Luther și până azi au apărut aproximativ douăzeci și patru de mii de denominații protestante și neo-protestante. Unii dintre cei care urmează această doctrina, ”Martorii lui Iehova”, ”Unitarienii”, ’mormonii” , au împins zelul lor pentru “Sola Scriptura” așa de departe că au sfârșit prin a nu mai fi creștini! Dar, lăsând orice glumă la o parte, ne referim din nou la fapte. Dacă un Baptist și un penticostal vor argumenta împreună, și unul și altul vor cita texte scripturistice, întotdeauna scoase din contxt. Deci din punct de vedere intelectual ei sunt pe același nivel. Atunci care poate fi explicația că, folosind aceiași „sursă”, s-a ajuns la douăzeci și patru de mii de denominatii, douăzeci și patru de mii de răspunsuri diferite? Greșeala este una de metodologie. Scriptura nu poate fi explicată individual și nu poate fi înțeleasă individual. Scriptura trebuie citită și interpretată în Biserica, de către Trupul lui Hristos. Căci poporul adunat în Biserica încetează să mai fie, eu și tu și el, devine “altceva” , iar acest “altceva” este Trupul lui Hristos.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Vechimea Rânduielilor Ortodoxe și Scrierile Părinților Apostolici” →

Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni

I-am auzit adesea pe consătenii mei cei mai bătrâni vorbind nostalgic de vremurile tinereții lor. Și între acele teme rememorate nu lipsea cea legată de starea de pălmași a părinților și bunicilor lor pe pământul Sturzeștilor. În sat, mai precis în „Deal la Curte”, erau hambarele boierești pe care, în 1907, țăranii erau gata să le incendieze. Nu s-a întâmplat asta însă, deși plănuiseră să o facă răzvrătiții din Verșeni, satul Profirei Ursachi, mama „Ceahlăului literaturii române” din secolul al XX-lea (și din veacurile care vor urma). Răsculații au fost arestați înainte de a apuca să se răzbune pentru condiția lor de umiliți ai sorții.

De ce toponimul numit conține sintagma „la Curte” m-a mirat o vreme, căci curțile boierilor Sturzești, prinți de pe urma a trei domnitori ai Moldovei (doi cu numele Sturdza), n-au fost la noi, la Miroslovești, ci în satele vecine. La reședința de la Cristești, domnitorul Mihail Sturza ținea uneori divanurile, iar la Cozmești și Miclăușeni există și azi palatele boierești ale înaintașilor și urmașilor domnitorilor Ioniță și Mihail Sturdza. Dicționarul consacră termenul „curte”, între altele, ca fiind spațiul aferent locuinței, dar probabil că reședința moșierului presupunea, prin excepție, și „transferarea” acestui spațiu – de regulă atașat locuinței – în zonele proxime moșiilor, acolo unde spațiile erau mai generoase pentru funcțiile specifice „curții”. Iar Sturzeștii, se știe, abundau în asemenea posesii. Grigore M. Sturza, poreclit Beizadea-Vițel, testatorul direct al Sturzeștilor cu moșii pe valea din avalul Moldovei și, simetric, pe valea Siretului, era cel mai mare latifundiar din Moldova, având în jur de treizeci de moșii.

Despre acareturile „rezidențiale” de la Cristești ale Sturzeșilor știm că nu mai există, de asemenea și despre reședința lui Dimitrie-Mihail Sturza de la Boureni aflată în spațiul în care se află Școala Generală de azi. Pe valea Siretului însă, la Miclăușeni și Cozmești, palatele există, dar cu funcții improprii. Cel de la Cozmești e un așezământ social, iar palatul de la Miclăușeni e totuși într-o explicabilă relație cu ceea ce a fost: e muzeu.

