Categorie: Eseu

ZAMFIR ANGHEL DAN: Când nu se respectă proporția inițială de viu

          Există un număr  fix de  suflu de  viață pe planeta  Pământ.  Omul a încurcat această ecuație prin acțiunile lui și proporțiile au intrat într-un vârtej al schimbărilor.

           Viu nu înseamnă  doar om și animal. Viu înseamnă și o adiere de vânt și un strop de lumină și o picătură de  apă și o gâză și o furnică, un plancton, o lume a  apelor, a adâncurilor, o pasăre, un răsărit și apus, chiar și o bactereie un microb și un virus, sau un fulger aprins într-o zare.

           Suflul acestui conglomerat a  fost stabilit la inițierea după Bing-Bang, de materia inteligentă. Intervenția omului pare a fi o anomalie cuantică,  dacă judecăm prin prisma probabilităților.

          Ce moment al mișcării cuantice a permis să dea omului puteri de care nu e în stare să se folosească urmând calea  firească a materiei? Sau, ce  determină această intervenție umanoidă în accelerația de curbă a existenței?

            O particulă de spațiu-timp este determinată de  viteza acumulărilor declașante de momentul atracției inițiale.

                             Fuziunea, însă, stabilește mereu sensul mișcării.

            Antimateria din care, se pare, că este alcătuită structura umanoidă, s-ar putea opune prin sensuri elicoidale și anticipările sunt greu de calculat.

            Pare a fi lupta dintre forțele supreme ce acționează la orice nivel, indiferent de  stadiul în care se află materia. Antimateria  are mereu o contraforță egală și cu sens opus particulei spațiu-timp.

            Conglomeratul de sisteme circulatorii înglobate în structura umanoidă, trebuie să recunoaștem, este o forță distructivă cu potențial imens în cadrul fuziunii.

            Lipsa totală a semnelor  din care umanoidul a  apărut, poate fi un indiciu al forței acestuia la nivelul oricărei vibrații de pe orice nivel al oricărui string.

            Altfel,,,cum ne putem explica influența umanoidă asupra universului nostru celular în care subxistăm?

            Paradoxal, cel mai stupid element al materiei este zero- anihilarea-dacă nu ajungi la  anihilare,,,nu poți să creezi.

            Momentul oricărei creații pleacă de la zero. Orice ai face și nu ai face,,,dacă nu ajungi la zero nu poți începe.

——————————

ZAMFIR ANGHEL DAN

Maria FILIPOIU: Semnul Sfintei Cruci – Simbolul Creștinismului

 

Cea mai însemnată sărbătoare a Sfintei Cruci este prăznuită pe 14 septembrie, în post și rugăciune, spre cinstirea Domnului, care a fost răstignit pe Cruce pentru mântuirea noastră – Înălțarea Sfintei Cruci.

Despre taina Crucii au propovăduit mai întâi Apostolii:

„Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume.” (Sf. Ap.Pavel – Gălăteni 6,14.)

„Cuvântul Crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.“ (Corinteni 1,18 – Sf. Ap.Pavel)

Cu această cinstire, a tainei Crucii, au străbătut creștinii în 300 de ani, până în vremea Împăratului Constantin cel Mare (306-337), Crucea devenind simbolul creștinismului, prin care însuși împăratul s-a creștinat, în urma minunii semnului ceresc „semnul Sfintei Cruci”, alcătuită din stele, purtând mesajul „Prin acest semn vei învinge.”

Astfel a devenit Crucea, stindardul purtat înaintea oștirilor sale, când a biruit oastea lui Maxențiu (312), după care, Împăratul Constantin a intrat triumfător în Roma, ca unic stăpânitor peste toată împărăția.

Simțind putere divină în semnul Crucii, a trimis pe mama sa, Elena, în Țara Sfântă, spre cercetarea Locurilor Sfinte și căutarea lemnului ce-a fost Crucea pe care fusese răntignit Fiul lui Dumnezeu.

