Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (22) – Johann Gottlieb Fichte

„Nu ceea ce te face fericit este bine, ci numai ceea ce este bine te face fericit. Fără moralitate nu este posibilă nici o fericire.” – J. G. Fichte

Johann Gottlieb Fichte a fost un filozof german, cunoscut ca părinte al idealismului german și ca urmaș al lui Kant. El a precedat atât pe Schelling (1775-1854) care a fost considerat discipolul său, cât și pe Hegel.

De pe la mijlocul secolului al XIX-lea până la începutul secolului XX Fichte a fost considerat ca o simplă figură de tranziție care ducea de la Kant la Hegel; prin urmare, el nu a fost studiat de unul singur și, de cele mai multe ori, au fost luate în considerație doar scrierile sale din așa-numita perioadă Jena (1794-1799). Cu timpul însă, studii importante au oferit o imagine completă și importantă, asupra gândirii lui Fichte.

Doctorul în Filozofie Marius Dumitrescu, de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași, într-o lucrare recentă, din 2019, redă o vedere de ansamblu cu privire la nașterea Psihanalizei, atribuindu-i un rol deosebit lui Freud (1856-1939): „La începutul secolului al XIX-lea, Schiller, Schelling și Hegel, apoi, mai târziu, Nietzsche anunțau, imperativ, întoarcerea la idealul estetic grec, considerându-l poarta regală spre împlinirea moralității și înțelegerea complexității ființei umane. Pornind de la principiul a trăi frumos înseamnă a trăi moral, estetismul german a intuit că paradigma fondată pe morala puritană intra într-un conflict evident cu natura umană, ce are și o parte obscură, irațională…” Cu toate acestea, Freud a fost învinuit pentru faptul de a fi acordat o prea mare însemnătate rolului impulsurilor sexuale în viața psihică („pansexualismul”). Se consideră, menționează Doctorul în filozofie, că Friedrich Engels (1820-1895), unul dintre teoreticienii comunismului, a afirmat că „Munca l-a creat pe om”, iar la câteva decenii distanță, Sigmund Freud a construit o operă care ar putea fi rezumată în cuvintele „Sexul l-a creat pe om”. Ideea și conceptul de inconștient, frământată de către Freud, apăruse totuși înaintea lui, deci înainte de apariția psihanalizei, și printre cei care vorbiseră despre acest inconștient, a relațiilor lui cu conștientul, extinzându-se la explicarea fenomenelor socioculturale, a fost și Fichte.

Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) s-a născut la Rammenau, o comună din landul Saxonia, Germania, într-o familie de țesători. Un om înstărit a remarcat inteligența nativă a băiețelului care, la vremea aceea păștea gâștele pe islaz, și l-a trimis la studii. După terminarea învățământului secundar și-a continuat studiile întreținându-se din ocupația de perceptor. În continuare a studiat teologia la Jena și Leipzig. În 1792 scrierea sa „Versuch einer Kritik aller Offenbarung” (Încercarea unei critici a oricărei revelații), din eroare a apărut fără numele autorului. Recenzenții, crezând că este o lucrare a lui Kant, au lăudat-o foarte mult. Fichte a devenit celebru peste noapte în clipa în care s-a aflat că este autorul cărții cu pricina. În 1794 a fost numit profesor de filozofie la Universitatea din Jena.

Într-o vreme când era foarte strâmtorat cu banii, l-a vizitat pe Kant la Konigsberg, pentru a-i solicita un împrumut, cerându-i totodată și sfaturi cu privire la filozofie. Kant, extrem de organizat, ordonat și rațional, a ignorat apelul sentimental al tânărului Fichte, așa încât acesta nu s-a ales decât cu sfaturi.

Opiniile sale politice și religioase nonconformiste i-au creat numeroși inamici în rândurile puterii. Acești inamici au încercat în 1799 să-l elimine din viața publică, înscenând o acțiune de dezinformare, lansând zvonul că Fichte este autorul unei scrieri anonime în care era atacat creștinismul, apoi l-au acuzat de ateism. În contextul gândirii din epocă, Fichte a fost concediat de la Jena.

Numit în 1809 profesor la Universitatea din Berlin, Fichte a urcat în ierarhia academică îndeplinind pentru puțină vreme, succesiv, funcțiile de decan al Facultății de filozofie și rector al Universității (a fost primul rector ales de corpul profesoral). A continuat să-și țină cursurile în Berlinul ocupat de trupele lui Napoleon, ba mai mult, tematica lor a fost adaptată la împrejurări. Din aceste cursuri a ieșit scrierea „Reden an die deutsche Nation” (Cuvântări către națiunea germană), în care a încercat să trezească sentimentele patriotice ale germanilor, paralel cu spusele lui Napoleon: „Dragostea de patrie este cea dintâi religie a omului civilizat”.

Fichte s-a stins din viață în 1814, răpus de friguri contractate prin soția sa, de la răniții căzuți în lupta pentru patria pe care atât de mult o iubise.

A avut o înclinație spre speculații abstracte și o dorință de învingător, concepându-și viața ca pe o datorie, munca de a continua și defini principiul autonomiei sferelor conștiinței elaborat de Kant. Această dârzenie care-l caracteriza a făcut din el unul dintre reprezentanții cei mai de seamă care au redeșteptat menirea poporului german, Germania în vremea sa construindu-și o patrie spirituală proprie, originală, în sânul poeziei și al filozofiei.

Principalele scrieri ale lui Fichte:

Versuch einer Kritik aller Offenbarung (Încercare de critică a oricărei revelații (1792);

Wissenschaftslehre (Doctrina știintei, 1794);

Sittenlehre (Etica, 1798);

Die Bestimmung des Menschen (Menirea omului, (1800);

Reden an die deutsche Nation (Cuvântări către națiunea germană, (1808).

Pentru Fichte lumea este eul și dincolo de eu nu există nimic; totul se află în conștiință, eul fiind punctul de plecare a oricărei reflexiuni filozofice. Scopul principal al lui Fichte a fost cel de a transforma filozofia într-o știință riguroasă. În 1794 a început să dezvolte ceea ce el numea „Știința Cunoașterii”. A propus, de-a lungul timpului, versiuni noi ale acestei Științe a Cunoașterii, insistând prin repetarea titlului, asupra permanenței motivației sale inițiale: de a găsi o bază absolută pentru cunoaștere. Versiunile Științei Cunoașterii, la Fichte, reflectă cel mai general și mai abstract nivel al gândirii filozofice. Acest prim nivel de filozofie este denumit de Fichte „prima filozofie”. Al doilea nivel corespunde filozofiei teoretice (sau filozofiei naturii) și filozofiei practice (sau eticii dezvoltate, de exemplu, în Sistemele sale de etică, în 1798). Al treilea nivel reprezintă „științele particulare”, care studiază domenii mai specifice și concrete, inclusiv sub-discipline precum biologia și fizica sau „dreptul natural” (adică „teoria dreptului”) și filozofia religiei. În cele din urmă, un al patrulea nivel este constituit din așa-numitele scrieri populare, destinate unui public al ne-filozofilor, de exemplu: Vocația omului, Calea către viața binecuvântată și adresele către națiunea germană. Mulți afirmă că gândirea lui Fichte a evoluat de-a lungul vieții lui, altfel nu s-ar fi putut explica schimbările produse, precum trecerea de la o doctrină a ceea ce este finit (subiectul, „Sinele”) la o filozofie a absolutului (Dumnezeu, Ființa). Problema acestei evoluții a devenit unul dintre cele mai dificile aspecte ale interpretării gândirii lui Fichte.

Conform vederii lui, filozofia este produsul personalității libere: „Ce filozofie alege cineva, atârnă de ce fel de om este el”, două filozofii fiind îndreptățite: cea dogmatică (materialismul) și spiritualismul – filozofia lui Spinoza. Drumul său a fost spre idealism, vrând să continue gândirea lui Kant, în care vedea o bază temeinică, dar care i se părea a fi fost înțeleasă mai ales prin prisma amănuntelor ce nu arătau adevărata intenție a lui Kant și pe care acesta nu a știut să le pună în adevărata lor lumină. Fichte a încercat să deducă din spirit atât formele cât și conținutul cunoașterii, lumea din afară. De aceea punctul lui de plecare a fost conștiința eului. Existența absolută este aceea a eului pur, supra individual, infinit, care este spirit, rațiune și în ultimă esență activitate.

Eul, datorită esenței sale spirituale, care este activitate, își manifestă această esență printr-o acțiune, afirmându-și existența. „Eul se afirmă pe sine însuși, ceea ce înseamnă „Eu sunt”. Prin afirmație eul își opune totodată și lumea înconjurătoare, Non-eul – Antiteza. Trebuie gândite ca mărginindu-se reciproc. Non-eul devine o creație a eului. Toată această operație este produsul inconștient al principiului activ ce constituie esența universului – principiu care este de natură spirituală, care este activitatea. Eul fiind activitate, are nevoie de libertate, de autonomie, pentru manifestarea sa. Impulsurile și instinctele din om, le armonizează știința dreptului.

Etica lui Fichte este prin esență o etică a efortului și progresului uman: „Desăvârșirea este scopul suprem și inaccesibil omului; acțiunea infinită de a se desăvârși este menirea sa”.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (22) – Johann Gottlieb Fichte” →

Vasilica GRIGORAȘ: Discreție și competență

Prietenei, Georgeta Petre

„Copacul se cunoaște după roade și omul după fapte”

Constanța este locul în care cerul se unește cu marea. „Cerul nu spune despre sine: eu sunt înalt” (Pop Simion), nici marea nu spune despre sine: eu sunt adâncă, însă, spre deosebire de cer care tace, marea vorbește într-un limbaj propriu, ademenitor.

Constanța este orașul unde se împletește cu grație vechiul și noul, se îmbunează cele rele și strălucesc cele bune. Din multele escapade aici, am păstrat pe pelicula minții și inimii nenumărate impresii, cioburi de imagini și frânturi de amintiri învăluite în murmurul mării în larg și zgomotul sau mângâierea întâlnirii talazurilor cu țărmul. De neuitat culoarea dimineților, ieșirea triumfală a soarelui, parcă, din adâncul mării și amurgul fastuos al astrului diurn de un roșu sângeriu care îmbrățișează marea și se contopește cu ea, topindu-se încet și tandru de dragul ei. Un tablou cu aromă de basm și încântare.

