Julia Henriette KAKUCS: Cortul meu

Motto:

Es bleibt zwischen zwei Menschen, sie seien noch so eng verbunden, immer ein Abgrund offen, den nur die Liebe überbrücken kann.“ (Între două persoane, chiar extrem de apropiate, va exista întotdeauna o prăpastie deschisă, pe care doar dragostea o poate traversa.) Hermann Hesse in „Knulp“, 1914

Se scurge timpul prin ceasul lui Dali. Strâmbat, sucit, schimonosit a devenit un saltimbanc al zilei şi nopţii. Picură cu stropi de aşteptare. Mă inundă… Îneacă cuvintele… Scufundă literele, silabele ce în vârtejul lor sălbatic ne unesc, legându-ne cu plasa ţesută din ochi mari, uimiţi, prin care ne absorbim. Ce departe eşti totuşi… Pe vârful masivului luminat doar de un singur cuvânt – va trebui să deduci, care – îţi văd umbra uriaşă profilată pe stelele infinitului… Intangibil ai rămas, pentru mine…

„Insipid şi inodor“, îmi spune – parcă ghicindu-mi gândurile – chimistul, ai cărui paşi s-au încrucişat tocmai cu ai mei. Ce absurditate, mă gândesc… Tu, năluca mea ameţitoare, inodor? Cum aş putea uita câmpurile violete de lavandă, deasupra cărora, te înălţai cu mine în nopţile albastre?

„Vino, îţi amestec ceva în laboratorul meu“, mă întrerupe şamanul modern şi dispare în clădirea cu turnuri gemene. Îl urmez, mă atrage fosforescenţa alambicului. Privesc în el şi prin lichidul verzui, mă revăd. Plutesc, fiind din nou copila cu paşi mici şi codiţe ce ating secera lunei. „Îţi dăruiesc aromele uitate ale copilăriei“, şopteşte şi se face nevăzut, asemeni pisicii din Cheshire, al cărei zâmbet larg persistă în aer… şi nu doar acolo…

Mă uit la vasul conic de sticlă, denumit după Emil Erlenmeyer, născut la doi paşi de mine, la 28 iunie 1825 la Wehen, lângă Wiesbaden. Ce m-aş fi făcut dacă nu aveam vasul lui cu gâtul strâmt şi gura strânsă? Mi-aş fi pierdut memoria? Tablourile pictate, acuarela fină, transparentă a somnului dulce în aroma emanată de grădina din mine? S-ar fi evaporat poate toate, prin deschiderea largă a celorlalte recipiente.

Ochii mi se lărgesc de uimire. Prin transparenţa vasului suplu de sticlă, mă zăresc păşind în cortul domnului Rosenberg. Munte de trandafiri se numea dar roşii, asemeni florilor mele, îi sunt doar obrajii. Are o voce catifelată şi uneori am siguranţa că prin el îmi vorbesc petalele răsfirate de trecerea timpului. Pereţii cortului sunt decoraţi cu struguri. Lumina are blândeţea sărbătorii. Este Sucot, sărbătoarea cortului. Pe masă aşteaptă, odihnindu-se pe o farfurie întinsă, transparentă asemeni dragostei mele, mere de un roşu închis, pere şi gutui aurii, smochine violete şi moşmoni cu o coajă maronie, aspră – ce mă lasă mereu să mă gândesc la animalele pădurii – dar care îşi revarsă fructul cremos, dulce, pe dinţi atunci când muşti din ele. Mespilus germanica, un nume ce îi explică originea dar ascunde în el şi viitorul meu drum. Curioase sunt formulele magice ale vieţii… Aşează-te lângă mine. Da, aici pe bancă. Vreau să te simt, să te materializezi pentru o clipă, ţinând în mână fluidul spre apus. Sper să ne învăluie ploaia noastră sub Marea Poartă a Apelor. Da, acum de Sucot, sarbatoarea recoltei si a ploii…

Vezi irizaţiile multicolore?

Toamna a ajuns şi în curtea bunicii mele, deşi acolo părea să se fi mutat pentru întotdeauna, arşiţa verii. Singurătatea plantelor mă impresionează. Nu ai observat ce sentiment puternic, de izolare, emană un arbore stingher pe o câmpie?

Unica dalie, înaltă, suplă, mândră, îşi ţinea capul, de culoarea răsăritului, îndreptat spre poartă. Mă saluta la intrare împreună cu ricinul palmat ce-mi întindea mâna. Se rătăcise şi el pe aici, venind din India sau Africa. Nu doar oamenii se refugiază în locuri mai sigure. Spaţiul înconjurat de clădiri înalte, era în mod evident ferit de calamităţi de toate felurile. Doar soarta locatarilor ei era marcată de un tragic amar. Pe balconul lung, numit de noi gang, de deasupra cortului locuia doamna Wieder, cea cu braţul tatuat în Auschwitz, Genu, băiatul chinuit la graniţa peste care încercase să fugă, Kálman, închis nevinovat, ispăşind frauda făcută de şefii lui, Clara, reîntoarsă bolnavă din lagărul rusesc – pescuită pe stradă la frageda vârstă de 16 ani, „umplutura” vagonului în care lipsea un număr – ajungând în situaţia suprarealistă, grotească şi absurdă, de a fi singura evreică între germanii transportaţi după război.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Cortul meu” →

Paul LEIBOVICI: Bordești

Răsfoiam albumul cu fotografii pe care l-am scos dintr-un sertar, la întâmplare. Era o seară cu cer albastru, iar așezat pe scaunul cu spetează, confortabil priveam fiecare din imaginile, destul de bine –păstrate dar care îmi cereau o concentrare maximă, pentru a-mi aduce aminte locul și împrejurarea. Ce e mai nostalgic decât ,,fotografia?! Cei din imagine-tineri plini de voie bună, înghesuiți unul într-altul ,fiecare se dorea văzut –de către camera de luat vederi –mai întreg, mai bine dispus. Ce mai ,,o grupă de prieteni,care își petrecea vremea, împreună. Unde? Când? La ora când răsfoiam albumul și-am rămas cu privirea pe acea imagine, mi-am închipuit că ceea ce trebuie să realizez de îndată era să apăs pe butonul care se va aprinde și să caut pe lista ,,prietenilor,, înscriși în lista emailurilor de cuvreme.

O pasăre de un verde strălucitor mi-a îndreptat privirea spre arborele stufos, de un verde intens ,unde și-au găsit culcușul cîteva păsri șăgalnice. –parcă de la acceași mamă. Mi-am concentrat privirea spre arborele stufos. Din cînd în cînd își lua zborul cîte o pasăre și plăcutul zgomot îl urmăream pînă ce micuța se așeza pe firele electrice din apropiere. Căpșorul se îndrepta ba spre pom,ba spre … Nici nu apucam să-i urmăresc direcția zborului,cînd o alta-o surioară își făcea dansul pe firul electric paralel Jocurile libertății .Coloratura albăstrie a cerului senin, împletitită cu nuanțele vedelui sburătoarelor jucăușe mi-au provocat o bună dispoziție. În fața privirii,care nu demult era concentrată pe niscaiva fotografii îngălbenite, a unei atmosfere din trecutul îndepărtat, ceea ce la drept vorbind ,mă cam obosea.Păsărelele, jocul pe sîrme mi-au dat o înviorare. Unde le mai văzusem, în trecut? Culorile și dansul mă înveseleau, dar în acelaș timp se făcea auzit vocea celui din fotografia îngălbenită. Glasul mai profund al celuia care întotdeauna era inițiatorul unor acțiuni comune ,răzbise paralel cu fiecare țiuit al păsărelelor.-Hai,pregăteștete de drum …și pe acolo sunt păsărele…cohorte întregi …neastîmpărate …cîrduri ,cîrduri…iar coloratura ?!