Altă dovadă de cinstire a Sfintei Cruci a fost descoperirea la Ierusalim a lemnului Crucii pe care a fost răstignit Iisus Hristos, tot în acea perioadă.

În săpăturile pentru Biserica Învierii Domnului, prin minune dumnezeiască , s-au găsit, în apropierea Sfântului Mormânt, cele două cruci, pe care au fost răstigniți cei doi tâlhari. Întrebându-se împărăteasa, care poate fi Crucea Domnului Hristos, tot prin putere dumnezeiască a fost identificată, la apropierea fiecărei cruci de o fecioară moartă, ce era condusă la groapă, dar a înviat la apropierea Crucii Domnului de sicriu, iar la celelalte două nu s-a întâmplat niciun semn de minune.

Atunci s-a închinat împărăteasa Elena, Crucii lui Hristos, iar pentru a fi văzută de tot poporul roman, Crucea a fost ridicată de episcopul Ierusaimului, Macarie, când a strigat mulțimea: „Doamne miluiește!”, convinsă că este minune dumnezeiască, iar Hristos este Mesia, mulți fiind convertiți la dreapta credință.

Din multă evlavie creștină, lemnul Sfintei Cruci a fost împărțit în fragmente mici pentru biserici din întraga lume, spre har din „puterea lui Dumnezeu”.

De atunci a început prăznuirea Sfintei Cruci la 14 septembrie.

Biserica Ortodoxă cinstește Sfânta Cruce de încă trei ori pe an:

în a treia duminică din Postul Mare, la 7 mai și la 1 august.

Crucea rămâne Altarul celei mai mari Jertfe dumnezeiești pentru mântuirea omnenirii.

De aceea, simbolul credinței trebuie să dăinuie în suflet și să ne rugăm:

„Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfanta Înviere a Ta o slăvim.”

 

Maria Filipoiu

Sursa: Creștin Ortodox

https://www.crestinortodox.ro/sarbatori/inaltarea-sfintei-cruci/inaltarea-sfintei-cruci-praznuita-14-septembrie-157326.html

 

***

 

PLÂNGEA ȘI CRUCEA ÎNSÂNGERATĂ

 

 

De noaptea când pe Golgota, Crucea-Și ducea Iisus,

Toată omenirea știe că s-au cutremurat

Pământul și Cerul, de -Fiu ce-a fost sacrificat

Cu voia Celui de Sus.

 

Dar Iisus îndura chinurile în tăcere,

Cu sângele să spele păcatul necredinței;

Pe om să-l lumineze cu flacăra căinței,

Prin a Sa Înviere.

 

De mila Lui lăcrima Crucea însângerată,

Când spinii rugului Îi răneau fruntea divină,

Iar El chema pe Dumnezeu, în Duh Sfânt să vină,

Să-i curme crudă soartă.

 

Doar strigăt din rugăciunea Maicii se auzea

Peste întreaga suflare de la Pământ la cer,

Că numai Tatăl știa de-al Învierii mister,

Când Iisus Hristos murea.

 

Dar în miez de noapte, Lumină din Cer coboară

La Mormântul Sfânt, pentru suflarea omenească;

Iar prin minune, credința sfântă să renască

Pe lacrimă de ceară.

 

Suflate păcătoase din Iad le-a eliberat

Iisus, când cu moartea trupească a plătit tribut;

Că Dumnezeu și Tatăl pe om l-a iubit mai mult,

Iar pe Hristos L-a-nviat!