În Orașul lui Ovidiu, am cunoscut oameni minunați, prieteni adevărați. Binecuvântată este întâlnirea mea cu doamna Georgeta Petre, un OM deosebit, cu o cultură enciclopedică și critic literar discret și competent. Și nu-i de mirare acest lucru, lucrând o viață în templul cărții, în Biblioteca Academiei Române și Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” Constanța. Spiritul de breaslă ne-a unit într-o prietenie care mă onorează și mărturisesc sincer că m-a îmbogățit sufletește și profesional.

Ultima oară am vizitat Constanța la începutul toamnei. O toamnă blândă, misterioasă, atrăgătoare și unduioasă ca o SIRENĂ:

„Pe tivul mării

pescăruși rătăciți

ascultă viorile valurilor

în timp ce o sirenă

se desfată-n seara arămie.”

Încet, dar sigur, pe oraș puneau stăpânire ACUARELELE:

„Pe aleea decentă

a nopții întomnate

un mănunchi de acuarele

cu priviri ghidușe

galopează prin castanii falnici.”

Dacă mi-aș propune s-o prezint pe prietena mea celor care nu o cunosc, aș începe prin a preciza că chipul și sufletul său au tușe veritabile de ARISTOCRAȚIE:

„Ființele sunt invitate

la carnavalul vieţii,

iar fineţea aristocratică

face deosebire între mască

şi chipul adevărat.”

Și acest lucru pentru că este plămădită dintr-un ALUAT BUN :

„Aluatul bun din noi,

fragil ca alabastru scump,

cu un aer vienez

şi talent autentic

ne dă jos grimasele.”

Aluatul a crescut, cu mărinimie și SENSIBILITATE într-o:

„Dimineaţă senină

claritate nebănuită

a sensibilităţii

valului diafan

dornic să se înalţe”,

dar și deosebită PURITATE:

„Puritatea blândeţii

umple prin cuvânt

cupa inimii

şi hoinăreşte miraculos

dincolo de timp şi spaţiu.”

Așadar, cu voia Domnului, ajunsă la SENECTUTE, minunată vârstă, sezon al culegerii roadelor vieții:

„Senectutea,

un șirag de perle naturale

adunate cu grijă

din oceanul învolburat

de scoica rănită.”

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Discreție și competență” →

Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: TAINA SCRISULUI (117) – DE LA MAGMĂ LA STEA

„De la magmă la stea”

(Lucian Blaga)

Sub teiul ce ploua cu flori aurii parfumate, stăteam zile întregi citind din teancul de cărți cu basme. Greu făceam rost de povești, în special de la învățătorul meu, dl. Munteanu. De multe ori am retrăit momentul jenant când ducându-mă să cer cărți, dormea împreună cu soția sa. În carul care mă ducea în Poiana Zimbrilor, unde familia mea stătea câte o săptămână să facă fânul, citeam cărțile lui Jules Verne. În clasa a șasea după lectura cărții „Insula misterioasă”, impresionată profund de existența unui submarin am luat hotărârea să devin scriitoare.

Această hotărâre m-a purtat în viață pe cărări prăpăstioase, dureroase. Mi-am pierdut chiar și marea mea iubire, pe soțul meu când mi-a declarat: „M-am săturat de examenele tale, de concursuri, de scrieri, etc. etc.” Parcă m-ar fi lovit cu o bâtă în cap. A fost unul din motivele pentru care l-am părăsit. Descindea din conții Bucevschi veniți din Polonia în jurul anilor 1600. Ruda, pictorul Epaminonda Bucevschi cu atelier la Viena, a fost prieten cu magnificul Mihai Eminescu. Există poza lui în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent” a lui George Călinescu.

Soțul meu era foarte frumos, cu ochi albaștri, mai frumoși decât ai lui Richard Burton, cu o inteligență surprinzătoare și un umor debordant. Trei ani după despărțire m-am zvârcolit în pat lipsindu-mi mereu brațele lui, din nopțile mele. La 15 ani mi-a apărut într-o revistă a timpului o nuvelă. În liceu îmi descriam minunatul meu loc natal Teliu, înconjurat de dealuri cu păduri în diferite culori prin anotimpuri. Acest motiv al anotimpurilor fiice ale Mamei Geea, Zeița Pământului, Mama Geților, a rămas în toată creația mea literară. La cenaclul literar din liceul de pe Calea Bucureștilor Brașov, îmi discuta aceste descrieri, poetul Ermil Rădulescu. Sub balconul vilei mele de pe strada Lunii, îmi cânta serenade un tânăr îndrăgostit care mă cerea de soție, băiatul preotului din Bran. („Eu merg la facultatea de litere pentru a mă face scriitoare”, îi răspundeam semeață; dar drumul, o să vedeți cât de greu a fost.)

Profesorul meu de limba română din liceu, scriitorul Petre Homoceanul, care a publicat ca și Lucian Blaga în revista brașoveană „Claviaturi” – în care și eu public -, mi-a impregnat dragostea pentru George Călinescu; am vibrat intens pe marginea acestei personalități care ca și Mihai Eminescu studia zile întregi, folosind multă cafea. Citeam cărțile literaturii universale, iar în patul meu mă înfioram de atrocitățile din „Pădurea spânzuraților” a lui Liviu Rebreanu. La susținerea doctoratului, în sala plină de flori aduse de public, am fost întrebată dacă am soarta Anei – alesesem Liviu Rebreanu – am reușit să am replica zdrobitoare, a impresiei pe care Liviu Rebreanu, reprezentantul literaturii române pe mapamond, a avut-o asupra mea încă din adolescență.

Cu nota mare de la bacalaureat pe marginea necuprinsului poet Eminescu, m-am dus la pregătirea pentru admitere la București. Tatăl meu care a venit din Rusia pe jos, un ardelean de o forță impresionantă, cu un mare talent de povestitor, își făcuse prieteni de seamă în război și mi-a obținut meditații la o profesoară de limba română, de mare notorietate în București. Mă împrietenisem cu o domnișoară care m-a dus la Gopo. Doar noi două am întârziat la examenul de admitere. M-am întors acasă. Mama mea, harnica Ana, desfăcea porumb în șură. Nu voiam să rămân la țară, doream să fiu scriitoare. Cred că o aură divină, o lumină în care m-a predestinat Leonardo da Vinci de la care ulterior am primit o scrisoare, a făcut ca preotul Soare, care o aprecia mult pe mama, să ne anunțe că se mai dă o sesiune de admitere la Iași. Mi-a recomandat o rudă la care am stat.

La admitere, impresionat decanul m-a întrebat unde am făcut liceul. Fusesem invitați mulți candidați să mergem la franceză-engleză, unde erau mai multe locuri, dar eu am ales încă odată la limba română; tenacitatea de a deveni scriitoare m-a destinat încă o dată la un drum greu, să fiu profesoară la țară; la limba română n-au fost niciodată în timpul comunismului concursuri pentru a accede la oraș. Ca studentă participam la cenaclul „Mihai Eminescu” din Iași alături de studenți care ulterior au devenit scriitori, de exemplu Cristian Simionescu! El a primit premiul „Mihai Eminescu” de la Botoșani.

De asemenea scriam la romanul „Zalmoxis” impresionată de Cella Delavrancea în stil proustian, cu simboluri ca într-o pictură de Botticelli, apreciat de Constantin Noica, (Mihai Antonescu a afirmat că este un roman pentru inițiați) pe care l-am dus la Editura Junimea unde era director Virgil Cuțitaru care mă aprecia foarte mult; redactoarea de carte, comunistă, n-a înțeles nimic din romanul structurat pe trei paliere: 1. „metafore incluzând simboluri din natură”, 2. „firul povestirii”, 3. „Un ritm al iubirii”. Revoltată, moștenitoarea tatălui meu îndrăgostit fierbinte de libertate și oameni inteligenți, mi-a luat manuscrisul și am plecat. N-am mai reușit să-l public, personaje de ale mele, proprietari de pământ, magistrala simbolistică a romanului de familie, nu avea trecere în rândul celor care ridicau osanale odiosului regim comunist.

Ca profesor în diferite școli, am înființat reviste literare, gazete de perete, posterul „Adolescența”, pe care am primit semnăturile cântăreților din toată lumea, de la festivalul internațional „Cerbul de Aur” din Brașov, unde am fost desemnată ca reporter. După dureroasa despărțire de soțul meu, am plecat din Iași. Îmi dădusem toate gradele ca profesor și îmi susținusem doctoratul cu cel mai doct academician Constantin Ciopraga. Dânsul îmi dădea mereu să citesc alte și alte cărți, am umblat trei ani pe urmele lui Liviu Rebreanu, mă îndrăgostisem de ochii lui albaștri spre amuzamentul colegilor poeți care ca Ion Chirilă îmi spuneau: „îndrăgostește-te și tu de unul viu”. M-au cântat în versurile lor admirându-mi sprâncenele.

După revoluție am primit catedră în Brașov, fiind prima cu gradele și diplomele mele. Elevii mă rugau să le citesc din opera mea fiind deosebit de încântați. Publicam articole, cronici, eseuri. Dacă venea la Brașov o personalitate, îi luam un interviu. Astfel i-am prins în aura scrisul meu pe Florin Piersic, Gheorghe Dinică, Mădălina Manole, Marina Scupra, poeți, pictori, directori de muzee, cenacluri, etc. etc.

Pasiunile au constituit fundamentul teoretic și filozofic al operei mele. Când intram în aria unei pasiuni mă învolburam, iubirea mea devenea enormă – Eminescu, Călinescu, Arghezi, Marcel Proust, Alexandre Dumas, Victor Hugo, Dostoievski, Tolstoi, Lermontov, Esenin, Sigmund Freud, Leonardo da Vinci, Poe, Jules Verne etc. etc., au fost trepte pe care pasiunea mea ardentă s-a oprit studiindu-i, scriind despre ei. Dar o mare pasiune s-a născut, mai mare decât toate: admirația pentru cultura Daciei preistorice.