În legătură cu soția unuia dintre boierii Sturdza, cel cu moșie (și) la Boureni (sat aflat în proximitatea satului meu, Miroslovești), s-a vorbit și s-a scris despre existența unei filiații a acesteia cu poetul Mihai Eminescu. Și s-a mers până a se invoca o legătură de prim grad familial, cum eronat au publicat unii gazetari cu pregătire profesională precară, sever „puși la punct” de academicianul Constantin Ciopraga (firește, pe acei din timpul vieții eruditului cu origini pășcănene). Respectivii condeieri o recomandau pe Valeria (Micle) Sturza, consoarta prințului Dimitrie-Mihai Sturdza de la Boureni, drept fiica „din flori” a „poetului nepereche”. Acordându-le credit acestora, chiar și localnicii satului Boureni trăiau în această confuzie. Din păcate, eroarea este perpetuată (chiar și în presă) și în prezent. Și, culmea, o fac chiar persoane care par a avea legături cu literatura, istoria.

Încerc așadar, în cele ce urmează, să țin cât mai precis făgașul natural al fluxului informațional care atestă totuși o conexiune, nicidecum însă atât de directă, între Valeria (Micle) Sturza și Eminescu. Dar asta nu ca scop în sine, ci colateral intenției autorului întreprinderii de aici de a prezenta notorietatea acestei personalități feminine, devenită prin căsătorie Sturdza și care prin numele de domnișoară, Micle, incită la asociere cu numele geniului poeziei noastre.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Valeria (Micle) Sturza și duhul eminescian, la Boureni” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Nu putem întreba Dragostea cine suntem…

Și de ce…?

Păi, mai întâi, să jubilam în inima noastră că sunt anumite lucruri care nu se întreabă!… Care nu se pot intreba. Fiindcă întrebarea însăși face parte din nerostitul Răspuns…

Or întrebarea „cine sunt eu?” asta încearcă. Sa stabilească o legătură între faptul de a exista („sunt”) și eu. Ce treaba are starea de „a fi” cu mine? Ce are a face Ființa cu „eu”.

În fapt, e ca și cum am întreba Existența: „Ce treabă ai tu cu mine?”.

O, fie și numai din asta, am atins coarda Iubirii…! Va închipuiți ce ar „raspunde” Iubirea la așa ceva? Fiindcă noi, în acea clipă, O întrebăm pe Ea: „De ce nu ești doar impersonală? De ce Te interesează să exiști și ca… persoana mea?!”

Atunci, dragi prieteni, am intrat în lumea minunată a Răspunsului. Fiindcă doar am formulat altfel…

Iar în starea asta, nici nu mai vrem răspuns. Vrem doar să fim lăsați să nu mai plecăm niciodată de aici! Căci unde să „plecăm” de la Originea noastră?

Așa că de câte ori avem mari-mari întrebări, întrebări din acelea „imposibile”, să le (re)formulăm în așa fel încât să ni se răspundă… Să nu poată decât să ni se răspundă.

Așadar, să intrăm în dialog cu Dragostea:

– „Spune-mi Tu, cine sunt eu?”

Ca s-auzim cum se răsucește spre noi:

– „O, ce n-aș putea Eu fi…!”

Să ne fie destul. Să ne fie cu prisos.

——————————-

Iustin T., 26 aprilie 2020

Cosmin DARIESCU: Vara asta revine iașmak-ul!

Soarele devine tot mai darnic cu lumea, în aceste zile de final de aprilie 2020! În fiecare zi, amiaza este tot mai fierbinte! Vegetația se deschide și se colorează tot mai intens, viețuitoarele se bucură tot mai mult de oceanul de lumină și căldură! Vara se furișează pretutindeni în jurul nostru chiar și în casele noastre unde ne-am retras de frica virusului SARS-CoV2, creatorul unei boli nemiloase (Covid19). Rarele clipe, când simțim vestirea verii și când ne putem îmbăia în lumină, sunt momentele în care ieșim să căutăm mâncare, medicamente sau să ridicăm pachete de la poștă ori să facem anumite plăți prin virament bancar.

În astfel de ocazii, ochii noștri curioși se aruncă, asemeni unui urs flămând, asupra chipurilor celorlalți… O senzație de frustrare ne cuprinde! Chipurile celorlalți sunt ocultate. Nasurile și buzele sunt ascunse de măști cu diverse forme, culori și texturi… Doar ochii, părul și uneori urechile mărturisesc umanitatea chipului din fața ta! Senzația de alienare, de singurătate stârnită de pata constantă de pe chipurile celorlalți este alinată într-o oarecare de măsură de limbajul ochilor… Femeile domină acest joc, favorizate de farduri, de tușul de ochi și de instinct… Bărbații, lipsiți de aceste boieli, fac primii pași stângaci în arta grăirii din priviri.