O plecare spontană spre munții din Neamț, sau spre rîul care trecea pe la marginea orașului. ,,Haideți,ne luăm cele necesare, și la drum!..I-am auzit vocea puternică convingătoare …N-am închis albumul ci, l-am așezat pe masa rotundă din față. O mișcare ,mai mult spontană decît intenționată și pe micul ecran al telefonului portabil a apărut numele și numărul agenției de turism. –Cînd e primul zbor spre…și ce locuri aveți? Vocea funcționarei mi s-a părut cunoscută ,așa că m-am adresat direct,ca unei vechi cunoștiințe.Răspunsul spontan mi-a sunat ca o invitație prietenoasă.Ce simplu, e azi să comanzi o excursie ?…Desigur, nostalgia spre locuri bătute de zeci de ori cu prietenii m-au îndemnat să i-au o decizie spontană! Cel a cărui voce o distingeam –ca o chemare spontană ,era a lui Stelian.Devenisem curios să-l văd, să-l aud.Totdeauna agitat,ocupat.Timpul nu-i ajunge!

Mă gîndeam cum să-i comunic venirea mea, nu mai puțin spontană.Desigur ,prima întrebare va fi:cînd sosești și care-ți este direcția? Ce puteam să-i răspund ? Tot ce-mi trecea prin minte era dorința unei evadări …departe de ecranul presărat cu steluțe roșietice…grafice cu linii cer duc spre infinit…Și totuși m-am grăbit să-i comunic :Vin! Am biletul pregătit,sborul e joi noaptea și spre vineri la amiază voi fi la aeroport și de acolo…Conversația cu Stelian a fost destul de scurtă.Doar a dorit să –i relatez amănunte despre zbor ,căci …Ma asigurat că va face tot posibil să am bilet pentru continuarea călătoriei din București spre Iașio,unde mă va aștepta . Nostalgia ,este adesea un vis,o dorință fierbinte de a vedea,de a te simții ,din nou împreună cu prietenii.Este puterea interioară care te îndeamnă la fapte spontane pe care nici cînd nu le-ai visat că se vor realiza. Nostalgia își are sursele ei adînc pătrunse în construcția interioară a personalității.Am ajuns de cuvreme la aeroport ,echipa sanitară după ce mi-a luat probele necesare- conform regulamentului mi-a înmînat ,,certificatul,,De pe scara avionului am aruncat o privire neîncrezătoare …Plecam spre meleagurile tinereții. Lăsam în urmă ,,potopul Coronei,, …

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Bordești” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Cumpăraţii” şi „vânduţii” devastează ca în Codrii Vlăsiei, Capitala şi Ţara

„La noi, românii, nu instinctul primează,

ci gândirea. Sentimentele le înnobilăm,

iar voinţa creează frumosul moral.”

(Părintele Dimitrie Bejan)

Cognomenul de NEMURITORI al Dacilor liberi s-a intensificat prin credinţă, jertfă şi har în viaţa şi persoana lor, a Neamului, într-un perpetuum al VEŞNICIEI DE A FI!

Acest lucru extraordinar, acest fenomen de altfel, s-a cristalizat prin lumina Cuvântului pogorâtor de har, prin puterea adevărului, prin forţa libertăţii, prin autoritatea dragostei, prin plenitudinea creaţiei geniale, prin urcarea de la firesc la înălţimile sacrificiului de sine, transformând omul creat în omul liturgic, recreat hristic.

Această axiologie existenţială, fundamentală, fiinţială, vitală şi spirituală a Neamului NEMURITOR s-a întrupat prin verticalitatea dreptei credinţe de nestrămutat, ORTODOXIA, avându-şi seva şi în monoteismul zamolxian, înfiptă în orizontalitatea urgisirii istorice, dar pe temelia inexpugnabilă a Proniei Dumnezeeşti.

Tocmai de aceea Dacul liber a fost primul Om în istorie, care s-a numit teofor.

Libertatea, Unicitatea şi Excepţionalitatea iubirii Dacului liber, nu constă în legendara sa nemurire, ci în veşnicia sa teoforică!

Libertatea sa îi este dată de Adevărul absolut!

Libertatea sa se afirmă permanent, prin cuvânt şi mărturisire!

Libertatea sa se apără continuu în viaţa pământeană!

Libertatea sa se recâştigă prin luptă îndârjită şi iubire!

Libertatea sa devine mistică prin jertfa supremă care-i dă un nou

sens adevăratei Vieţi şi un nou sens adevăratei Libertăţi!

Cu excepţia perioadei întunecate când ne-am aflat decenii bune sub „Cortina roşie” a ateismului bolşevic, lumea românească trecută a fost până mai ieri, cu suişuri şi coborâşuri, cu încercări, cu ameninţări, cu primejdii, cu înfruntări, cu strâmtorări, cu frângeri, dar şi cu depăşiri, cu refaceri, cu realizări edificatoare, cu împliniri creatoare şi cu biruinţe spirituale întru slujirea şi slăvirea lui Dumnezeu şi a Patriei creştine.

Dacă în ultimele două secole studenţimea română, tineretul a fost parte din Naţiune, din Popor, din Familie, din Biserică, angajându-se cu toată fiinţa lor, pe viaţă şi pe moarte, pentru idealurile Drapelului şi biruinţa Crucii, de circa două decenii tinerimea „democrată”, anticreştină, antiromânească, „liberă” de orice îndatoriri ori responsabilităţi este bulversată, manipulată, îndoctrinată, ideologizată, sprijinită economic de miliardarii Conspiraţiei oculte, dezrădăcinând-o de Familie, de Glie, de Altar, de cultură, de civilizaţie, de tradiţie, de trecut, devenind violentă, aprigă, laşă, complotitoare, călcătoare de legi, de moravuri, de constituţie, de orice este aşezat, moral, plăcut, ordonat, curat, frumos, armonios, pledând pentru un neobarbarism în funcţie de scenariu, hunic sau „paşnic”, precum fierbintele episod al violării unor instituţii, în goana avară după furtul voturilor cetăţenilor exprimate liber asupra unor persoane, dar care au căzut în dizgraţia ideologiei lor, asmuţiţi de ferocii lor stăpâni.