Zeci de ani am studiat bibliografia, participantă fiind la congresele internaționale de dacologie, la simpozioanele Academiei DacoRomâne. La un concurs al unei emisiuni de la Radio România Cultural, unde participanți erau Mihai Antonescu și Monica Mureșanu, am luat premiu și am fost invitată la „Boema33” București, la a cărei revistă am publicat. Prezența de asemenea a lui Victor Sterom care mă debutase în 1998 cu volum, „Sfârșitul veacului” cuprins în critica literară de A.I. Brumaru, Victor Sterom, Ion Itu, Ioan Suciu, Mircea Doreanu m-a entuziasmat, considerându-l foarte bine pregătit.

În timpul comunismului ne mai având nici o speranță, nu se mai putea citi nimic, un domn Florin Olteanu mi-a spus: „mergi la Constantin Noica”. Magul mă aștepta în urma corespondenței în pragul camerei lui de la Vila 16. Energia care pornea din ochii lui, ca a florilor aurii de tei, m-a emoționat profund. A fost învățatul din Zodia Leului cu o forță intelectuală enormă, dar și un causeur formidabil. O noapte întreagă a ținut la o petrecere, o masă de tineri cu glumele dumnealui. Mi-a apreciat mult romanul „Zalmoxis” citez: „Aveți condei, aveți o frază cu un suflu de primăvară, nu vă potriviți la valeții culturii ci doar la zei. Scrieți cărți frumoase, așa cum puteți”.

Continue reading „Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: TAINA SCRISULUI (117) – DE LA MAGMĂ LA STEA” →

Alexandrina TULICS: TAINA SCRISULUI (116) – ÎNGERII DE ATUNCI

Motto:

„Atingând copilaria

îmi înfloresc teii în palmă…”

Născută în poala copilăriei cuminți, frumoase, unde razele soarelui mi se jucau pe față mângâindu-mă, ascunzându-se în ochii verzi care vor fi plimbați mai târziu prin câmpurile, dealurile înflorite am simțit aroma binelui și a dragostei părintești, a celor două surori mai mari.

Mă văd în mijlocul unei mutări, câțiva soldați veniți să care lăzi de campanie în care erau lucrurile familiei, pe tata grăbit să plece cu transportul și mama separând lucrurile copiilor să nu se amestece cu cele ce pleacă spre o altă destinație necunoscută mie. Măsor atent mișcările lor, țin în mâini un măgăruș din lemn care se mișcă dacă-l apăs, astfel că emoția în care sunt prinsă mă face să-l țin mai mult culcat pe bietul animăluț. La noi este Angela, sora mamei mai mică, venită să ajute la mutat dar mai ales să mă țină pe mine deoparte de curiozitatea și nerăbdarea „de a ști unde merge casa?”, dar „unde merge casa?” – întrebări care le puneam frecvent dar la care nimeni nu avea timp să -mi răspundă.

O văd pe mama în urmă, uitându-se dacă nu a uitat ceva și lacrimi i se scurg pe față ce nu ar fi vrut să fie văzute de mine care-i stăteam mereu aproape. Știam că de atunci, de când plecase tata în brațe – trist, abătut – cu o cutie albă, mică, un sicriaș, aveam să aflu mai târziu, simbolul mândriei numelui ce i l-ar fi purtat dacă ar fi trăit, o făceau pe mama să plângă. Ilie era îngerul din brațele tatei care-l dusese la odihnă și nu era lăsat să crească și să se joace cu noi. Mama mă luă în brațe, și-mi șterse fața ca o mângâiere, asigurare că sunt bine și eu și ea în dragostea-i minunată. Așa am ieșit împreună în curtea unde venise doamna Ferencz cu cei șase copii să ne îmbrățișeze, să-și ia rămas bun de la: „Noa doamna!” (așa credeam că o cheamă pe mama în limba ei necunoscută mie, dar care îmi era destinată să mă însoțească toată viața prin căsătoria cu Iosif, bărbatul bun și blând, iubitor, gingaș, cu dragostea ce încă mi-o poartă.

Ajunși în alt oraș, mă văd cu tata de mână cu rochița asortată în culoarea coșulețului cu floricele, mai mult țopăind decât mergând, de bucurie că eram doar eu și el. Rar avea timp să rămână cu noi care-i simțeam atât de mult lipsa, din cauza serviciului de militar. Timpul trece repede, repede și am ajuns pe înserate într-un oraș liniștit, am intrat într-o casă cu camere mari, cu teracote superbe… și după rapida si sumara instalare, mi-au ramas ochii pe tavanul unde erau niște desene (litere) și o stea mare, roșie, aproape cât tot spațiul. Mă uitam nedumerită, mai ales că nimeni nu-mi spusese ce este, acel roșu, de ce este acolo sus… că tare aș fi vrut să dorm… Mi-era teamă!

Mai târziu am înțeles că aveam toate motivele să mă tem de agresivitatea stelei roșii și cuvintele ei „victorioase”. Săgeată a gândului care îmi aduce aminte, că pe la trei – patru ani eram cu familia pe granița româno-iugoslavă mutați de unitatea militară pe termen nelimitat în gazdă la o familie cumsecade. Tot satul era plin de trupe ale armatei române să păzească fâșia de Tito, președintele Iugoslaviei. Eram copleșită de emoția atâtor uniforme militare, soldați și tehnica militară.

Copil fiind nu întrebam nimic din ce se petrecea dar sufletul îmi trăia în alarma ce se dădea noaptea, când soldatul bătea agresiv în geam să-l trezească pe tata, care sărea din pat cu o repeziciune ce mă speria! Se îmbrăca așa de repede de parcă-și dădea sufletul! Rămâneam cu mama și cele două surori mai mari în gânduri crude pentru un copil, așa de mic – dar cu suflet nespus de mare pentru România! Atunci am auzit cuvinte ca: „dușmani”, „prieteni”, am auzit ce este ura, dar și ce este dragostea arătată prin Mircea, băiatul familiei Vică, cel care venise cu o șapcă plină cu rățuște abia scoase din ouă când hohoteam în plâns de mușcătura unei albine, așezate pe nas…

Am rămas copil sufletește și prețuiesc mult ce-am trăit! Steaua roșie a urmărit binele nostru familial și din ce am trăit pe termen scurt, mă văd mutată cu familia întro casă fără condițiile avute. Pentru timp scurt tata avea să mai poarte haina militară de care a fost îndrăgostit până la trecere din viață. Era acuzat că făcuse școala de tehnică militară la Hanovra (Hanover) în Germania – de parca ar fi ales singur unde să studieze!

O după-amiază dureroasă mi-a marcat stabilitatea emoțională când am văzut colegi militari, gradați diferit, care au venit acasă l-au îmbrățișat pe tata și au plâns… M-am ascuns să-i văd, dar să nu mă vadă. Erau serioși, triști și-l conduceau în cântece militare înduioșătoare, urări de rămas bun pe părintele care de a doua zi a devenit civilul, greu adaptabil pentru un timp în societate, armata fiindu-i mama care l-a adoptat de la patrusprezece ani ca și copil de trupă, crescându-l până la grad și tehnică militară performantă.

Mai târziu alte săgeți ale comunismul dur, care-l amenința pe bunicul meu să le dea pământul. Se apăra cu barda de golanii – așa-i numea – care-l pândeau în umbrele înserării să-l înscrie forțat la colectiv prin amenințări și bătăi. Doamne! Cum a rezistat?! I-au luat pământurile, dar el nu a semnat! L-au furat, fiind înstărit, din casă tot, printr-o familie vecină și neam cu el, dar nu a cedat. A pierdut averea dar nu s-a înscris pe numele acelora care se îmbătau și batjocoreau numele fraților sacrificați. S-a ascuns în mine copilăria ce ține în mănunchi bucuriile, tristețea, fericită că am păzit-o bine și-n drag.

Mama Ana

Bunica era cea care cobora când n-o vedeam din poza înrămată pe peretele camerei celei mari și bune. Își lăsa aproape costumul; cămașa albă cu mâneci lungi, ilic și fustă negră din catifea și se apuca de treabă, parcă mutând unele lucruri din casă să știm cum să le așezăm să le potrivim în așa fel să ne bucurăm și noi și ea când se îmbrăca și se întorcea în rama care o odihnea de zeci de ani, decând plecase din starea ei de femeie frumoasă, cuminte și înstărită, fiind fiica primarului din Broscari, pe care bunicul meu o pețise și o primise ca dar de viață. Plecase în lumini plânsă că-și lasă în urmă șase copii să se crească unii pe alții dar și în grija bunicului care era mai mult cu munca pământului.

Se uită în jur și pornește repede pe drumul știut, începând cu bucătăria, ridică șervetul cusut de ea când era însărcinată cu Ioana, îl atinse ,închise ochii și parcă rugându-se începu să-i curga lacrimi mari, dese pe față, pe care nu le mai ștergea… Se uită să vadă ce-am mâncat aseară și un zâmbet discret îi aparu în colțul gurii, zărind doar niște resturi de carne scoasă din cantă, niște oase ce le țineam pentru dimineață când o vedeam pe Molda, cățelușa fericită ce dormea pe prag de dragul nostru. Puse ștergarul încet la loc, și se apropie de dulapul unde-și ținea ea vasele. Același, cu mânerele umbrite… Îl deschise și un miros stătut îi veni în față pe care-l știa de când ea aducea străchinile, lingurile, le așeza în dreptul fiecăruia la masă. Se ridică încet, și se apropie de masa rotundă care stătea un pic întro parte. O prinse, mișcă și-i potirvi bine, bine picioarele bătrâne, din lemnul atât de cunoscut… Se apropie de geamul acoperit de perdele țesute de mâna ei, decând era fată, înainte de măritat, când își cosea tot ce avea nevoie în zestrea ce-o urmase în casa căsătoriei.