 

———————–

Maria FILIPOIU

14 septembrie – Înălțarea Sfintei Cruci

(Din vol. „La Poarta Divinității” – 2017/ Editura Epublishers – București )

 

 

Cartea a fost difuzată prin:

Amazon – Ediție Internațională: https://amzn.to/2Qdeqwd

https://www.amazon.com/Poarta-Divinitatii-Poeme-Romanian/dp/1984976575/ref=as_li_ss_tl?s=books&ie=UTF8&qid=1536483125&sr=1-1&keywords=filipoiu&linkCode=sl1&tag=dobuynow-20&linkId=864e859d4ffb6044550c7946f7bdf86d&language=en_US “

Librăria Coresi: librariacoresi.ro

http://www.librariacoresi.ro/shop/page/3

http://www.librariacoresi.ro/shop/product/la-poarta-divinitatii-836?search=La+poarta+Divinit%C4%83%C8%9Bii+

Continue reading „Maria FILIPOIU: Semnul Sfintei Cruci – Simbolul Creștinismului” →

Ionuț ȚENE: Versurile poetului Ovidiu confirmă că provincia imperiului roman Dobrogea era populată de geto-daci!

Istoricii contemporani au şansa de a avea acces la opera marelui poet latin Ovidiu, care a fost un literat recunoscut de la curtea împăratului Augustus la începutul secolului I d. Hr. Poetul Ovidiu s-a născut la 150 de kilometri de Roma, în anul 43 î.Hr. Şi provenea dintr-o familie de funcţionari înstăriţi ai statului roman. A făcut studii strălucite la Atena, apoi s-a implicat în viaţa mondenă de la curtea împăratului. A fost un poet iubit de public şi apreciat aproape ca Vergiliu, creatorul „Eneidei”, dar implicat într-o aventură amoroasă deranjantă a aprins mânia împăratului. Cartea sa „Ars Amatoria”, un fel de poem erotic în stilul vremii sale a produs scandal. Inopinat imperatorum Augustus hotărăşte să-l exileze în Dobrogea, pe malul Pontului Euxin (Marea Neagră). Forma de exil la care a fost supus era relativ mai ușoară și nu cuprindea clauza aquae et ignis interdictio (în sensul de „proscris în afara legii”). Motivele exilului sunt până astăzi învăluite de mister, cu atât mai mult cu cât Ovidiu avea poruncă de a nu comenta decizia lui Augustus. Ovidiu a scris că motivul ar fi fost „carmen et error”, o poezie și o greșeală. În exil, Ovidiu trăia ca un nobil, având drept să scrie scrisori la Roma şi să-şi păstreze averea. În ciuda versurilor sale în care se plânge amar de cumplitul exil, realitatea este că Ovidiu a trăit ca un latifundiar bogat, chiar dacă îl rodea dorul de plăcerile Romei. În poeziile sale, „Pontice” şi „Tristele”, Ovidiu ne oferă o imagine interesantă a Dobrogei din secolul I d.Hr. Tristeţea exilului lui Ovidiu a fost de fapt bucuria istoricilor, pentru că s-a aflat cine locuia şi cum trăiau geţii în Dobrogea, populaţia majoritară. Despre exilul lui Ovidiu a scris un roman genial, Vintilă Horia şi intitulat sugestiv „Dumnezeu s-a născut în exil”, poate scriitorul l-a înţeles bine pe poetul latin, fiind la rândul lui şi el un exilat al regimului comunist.

Deşi Dobrogea era colonizată de greci, încă din secolul VII î.Hr., populaţia majoritară era geto-dacă. În „Tristele”, poetul exilat scrie clar:

„Când încerc să spun ceva, deseori îmi lipsesc cuvintele;
mi-e rușine s-o mărturisesc – m-am dezvățat să vorbesc.
În jurul meu glăsuiesc aproape numai guri tracice și scitice.
Îmi pare că aș putea scrie în versuri getice”.