Contemplând privirile câtorva semeni de-ai mei, de la reglementara distanță spațială (și nu socială, căci persoanele vulnerabile sau bolnave nu sunt niște paria), am descoperit înțelesul unei ironii divine! Într-o Europă care până anul trecut condamna ferm vestimentația femeilor musulmane, dând în unele țări legi contra purtării burkăi (văl care acoperă toată fața și care este găurit doar în dreptul ochilor) sau iașmak-ului (văl care acoperă nasul și gura), femeile și bărbații vor trebui să poarte multă vreme măști chirurgicale și mănuși mai ales în spațiile închise! Așadar, vara asta se poartă iașmak-ul…Când vom reînvăța subtila artă a conversației din priviri, cântată de poeții musulmani?

———————–

Cosmin DARIESCU

Iași, aprilie 2020

Alexandru NEMOIANU: Templul din Ierusalim și distrugerea lui

Locașul în care a fost lăudat Dumnezeul cel Viu, arătat lumii mai întâi Poporului Israel, se găsea în Ierusalim. Templul a fost mai întâi ridicat de către Solomon, a fost distrus de către Babilonieni în anii 587-586 i.Hr. Al doilea Templu a fost ridicat de către Israeliții reantorsi din captivitatea babiloneană pe la 516 i.Hr. În vremea lui Irod Templul a fost lărgit și înnoit. Templul a fost locul în care Dumnezeu cel Adevărat a fost lăudat și acolo I se aduceau jertfe. În același timp, treptat, ceremonialul din jurul Templului s-a formalizat, osificat și a devenit scop în sine. Ceremonialul a devenit, prin neînțelegerea, reaua credință și nepriceperea preoților și sectelor, farisei și saduchei, și a ajuns ca ceremonialul să înlocuiască scopul Templului. Prin nevrednicia preoților Templului s-a ajuns ca poporul Israel să ajungă să respingă și să ucidă pe Dumnezeu Fiul .

Casta preoților Templului a fost cea care a refuzat să primească pe Dumnezeu Fiul și tot această castă a îndemnat poporul să nu primească pe Dumnezeu și să stea complice la uciderea Lui pe Cruce. În acesta instant a avut loc un act demonic căci, manifestarea suprema a împătimirii demonice este pângărirea si batjocorirea celor sfinte. Dumnezeu ne îngăduie să îl primim sau să îl respingem, dar nu îngăduie să fie batjocorit.

Această blasfemie supremă nu putea rămâne fără urmări și aceste urmări au fost crâncene. Mânia Lui Dumnezeu s-a revărsat din plin, Templul a fost distrus, casta preoților a fost distrusă și poporul complice a fost pedepsit aspru. Toate aceste evenimente au avut și au o semnificație dublă, istoric-temporară și spiritual-duhovniceasca, în veșnicie.

Oamenii aduc jertfe și închinăciune lui Dumnezeu dar aceste acte nu sunt scop în sine, sunt manifestări și recunoaștere a atot puterniciei lui Dumnezeu, a dorinței de a fi alături de El, urmând poruncile Lui. Intenția inimii, sinceritatea ei, și nu cantitatea de “jertfă”, valoarea ei materială, sunt ceea ce dă importanță. Femeia văduvă a dăruit doi bani și acești bani, întreaga ei avere, au fost socotiți cu mult mai de preț decât darurile făcute de bogați din abundența ce o aveau.

Nu Templul era sfânt, Sfânt era și este Cel căruia I se aduce închinare, Cel care a făcut cele văzute și nevăzute. În chip limpede a spus acest lucru Iisus, ”dărâmați Templul acesta și în trei zile îl voi ridica”(Ioan 2;19). Acest Templu era cel adevărat, era sfânt Trupul Mântuitorului care, cu adevărat s-a ridicat trei zile după ce fusese “dărâmat” prin crucificare.