Se uită în sus, pe rândurile cusute și auzi în timpul învechit:

– Ană, Ană, Ană! Era strigată de bunicul meu ,scoase capul doar printre drugii grei de fier ce despărțeau geamul de restul camerei și-l văzu venind de la arie cu fața plină de sudoare, hainele predate soarelui care i le decolorase.

Se apăsă instinctiv pe inimă, rămase așa… o vreme și se întoarse brusc ,parcă ar fi vrut să zboare, ajungă la fetița ce plângea aproape stins în copaie. Era Fineta cu ea, cu Ioana, fata cea mare care-i semăna ca o Ană mai mică…. Se aplecă dureros întro parte, să-și legene imaginar copila, s-o mângâie pe Fineta căreia-i lăsase toate greutățile decând căzuse la pat cu oftat și suflu greu…

– Mamă, mamă!

– Da Ionică, Dorine!

– Venirăm de la școală!

– Venirăți mamă, dar eu nu mai sunt… și iar plânge cu sughiț și nu se poate opri.

Se aud foșnete în casă. Parcă se sperie și-l recunoaște pe bunicul meu, care se trezise, făcea cruci mari pe piept și cerea paza bună a Domnului când zgâlțâia tare de uși să le încerce, iar din buzunar se auzea un zornăit de chei…multe, multe chei. Le cunoștea pe toate. Cele mai vechi erau de la casa mică unde era o cameră cu pământ pe jos, un pat de odihnă de după amiază, un scaun, masa, bicele uitate după ușă. În perete era o altă cameră mare, a butoaielor, buțiilor, vase mari care duhneau a comină în orice perioadă a anului.

Se simțea un gust și miros puternic de scârcior de strugure și semințele care iarna erau puse pe foc, făcând splendoarea artificiilor naturale. Acolo erau; mașina de stors struguri, cepurile, cioacele care băteau în lovituri scurte și puternice dopurile în slăvină. Era ca o sală a timpurilor vechi… vechi, această cameră cu cărămidă pe jos care ținea rece și rezista greutății butoaielor. Câte ture am mai făcut pe marginea butiei cele mari când nu mă vedea nimeni! Când mă ridicam cam amețită de lângă butoiașul pe care-l știam manevra, băgam tâlvul și beam… „cu teamă, de când mă ridicasem amețită de nu mai știam unde e ușa…!” OOOoof!

Numai Dumenzeu m-a ținut și atunci de mână când alergam inconștient pe marginea butiei întrecându-mă. Doar centimetri greșiți pe rama butiei m-ar fi aruncat în burtoasa de vreo 300 kg plină cu tescovină, făcându-mă înger păzitor de struguri storși…

Se întoarce, mângâie ușa dinspre holul lung, îi era dor să-și țină mâna pe profilurile care-i dădeau frumusețe aparte. Era din lotul lucrurilor ce făceau casa întreagă pe care bunicul și-o comandase, făcuse cu maistorii sârbi, veniți la plaț să-i facă așa cum și-a dorit-o dar plătiți în galbeni; Cu scară înaltă cu fața înspre poarta mare, geamuri colorate de jur împrejurul holului mic de la intrare, cu lemn decupat în forme geometrice, locaș pentru marele felinar, care dormea ziua și seara se lăsa mângâiat și parcă vorbea cu bunicul care-i promitea că-i șterge sticla. Începea să lumineze dându-ne o stare a bucuriei strigându-ne și alergând de parcă fusesem despărțite pe întuneric.

Pornește spre camera mare, acolo unde și acum mai sunt lucruri venite cu zestrea adusă la nunta lor. Ligheanul cu flori, cana mare și prosopul plușat înflorat cu același model. Și-l atinge de față și lacrimi îi curg din nou… Se întoarce brusc și se oprește în dreptul pozelor făcute lângă bunicul. Ei doi îmbrăcați frumos. El pe scaun cu costum de stofă, cu vestă și haină cu guler de astrahan, privirea omului avut și mulțumit care-și exprima starea și rangul social. Ea, mama Ana, frumoasă ca o uceniță văzută duminică la biserică, cu fața liniștită dar fără zâmbet, cu părul bogat și strâns la spate, haine de catifea negre, iminei cu ciucuri de piele și vesta, ilicul care-i arăta și mai mult frumusețea, silueta frumoasă…

Ar vrea să rămână, să rămână… Se ascunde auzind cum se întoarce bunicul și intră, trece pe lângă ea, se așeză pe pat zicând;

– De! Așa a fost să fie!

Cască prelung, și încă odată, zice Doamne-ajută si adoarme întrun șuierat odihnitor. Iasă pe hol, intră în cameră, și parcă n-ar mai vrea să intre în rama ce-o așteaptă goală, nedorind să-i știe durerea de copii, bărbat de care se despărțise când o scoseseră cu muzică și lacrimi din casa unde-și lăsase copiii mici, greu de crescut, ce veneau mai târziu sub fața-i tristă și înrămată, de unde o chemau; mamă, mamă, rugând-o să coboare.

Mă uit spre ea, mi-e dragă, știe si parcă-mi cricește:

– Să nu le mai sperii seara pe Mariana și pe Tania când vii pe furiș în spatele lor!

Îi promit înlăcrimată că nu, nu le mai sperii dar o rog să se întoarcă să mă învețe cum să-mi fac cozi și o ie înflorată…

Îngeri sărutați de vară…

Mă văd dintr-o dată în copilărie, cu rochițe de vară și pofta de poame cât frunzele pe gard, visez dorul nerăbdător de-a pleca în vacanță la țară. Mi-o iau înainte pașii parcă fugăriți prin praful dealului lin până la vie unde sunt stăpâna vișinului și ale „luminițelor roșii” cu gust dulce acrișor. Caut pui de păsări, le-aș vrea în sân să-mi cânte toate odată, iar eu, să le liniștesc cu bătăile inimii ca niște mânuțe ce știu să mângâie, liniștească, până la tăcere… Mănânc, adun în sân vișine, aș fugi după iepurii care sar și arată mai înalți decât mine. Încep să râd soarelui care e gata să mă ducă până acasă dacă ascult și o iau ușor în urma lui. Un drum de aur în care el, eu și umbra mea, mă vor întoarce de fiecare dată acasă.

Mă opresc în coastă la Cazacu, mai cânt o melodie pe care numai el soarele o înțelege și-mi promite din rugina razelor că mâine, mă va aștepta dimineața pe țol să mă răsfețe în dansurile razelor multicolore pe care aș vrea să le țin în sân ca pe păsările din vișin.

E seară, imaginile au trecut dealul spre Porumbu de unde se-aud zbierete de animale dornice de apă, copii fericiți de întoarcerea părinților acasă. Miroase a prune pârguite, fân, corcodușe cât stelele pe cer care te îmbie pe crengi. Mă întorc să iubesc poteca spre vie, rugii ce-mi agață rochița și… m-am trezit din dulcea, minunata copilărie, cu ochi umezi. Șederea la sat era un rai în care ne ducea bunicul cu povestiri despre războiul de Independență în care luptase. După ușa din „camera mare” stătea sprijinită o lance uzată, semn al vitejiei și prezenței sale acolo în razboiul amintit. Continue reading „Alexandrina TULICS: TAINA SCRISULUI (116) – ÎNGERII DE ATUNCI” →

Galina MARTEA: Cultura politică în conștiința guvernanților

Credem, fiecare dintre noi cunoaște ce reprezintă conceptul culturii, conceptul de conștiință, conceptul de afirmare, conceptul de conduită în existența ființei umane. Referindu-ne la conceptul culturii, acesta este produsul intelectului uman, – deci, produsul rațiunii umane care se manifestă prin comportament și orice acțiune întreprinsă. Iar dacă să abordăm conceptul de conștiință, atunci acesta redă imaginea despre sentimentul de responsabilitate morală a omului față de propria sa conduită. De fapt, conștiința este unicul lucru care îl face pe om să mediteze asupra propriului comportament și a propriilor acțiuni pe care le realizează în viața publică și cea personală. Anume prin conștiință omul este menit să-și cunoască propriile manifestări în raport cu lumea înconjurătoare și, bineînțeles, cu mediul social prin care există. Contactul cu mediul social este componenta care-l predispune pe om spre diverse încercări emoționale/ sentimentale, la rândul lor, toate fiind însoțite de acțiuni ce pot provoca acorduri șau dezacorduri în procesele și manifestările realizate. În raport cu aceste manifestări, exprimări, contacte, conștiința omului își asumă diverse conținuturi prin intermediul cărora au loc perturbări de morală, echilibrul emoțional fiind predispus spre acțiuni cu efecte pozitive, cât și negative. Iar în cazul când omului îi sunt atribuite anumite împuterniciri publice, atunci el poate să se manifeste prin variate poziții, lăsând conștiința să acționeze atât în limitele rațiunii umane, cât și în limite iraționale. Din istoria omenirii, prin fapte concrete, se cunosc multiple exemple despre faptul cum se modifică caracterul/ morala omului atunci când ajunge în fotoliul putetii sau atunci când obține funcții de conducere în administrarea propriului stat. În astfel de situații conștiința omului este afectată de patogeni instabili care îi pot provoca dezechilibre serioase în comportamentul emoțional, ulterior omul puterii producând modificări esențiale în existența țării pe care o conduce, în viața propriului popor, dar și în cursul istoriei mondiale (exemple reale: Adolf Hitler, Augusto Pinochet, Benito Mussolini, Iosif Stalin etc), în consecință, având loc conflicte civile, războaie mondiale. Însă, tot din istoria omenirii cunoaștem faptul că omul cu o cultură autentică și o inteligență aparte sau, mai bine zis, cu o bogăție autentică sufletesc-umană este mai puțin influențat de funcția sau condiția puterii pe care o ocupă în ierarhia administrativ-guvernamentală, administrativ-regală, administrativ-politică, conducători de stat, care, la rândul lor, prin bunul simț moral au fost aproape de nevoile propriului popor, dar mai ales, de a face ca propria țară să devină cât mai prosperă (exemple: regina Victoria a Angliei, regele Carol I al României, regina Elisabeta I a Angliei, Iosif II al Sfântului Imperiu Roman, regina Ecaterina cea Mare a Rusiei; Napoleon Bonaparte – un exelent strateg militar, dar și un conducător care a acordat o mare atenție maselor, omului simplu din societate); pe când acel om al puterii care are o cultură și educație mai puțin satisfăcătoare este mereu supus unor schimbări emoționale care produc, în majoritatea cazurilor, doar efecte cu caracter negativ în nivelul de trai și de viață al propriului stat și popor. Prin respectivele se confirmă necontenit aspectele ce sunt dependente de conștiința omului, de sentimentul de responsabilitate morală față de propria sa conduită, acestea fiind atât în dificultate, cât și în ordinea decentă a rațiunii. Corespunzător, prin ordinea decentă a rațiunii omul puterii sau politicianul poate oferi o funcționalitate pozitivă în treburile unui stat, asigurând populației drepturi civile, sociale, economice, bunăstare, liniște socială etc. În caz contrar, prin ordinea indecentă a rațiunii omul puterii sau omul politicii poate oferi o funcționalitate negativă în treburile statului, oferind populației respective doar inechitate socială și, nemijlocit, un mod de trai plin de suferință, tensiune, neliniște, neajunsuri materiale/ culturale/ educative.

