La sfârșit de aprilie ar fi împlinit 74 de ani. S-a stins la jumătatea lunii, lăsându-ne să înțelegem prin încă un trist semn cât de înainte de vreme a plecat. A nins cu fulgi imenși printre raze de soare în dimineața aceea, și cum ai putea să nu vezi în acest uimitor tablou un senin gest de bun rămas din partea unui om față de care nu poți avea decât același fel de admirație?
Ne vom aminti de profesorul Dorin Urițescu în multe feluri.
In primul rând, probabil, la masa de lucru, neobosit, pasionat, îndrăgostit și transfigurat de munca lui, un cercetător minuțios și exigent, ce vedea ”semne și minuni” lingvistice peste tot în jurul lui, fascinat până și de pertinența transformărilor fonologice intuitive din ”stâlcirea” propriului nume de către nepotul lui.
Mărturie stau fără îndoială zecile de articole publicate, cărțile, Atlasul lingvistic al Crișanei, atlasul lingvistic online sau inovatorul, unicatul program de analiză lingvistică aplicat datelor din atlas.
Toate sunt lucrări de mare anvergură cu zeci de ani de cercetare tradițională în spate, dar și cu sau poate mai ales cu deschiderea spre metode moderne, vizionare, prin folosirea mijloacelor computaționale în stocarea, analizarea și înțelegerea fenomenelor lingvistice complexe.
A fost un om de știință cunoscut și respectat în mediile lingvisticii generale, ale romanisticii și geolingvisiticii, impunând studiul limbii române, al subdialectului Crișean sau al francezei din Quebec ca aducând contribuții esențiale la înțelegerea spațiului lingvistic romanic.
Ce este probabil mai puțin cunoscut este de câtă erudiție și de câte calități umane și intelectuale este nevoie pentru o asemenea întreprindere științifică, de la munca de teren și culegerea datelor, la sistematizare și evaluarea lor, la analiza și interpretarea lor, la prezentarea lor pertinentă și relevantă.
E o muncă ce pare fără sfârșit și fără îndoială D. Uritțescu mai avea planuri pentru câteva vieți bune în plus.
Nu fără temei spunea adesea doamna Gabriela Urițescu, mai în glumă, mai în serios, că uneori i se pare că s-a măritat cu Atlasul Crișanei.
Doar că toți cei care au avut privilegiul de a-l cunoaște mai îndeaproape știu că familia nu a fost niciodată pentru el pe al doilea plan.
Și-a adorat fetele, nepotul lui a devenit bucuria lui desăvârșită în ultimii ani, iar glasul lui avea o delicatețe deosebită când vorbea despre soția lui ca despre cineva cu supraputeri și fără de care nu ar fi putut trece peste atâtea încercări și n-ar fi putut să fie el însuși.
Ni-l vom aminti ca pe profesorul atent, riguros, exigent, dar mereu dispus să mai explice odată, să mai învețe pe cineva interesat; răbdător, înțelegător, deschis spre dialog, gata mereu să mai acorde o șansă, o oportunitate; rareori supărat pe ignoranță, dar cu adevărat încântat când întâlnea seriozitate, strădanie, inteligență, pasiune.
Impunea respect prin respectul pe care îl avea el însuși față de profesia sa, față de comportamentul academic, față de instituția în sine, privite desigur ca standarde de excelență. Modelul lui era cel care motiva, îți era oarecum rușine să nu încerci să fii cât de bun poți în preajma lui, când vedeai că nu vei primi nicicând jumătate de măsură din parte-i.
Discret, generos, a fost colegul, prietenul mereu aproape cu un sfat bun, cu o încurajare, cu un pahar de vin franțuzesc din cel mai rafinat sau cu un pic de țuică din Ardealul pe care l-a iubit atât de mult. Schior pasionat, jucător de tenis, nelipsit miercuri seara de la un bun joc de fotbal, umblă vorba chiar că era un dansator impecabil, le-a făcut pe toate dincolo de măsură, ”arzând” în fiecare dintre ele.
Din nefericire a fost la fel și în suferință, ce nu l-a ocolit în mult prea multe situații, dar pe care a dus-o de fiecare dată cu demnitate și încredere.
În unul din ultimele mesaje a admis că îi e ”f.f. greu”, ceea ce pentru cei mai mulți dintre noi ar însemna mult dincolo de ce e suportabil, adăugând însă imediat, că a început un ”tratament naturist (…) deocamdată (…) doar partea psihică: optimism, optimism, optimism!”
Conștient mereu că timpul este cu împrumut, și-a trăit clipa de viață cu bucurie și rost, cu zâmbetul pe buze și recunoștință, cu onestitate și curaj.
Ni-l vom aminti cu Dor, mereu surâzător, mereu preocupat de o idee nouă, mereu nebănuit deasupra greutăților, plin de speranță, îndrăgostit de viață și de frumusețile ei, un legământ și o lecție de neuitat lăsate acum în grija celor ce l-au iubit și admirat și prin care va rămâne mereu prezent.
––––––––––
Lăcrămioara Varga Oprea
Toronto
30 aprilie 2020
Sursa: http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=21234