Despre evenimentele legate de distrugerea Templului, despre circumstanțele istorice, ample informații sunt cuprinse în lucrarea lui Josephus Flavius, ”Bellum Judaicum” (Războiul cu Iudeii). În acea lucrare sunt relatate în amănunt evenimentele premergătoare distrugerii Templului, distrugerea lui și evenimentele imediat următoare; desființarea serviciilor legate de Templu și distrugerea castei preoților.

În esență Josephus relatează cauzele care au dus la războiul dintre Romani și Iudei. Fiind el însuși iudeu, Josephus caută mereu să afle “dreptate” pentru cei de un neam cu el, cu care el și “ținea”. Dar ce rezultă limpede este faptul că în acei ani, pur și simplu, Iudeii și conducătorii lor căzuseră într-o orbire și din exagerare în exagerare, și din provocare în provocare, au făcut inevitabil războiul distrugător cu Romanii. Putem socoti aceste acțiuni ale Iudeilor ca “greșeli” politice dar, mult mai de crezare este să socotim că ei fuseseră părăsiți de Dumnezeu, că în fapt căzuseră “în mâinile Dumnezeului celui Viu”.

Este de amintit, în legătură cu cele spuse mai sus, că în mod limpede au fost avertizați Israeliții de către Mântuitorul. ”Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine; de câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi, cum își strânge găina puii sub aripi și n-ativrut! Iată vi se lasă casa pustie” (Luca 13;34-35). Dar despre distrugerea Templului și care vor fi semnele vestind această distrugere, din nou, limpede a spus Iisus ucenicilor Săi:

La ieşirea* din Templu, pe când mergea Iisus, ucenicii Lui s-au apropiat de El că să-I arate clădirile Templului.(Matei24;2)

Dar, mai departe, Iisus le-a zis: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu* va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată.”(Matei 24;21)

Iar mai departe, tot limpede se spune,:” Pentru că* atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. (Matei 24;21)

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Templul din Ierusalim și distrugerea lui” →

Alexandru NEMOIANU: Gând la Învierea Domnului

În noaptea Învierii Domnului din 2020, Bine Credincioșii Români au fost obligați să stea în casele lor. Au fost obligați să facă asta de o administrație a cărei rea credință ar trebui să fie ținute minte de alegători. Această administrație a impus ca Bisericile să fie închise. Nu molima a obligat la închiderea Bisericilor, molima a fost pretextul folosit de această sinistră administrație de a pune în practică ideologia anti-creștină a imperiului globalist-sodomit, căruia actuala administrație românească îi este slujitor. Repet, această administrație, s-a dovedit jurat dușman al Credinței și duhului românesc; să nu uităm asta!

Dar dincolo de asta, faptul că Învierea Domnului, am petrecut-o în case ne obliga la o privire mai atentă a propriilor conștiințe și inimi.

Cu durere am văzut cum, tot soiul de exaltați și răscolnici limfatici, au aflat de bine să acuze Ierarhia Ortodoxă de faptul că Bisericile au fost închise și că oamenii au fost împiedicați să iasă pe străzi. Este o acuză iresponsabilă și nedreaptă.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Gând la Învierea Domnului” →

Olimpia MUREȘAN: Biserica din lemn din Ulmeni-Sălaj, Maramureș

„Biserica este familia sfântă a celor răscumpărați prin Iisus Hristos. Preotul e stăpânit de problemele misiunii apostolice, de a pregăti căile Domnului, în inimile credincioșilor săi- și, de împlinirea datoriei sfântă, de a învăța cu cuvântul și cu exemplul vieții: așa va contribui la mântuirea sufletelor credincioșilor lui Dumnezeu.”(Monografia Comunei Ulmeni pe Someș, Căminul Cultural, județul Maramureș 1900-1920, 1921-1939, 1940-1990, Editura Tipografia Județeană, Baia Mare scrisă în anul 1990 de către preotul paroh și protopop Emil Negruțiu împreună cu Ioan I. Șimon-fost subofițer activ al Batalionului de Moți „Avram Iancu”-Abrud, fiu al satului, veteran din al doilea război mondial 1941-1945, inspector financiar, colaborator istoric și pensionar.