Dacă conștiința este o formă de reflectare a realității obiective, un produs al materiei superior organizate creierului uman și al vieții sociale (conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române), atunci politica este o formă a puterii care se manifestă la nivel public, reprezentând activitatea omului în sfera administrativă a statului. Însumând în sine arta de a guverna, politica, ca atare, este un fenomen prin care se distinge lupta pentru putere – fiind o luptă atât de nivel național, cât și mondial, în rezultat, simbolizând corelația dintre conștiința politică și puterea politică. Am putea spune că sunt niște lucruri identice care se asociază în funcție de substanță, dar, în același timp, am putea spune că sunt și niște aspecte în opoziție directă; însă indiferent de cum sunt înțelese aceste conținuturi ele, oricum, reprezintă manifestări nespus de importante în existența omului. Deci, puterea politică, puterea administrativă care se manifestă într-un stat este dependentă de conștiința politicianului/ guvernatorului care, în diverse cazuri, se modifică de la un moment la altul în raport de poziția sa socială, starea morală, culturală, educativă, – lucruri ce există în realitate, dar nu sunt bune sau potrivite unui om de conducere sau unui om din arta politicii. Omul puterii trebuie să fie o personalitate cu o cultură autentică și cu un bun simț al moralei, având la bază echilibrul inteligent-uman adecvat în orice situație. Făcând politică, omul puterii are nevoie, mai întâi de toate, de o rațiune logică pentru a nu deregla funcționalitatea normală a societății, în același timp, are nevoie de a se impune și de a soluționa problemele prioritare ale statului pentru a crea o bunăstare socială cât mai sigură populației, astfel ignorând interesele personale față de cele publice. Este un adevăr că oamenii din sfera politicii tind de a obține beneficii personale cât mai impunătoare din contul statului și nu numai – fenomenul respectiv fiind specific țărilor slab dezvoltate unde conștiința politicianului este cu mult mai primitivă și mai degradată; dar nu excludem cazuri ce există și în țările mai dezvoltate ale Occidentului, însă, oricum în aceste țări conștiința politicianului este cu mult mai superioară și mai umană. În orice fel, diferența este destul de vizibilă în cele relatate mai sus, acest lucru fiind perceput prin nivelul de trai al omului, prin nivelul de dezvoltare al societății. Dacă să ne referim la societatea din țările slab dezvoltate, atunci vom vedea nu numai nivelul vulnerabil de trai al omului, dar vom vedea și un nivel primitiv de cultură și educație al omului-putere. Însă dacă vom prezenta societatea țărilor dezvoltate, atunci vom întâlni un nivel avansat de trai și cultură al întregii comunități, nemaivorbind de conștiința politicianului ce are o inteligență aparte și care, în majoritatea cazurilor, tinde în a soluționa probleme de importanță socială pentru a crea bunăstare și condiții cât mai decente în existența propriului popor. În acest sens, țările dezvoltate ale Occidentului de-a lungul timpului au promovat o politică culturală și economică întru totul benefică omului și societății. Astfel, s-au impus și s-au format sisteme democratice în organizarea și administrarea țării, iar prin cultura politică și prin sistemul de educație spirituală s-a dezvoltat omul și societatea acestuia pe principii civilizate. Respectivele sunt obținute datorită unei culturi politice bine definită sau, mai bine zis, prin conștiința politicianului care respectă în mod decent valorile umane ce sunt raportate la valorile sociale. Continue reading „Galina MARTEA: Cultura politică în conștiința guvernanților” →

Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: O lume a noastră…sau fiecare-n lumea lui?

Îmi răsfir gândurile și-n minte îmi stăruie aceeași și aceeași repetabilă întrebare: ÎN CE LUME TRĂIM? Cu siguranță într-o lume departe de lumea imaginară a lui Platon, Aristotel și Socrate. S-au schimbat vremurile sau noi ne-am schimbat? Putem oare schimba lumea sau lumea ne-a schimbat pe noi? Încă din vechi timpuri, lumea nu a fost o plăsmuire angelică, istoria de altfel ne-o mărturisește de-a lungul veacurilor! Dar cine-i oare de vină? De ce când ne-am trezit pe-acest sfânt pământ, încă de la origini, am încetat să prețuim ceea ce ni s-a dat, murdărind lumea cu faptele noastre?

Să ne imaginăm că ne-am născut într-o peșteră adâncă din care se vede doar o fărâmă de cer, o dâră de lumină la care să ridicăm ochii; acolo trăim, obișnuiți că asta e lumea noastră, precum învață peștele în acvariu și el trăind în lumea lui, neînțelegând ce-i dincolo de peretele de sticlă! Firește, am vrea să aflăm mai multe, peștera asta ne pare mică și încercăm să ne îndreptăm spre lumină și cu cât înaintăm, cu-atât cerul devine mai mare, dăm de soare, de lună, de stele, suntem fermecați dar, totodată, ne simțim atât de mici, slabiși neputincioși, realizând că tot ceea ce știam până acum e-așa de puțin, nesemnificativ în comparație cu lumea de-afară, ce pare infinită. Încet prindem curaj, vrem să cunoaștem cât mai multe, ba chiar credem că suntem în stare să decodificăm tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, din dorința aprinsă de-a afla adevărul, limitând dimensiunile lumii la dimensiunile propriului nostru orizont. Cu timpul ni se nasc idei de-a pune mâna pe această lume, de-a ne-o însuși bucată cu bucată, cu falsa iluzie că ne aparține, ca a fost făcută doar pentru noi și, mai târziu, doar numai pentru UNII dintre noi, mai puternici, destoinici și mai înzestrați chipurile, această iluzie devenind confuzie, pentru că ceea ce credem, de obicei se abate de la realitate. Confundăm multe lucruri diferite, începând de la situații simple până la probleme complexe și-așa ajungem la ziua de azi… unde nimeni nu este fără vină de realitatea ce-am construit cu propiile noastre minți și mâini, toți laolaltă contribuind prin fapte sau nefapte, la a o preface într-o lume dură, ce nu cunoaște nici iubire, nici milă, nici altruism, nici iertare…

ÎN CE LUME TRĂIM? Trăim într-o lume hidoasă, în care totul pare de-a-ndoaselea făcut, în care incoerentul, absurdul pe locul rațiunii, anormalul pe-al normalului, minciuna pe-al adevărului, perfidia-n locul iubirii, îndoiala pe-al credinței, lăcomia pe-al altruismului, indiferența pe-al milei, păcatul pe-al virtuții și virtutea pe-al păcatului, șmecheria și prostia pe-al inteligenței, snobismul pe-al calităților adevărate, vanitatea pe-al modestiei, înfumurarea pe-al smereniei, ostilitatea pe-al bunătății, necredința pe-al credinței și-am putea continua… într-un cuvânt, o lume unde domnește mediocritatea, unde nulitatea este ridicată în slăvi, este suspusă la rang de cinste, strivind orice personalitate-i cade-n cale, unde valorile devin nonvalori, date la o parte, date uitării, chiar și condamnării. Trăim intr-o lume neprietenoasă, austeră, strictă și rece, fără milă, plină de ură, de disperare, de neîncredere, de teamă, plină de durere, suferințe și lacrimi ascunse sub măști zâmbitoare, chinuite sub fard și poleială, cu oameni răniți fizic și psihic, o lume ciudată cu doi poli, plină de decoruri strălucitoare, abundență, fațade și pancarte pe de o parte și pe de alta, sărăcie, mizerie, boală, foamete, razboaie… Trăim într-o lume schizoidă, fără esență, în care se mucește până la uitarea de sine, până ce simți că nu-ți mai rămâne timp să trăiești, să respiri, să te bucuri de existență, de familie, de proprii copii dacă apuci să-i aduci pe lume, ritmurile vieții fiind extenuante; nu ajung orele, zilele, într-o continuă goană, angoasa punând stăpânire pe suflete, pierzând treptat tot ce-i frumos și meriți pe-această lume în care ai venit cu un alt scop! Încetul cu încetul ne pierdem omenia, devenim roboți, paiațe, nevolnice păpuși trase de sfori de fiecare din Păpușarii vremii, pentru a îndeplini anumite scopuri și-a juca diverse roluri pe sceneta lumii.