Tomisul era colonie greacă încă din secolul V î.Hr. şi totuşi populaţia majoritară vorbea limba geţilor. Deci din aceste versuri aflăm că Dobrogea era geto-dacă, iar colonzarea greacă, deşi seculară, Histria fiind fondată în secolul VII, nu a avut niciun succes remarcabil. Deşi parte a imperiului roman, Scitia Minor era de fapt un teritoriu cu o populaţie geto-dacă. E un semnal că pentru ceea ce va urma peste un secol. Dacă grecii şi apoi romanii nu au putut schimba limba şi obiceiurile daco-geţilor cum au putut-o face doar într-o sută şi ceva de ani până la retragerea aureliană din 275 d.Hr.?

„Supunându-mă poruncii am venit pe țărmurile urâte ale Euxinului.
Ținutul acesta se află sub polul cel înghețat.
Nu mă chinuiește atât clima mereu friguroasă
Și pământul veșnic ars din pricina gerului alb,
Nici faptul că barbarii nu cunosc limba latină,
Iar limba greacă a fost învinsă de limba getică,
Dar mă îngrozește faptul că sunt amenințat din toate părțile
De Marte, care se află foarte aproape de mine,
Iar zidul mic cu greu ne poate apăra de dușman.
Ce-aș putea face mai bun eu, care sunt părăsit aici pe țărmuri singuratice?
Ce leac să încerc pentru a-mi ușura necazurile?
Dacă privesc acest loc, el îmi apare neprietenos și nicăieri,
În toată lumea, nu poate fi altul mai trist.
Dacă privesc oamenii, căci abia sunt vrednici de acest nume,
Văd la ei mult mai multă cumplită sălbăticie decât la lupi.” Continue reading „Ionuț ȚENE: Versurile poetului Ovidiu confirmă că provincia imperiului roman Dobrogea era populată de geto-daci!” →

Ben TODICĂ: Stele oprite din DEVENIRE

„Viața noastră” e un lucru uitat în aceste zile și s-ar putea să dispară. Am descoperit-o azi pe Diana Ankudinova, o cântăreață de 17 ani la vocea Rusiei. Vibrația sunetelor vocii ei naturale a produs o stare deosebită în rândul celor ce am ascultat-o și-o ascultăm. Am aflat că nu are antrenament și că se va apuca de acum încolo să își ia un profesor de voce. „Sper să nu i-o strice”. Cineva a zis: O voce atât de captivantă, voce de vrăjitoare, și atunci mi s-a deschis o ușă spre origine, spre vibrația naturală a pământului – cutremurul. La școală eram intenționat antrenați să ne speriem de vocile joase: Vai, vai, că vine strigoiul, o să te mănânce și uite așa eram educați să zburăm spre înălțimile notelor (tralala), unde suntem mai ușor de controlat „parcă” și de ce? Mă întreb cu suspiciune,

Pentru că vocea înaltă nu sperie, e luminoasă, nu te controlează, te adună, te atrage și te conduce ușor acolo unde dorește doamna educatoare – controlorul. O voce de copil nu te supune pe tine ascultatorul așa cum o face o voce cu ondulații joase care te domină; vocea unui adult sau bau, bau, te întunecă și te forțează să te ascunzi după ușă. Diana a avut un destin mai dramatic, o poveste extraordinară de supraviețuire. Mama ei, o alcolică a bătut-o groaznic de i-a rupt o clavicula și a aruncat-o în stradă la vârsta de 3-4 anișori. Bătută puternic de mama ei naturală, Diana a fost salvată de destin și a ajuns în orfelinat traumatizată și mută. De acolo, de milă este în cele din urmă adoptată de un kinetoterapeut. Noua mamă adoptivă o înscrie la lecții de muzică, în speranța că acestea o vor ajuta să-și recapete capacitatea de a vorbi. Diana a prins curaj și și-a dat drumul vocii cu lecțiile de canto, a început să cânte prin casă și a apărut pentru prima dată la emisiunea TV rusă „Ești Super”, o emisiune concurs pentru copiii defavorizați și abuzați. La vârsta de 13 ani, Diana impresionează specialiștii cu vocea ei care, spuneau ei că parcă vine din altă lume sau e altcineva în ea care cântă. O voce izvorată din durere. Deci am putea spune că are o voce Contralto, una dintre cele mai joase și rare pentru o femeie venită parcă din adâncuri. Un suflet oropsit și-a dat drumul vocii, spun oamenii dintr-un loc sălbatic în care nimeni nu e cu ea, ea fiind mereu singură și închisă în casă de mama ei care era mereu plecată, iar când revenea era beată. De ce ne farmecă vocea ei?