Marele Om de cultură creştină, generalul-locotenent dr. Grigore Stamate, în Epistola În ţara mea, mărturiseşte cu sufletul mâhnit, cu profundă amărăciune: „În ţara mea, în Ţara Dacului liber, năimiţii de-aiurea în cârdăşie cu obedienţii, ignoranţii şi tâlharii de neam ne jefuiesc până şi sufletele… Nedreptatea şi injustiţia, lipsa de morală, onoare şi demnitate de neam. În Ţara Dacului liber, se manifestă nestingherit liftele străinătăţii ostile şi ne secătuiesc de valori, pervertesc tânăra generaţie şi o convertesc împotriva aspiraţiilor sfinte, ne jignesc inteligenţa, denaturează istoria şi oferă modele contrafăcute, învrăjbesc masele şi lovesc în perenitatea acestui popor „dumnezeiesc de minunat şi de sfânt”. Este dureros…”

Valurile neomigratorilor secolului al XXI-lea, au ecranizat în premieră absolută, pelicula: Piraţii din Codrul Vlăsiei, ignorată de smeritul sinod B.O.R., dar aplaudată la scenă deschisă de cel cocoţat în fruntea statului naţional, de cel ce joacă csardaşul în fruntea guvernului, de cel ce joacă țonțoroiul pe Ministerul de Interne, de justiţiari ai Justiţiei complice care calcă în picioare (deci, tot un fel de joc, injust…), dreptatea care strigă până la cer, de „aleşii” Parlamentului democrat, de „vigilenţii”, care violează legea cu o poftă şi o plăcere sadică, cinică, la vedere, demni de străbunul lor înaintaş Donatien Alphonse Francois marchiz de Sade, „vigilenţii”, care violentează etica civică a oamenilor încă aparent liberi, „vigilenţii”, care mint cu neruşinare şi cu perfidă sfidare poporul, „vigilenţii”, care îşi îndeamnă lacheii să fure buletinele de vot, să falsifice alegerile libere, să înjure, să arunce cu obscenităţi în demonstranţii paşnici, „vigilenţii”, care terfeleasc fiinţa milenară şi memoria neamului, „vigilenţii”, care împroşcă cu josnicia lor elitele spirituale şi modelele culturale, „vigilenţii”, care fac noi rechizitorii, mistificând, interogând, torturând, reîncriminând şi recondamnând măreţia ortodoxă a Trecutului nostru istoric, „vigilenţii”, care calcă nepăsător, nesimţitor şi mârşav peste Tradiţia creştină şi Icoana Neamului – Biserica Una.

„Vigilenţii”, care se recomandă recondamnând Adevărul, Frumosul, Iubirea!

Astăzi, viaţa lumii se desfăşoară între conul de lumină tainic şi bezna apocaliptică.

Lumea creştin-ortodoxă, tainică cu hotarele statorniciei şi veşniciei ei teoforice, ameninţată nonstop de mulţimea apatică, amnezică, „liberală”, strălibertină, frustată, isterică, gregară, laşă, târâtoare, perversă, violentă, barbară, înconvoiată, gârbovă chiar, falsificată, haotică, sinistră, sinucigaşă, stearpă, mutilată, anacronică, meschină, mistificatoare, demagogică, iluzorie, efemeră, emanată, viciată, imorală, amorală, eretică, schismatică, apostatică, desfigurată, descumpănită, rătăcită, înfricoşată, acvariană, atomizată, patologică, suicidară, coruptă, împleticită, aglutinată bacteriologic, galopantă în ispita arzătoare şi devoratoare de a se IUDI.

Starea prezentă a României de azi se împarte în patru segmente: populaţia apatică, grupurile politicianiste, mişcarea neomigratoare şi comunitatea tainică.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: „Cumpăraţii” şi „vânduţii” devastează ca în Codrii Vlăsiei, Capitala şi Ţara” →

Alexandrina TULICS: Plicul cu ștampila roșie

Aşezată lângă colţul ferestrei, aplecată pe fotografia ce o ţine în tremurul mâinilor, acoperită de lacrimi mari, dureroase, care se sparg de fizionomia părinţilor… odată fericiţi… fetiţa cu nume de înger, murmură printre lacrimi, cuvinte şoptite, dureroase, nişte rugi par a fi, ce vor să-i aducă pe părinţi împreună. Îi urmăreşte privirea mamei atât de fericită, o promisiune ce se vrea veşnică în ochii celui care îi este tată şi pe care îl iubeşte atât de mult…

Le acoperă cu palmele căuş, feţele, şi le ridică pe amândouă odată, cu gândul la despărţitura dintre ei, făcută de ruptura fotografiei pe care a găsit -o atunci când cobora scările ce o duceau spre dormitorul părinţilor.

La început crezuse că, parcă ceva acoperea doar o parte din poză, dar cu cât se apropia mai mult, observă că erau două bucăţi din poza care părea să-i apere viaţa prin privirile fericite şi promițătoare ale părinţilor ei. Parcă-i auzise vorbind mai apăsat, (cu reproş) dar se gândise căci lucrurile ” oamenilor mari” îi fac să vorbească mai agitat sau apăsat.

… închise ochii şi se văzu într-un cărucior… cu mai multe roţi decât cele obişnuite pentru copii cu ”acele ajutătoare” ce venise prin ”comanda la domiciliu şi pentru care mama plânsese mult când îl primise. Mai tot timpul stătea în el, când mama avea treabă în bucătărie, când asculta cântări cereşti la care plângea sau atunci când plecau împreună (şi căruciorul le însoţea peste tot) dar mai ales serile şi le reaminteşte când, venit după o zi de lucru, cu haine prăfuite, tatăl îşi întindea mâinile spre ea şi în genunchi, acolo lângă căruciorul ei, se apleca şi o întreba rar.

-Ce face prinţesa mea”? Cum se simte prinţesa? Ce a mai făcut azi prinţesa? şi toate durerile ce-i ţintuiau micul trupuşor atât de chinuit din cauza bolii, parcă o părăseau şi se credea cu adevărat prinţesă!

Ea îşi scotea carneţelul pe care îşi nota dorinţele scrise să nu le uite, şi cu ochii închiși i-l arăta, iar el, se făcea că nu ştie să citească, astfel încât ea, trebuia să i le spună tare, de mai multe ori, până când în final el înţelegea toate dorinţele, şi îi promitea prinţesei împlinirea lor.

Înaintea Crăciunului, tata veni pe neaşteptate de la serviciu, se îmbrăcă altfel decât în hainele de lucru, o salută pe micuţă, îi spuse despre iubirea lui pentru prinţesa scumpă a inimii lui şi parcă la despărţire, avea ochii umezi… Câteva zile mai târziu, el, care o ducea pe braţe în fiecare seară la camera ei special amenajată (în funcţie de suferinţa ei), simţi cum pe barbă îi picase un bob de rouă cald, ce parcă o cutremură şi-i dădu fiori, ca o veste rea. Se gândi;

Să aibe legătură cu plicul cu ştampila roşie care îl făcuse atât de trist? Se lăsă totuşi în braţele lui puternice de tată, se simţi prinţesă şi-n acea seară, dar inima începu să-i bată repede a frică, o teamă pe care n-o cunoscuse până atunci, gândindu-se că ”ceva străin” ar putea să-i fure braţele tatălui în care se simţea pe deplin, prinţesă!

Continue reading „Alexandrina TULICS: Plicul cu ștampila roșie” →

Vavila POPOVICI: Despre dezbatere

„Dezbaterea este cel mai bun lucru al omenirii.”