Din multitudinea datelor prezentate în această monografie am ales cele referitoare la biserica veche de lemn din centrul orașului care e declarată monument istoric și care, de curând a fost renovată. Meritul enorm pentru această renovare îl are actualul preot paroh Giurgiu Dumitru, care alături de credincioșii din Ulmeni și de harnicii coratori ai parohiei au reușit nu numai să renoveze biserica veche, ci să construiască altă biserică din temelii, nouă și frumoasă și mai ales mult mai încăpătoare –potrivită numărului tot mai mare de credincioși. Dar, despre această minunată biserică nouă voi scrie cu altă ocazie.

BIsericile de lemn din Maramureș au rezistat dincolo de timp și vremi; aceasta de la Ulmeni până nu demult a fost funcțională- dar, mereu neîncăpătoare; se țineau slujbele tot timpul până când s-a hotărât construirea unei biserici noi, vizavi de Centrul de Cultură și Artă al orașului Ulmeni, pe terenul donat pentru așa ceva de urmașii din familia Dulfu, filială familială care l-a dat poporului român și pe scriitorul Petre Dulfu din satul Tohat.

Din documentele istorice existente, localitatea Ulmeni este cunoscută încă din anul 1405, din perioada iobăgiei romane, având mai mulți stăpânitori-care s-au perindat la conducere-unii conți și baroni, iar din timpul acestora apar primii țărani liberi de iobăgie domnească. În 1701-printre toți aceștia se găseau: Pop Costan, Mercea Lupu, Miron Lazăr, Anca Simion și mulți alții; în 1808 devine stăpâna satului Ulmeni dna. Kartp Ana; întreg satul a fost ars din temelie de niște oameni germani care au venit din Polonia și au trecut prin România, cazul numai ei l-au cunoscut, fără să fie consemnat motivul. „După această dată, marii proprietari-conți, baroni-stabiliți în străinătate, au început să-și arendeze moșiile la anumiți arendași ca de exemplu: Recsei Endre din Ulmeni-care avea doi băieți și o fată- iar ca administrator el avea pe Bodor Calman care cunoștea medicina veterinară-un om bun la suflet față de fiecare român. Primul băiat era Bondi, plecat în Ungaria, apoi Ludovic -căsătorit cu fata moșierului Benkei de la Sălățig- plecați la Valea lui Mihai, iar fiica s-a căsătorit în anul 1918, cu un ofițer român în gradul de maior la București.

Românii de pe teritoriul Transilvaniei și-au păstrat forma autohtonă de organizare-voievodatul-ca și celelalte țări române, chiar și un cărturar ungur scria în 1783, că, „Țara Ardealului cu care Ungaria se învecina la răsărit, se numea cândva „Dacia de Mijloc”, el se referea la venirea ungurilor în acest spațiu și, mai arăta că „regii unguri l-au stăpânit prin voievozii Ardealului.”După moartea preotului român Mihai Cristea care a păstorit din 1824 până în 1840 când a murit, la Ulmeni vine preotul Ananie Pop- care „ timp de 56 de ani a păstorit această parohie când în 1897 moare-împărtășit de stima și dragostea tuturor.”La început, preotul Ananie Pop locuiește în modesta casă parohială, casă țărănească mică, acoperită cu paie; în 1896 unul dintre credincioșii săi, Matei Covaciu, bine situat, proprietar la trei mori pe Someș, moștenitor de pământ și vite multe, -cumpără biserica de lemn din Șomcuta Mare, angajează pe antreprenorul Babici din Șomcuta Mare ca să o transporte și să o construiască din nou, așa cum a fost în Șomcuta, în aceeași formă și dimensiuni, cu excepția turnului-a cărui înălțime e mai mică cu doi metri; biserica s-a cumpărat cu tot ceea ce a fost în ea: iconostase, șfeșnice și un harmoniu.