Oamenii mereu se schimbă, ne cuprinde lăcomia, condițiile de viață, cerințele-s din ce în ce mai mari, o fugă continuă ca să ajungi undeva, să razbați, unii doar pentru supraviețuire, alții cățărându-se pe umerii celorlalți ca să ajungă până-n vârful piramidei sociale, pentru cât mai multă agonisire de averi, putere, orbiți și nesătui de fast, călcând sub talpă și strivind trupuri și suflete, jucându-se cu soarta lor după bunul plac, socotind cine trebuie să trăiască, cine să moara, câți și cum, „caii” bătrâni, bolnavii de orice vârstă devenind carcinoamele societății! Dar și noi, cei mai jos în ierarhie, ne schimbăm vrem-nu vrem, prinși intr-un mecanism, un mobil care mereu accelerează pentru a fi storși mai mult, dar și pentru a ne găsi, cât de cât, vreun loc mai cald și moale, vreun os cu măduvă sub umbra sistemului, punând în practică vorba ceea: „capul plecat, sabia nu taie”! Păi, cine-i de vină atunci, dacă nu fiecare dintre noi în măsura în care ne privește? Și ne întrebăm apoi cum de s-a schimbat lumea asta? De ce nu putem pune frână spunând STOP? Dar, vine la fiecare un moment în viață unde te oprești vrând-nevrând și tragi o linie făcându-ți suma celor realizate, dând socoteală feței din oglindă ce te privește nedumerită cerându-ți răspunsuri la întrebări: de ce? Cum așa? Unde am ajuns? Cine-i de vină? Eu ce-am făcut? Cum și cât am contribuit la distrugerea lumii? Cum de-am ajuns de-abia la ceasu-al doisprezecelea ca sa ne întrebăm? Cum de n-am înțeles nimic? Cum de n-am văzut semnele ce Timpul mi le arăta? Greu de găsit răspunsuri atâta timp cât conștiința noastra nu-i învățată să discearnă, greu să-ți găsești vina sau, poate nici nu vrem prea mult s-o căutăm, n-avem curajul sau poate-i prea târziu pentru noi de pentru remușcări, învinovățiri, lăsând pe umerii altora, a urmașilor să scoata castanele din foc și-așa ajungem din nou la aceeași întrebare: ÎN CE LUME TRĂIM? Răspunsul este cât se poate de clar, doar noi nu vrem să-l scoatem din gură: ESTE EXACT LUMEA CE-AM CREAT! Este rezultatul faptelor și nefaptelor noastre, adormind am creat un MONSTRU! De ce însă nu ne-am întrebat la timp, atunci când încă se mai puteau îndrepta poate lucrurile? TOȚI SUNTEM VINOVAȚI, fiecare ca unitate începând! Suntem vinovați că am creat sau am lăsat să se creeze o lume de coșmar care nu ne place și cum ne-ar putea oare? Trăim într-o lume dominată de lăcomie, intrigi, perfidie, frustrări și neajunsuri, de încă războaie de acaparare și dominație, încă având tendințe fasciste, încă de-a forma dacă nu sclavi ca altă dată, supuși moderni, o lume-n decadență progresivă, plină de vicii, prietenii false si relații eșuate, o lume violentă, de supunere fizică și psihică, o lume în care noaptea astupă mizeria și gurile cerânde de ajutor: guri de copii flamânzi și guri de femei maltratate, guri de bătrâni lăsați în soarta lor, guri gemânde ale celor fără acoperiș, guri bolnave incurabil din lipsă de tratamente, neajutați de nici măcar Dumnezeu pe lumea asta!

Puțini sunt acei oameni care încă se mai pot bucura de ce există-n lume. Ei nu cer multe, nu-și doresc luna de pe cer, și-au orânduit viața în așa fel încât se mulțumesc cu strictul necesar, nu aleargă după mijloace de trai efemere conștientizând că pe acest pămând sunt doar chiriași, nimic nu pot lua cu ei dincolo; pentru ce aceasta vânătoare își zic? Prețuiesc că sunt sănătoși, că și-au format o familie frumoasă, nu invidiază pe cei ce au mai mult, pe prieteni sau oamenii din jur și sunt într-un cuvânt FERICIȚI. Știm că lumea asta este diferită, că nu toți putem gândi la fel și nu putem avea pretenția ca ceilalți să gândească precum noi. Fiecare OM are diversitatea și idiosincrazia lui, modul personal de gândire, educația și conștiința lui și bineînțeles nu avem dreptul de-ai cere să se conformeze cu modul de gândire și atitudinile noastre față de viață, căci în final cine am fi noi? Avem o părere despre toate? Suntem atât de siguri de corectitudinea ei încât să nu permitem contraziceri sau alte păreri? Credem cumva că suntem Trimișii pe acest pământ? De ce îi acuzăm pe alții care-și promovează propriile interese? Facem exact același lucru ca și ei într-o masură, dar pentru că interesele sunt ale noastre, că poate posibilitățile sunt mai mici, credem că suntem mai puțin vinovați sau deloc. Important este să ne vedem lungul nasului, să ne cunoaștem fiecare locul, capacitățile, să nu ne atribuim calități ce nu deținem și asta n-o spun pentru a accepta orice de la oricine, pentru a coborî fruntea lăsându-ne conduși ca marionete fără propria-ne gândire și reacție, nu pentru a fi de acord cu orice ni se servește ci, pentru a înțelege că există lucruri dincolo de noi și de MICROCOSMUL nostru, care poate ne depășesc, nefiind cu toții în măsură educațional să înțelegem. Lucruri pe care nu le controlăm este bine de știut că ele există și sunt și alții mai în măsură să le cunoască. Tot așa de important este să nu trăim închistați în propria noastră bulă, cu jaluzele trase și căști la urechi, să nu vedem, să nu auzim, crezând că doar noi avem dreptul de-a avea dreptate și nimeni altcineva! Vi se pare ciudat cele scrise? Oare nu am depistat prin toate mijoacele ce ne oferă azi mass-media, cât de mulți având cunoștințe, dar în special unii neavându-le suficiente și plini de confuzii își dau cu părerea, care mai de care, soluționând chipurile toate problemele posibile ce ne preocupă? Pentru criza economică, scandalurile financiare, drepturile de muncă, sistemele de învățământ și cel sanitar, precare, mediul în care trăim, pandemii, pentru cum trebuie să trăim, cum să mâncăm și ce și cât, cum să respirăm, să iubim, să, să… atât de multe „să”, de parcă ne-am pierdut starea de sine și trebuie toți să ne încadrăm în turma, bine condusă la păscut, pentru a nu vedea-n zare abatorul ce ne așteaptă! Ăsta e marele pericol ce se întrezărește, de-a fi conduși fără să reacționăm acceptând fără cârteală tot ce ni se sevește! Răul apare când începem să credem că părerea ce-o avem este neapărat cea mai bună, singura capabilă de-a soluționa. Ridiculizăm, blamăm pe oricine crede diferit, nelăsând nimănui posibilitatea de-a exprima vreo altă părere, pentru că lumea noastră ar trebui să fie doar a noastră (zic EI!) și nu lumea tuturor. Și totuși câți dintre noi nu ne lăsăm pradă unei astfel de păcătuiri? Hai să vedem, cine va fi primul care va arunca piatra?

ÎN CE LUME TRĂIM? Păi, în aceea pe care noi toți și fiecare la rând am plăsmuit-o! Cum? Ia uită-te pe fereastră să vezi câte sau ce mașină luxoasă te așteaptă să conduci? Privește-ți casa în care trăiești și cum! Deschide-ți frigiderul plin cu de toate, de nu mai știi cu ce să începi! Deschide-ți dulapul, cu rufe scumpe, înghesuite de nu mai încap, nu știi ce să alegi, ce genți de marcă sonoră, ce încălțăminte adecvată, cum sa le asortezi pe toate! Mare chin! „Zilnic e-o problemă și-asta, care cu cce merge, precum ne învață emisiunile de modă! Până și mâncatul e o problemă, uff, cântarul ăsta… rețete de dezumflare bruscă ( dacă se poate mâncând!), date de care mai de care specialist! Dar și zodiacul ăsta ce ne zice pe azi la programul de astrologie, ne va merge bine ziua, ne cade vreun câștig, vreun nou amor? Problimatizări serioase cu care să-ți începi ziua (D-zeule și toți Sfinții, ajutoor!)

ÎN CE LUME TRĂIM? Ceea ce odată numeam iubire, dragoste, altruism, caritate, modestie, cumpătare, înțelepciune, indulgență, conștiintă etc. azi, încet-încet pălesc, dispar din limbaj și atitudine dând loc la altele dure, fără suflet. Trăim într-o lume virtuală, în care suntem doar cifre pe computer, domnind o rațiune rece și seacă, plasată ca fiind mentalitatea noastră, modernă, trăgându-se o linie la tot ceea ce ne-a legat de trecut, ștergând din memorie tot ce de preț s-a câștigat până acum, istoria, independența, identitatea și etnitatea, obiceiuri, civilizația acumulată de vremi, toate aduse la un numitor comun, pentru că așa se crede de cuviință că trebuie; ne alăturăm altora asteptându-le confirmarea, împărțind intre noi responsabilități, vinovății, știindu-se că-n comun eșecul este mai puțin dureros, dispar remușcările, liniștea și pasivitatea ne guvernează și conștiința devine din ce în ce mai transparentă și friabilă. Ce gândiri să ne mai rămână, la cei sărmani ce mor cu zile de sărăcie, de foamete, ce-și aleg hrana din gunoaie, singurul acoperiș fiindu-le cerul, pentru că au pierdut locurile de muncă și bancile le-au luat casele, la cei cu boli incurabile, ronțăiți de cancere, fără bani de tratament, știința ancorată stagnează voit descoperirea metodelor de înfruntare ale bolii cumplite ce macină omenirea de amar de ani, de faptul că învățământul este precar și analfabetismul în floare, că aerul ce respirăm, apa ce-o bem sunt otrăvite de substante radioactive și metale grele, că mediul înconjurător devine tot mai advers provocând malformații congenitale și-un număr crescut de boli autoimune și cancere, că ceea ce ni se oferă spre consum sunt alimente artificiale, plastice, cu mutații genetice, că pădurile se defrișează și-n locul „ plămânilor de oxigen” cimentul întră tot mai mult în viața noastra și câte ar mai fi de enumerat… Cui îi pasă de toate astea? Noua cât ne pasă? Să căutăm alte lumi, pe alte planete? Considerați că-i monolog de om pesimist? Considerați că exagerez?