Publius Syrus

Dicționarele ne învață că a dezbate înseamnă a face o analiză amănunțită, o discuție largă (de obicei în cadrul unei adunări cu caracter oficial, asupra unei probleme de interes obștesc.
Dezbaterea este deci, o discuție, un act de comunicare în care două sau mai multe persoane se gândesc la unul sau mai multe subiecte și își expun ideile, își apără opiniile și interesele. Pe măsură ce argumentele prezentate de cineva cresc în cantitate și coerență, persoana devine mai credibilă. Există dezbateri cu moderatori și dezbateri fără moderatori. Când este moderată, persoana, moderatorul, este o persoană calificată, poziționată neutru față de cei pe care îi moderează (îndrumă discuția politică). El este ca un arbitru al unui meci.

Sir Karl Raimund Popper (1902-1994) – filozoful englez de origine austriacă, considerat unul din cei mai mari filozofi ai științei din secolul al XX-lea, fondator al raționalismului critic împotriva determinismului istoric – s-a opus oricărei forme de scepticism, convenționalism și relativism în știință, dar și în activitatea umană în general, a susținut ideea unei societăți deschise, fiind un adversar implacabil al totalitarismului sub orice formă. El a fost cel care a dat definiția clasică a Dezbaterii, menținută ca utilă și în zilele noastre, ea bazându-se pe o confruntare a două opinii argumentate asupra unei probleme controversată: „afirmativ” și „negativ”. Echipa afirmativă oferă argumente în sprijinul propunerii, iar poziția negativă îi contrazice argumentele. Ambele echipe sunt de așteptat să contrazică argumentele celuilalt, conducând la un schimb de idei din investigația neutră, pe care fiecare grup a făcut-o înainte de dezbatere. În plus, ambele părți au un anumit timp pe care îl pot solicita pe parcursul dezbaterii pentru a-și pregăti strategia echipei și a coordona argumentele sau refutările. Dezbaterea electorală se integrează și ea în acest gen de dezbateri, și este importantă, este o regulă a democrației, de care trebuie ținut seama. Excepțiile sunt rare, bine motivate, și nu vreau să le amintesc.
Aseară – 29 septembrie 2020 – am vizionat o importantă dezbatere între Președintele Americii, reprezentant al partidului republican, și reprezentantul partidului democrat care a apărut oferind publicului pumnii săi strânși. Printre semnificații, este și aceea că pumnii strânși denotă „gândirea grea pentru cineva care are nevoie de ajutor mental”. Dar trecem peste această semnificație, poate să fi avut alta. Oricum a sunat: „ține-ți-mi pumnii că am nevoie”.

Printre funcțiile și virtuțile unei dezbateri este și aceea de prevenire a parțialității cognitive. Or, senzația pe care am avut-o aseară, a fost aceea că dezbaterea a fost de doi contra unul, programată a se încheia cu scorul de 2-1. O confruntare dublă a Președintelui cu adversarul său real și cu rivalul său, moderatorul, care nu a reușit să mențină niciun control asupra dezbaterii. Cunoscutul, versatul moderator nu s-a mulțumit cu răspunsurile date de Președinte, a forțat nota spre a-și dovedi inteligența, dibăcia, lucru care nu știu dacă îi este permis unui moderator.

Zâmbetele și râsul ironic de supremație al reprezentantului partidului democrat a fost cel moștenit de la fosta candidată la alegerile precedente. Sigur că au fost și jigniri. Nici nu se putea altfel. Democratul a trecut de la zâmbet la o stare nervoasă care l-a determinat să jignească Președintele țării într-un mod extrem de necuviincios. Apoi, trebuia răsplătită o afirmație, cu aceeași monedă. Totuși, Președintele nu a intrat în acest joc, a taxat ceea ce trebuia taxat într-un alt mod.

Adevăratul câștigător, în viziunea electoratului american a fost Președintele care, cu seriozitate și cu date exacte a combătut provocările adversarului, dovedind și de data aceasta a fi un conducător puternic. Primul pierzător a fost chiar moderatorul, alături de subtil protejatul său – reprezentantul partidului democrat.
Americanii, cei care l-au votat drept câștigător pe Președintele lor, nu au făcut-o numai pentru că au nevoie de un președinte puternic, activ, ci și pentru că și-au dat seama de viziunea lui, de puternica lui grijă și dragoste pentru țară.

La capcanele întinse ale moderatorului, Președintele a știut să răspundă sincer și direct. Unul dintre răspunsuri pe care l-am reținut a fost: „ … fiindcă au învățat pe oameni să ne urască țara și nu voi face asta. Nu voi permite să se întâmple asta”. A fost declarația unui conducător bun, drept, cinstit, sincer și cu Credință în Dumnezeu. Așa este, nimic nu se clădește prin dezbinare și ură, ci prin înțelegere, empatie și dragoste.

Orice oprire din mersul care urcă ne costă, dovadă este această pandemie nenorocită care ne-a afectat. Spunea cineva: „Există întotdeauna o întâmplare în viața noastră care este responsabilă de faptul că am încetat să mai progresăm”. Și când vedem toate eforturile făcute pentru redresare, să mai punem și „bețe în roate” cum spune un proverb românesc? Să mai și distrugem ceea ce am realizat? Sau să permitem altora să distrugă?

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

1 octombrie 2020

Vasilica GRIGORAȘ: Cu Mariana Gurza, dincolo de cuvinte

„Recunoştinţa este memoria inimii.” (Honore de Balzac)

În toamna anului 2009 am trecut printr-o situaţie neplăcută. Zile și nopți de îngândurare și neliniște. Multe lucruri de rezolvat acasă și la serviciu. Trebuia să organizez o lansare de carte a unui scriitor, eseist, jurnalist, cineast, realizator de emisiuni radio-tv român, trăitor în Australia (Ben Todică) în colaborare cu o DOAMNĂ din Timișoara. După o noapte albă, pentru prima oară primesc un telefon dis-de-dimineață. Am răspuns, ne-am salutat și mă întreabă scurt și direct, de ce sunt supărată. Am rămas uimită, mută la această întrebare, însă atâta încredere mi-a insuflat încât i-am povestit despre ce era vorba. Cu o voce blândă mi-a spus: stai linștită, se va rezolva; și s-a rezolvat cu sprijinul său necondiționat, în cel mai neaşteptat şi minunat mod posibil. Aceasta este MARIANA GURZA, „poeta cu suflet de înger”, așa cum am numit-o mai târziu în recenzia unei cărți.

2 octombrie, toamnă, încă frumoasă, cu peisaje mirifice. Marele Pictor din ce în ce mai harnic, cu dibăcie și stăruinţă își dăruiește harul prin etalarea de tonuri și nuanțe de tot felul pe marele ecran al naturii. În această zi, acum mai mulți ani a văzut lumina zilei Mariana Gurza. Un copac roditor din livada Domnului. Cu rădăcini adânci, trunchi mlădios, ramuri viguroase și flori catifelate și mângâietoare.

Nu s-a bucurat doar de anotimpuri însorite, ci a avut parte de multe și încercate TRAVERSĂRI, însă a știut că:

„Pentru a traversa

un viscol neanunţat

avem nevoie

de un pod

cu balustradă”

Pentru a-și descoperi sinele, balustrada podurilor traversate de poetă nu este altceva decât puterea de a se însufleți cu ARIPI REGĂSITE în interiorul său:

„Simţind

gustul valului

spart de malul

plin de alge

și-a regăsit aripile”.