Când s-a început construirea bisericii, primăria ungurească de atunci și primpretorul de plasă din Cehul Silvaniei au încercat totul să-I împiedice în planul de a zidi biserica românească, în mijlocul comunei Ulmeni în loc frumos, unde se afla și în anul 1990-loc de frunte, dar „badea Maștei” cum i se mai zicea- a fost mai înțelept, a avut o presimțire și i-a prevenit, așa încât pe când ungurii aceștia își manifestau ura și răutatea, pe când prim pretorul a ieșit la fața locului, și voia să-I împiedece cu jandarmii unguri, avea deja în mână și le-a prezentat actul prin care prefectul comitetelor supreme a aprobat, i-a dat voie să ridice biserica pe acest loc, unde este și acum, care de altfel fusese proprietatea lui Maștei Covaciu, zis a Dochi.

Prețul de cumpărare, transportare și reconstruire tot ce s-a spesat până a fost gata și îngrădită cu gard de zid au fost suportate de acest singur credincios, tot el a cumpărat și crucea din curtea bisericii, ridicată în anul 1906, care servește de monument și aici a fost înmormântat Covaciu Maștei, când a decedat la 25 mai 1935; inscripția de pe cruce este următoarea:„ Covaciu Maștei născut în anul 1844, care spre mărirea lui Dumnezeu, a zidit această biserică, din averea sa proprie, în anul 1906 s-a ridicat pe spesele sale, să-I fie amintirea binecuvântată.”

Părintele paroh Dumitru Giurgiu a intrat de curând în posesia unei Declarații semnate la 1902 de reprezentanții comunității greco-catolice din Ulmeni în urma unei noi donații a lui Covaciu Maștei: casa parohială. Donatorul se obliga să susțină cheltuielile de reparații necesare casei, dar exonerează urmașii săi de aceste cheltuieli. De asemenea, donatorul se obligă ca în fiecare duminică să aducă la biserică o prescură, vin, lumină și lumânare. În schimb, „pentru Covaciu Floare I. Mașteiu-până când o să trăiască…se va servi în fiecare săptămână una SF. Lyturgie.” Documentul a fost donat Parohiei Ortodoxe Ulmeni de strănepotul(de frate) al lui Covaciu Maștei, dl.Covaci Vasile Florin. Cu aproape 100 de ani mai târziu, în ultima decadă a secolului al XX-lea, urmașii lui Covaciu Maștei au continuat seria donațiilor către biserici: nepotul său(nepot de frate și bunic al dl. Covaci Vasile Florin) a donat pământul pentru noua biserică ortodoxă; iar așa cum mai scrisesem Covaciu Maștei este înmormântat cu onoare în fața vechii biserici de lemn.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Biserica din lemn din Ulmeni-Sălaj, Maramureș” →

Ioan-Aurel POP: Vina bătrânilor de a fi bătrâni

Sunt multe comunități care, de-a lungul timpului, și-au blamat ori îndepărtat bătrânii și nu întotdeauna cu intenții rele. De fapt, nici nu contează intențiile, ci rezultatul. Din păcate, societățile post-industriale se îndreaptă spre nașteri tot mai puține. În paralel, se produce creșterea duratei medii și a speranței de viață a oamenilor. Astfel, tot mai mulți oameni vor fi în putere la vârste mai înaintate și, prin urmare, vor fi activi la asemenea vârste. Omenirea îmbătrânește, dar acest fapt nu este neapărat o tragedie, din moment ce ne extindem viața activă spre vârste care odinioară erau destinate odihnei.

Aflu că avem un Comitet Național pentru Situații Speciale de Urgență care, în aceste timpuri de asalt al bolii, ia măsurile cele mai potrivite în cunoștință de cauză. Este, evident, mult mai bine ca măsurile să fie severe și nu laxe, pentru a preveni înainte de a fi prea târziu. Măsurile acestea se iau pe baza unor date și, de cele mai multe ori, este vorba de date statistice. Altele mai bune nu avem și suntem obligați să ne ghidam după statistici, deși oamenii sunt ființe palpabile și nu se îmbolnăvesc și nu mor în funcție de statistici.