După un timp de cercetări  am descoperit un mister precum că, atunci când în muzică îți acorzi instrumentele înainte de a începe un recital, unii acordează după ureche, iar alții care nu pot, folosesc un instrument numit Tahometru, standardizat la 440 de Hertz. Această frecvență de acordare a instrumentelor, se spune că ne ferește de a intra în hipnoză, în zona sumbră a sunetelor care produc tristețe și disconfort, ne rupe din natural și ne aruncă în zona veselă și zglobie a vieții, unde cu ușurință suntem ușor satisfăcuți, cuceriți și dirijați dintr-un loc în altul al plăcerilor fără a ne trezi sau a fi treziți într-o realitate dură sau afectați psihologic. Un alt motiv este și rapiditatea acordării. Nu e incriminare, ci doar o constatare.

Până acum două sute de ani în urmă se folosea o altă frecvență de acordare a instrumentelor – 432 de Hz, este standardul vechi care acum reînvie, în urma slăbirii frâielor rigide ale standardelor și își reface apariția în mod special în industria meditației și a medicinii. Specialiștii au ajuns la concluzia că această frecvență de acordare a instrumentelor face bine sănătății și, în special a sănătății inimii și a altor boli pe care le vindecă. E o teorie conspirațională? Aici îmi vine în minte Egiptul Antic, unde medicii foloseau pisica așezând-o pe rănile bolnavilor care torcând în somnul ei adânc și dulce, scriu tabletele, producea vibrații considerate benefice, pentru că ele stimulau vindecarea rapidă a bolii. Acest fenomen l-am simțit chiar pe pielea mea când, sosit acasă, după o zi grea de muncă – și mă durea pieptul groaznic de la ridicarea fiarelor toată ziua prin fabrică, luam pisica, o așezam pe piept întins pe fotoliu și după o oră de somn mă ridicam ca nou. Tot pentru vindecare prin vibrația sunetelor au fost descoperite construcții lângă piramidele din Egipt, echipate cu sisteme de producere a lor, cu ajutorul apelor subterane, unde medicii erau specializați să trateze prin expunerea pacientului în diferite încăperi, în care construcția prin combinații de obstacole și jeturi crea diferite sunete și vibrații care erau specifice diferitelor boli de care suferea omul. Boli de natură fizică cât și de natură psihologică. Desigur, alături de celelalte forme de relaxare prin autosugestie, meditație și plante naturale.

          Acest suport/certificare pentru a justifica revenirea la frecvența de acordare a instrumentelor muzicale cu un instrument de 432 de Hz este demonstrat matematic în relația scărilor armonice și a frecvențelor sunetelor din natură. Toate aceste calcule matematice îi sunt atribuite lui Pitagora, care a trăit între anii 570 – 495 înaintea lui Hristos. Deci, realizați de ce era greu de acordat în vechiul sistem – pentru că trebuia să fii și un pic de matematician ca să te perfecționezi în acordarea instrumentelor, în muzică. Marii compozitori, Mozart și Verdi foloseau frecvența de 432 de Hz în acordarea instrumentelor lor. Frecvența de 440 de Hz a fost introdusă în anul 1800 de către fizicianul german Johann Heinrich. Tot el a inventat și Tahometrul. Americanii au adaptat sistemul în 1936. Chiar și azi mulți muzicieni sunt convinși că frecvența 432 de Hz este mai calmă și mai liniștitoare, are o contopire mai sănătoasă cu ascultătorii. India și Asia folosesc această frecvență dintodeauna și de aceea muzica lor e diferită față de vest și cu efecte mai liniștitoare.