După multe CĂUTĂRI, se strecoară pe calea labirintică a vieții, zărind și bucurându-se de luminițele descoperite:

„Micii licurici

se rostogolesc

în noapte

iar oamenii în căutarea

sensului vieţii”.

Mariana identifică un ROST minunat în viață; pe lângă viața personală, de familie, conștientizează că:

„Albinele

fac mierea

din nectarul florilor

omul adună

înţelepciunea din cărţi”.

Da, și ne-a dăruit, printre multe apariții editoriale, volumele: Paradox sentimental (1998), Gânduri nocturne (1999), Nevoia de a sfida tăcerea (2000), Lumini și umbre (2001), Lacrima iubirii (2003), Ultimul Strigăt (2006), Șoapte gândite (2006), Pe urmele lui Zenon (2012), Dumnezeu și umbră (2016)… La citirea poemelor sale inspirăm aerul pur al gândurilor tainice, grăitoare ca trilurile păsărilor, chipeșe precum florile, înmiresmate asemenea sfântul mir. Cuvintele sale tăcute, șoptite ori înlăcrimate și strigate au un profund potenţial emoţional şi afectiv, prin care mângâie și împrospătează starea de spirit, potolește orice zgomot şi atenuează neliniştea. Așadar, prin cuvânt bun, atinge o binecuvântată EVOLUŢIE spirituală:

„Cartea de căpătâi

deschisă pentru

lectura de seară

a faptelor zilei

pași în evoluție”.

Cei care o cunosc pe Mariana Gurza știu că slovele, gesturile și faptele sale sunt întotdeauna bine intenționate și altruiste; întâi se gândește la aproapele său, apoi la persoana sa. Păstrând proporțiile, se poate spune că poeta, asemenea Maicii Tereza, simte, gândește și spune: „Atunci când îmi este frig, trimite-mi pe cineva pe care să-l încălzesc”. Iar ceea ce spune, împlinește.

Descoperindu-și rostul, merge mai departe și mulțumește Domnului pentru clipele de RELAXARE dăruite:

„Praful de stele

al teilor în floare

luminează

camera de curat

a inimii liniştite”.

Atunci când vorbim doar cu mintea, egoul îşi spune cuvântul. Mariana vorbește cu inima, știind că inimile vorbesc aceeaşi limbă – limba iubirii. O minte trează și o inimă liniștită dau TRĂINICIE vieții întru iubire, chiar dacă:

„Pe cerul senin al inimii

uneori se ciocnesc

nori trecători

textura iubirii

tot mai trainică”.

Cu această HRANĂ binecuvântată s-a nutrit poeta de-a lungul trecerii timpului, pe firul deseori întortocheat și încâlcit:

„Rodul naturii umple

cămara trupului

cartea-şi revarsă

comorile în odaia minţii

iar iubirea hrăneşte emoția”,

iar recunoscătoare și pioasă aduce SLAVĂ Domnului:

„În negura

îndoielilor

te slăvesc, Doamne

pentru mlădiţa de lumină

sădită în ţărâna mea”.

Cu o asemenea atitudine primește, neîndoielnic o adevărată CONFIRMARE a iubirii împlinite:

„Într-un pumn

de cuvinte şlefuite

o piatră de râu

confirmă fără tăgadă

sfinţenia omului”.

Simțim de multe ori nevoia să medităm asupra a ceea ce este viața. Printre gândurile care-mi vin avalanșă în minte, îmi amintesc de poemul „Balada vieții trecătoare”, de Rabindranath Tagore, care stă scris în întregime la intrarea în mănăstirea Săndica, Județul Sibiu. Citez prima străfă: „Un tren lung ne pare viaţa./ Ne trezim în el mergând, / Fără să ne dăm noi seama, / Unde ne-am suit, şi când.” Sunt fericită pentru că bunul Dumnezeu mi-a oferit șansa de a mă urca și a călători în același tren cu prietena Mariana Gurza, bucurându-ne împreună de „vraja trecerii prin timp”. (Petre Iosub)

Aleasă prețuire și sincere felicitări poetei, scriitoarei, eseistei și ziaristei, Mariana Gurza pentru întreaga activitate literară și jurnalistică!

Adâncă recunoștință și calde mulțumiri pentru minunata prietenie pe care mi-o dăruiește!

La mulți și binecuvântați ani, dragă Mariana!

Vasilica Grigoraș

Alexandru NEMOIANU: O claie de fân

Acuma câteva veri, l-am văzut pe prietenul pe Ioan Banus adunând fânul cosit câteva zile mai devreme şi felul în care a clădit o claie de fan într-o poiana din hotarul satului Borlovenii-Vechi, de la poalele Semenicului. Era o poiana mică,aşa cum sunt multe în părţile acelea, frumoasă, curate, smulsă dintr-o sălbăticie rămasă neclintită, în toată măreţia ei de la începutul vremurilor. O poiana care mărturisea despre prezenţa omului şi semnul lăsat de el în lume. Era o întâmplare tulburătoare care vădea orânduială temeinică şi care ascundea o învăţătură încă mai adâncă.

A început lucrul întorcându-se cu faţă spre răsărit şi închinându-se cu semnul Sfintei Crucii, semnul prin care Cel care stă deasupra vieţii şi a morţii a ales să mântuie lumea. De jur în jur era doar pădurea încremenită, în liniştea după-amiezii de vara, iar în poiana, era fânul, aflat în neorânduială şi care, aşa cum se găsea nu folosea la nimica şi părea doar să sporească şi să se adauge anarhicului asediu al elementelor neîmblânzite. Cu grijă,prietenul meu a tăiat un par înalt şi drept de gorun, l-a curăţat de crengi şi de noduri, l-a înfipt drept ca pe o facile în mijlocul poienii şi apoi a început strânsul. Încet, cu răbdare şi îndemânare, fânul a început să se adune în jurul părului bine mirositor.

Ceea ce fusese haos şi neorânduială devenea formă şi mărturie că lucrarea omului în lume are şi trebuie să aibă şi rost, şi ţintă, şi frumuseţe. Căci puţine lucruri au emoționanta şi nobila frumuseţe a clăilor de fân din ţinuturile de munte româneşti. Lucrarea se făcea cu temei şi drămuită într-o mireasma care nu poate fi descrisă, dar care ştiu că nu are egal. A încheiat lucrul după câteva ceasuri. Mica poiana strălucea de curăţenie, iarbă era egală peste tot şi hotarele stăvileau şi ţineau în locul lor pădurea şi agresivitatea ei. Fără gesticulații inutile, omul îşi afirmase prezenţa din nou şi făcuse, după putere, lumea mai frumoasă. Prietenul meu a strâns cu grijă puţinele unelte, s-a întors spre răsărit şi din nou s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci.Cele pe care le-am văzut atunci au un înţeles adânc şi cuprind o povaţa statornică.