Revin, în acest cadru, la măsurile de izolare a bătrânilor într-un mod special, diferit de cele de izolare a celorlalte categorii de cetățeni. Trec peste faptul că nu toți oamenii sunt bătrâni la 65 de ani, așa cum se întâmpla în urmă cu secole sau chiar cu decenii. Izolarea specială a bătrânilor, după cum suntem asigurați, se face din rațiuni de protejare a lor. Totuși, în conștiința publică, ideea că bătrânii ar fi purtătorii cei mai mari ai virusului Corona este adânc înrădăcinată. Dacă ar fi așa, atunci ce rost are să-i înghesui pe toți în spațiul public (mai ales în magazine, adică în locuri închise) preț de două ore, în condițiile în care celelalte categorii sunt libere să iasă și ele în același interval? Dacă între orele 11 și 13, pot fi pe stradă și bătrânii (grupați cu toții atunci) și pot fi și ceilalți, oare nu sporește riscul de îmbolnăvire, mai ales că, în acest moment, în cele mai multe locuri din țară, masca și mănușile sunt doar recomandate, nu obligatorii. Oare dacă bătrânii s-ar putea distribui pe toata durata zilei, nu ar fi mai avantajos pentru limitarea contagiunii, nu s-ar rări posibilii răspânditori ai bolii?

Dar, dincolo de aceasta, aminteam de statistici pentru că ele trebuie să fie un îndrumar pentru decidenți în aceste situații-limită. Am mai arătat că ne-ar fi fost util să știm câți oameni mureau în medie pe zi în România înainte de a veni această pacoste peste noi, ca să putem aprecia cât de distrugătoare este pandemia. Nu cred că Institutului Național de Statistică i-ar fi fost greu să ne spună acest lucru, fiindcă nu era vorba de calcule prea complicate. În plan mondial, am văzut recent că s-au relevat asemenea date și că molima a făcut să crească numărul decedaților, în medie, de aproape trei ori față de perioada de dinaintea flagelului. Este foarte grav, dureros și trist. Pentru milioanele de familii care au morți este tragic, iremediabil, catastrofal. Acestor familii statistica nu le ajută la nimic.

Revin, totuși, la statistică și constat, din date accesibile publicului larg, următoarele: în 2018, au murit în România 263 463 de oameni, ceea ce înseamnă 721,8 oameni, în medie, pe zi. Proporțional, sunt ceva mai mulți decât în Germania (de patru ori mai populată decât România), unde mor, în vremuri obișnuite, cam 2200 de oameni pe zi. E firesc să fie așa, deoarece în Germania speranța de viață e mai mare decât în România. Am urmărit – după datele Anuarului Statistic al României și după alte câteva surse coroborate – care este repartiția decedaților pe grupe de vârstă. Astfel, din cei 263 463 morți din 2018, erau 147 094 de persoane de peste 75 de ani, adică 55,8% din total. Morții de peste 60 de ani erau 223 740 și însemnau 84,9% din total. Acestea sunt, să zicem, două extreme. La mijlocul acestor extreme se situează morții de peste 65 de ani, care au fost în 2018 în număr de 201 399, adică 76,4% din total.

Ce constatăm în cazul îmbolnăvirilor și deceselor cauzate de acest virus? Las deoparte faptul că, între cei infectați din România, 70-80% aparțin grupei de vârstă cuprinse între 30-69 de ani și că grupa de vârstă cea mai afectată se referă la persoanele între 40-49 de ani. Prin urmare, cele mai multe cazuri de îmbolnăvire se înregistrează în rândul maturilor și nu în rândul bătrânilor. Dacă s-ar fi dovedit undeva că bătrânii răspândesc mai intens virusul, deși se îmbolnăvesc mai puțin, atunci grija izolării acestor persoane de peste 60-70 de ani ar fi avut o rațiune, din moment ce populația activă, producătoare de bunuri și servicii, este formată, în primul rând, din maturi și tineri. Dar nici statisticile morților nu-i culpabilizează pe bătrâni. Conform unor calcule mai vechi, de când aveam doar 150 de morți, 68% dintre ei erau persoane de peste 60 de ani. Să spunem că astăzi când avem, din păcate, de aproape patru ori mai mulți, procentajul bătrânilor morți ar fi crescut, ajungând la 75% dintre toți cei care ne-au părăsit. Să admitem – deși nu avem date – că media mondială i se potrivește și României și că acum, în vrem de pandemie, mor și la noi de trei ori mai mulți oameni decât în timpuri normale.

Continue reading „Ioan-Aurel POP: Vina bătrânilor de a fi bătrâni” →