Dacă vom calcula pătratul lui 432, obținem viteza luminii. Frecvența vibrației fierberii pământului oscilează în jurul a 8 Hz. Când frecvența începe să scadă sub 8, intrăm în zona noastră de calm și relaxare, în starea creierului, denumită Alfa și e aproape în Theta 4-7 Hz, când noi intrăm într-o relaxare adâncă de vindecare și somn, adormim și ne odihnim într-o meditație celestă profundă. Multiplii acestor frecvente sunt C = 64, 128 si 256 Hz (C mijlociu), unde notele devin audibile pentru urechea omului și apoi referința pentru 432de Hz.

Dacă vibrația pământului duce la vindecare rapidă și relaxare, atunci e ușor de înțeles strângerea în brate a trunchiurilor groase de copac practicate de anumite triburi din jungle sau grupuri meditative din alte țări. Stând în picioare se amortizează vibrația prin încălțăminte și alte forme de absorție, însă îmbrățișând trunchiul, aplici direct lungimii totale a trupului tău și transversal, vibrația pământului prin copac în tine. Deasemeni îmbăierea prin duș cu vibrațiile întregului copac, atunci când te așezi sub el să te odihnești. Ești așezat ca și crema dintre doi biscuiți în schimbul de energie dintre pământ și ramurile copacului. Te ridici înzdrăvenit și pleci mai departe. E fantezie? Toate aceste mici efecte neglijate ne-au fost luate în grabă de cei care voiau să ne folosească în mod real timpul în favoarea lor. Totul pentru profit și bani, după cum vedeți. S-au investit sume uriașe în folosirea sunetului ca armă de distrugere în masă în industria militară decât în folosirea medicală. Această manevră posesivă a industriei farmaceutice, a cărei contribuție (care la început a fost binevenită) a dus mai târziu, datorită lăcomiei ei la eliminarea etichetei echilibrate de descoperire și dezvoltare a științei de însănătoșire de toate felurile. Fără discriminare în prevenire a bolilor și reducerea chimicalelor din proces.

Recent, astronomii au calculat că frecvența fundamentală a soarelui este 144Hz. Al doilea overtone sau a treia armonică al acestui fundamental ton este 432 Hz. Acest lucru ne demonstreză încă o dată conecția cu natura. Marele tobe/ceaune sunt acordate de mii de ani în Nepal cu frecvența de 432 de Hz. Aceste tobe sunt folosite în vindecarea și relaxarea maselor după o zi grea de muncă, adică vindecarea întregii națiunii prin cânt și relaxare. Nu m-ar mira ca aceste observații și descoperiri să ne ducă la realizarea că, în marile construcții de piatră s-a folosit vibrația anumitor sunete în ridicarea blocurilor de sute de tone pe ziduri.

E foarte greu să revii dintr-o dată, pe toată suprafața pământului la vechea și originala frecvență de acordare a instrumentelor muzicale și a vocii omului de la 44oHz la 432Hz. Deci, vocea Dianei Ankudinova este vibrația naturală și originală a muzicii evoluate în timp cu viața de pe pământ. Ce s-a întâmplat acum 200 de ani a fost o mutare/hotărare mai mult economică și comercială ca să ușureze invazia tehnologică în numele profitului. Când Nikola Tesla i-a demonstrat patronului său, J.P.Morgan, energia electrică fără fir pe întreg pământul, acesta s-a enervat aflând că nu o poate taxa și a dat foc invenției. Exact cum au făcut-o și în invazia lor calculatoarele și internetul pe care nu am avut răbdare să le lăsăm să se maturizeze în tehnica de carte și a altor practici. Să ne amintim că ele sunt scule de deservire a umanității nu dumnezei. Sunt niște punți de trecere niște porți. De la scrisul de mână la tipar a fost o poartă, de la tipar la digital o altă poartă și de la digital la radiotelepurtare de informații și apoi comunicarea prin hipnoză o altă poartă. Vom deveni roboți? Vom fi înlocuiți de roboți?