Asemenea fanului din poiana Borloveniului, şi noi ne aflăm răspândiţi, izolaţi şi în voia vântului şi la cheremul tentaţiilor de tot felul arătate de de haosul negativităţii pure. Este de tot limpede că doar în conlucrare şi laolaltă putem face o zidire tare şi cu sorţi de viaţă îndelungată. Asta nu înseamnă să ne pierdem personalitatea individuală unică sau, încă mai puţin, să o abandonăm de bună voie. Omul nu este făcut să stea în turmă şi să îşi îngroape “talantul”, el are de împlinit un destin şi o chemare care rămân unice şi nerepetabile. Lumea, în toată măreţia ei, a fost făcută pentru toţi, dar şi pentru fiecare în parte. Această este o taină peste măsură de adâncă şi care ne oblige pe toţi şi pe fiecare să fim mereu treji în cuget, pentru a nu vătăma nici rostul care este al Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O claie de fân” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ !

„Nu mor strămoşii niciodată,/

Războiul lor în noi şi-l poartă!”

(Octavian Goga)

În Ţara Dacului liber – Dacia, trăiesc nemuritorii valahi care-şi aşează Trupul pe pământ îmbrăţişând Vatra Străbună, pentru a-şi înălţa Sufletul la Cer ca să-i cuprindă Iubirea.

În Ţara Dacului liber răsăreau lumina şi cântul, dorul şi ruga, izvorul şi plinirea, legenda şi nădejdea, stelele-visuri prelinse din catifeaua bleumarină a cerului cu binecuvântarea norilor, ce-şi lăsau roua pe petala de trandafir a tinereţii, ca o încântare peste mirificul-mioritic Plai.

În Ţara Dacului liber holdele râdeau pline, Nistrul și Dunărea stăteau de veghe la hotar, ochii junilor erau luceferi voievozi, brazii şi stejarii semeţi purtau în braţe cerul, iar apele toate legănau Doinele.

În Ţara Dacului liber, Împăratul – Iisus Hristos – Regele Daciei, cum admirativ şi mândru îL adora Eminul nostru Luceafăr, venerează Eroii şi Martirii dacoromâni căzuţi în luptă pentru Drapelul Patriei dragi şi pentru Crucea Sa biruitoare, aprinzând cu emoţie sfântă candelă pentru fiecare în Cerul dragostei Sale, din câte-o ramurică de stea.

În Ţara Dacului liber inimile curate şi dârze se uneau în vecie înfrăţind grâne şi maci, iar ochii lor ridicaţi către cicoarea de cer, cuprindeau strălucind toată zarea pelasgo-traco-getă.

În Ţara Dacului liber frunţile de stâncă ale Voievozilor ţineau Carpaţii încoronaţi peste Legiunile veşniciei, iar Vlădicii revărseau taina rugăciunii de foc întru Potirul hristic ca dăinuire predestinată amintirilor vii, faptelor binecuvântate, pildelor de urmat: ca să stai lângă izvor, să te culci lângă dor, să te scoli pentru mit, să te înalţi întru misticul Răsărit al Învierii.

În Ţara Dacului liber, Pâinea rotundă ca o horă şi mare cât o ţară era dăruită tuturor Fiilor şi celor călători şi pelerinilor şi celor pripăşiţi şi celor ce n-au semănat, chiar cu prea mare risipă.

În Ţara Dacului liber care s-a primenit întru Hristos – Jerfă şi Arhiereu, tainele sălăşluiau întru comuniune de gând şi cuvânt, de faptă şi miracol, de suferinţă purificatoare şi rugă, de iertare şi jertfă, de libertate şi adevăr, de dreptate şi iubire, de viaţă şi mărturisire.

În Ţara Dacului liber toţi cei vii şi toţi cei plecaţi se găteau de sărbătoare înflorind în suflet suavă grădină, dăltuind în luptă şi cântec Istoria, dând astfel răsunet şi taină hotarelor sacre.

Aceste Pietre de hotar – Eroii şi Martirii creştini ortodocşi au cimentat cu jertfa sângelui lor sfânt HOTARUL ORTODOX al DACIEI, în care duşmanii izbesc, vrăjmaşii sfărâmă, iar ciocoii noi din lăuntru desprind bucăţi mari prin mişeleasca şi ticăloasa lor trădare, strâmtorând astfel GRANIŢELE Patriei, după interesele lor politicianiste, de vasali ai Ocultei, trecându-le din statornicia de drept a entităţii sacre indivizibile, prin conspiraţia lor în starea cu programare „invizibile”, după cum afirma marele patriot creştin ortodox generalul-locotenent dr. Grigore Stamate în cadrul emisiunii „Teoria Conspiraţiei”, difuzată de canalul „6 TV”.

Cedările teritoriale, respectiv mutilarea graniţelor sunt faptele reprobabile cele mai ruşinoase şi mai odioase care aparţin regilor şi celor programaţi de Marea Conspiraţie să ajungă preşedinţi, de fapt pseudo-preşedinţi şi niciodată Voievozilor daci care şi-au pus sângele, coroana, crucea, poporul şi biruinţa la temelia de-apururi a Statului naţional creştin.

Cedările teritoriale – ciuntirea graniţelor sunt de fapt preţul trădării – arginţii primiţi pentru scump sângele vărsat al Patriei, precum şi pentru frângerea Trupului ei sfânt.

Toţi Eroii – Martiri dacoromâni, Neomucenicii veacului al XX-lea au fost şi au rămas în Pantheonul spiritual al Neamului, Turle de Cer şi Temelii de Ţară zidite cu sufletul lor.

De mai există astăzi Daci Liberi, în clipa chemată să aleagă a Gliei soartă, în suflet să răsune tot dorul de DREPTATE al celor osândiți la umilire, al celor ce doresc îngenuncheați să rupă lanțul noului IMPERIU și înfrățiți din nou în dragoste creștină, să-nvingă și să-ngroape ura fratelui de frate…

Puterea și dăinuirea Neamului stă în UNITATE de voință și în conștința apartenenței la un popor dăltuit prin milenii de luptă pentru apărarea gliei strămoșești, împodibită cu spiritualitatea și cultura românescă, cu tradiții și obiceiuri unice ce au păstrat sufletul românului profund înnobilat.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ !” →

Augustin OSTACE: Sfântul Sacrament

În cadrul bisericii catolice, sărbătorim între 24 şi 27 septembrie 2020, magii prevestitori ai mântuitorului Iisus, Kölnerdom – Drei Könige, ale căror sfinte relicve se află chiar în altarul marii catedrale de pe Rhein… Patologiile Corona, tot mai extinse şi mai agresive, au redus enorm din liturghiile şi ritualurile creştine (adăugam aici, scandalurile din ultimii ani din bisericile catolice, ortodoxe, protestante şi neoprotestante, implicate în grave acuzații de pedofilism, homosexualitate, inginerii financiare, politicianism întru anihilarea tradiţiilor europene, incluzând aici măsuri anticreştine, susţinerea iresponsabilă a unor uragane de migraţionism, interminabile şi deplorabile, imoralitate faţă de credincioşii încă rămaşi întru credinţă, iar lista gravelor enumerări nu se opreşte aici!) Dar, rămânând neclintit în credinţă şi rugăciune, în meditaţie şi contemplaţie, privind zilnic Domul de pe balconul meu din Feldstr. 43, creându-mi obligaţia de a aprinde o lumânare la Dom, ori de câte ori sunt în Köln, de a străfulgera lumina solară ce reaprinde imensele vitralii ai Catedralei, de a citi şi reciti suferinţele golgothelor sculptate, în acordurile divine ale muzicalităţii venite de dincolo de compozitori şi orchestraţii… Sunt ferm convins că Sfânta Cruce, Heilige Kreuz, prezentă în tot şirul celor 12 Golgothe alături de Iisus Christos, devine ea însăşi fiinţă a suferinţei, Mitdasein-in-Christus, co-fiinţând între Om şi Dumnezeu, împăcând lumea cu sine, din trinitatea (terestro-divină), Om-Cruce-Divinitate! …Cred Doamne, mărturisesc Doamne şi ştiu Doamne, că tu eşti Creatorul Universului celui viu, celui însufleţit şi celui de necuprins!