ÎN CE LUME TRĂIM? Trăim într-o lume a fabricilor de armament, a companiilor de medicamente, (nu toate în slujba omenirii exact), o lume a războaielor de cotropire, de exercitare a influienței și dominație, o lume a narcoticelor, a pederastiei și-a prostituției de voie sau de nevoie. Trăim într-o lume falsă, a excitării emoționale, a unei anume ”libertăți” pe care aș numi-o mai degrabă anarhie, a încarcerării psihicului uman în mijlocul barbariei, în care ne place să facem caz de DEMOCRAȚIE, un cuvânt ce azi și-a pierdut esența dată de filozoful și om de știință grec Demokritos, cuvânt ce place tare mult în a se face gargară în pompoasele discursuri ale politicienilor și politrucilor de doi bani și trei parale, demagogi de tot felul, plătiți și vânduți. O lume ce urmărește GLOBALIZAREA, CONTROLUL și pierderea în masă a omenirii prin fel de fel de metode, în care omul este supus experimentelor pentru a face față apoi NOII ORDINI MONDIALE. Trăim într-o lume cu frica zilei de mâine, cu instabilitate, nesiguranță și goliciune psihică, lipsind speranța, bucuria, recunoștința, dragostea, încrederea și credința adevărată nu fanfaronada, respectul, recunoașterea adevăratelor calități și capacități, loc făcându-și egoismul, superficialitatea, mediocritatea, autoritatea! Ducându-ne viața de zi cu zi, suntem prinși într-o luptă continuă, ca granaj între altele granaje încercând să razbim, cu dorința realizării de sine, a găsirii unui ideal, unui crez și-a unui loc potrivit pentru fiecare dintre noi.

Astea-s gândurile și convingerile mele și tare aș vrea să fie și alții gânditori ca mine, trezând rezonanțe în cât mai multe conștiinte, precum atunci când arunci o pietricică în apă și devine din aproape în aproape val puternic, tsounami. Trebuie să supraviețuim, trebuie să reacționăm, avem dreptul la viață, pe acest Pamânt pe care ni l-a lăsat bunul Dumnezeu și nu sub el, avem dreptul să aducem copii pe lume, sănătoși, să-i creștem frumos, să ne bucurăm de ei și ei de urmașii lor, să-i lăsăm pe cei ostili în lumea lor de ură și ferocitate! Noi, oameni iubitori, să făurim lumea noastra plină de iubire, de pace și armonie, în care să învățăm să trăim viața simplu și frumos, că numai una avem, bucurându-ne de toate, de la cele mai mărunte, așa ca la începuturi, când lumea ne era mai mică și totuși încăpeam, fiecare să aibă locul și rolul lui, în care iar să credem, să îndrăznim, să sperăm, să visăm, să iubim și să alinăm… O LUME A NOASTRA…

***

TE SALUT, LUME NEBUNĂ…

Te salut Lume, nebună, nebună de legat…

Sosit-am gâfâind și eu, la bal mascat de seară…

Tu, ce omenire-ai împărțit-o, în castă de bogat

Și-n alta, ca să slugărească pe prima, de argat,

Făcând să credem, că se mănâncă tot ce zboară,

Ne-ai înșfăcat în gheară…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU-PAPADIMITRIOU: O lume a noastră…sau fiecare-n lumea lui?” →

Alexandru NEMOIANU: Amintiri despre un luptător

(Bunicul lui Sorin Grindeanu)

Condiția de om liber este probabil una dintre cele mai fragile condiții omenești. Ea durează doar atâta vreme cât libertatea este simțită ca necesitate, că o condiție vitală și care dă sens și rost existenței.

Pentru ca libertatea să existe este necesară înțelegerea faptului că libertatea nu este obținută pe gratis, că obținerea ei înseamnă vigilența necontenită, că este o condiție care trăiește în lungul multor generații și că ea se câștigă prin sacrificiu. Iar sacrificiu înseamnă a dobândi un lucru pentru cei din jur cu prețul de a pierde acea izbândă, roadele ei, pentru ține. Cei care înțeleg acest lucru sunt luptătorii și eroii.

Țara Almăjului a trăit și existat sub semnul libertății, al neatârnării.

În Evul Mediu această libertate a fost dobândită de către locuitorii care au stat mereu sub arme, păzind vadul Dunării și vetrele lor. Mai apoi, în vremea otomană, această libertate s-a păstrat prin cei care sub pavăză pădurii, au stat că oameni liberi, nesupușii altcuiva decât propriei conștiințe, au stat că “lotrii”. Mai apoi aceiași Almajeni și-au păstrat libertatea cu preț de sânge, că “grăniceri”, ”catane negre”.

Setea de libertate a Almăjenilor nu s-a stins și ea s-a manifestat glorios și eroic în anii în care România a intrat sub stăpânire comunistă.

Oameni din Almăj, țărani și intelectuali, s-au tras în munți și, într-o încleștare de forțe în care erau copleșiți, au luptat, au căzut și au spus că sunt liberi și că pentru libertatea lor sunt gata să lupte și sa moară.

Cei care stăteau în munți cu arma în mâna au putut să o facă fiind ajutați de oamenii din sate:cu alimente, cu informație su solidaritate. Cei care îi ajutau pe oamenii sub arme se expuneau la pericole enorme: arestări, torturi, pierderea familiilor și a bunurilor. Dar totuși destui Almajeni au făcut acest lucru cu fruntea sus.

Între ei a fost și Mihai Imbrescu (Zamela) din Borlovenii-Vechi.

Casa lui se află chiar la ieșirea din sat spre lunca și spre Prigor.

Era o casă solidă, grănicerească și îmi aduc aminte că lipit de casă era, în anii 50 ai veacului trecut, o batoză. Semn al prosperității și bunei gospodăriri, a înțelegerii că progresul tehnic trebuie adoptat.

Mihai Imbrescu (și soția lui) au suferit arestări, iar el condamnare, tortură și prigoană ca urmare a faptului că a ajutat pe fugarii si luptatorii din munți.

În acea vreme aceste informații se transmiteau în șoaptă și în ascuns. Opresorii voiau să stingă și amintirea luptei pentru libertate. Totuși în 1969 am aflat despre acest luptător.

În acel an unchiul meu Vasile Valusescu (care a luptat ca partizan și apoi a stat patrusprezece ani în închisoare) a făcut un drum la Semenic și m-a luat cu el. (Era primul drum pe care l-am făcut pe Semenic.)

Un camion forestier din Prigor urmă să ne ducă până spre “Poiana Begului”. Acel camion urmă să ne ia la intrarea drumului de la Prigor în Borloveni, deci lângă casă lui Mihai(Milă) Imbrescu.

Vasile Valusescu a mers la ușa și a fost primit cu enormă ospitalitate și dragoste. A fost primul lucru care m-a surprins. Almajenii sunt politicoși dar nu sunt entuziaști, sunt mai degrabă reținuți, sobrii.

Pegang, pe scaunul pe care l-au poftit, au pus o cergă și l-au îmbiat la o gustare. Nu era vreme de așa ceva și deci au vorbit doar câteva minute, până la venirea camionului. Am reținut o “vorbă “ lui Milă Imbrescu; ”o să treceți pe acolo?” Habar nu aveam ce va fi putut însemna acest “acolo”.

Urcând spre munte,dincolo de Balta Verde,unchiul Vasile Valusescu mi-a arătat un soi de grotă. Apoi mi-a spus că acolo a stat ascuns ca partizan vreme de aproape un an. Mi-a spus că a putut supraviețui datorită ajutorului pe care I l-a dat Milă Imbrescu. De fapt acela nu a fost “ajutor”, a fost diferența dintre viață și moarte.

Apoi am aflat despre chinurile prin care toată familia lui Milă Imbrescu a trecut: tortură, prigoane, închisoare. Și prin toate a trecut cu fruntea sus. A crescut copii vrednici, nepoți fruntași, a alcătuit o gospodărie prosperă și s-a stins în pace.

Acest luptător era un om obișnuit dar în care vibra conștiința unui trecut de om și oameni liberi și conștiința că sub nici o formă nu trebuie să uităm ceea ce datorăm strămoșilor.

După închisoare viața lui a mers în cercuri și extinderi tot mai largi, timpul devenea tot mai uniform și în final acel timp a intrat în prezentul continuu, în acel “acum” care este vremea lui Dumnezeu.

Sunt convins că fost primit acolo cu bucurie.

——————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric

USA

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Amintiri despre un luptător” →

Elena BUICĂ: Taina scrisului – Frumuseți pe cale de dispariție – Scrisul de mână (postfață la volumul 3)

George ROCA

„Taina Scrisului! (Vol.1 & 2)

418 + 418 pagini

Editura Anamarol, București

Tăvălugul schimbărilor de multe ori ne ia pe sus în vârtejul său și când reajungem, din când în când, cu picioarele pe pământ, ne uităm în stânga și în dreapta să vedem ce am câștigat și ce am pierdut. Noutățile care ne ușurează și ne înfrumusețează existența împing spre periferie și apoi la dispariția multor componente ale existenței, ca într-o prefacere continuă prin care balanța vieții să își mențină echilibrul. Acum a venit rândul să meditez asupra despărțirii de frumusețea scrisului de mâna, caligrafia, care, asemenea multor aspecte de viață, și el a lăsat în urmă ecoul existenței lui.

În secolul al XX-lea încă se scria de mână superb. În 1994, o prietenă de familie sosind în Canada, refuza să folosească computerul și toată documentația o scria de mână. „În România, scrisul meu este recunoscut prin deosebita lui frumusețe. Canadienii au uitat să scrie de mână. Le dau eu o lecție…”. Așa credea ea, oricât am insistat noi să nu forțeze nota. Curând a fost nevoită să apeleze la computer, lăsându-se învinsă. Trebuie să recunoaștem că avea și ea partea ei de dreptate, căci, eliminându-se scrisul de mână, scrisul, în general, nu a mai fost tot atât de înaripat.