————————

Augustin OSTACE

Köln Nord, Deutschland, Germania

24 septembrie 2020

Ovidiu Cristian DINICĂ: Anton Pann

Cu Anton Pann istoria literaturii române este darnică. Sunt mărturii despre el și opera sa, în măsura în care acesta s-a bucurat de viaţă, ştiind să preţuiască atât tumultul acesteia, dar şi împlinirea spirituală.

Primul articol important îl publică V. Alecsandri în „Convorbiri Literare“, la data de 01/02/1872, cu titlul „Cântece de stea și Povestea vorbei”, unde îi consideră opera ca fiind foarte valoroasă şi având caracter naţional.

Primul biograf este G. Dem Teodorescu care în 1893 publică operele şi viata lui Anton Pann. Aceasta realizează meticulos un prim rezumat pitoresc din care lipsesc însă unele elemente inedite ale vieţii menestrelului.

Anton Pann, fiind pentru epoca sa un creator autentic, membru de seamă al lumii bisericeşti ortodoxe, dar și laice, va fi consemnat în toate istoriile literaturii române.

Anton Pann, artist al deșertăciunii umane, a însoțit cu versuri și cântece armonioase clipele de desfătare ale curtezanelor, a fost admirat la curți boierești, acceptat la petrecerile clericilor. Poetul ne încântă părăsind ritmul cântărilor bisericești, transcriind muzica și poezia vremurilor sale.

Ca profesor de muzică psaltică, compozitor, folclorist şi scriitor, Anton Pann contribuie prin personalitatea sa complexă la constituirea culturii noastre, rămânând atât în istoria literaturii, cât şi în cea a Bisericii Ortodoxe Române.

Data naşterii sale este nesigură și se situează între 1793-1797, la Sliven, în Imperiul Otoman, azi Bulgaria. Decesul este consemnat la 2 noiembrie 1854, la Bucureşti, Ţara Românească. Anton Pann se naşte în familia lui Pantoleon sau Pantaleon Petrov, acesta fiind numele tatălui său („vreun Pandele sau Pantelimon”, cum sugerează într-un studiu Tudor Vianu) care era de meserie căldărar sau arămar. George Călinescu afirmă că prin tatăl său, Anton Pann era român de origine: „Cunoaşterea miraculoasă a limbii noastre e un semn că era sau român (valah curat ori cuţovlah), sau că venise aici în fragedă copilărie” (1). După numele tatălui, viitorul autor se va semna pe manuscrisele primei perioade de creaţie cu Antonie Pantoleon Petroveanu.

Izbucnirea unui nou război ruso-turc în 1806, care coincide cu anul morţii tatălui său, face ca Anton Pann, împreună cu mama şi cei doi fraţi, să ia drumul pribegiei, la Nord de Dunăre, în căutarea unei vieţi mai bune. De aici, însoţeşte trupele ruseşti, trece în Basarabia şi se stabileşte la Chișinău, unde Anton Pann este acceptat la vârsta de 10 ani în corul bisericii mari din această localitate, datorită vocii sale frumos timbrată. Astfel îşi află vocaţia de psalt şi învaţă limba rusă. Fraţii săi, înrolându-se în armata rusească, sfârşesc eroic în 1809 la asaltul Brăilei, împotriva turcilor, fapt ce va conduce la dezvoltarea simţământului patriotic, reflectat în creaţia sa viitoare.

În iarna anului 1812, la vârsta de 16 ani, tânărul Anton Pann cunoaşte Bucureștiul, cu farmecul unui oraş balcanic, cu mahalale, târguri şi iarmaroace mustind de gusturi orientale şi mode venite de la periferia lumii apuseane. Mai toţi călătorii străini care au trecut prin oraşul de pe malul Dâmboviţei la începutul secolului al XIX-lea, definesc Bucureştiul ca pe o urbe a tuturor contrastelor – „sat şi oraş, mizerie şi lux, arhitectură primitivă şi case în stil constantinopolitan”. (2)

Supusă istoriei la intersecţia civilizaţiilor şi epocilor, viitoarea capitală împletea graiuri şi obiceiuri ale diferitelor naţionalităţi ce tranzitau oraşul. În acest amestec balcanic de tradiţii şi tendinţe novatoare se formează şi creşte viitorul autor. Era o perioadă de letargie şi uşor avânt al modernismul european, însă suferind şi de impactul balcanismului combinat cu tradiţiile și jovialitatea locuitorilor autohtoni, pentru care la mare preț erau sărbătorile câmpeneşti de la care lăutarii nu lipseau.

Anton Pann cunoştea destul de bine limbile: română, greacă, bulgară, turcă şi rusă. Acest lucru îl va ajuta la culegerea de texte populare şi îi va fi de folos şi la învăţarea tainelor muzicii bizantine avându-i ca profesori pe Dionisie Fotino, scriitor şi compozitor muzical, cunoscător perfect al muzicii orientale, iar din 1816 pe Petru Efesiul, unul din grecii pricepuţi în muzică eclesiastică, care i-a transmis nu numai cunoştinţele de bază ale artei muzicale, dar şi dorinţa de perfecţiune. Şcoala acestuia a funcţionat pe lângă biserica Sf. Nicolae Şelari. Aici învaţă şi meşteşugul tiparului, în tipografia aceluiaşi Petru Efesiul, iar în 1819 ajunge „director” al tipografiei şi tipăreşte pentru întâia dată un Axion în româneşte, care, din nefericire, nu s-a păstrat.

Perioada sa de debut muzical corespunde campaniei de autohtonizare a vieţii eclesiastice. La numai 23 de ani, Anton Pann este numit de mitropolitul Dionisie Lupu în comisia pentru traducerea cântărilor bisericeşti din greceşte în româneşte, folosindu-se de noua semiologie hrisantică. În anul 1821 fiind refugiat la biserica Sf. Nicolae din Şchei, unde cântă la strană, îl cunoaşte pe Ion Barac, celălalt traducător şi tipograf de cărţi populare cu care leagă o frumoasă prietenie de creaţie.

La revenirea de la Braşov o cunoaşte pe Zamfira Agurezean, de care se îndrăgosteşte şi cu care întemeiază prima căsnicie, fără a avea însă mulţumire deplină. Din această căsătorie are un fiu, Lazăr, care va deveni preot. După o perioadă de şapte ani biserica ortodoxă acceptă despărţirea lor. Lazăr îl va condamna tot timpul pe tatăl său și totuşi lui, prin testament, Anton Pann îi va lăsa viitoarea sa tipografie.