Psihologii au și ei dreptate, subliniind mai multe beneficii ale scrisului de mână. Ei susțin că, atunci când studiezi şi îţi iei notiţe, reţii mult mai uşor informaţia, că scrisul de mână înseamnă creativitate, pe care o explorezi şi o hrăneşti în fiecare zi, că are o notă personală strecurată printre rânduri și, nu în ultimul rând, este cel prin care trăiești momente unice cu tine însuți. Caligrafia clasică încă se mai face simțită, mai ales printre pasionați, deoarece aceasta, la fel ca și pictura sau muzica, este o artă.

Mi-amintesc cu drag perioada când cele mai frumoase și mai apreciate cadouri erau stilourile și seturile de birou destinate scrisului de mână. Deși astăzi scrisul de mână este înlocuit tot mai des cu cel pe computer, tabletă sau telefon, caligrafia clasică încă se mai face simțită, mai ales printre pasionați. În fiecare an, la 23 ianuarie, în lume este marcată „Ziua scrisului de mână” sau „Ziua semnăturii”, care a fost instituită cu scopul de a ne aminti de frumuseţea şi unicitatea scrisului de mână şi de necesitatea folosirii semnăturii de mână.

Se mai pot adăuga și alte valori ale scrisului de mână. El dezvăluie secretele și caracterul unei persoane. Astfel a luat ființă grafologia, știință care se ocupă cu studiul raporturilor dintre scrisul unei persoane și caracterul sau comportarea ei. Acest studiu are numeroase aplicații în criminalistică, în autentificarea actelor și a semnăturilor, în psihologie și în psihiatrie. Grafologia are în vedere aranjamentul general al scrisului în pagină, direcția rândurilor, dimensiunile, forma și înclinarea literelor, apăsarea, iuțeala și stabilitatea în scriere, factura semnăturii etc., așa cum se menționează în toate dicționarele. Scrisul de mână te obligă la un grad de mare exigență. El nu iartă și nu permite corectura ca în Word. Când ai greșit sau ai deformat o literă, când ai corectat ceva scris cu penița, se vede.

Continue reading „Elena BUICĂ: Taina scrisului – Frumuseți pe cale de dispariție – Scrisul de mână (postfață la volumul 3)” →

ZAMFIR ANGHEL DAN: Când nu se respectă proporția inițială de viu

Există un număr fix de suflu de viață pe planeta Pământ. Omul a încurcat această ecuație prin acțiunile lui și proporțiile au intrat într-un vârtej al schimbărilor.

Viu nu înseamnă doar om și animal. Viu înseamnă și o adiere de vânt și un strop de lumină și o picătură de apă și o gâză și o furnică, un plancton, o lume a apelor, a adâncurilor, o pasăre, un răsărit și apus, chiar și o bactereie un microb și un virus, sau un fulger aprins într-o zare.

Suflul acestui conglomerat a fost stabilit la inițierea după Bing-Bang, de materia inteligentă. Intervenția omului pare a fi o anomalie cuantică, dacă judecăm prin prisma probabilităților.

Ce moment al mișcării cuantice a permis să dea omului puteri de care nu e în stare să se folosească urmând calea firească a materiei? Sau, ce determină această intervenție umanoidă în accelerația de curbă a existenței?

O particulă de spațiu-timp este determinată de viteza acumulărilor declașante de momentul atracției inițiale.

Fuziunea, însă, stabilește mereu sensul mișcării.

Antimateria din care, se pare, că este alcătuită structura umanoidă, s-ar putea opune prin sensuri elicoidale și anticipările sunt greu de calculat.

Pare a fi lupta dintre forțele supreme ce acționează la orice nivel, indiferent de stadiul în care se află materia. Antimateria are mereu o contraforță egală și cu sens opus particulei spațiu-timp.

Conglomeratul de sisteme circulatorii înglobate în structura umanoidă, trebuie să recunoaștem, este o forță distructivă cu potențial imens în cadrul fuziunii.

Lipsa totală a semnelor din care umanoidul a apărut, poate fi un indiciu al forței acestuia la nivelul oricărei vibrații de pe orice nivel al oricărui string.

Altfel,,,cum ne putem explica influența umanoidă asupra universului nostru celular în care subxistăm?

Paradoxal, cel mai stupid element al materiei este zero- anihilarea-dacă nu ajungi la anihilare,,,nu poți să creezi.

Momentul oricărei creații pleacă de la zero. Orice ai face și nu ai face,,,dacă nu ajungi la zero nu poți începe.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Maria FILIPOIU: Semnul Sfintei Cruci – Simbolul Creștinismului

Cea mai însemnată sărbătoare a Sfintei Cruci este prăznuită pe 14 septembrie, în post și rugăciune, spre cinstirea Domnului, care a fost răstignit pe Cruce pentru mântuirea noastră – Înălțarea Sfintei Cruci.

Despre taina Crucii au propovăduit mai întâi Apostolii:

„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume.” (Sf. Ap.Pavel – Gălăteni 6,14.)

„Cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.“ (Corinteni 1,18 – Sf. Ap.Pavel)

Cu această cinstire, a tainei Crucii, au străbătut creștinii în 300 de ani, până în vremea Împăratului Constantin cel Mare (306-337), Crucea devenind simbolul creștinismului, prin care însuși împăratul s-a creștinat, în urma minunii semnului ceresc „semnul Sfintei Cruci”, alcătuită din stele, purtând mesajul „Prin acest semn vei învinge.”

Astfel a devenit Crucea, stindardul purtat înaintea oștirilor sale, când a biruit oastea lui Maxențiu (312), după care, Împăratul Constantin a intrat triumfător în Roma, ca unic stăpânitor peste toată împărăția.

Simțind putere divină în semnul Crucii, a trimis pe mama sa, Elena, în Țara Sfântă, spre cercetarea Locurilor Sfinte și căutarea lemnului ce-a fost Crucea pe care fusese răntignit Fiul lui Dumnezeu.

Altă dovadă de cinstire a Sfintei Cruci a fost descoperirea la Ierusalim a lemnului Crucii pe care a fost răstignit Iisus Hristos, tot în acea perioadă.

În săpăturile pentru Biserica Învierii Domnului, prin minune dumnezeiască , s-au găsit, în apropierea Sfântului Mormânt, cele două cruci, pe care au fost răstigniți cei doi tâlhari. Întrebându-se împărăteasa, care poate fi Crucea Domnului Hristos, tot prin putere dumnezeiască a fost identificată, la apropierea fiecărei cruci de o fecioară moartă, ce era condusă la groapă, dar a înviat la apropierea Crucii Domnului de sicriu, iar la celelalte două nu s-a întâmplat niciun semn de minune.

Atunci s-a închinat împărăteasa Elena, Crucii lui Hristos, iar pentru a fi văzută de tot poporul roman, Crucea a fost ridicată de episcopul Ierusaimului, Macarie, când a strigat mulțimea: „Doamne miluiește!”, convinsă că este minune dumnezeiască, iar Hristos este Mesia, mulți fiind convertiți la dreapta credință.

Din multă evlavie creștină, lemnul Sfintei Cruci a fost împărțit în fragmente mici pentru biserici din întraga lume, spre har din „puterea lui Dumnezeu”.

De atunci a început prăznuirea Sfintei Cruci la 14 septembrie.

Biserica Ortodoxă cinstește Sfânta Cruce de încă trei ori pe an:

în a treia duminică din Postul Mare, la 7 mai și la 1 august.

Crucea rămâne Altarul celei mai mari Jertfe dumnezeiești pentru mântuirea omnenirii.

De aceea, simbolul credinței trebuie să dăinuie în suflet și să ne rugăm:

„Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfanta Înviere a Ta o slăvim.”

Maria Filipoiu

Sursa: Creștin Ortodox

https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/inaltarea-sfintei-cruci/inaltarea-sfintei-cruci-praznuita-14-septembrie-157326.html

***

PLÂNGEA ȘI CRUCEA ÎNSÂNGERATĂ

De noaptea când pe Golgota, Crucea-Și ducea Iisus,

Toată omenirea știe că s-au cutremurat

Pământul și Cerul, de -Fiu ce-a fost sacrificat

Cu voia Celui de Sus.

Dar Iisus îndura chinurile în tăcere,

Cu sângele să spele păcatul necredinței;

Pe om să-l lumineze cu flacăra căinței,

Prin a Sa Înviere.

De mila Lui lăcrima Crucea însângerată,

Când spinii rugului Îi răneau fruntea divină,

Iar El chema pe Dumnezeu, în Duh Sfânt să vină,

Să-i curme crudă soartă.

Doar strigăt din rugăciunea Maicii se auzea

Peste întreaga suflare de la Pământ la cer,

Că numai Tatăl știa de-al Învierii mister,

Când Iisus Hristos murea.

Dar în miez de noapte, Lumină din Cer coboară

La Mormântul Sfânt, pentru suflarea omenească;

Iar prin minune, credința sfântă să renască

Pe lacrimă de ceară.

Suflate păcătoase din Iad le-a eliberat

Iisus, când cu moartea trupească a plătit tribut;

Că Dumnezeu și Tatăl pe om l-a iubit mai mult,

Iar pe Hristos L-a-nviat!

———————–

Maria FILIPOIU

14 septembrie – Înălțarea Sfintei Cruci

(Din vol. „La Poarta Divinității” – 2017/ Editura Epublishers – București )

Cartea a fost difuzată prin:

Amazon – Ediție Internațională: https://amzn.to/2Qdeqwd

https://www.amazon.com/Poarta-Divinitatii-Poeme-Romanian/dp/1984976575/ref=as_li_ss_tl?s=books&ie=UTF8&qid=1536483125&sr=1-1&keywords=filipoiu&linkCode=sl1&tag=dobuynow-20&linkId=864e859d4ffb6044550c7946f7bdf86d&language=en_US “

Librăria Coresi: librariacoresi.ro

http://www.librariacoresi.ro/shop/page/3

http://www.librariacoresi.ro/shop/product/la-poarta-divinitatii-836?search=La+poarta+Divinit%C4%83%C8%9Bii+

Continue reading „Maria FILIPOIU: Semnul Sfintei Cruci – Simbolul Creștinismului” →