Prima etapă a şederii sale în Râmnicu Vâlcea a fost scurtă şi cuprinde anii 1826-1828. Documentele vremii îl găsesc stabilit dascăl de muzică la şcoala de pe lângă Episcopia Râmnicului şi cântăreţ la biserica „Buna Vestire”. Colaborarea sa cu Episcopia are ca motiv principal românizarea şi modernizarea muzicii bisericești, dovadă fiind manuscrisele redactate cu scrisul fin al psaltului, constând în cântări specifice cultului ortodox: polieleuri, axioane, doxologii. În acelaşi timp, predă lecţii de muzică maicilor de la mănăstirile Dintr-un Lemn şi Surupatele, care erau încântate de glasul său deosebit. Din opera muzicală bisericească a lui Anton Pann amintim: Noul Docsastar, Bazul teoretic şi practic al muzicii bisericesti sau Gramatica melodică, Heruvico-Chinonicar, Paresimier, Noul Anastasimatar.

Precum personajul Rică Venturiano din piesa de teatru „O noapte furtunoasă”, are o aventură galantă cu Anica, nepoata stareţei de la Mănăstirea Dintr-un Lemn cu care fuge la Braşov, ea fiind travestită în flăcău. Acest concubinaj a durat 10 ani, fiind întrerupt de influenţele rudelor fetei și sub porunca bisericii. Din această relaţie au rezultat doi copii: Gheorghiţă, mort la o vârstă fragedă, şi Ţinea.

În 1828 se întoarce în Bucureşti după încetarea colaborării cu Episcopia Râmnicului. Aici Anton Pann îşi manifestă talentul interpretativ, de cobzar iscusit, cântând în diverse tarafuri ale perioadei, notabil fiind cel al lui Năstase Ochialbi. În acest taraf este activ câteva luni, ziua fiind cantor la şcoala de pe Podul Mogoşoaiei, iar noaptea lăutar. În 1830 este numit profesor la Şcoala Naţională de Muzică.

Îmbinând motivele muzicale cu prelucrarea şi culegerea textelor, el realizează pentru prima dată alăturarea celor două elemente ale muzicii, textul şi melodia. Astfel George Sion, în proza memorialistica „Suvenire Contimpurane”, relatează despre minunatele sărbători din casa unchiului său care era prieten cu Anton Pann:

„Un singur om era pe atunci în Bucureşţi care mai cunoştea muzica orientală, profană şi religioasă ca unchiul; acesta era Anton Pann, care se distingea prin aceea că el ştia a scrie muzică şi mai ştia a compune cîntece de lume care ajungeau populare.” (3)

Printre culegerile şi creaţiile muzicale ale sale sunt numeroase „manele”, romanţe şi cântece de lume printre care: „Bordeiaş, bordei, bordei”, „Inima mi-e plină”, „Mugur, mugurel”, „Până când nu te iubeam”, „Nu mai poci de ostenit”, „Leliţă săftiţă”, „Şi noi la Ilinca”, „Unde-auz cucul cântând” sau „Sub poale de codru verde”.

Etnomuzicologul Gheorghe Ciobanu descrie însuşirea lui Anton Pann de a lega muzica de text ca o preocupare a acestuia de a considera muzica un limbaj prin care omul poate comunica semenilor, sentimentele, ideile, trăirile sale. (4)

Aflat sub influenţa folclorului balcanic, dar și oriental, Anton Pann devine popular prin polivalenţa sa lingvistică, fiind un corespondent local al muzicii de largă inspiraţie europeană, aflată la graniţa dintre balcanism și spiritualitate orientală. Unele piese, cum ar fi: „Sub poale de codru verde” şi „Unde-auz cucul cântând”, îşi dezvăluie originea ţărănească. Altele se dovedesc a fi create la oraş, de către compozitori ai timpului, legaţi de cântecul popular, probabil chiar lăutari. Melodii ca „Bordeiaş, bordei, bordei”, „Nu mai poci de ostenit” şi „Până când nu te iubeam” vădesc o puternică influenţă a muzicii orientale. Prezenţa unor cântece cu influenţe atât de diferite în colecţia lui Anton Pann atestă existenţa unor bogate curente muzicale diverse ca provenienţă.

În 1831, unele dintre creaţiile sale apar în volumul „Poezii deosebite sau cântece de lume”, în care Anton Pann prezintă culegeri de poezii devenite mai apoi cântece, din care, unele sunt culese de alţii, iar altele originale de Anton Pann. „Crez că la mulţi va aduce mirare pornirea mea spre a da prin tipar la lumină nişte poezii ca acestea. Ştiut fiind însă la cei mai mulţi din obşte că aceste poezii de multă vreme avându-le manuscrise, unele adunate de la alții şi altele chiar de mine compuse, mai totdeauna aveam silă de către prieteni, a le da izvoade, şi cu aciasta mi se pricinuia zăticnire de la alte lucruri mai folositoare. Pentru uşurarea mea dar, şi pentru a prietenilor mulţumire m-am îndemnat a le tipări. Primească, mă rog, deocamdată aceste şi văzând că sunt primite cu dragoste mă voiu îndemna a le da şi altele”. (5)

Mama autorului, Tomaida, va muri în 1838. În „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, găsim notat, probabil dintr-o regretabilă inversare a cifrelor, ca an al decesului, anul 1883.

Cel mai pitoresc personaj al epocii paşoptiste a fost Anton Pann. Cu o puternică influenţă asupra publicului larg, este legat simultan atât de lumea veche, fanariotă, cât şi de cea nouă, romantică. Anul revoluţionar 1848 se regăseşte ca realizare muzicală în imnul Deşteaptă-te române, care are la baza melodia romanţei „Din sânul maicii mele”, a cărei notaţie psaltică a făcut-o Anton Pann încă din 1839, şi versurile poeziei „Un răsunet”, compusă de Andrei Mureşan în 1842. Modul în care s-a petrecut simbioza dintre cântec şi versuri se găseşte în amintirile lui Gheorghe Ucenescu, elev al lui Anton Pann şi unul din admiratorii acestuia. Acesta relatează:

„Am cântat multe cântece de probă, iar sosind la următorul cânt, «Din sânul maicii mele» şi cântându-l, a rămas poetul (ANDREI MUREȘAN) pe lângă această melodie, obligându-mă ca, pe Duminica viitoare, să mă aflu şi eu împreună cu oaspeţii invitaţi la grădină ca să cânt după melodia aleasă poezia ce o va compune până atunci. În Duminica hotărâtă, iată că vine poetul împreună cu 4 Domni români şi şezând cu toţii pe iarba verde şi cu ceraşe înainte – îmi dete D. Andrei Mureşan poezia făcută «Deşteaptă-te Române», îi probăm puţine rânduri şi văzând în tot melosul este de minune potrivit, l-am cântat cu vocea mea tânără şi puternică până la fine. Mai repetându-l odată, toţi Domnii învăţând melodia din auz, cântau împreună, mulţămind şi urând multă viaţă şi sănătate marelui poet. Din ziua aceia cântul «Deşteaptă-te Române» s-a făcut cel mai plăcut şi familiar, iar eu eram poftit în toate părţile ca să-l cânt şi să învăţ tinerimea a-l cânta mai bine şi regulat” (6)

Continue reading „Ovidiu Cristian DINICĂ: Anton Pann” →