Niciodată! Robotul care gândește creativ și inventează la infinit dacă va deveni fapt, atunci va dispărea creatorul și va rămâne ideea de transformare permanentă, un Perpetuum mobile. Un Univers care doar respiră. În momentul în care ajungi să te creezi pe tine însuți, devii Universul. Babele noastre, la horă știau ele ce știau când spuneau că muzica rockului e muzică drăcească și poate că aveau dreptate în acest sens al sunetelor false și schimonosite ieșite prin alterarea acordării instrumentelor de la vibrația originală de 432 de Hertzi. Acești noi extraordinari artiști care ne impresionează cu performanța lor au dărâmat barierele, au încălcat regula de care vorbea și Albert Einstein, când cineva care nu știe că nu se poate ceva, încearcă și o face. Când eu am luat lectii de canto, profesorul îmi dădea reguli pe care nu aveam voie să le încalc, când eu de fapt doream să cânt altceva. Descoperim deci spălare de creier și control mai în toate domeniile și când ieșim de sub acest control, ne descoperim capacitățile extraordinare.

O altă fenomenală voce a impresionat de curând concursul „America are talent”. Și americanii se pot considera onorați că o tânără cu suflet imaculat a călcat pe scena lor, la numai 14 ani; din mamă iraniană și tată norvegian, Angelina Jordan este ascultată de întregul juriu care s-a mirat cum de o fată atât de tănâră poate să reproducă astfel de emoții de om matur. Fata, dacă o asculți atent, cântă de fapt un cântec de leagăn, un bocet, o doină etc., lucru uitat în ziua de azi de a mai fi practicat de o mamă modernă. Un suflet crescut în dragoste de mamă și cuib părintesc. Copiii azi cresc „pe scurtătură” în țipete de rock an roll, singuri, izolați în virtual și e normal să nu fie familiarizați cu astfel de emoții maternale. „A fost întregul auditoriu hipnotizat!” O întreagă planetă ținută în cămașă de forță ascunsă a regulei paralele. „Nu ai voie! Nu ieși din pădure că te papă lupul.” Cei crescuți cu tableta în mână și biberonul în gură nu au cum reproduce astfel de emoții pentru că ele vin din adâncul inimii de părinte – din părinte. Nu mai știm să vorbim cu sufletul. Nu mai avem timp să vorbim cu ai noștri copii. Să le creăm personalitatea. Noua politică îi înnebunește și mai tare cu educația și confuzia sexuală. Ne-am rupt de natură. Cum ne-am bătut joc de societate, de planetă?

Această stare de dezolare în care am intrat, numită civilizație, aceasta lăcomie și materialism numit fericire, această horifică injustiție numită „Afacere normală”, „Afacere ca de obicei” ne-a adus aici și ne-a pus pe unii împotriva altora, miliarde de oameni blocați în drumul lor prin viață și închiși în casă deodată pe întreaga planetă, de parcă un singur braț s-a lăsat peste noi și ne ștrangulează, sufocă pe toți. Dacă virusul e devastator, soluția rezolvării este și mai devastatoare. O mare crimă a fost comisă împotriva speciei umane. Parcă ne-a lovit unul cu o măciuca în cap pe toți și vedem stele verzi. Aceste stele sunt blocate în ochii noștri și ne întrebăm cu nedumerire ce se va întâmpla cu ele – vor dispărea?

În Biblie, Moise ne-a trecut dintr-o țară în alta, acum covidul ne va trece și el dintr-o lume în alta? Întrebarea e, cum vom trece? Ne vom reîncarna? Vom muri cu toții sau vom renaște? Încă o dovadă că am fost păcăliți. Ca fiu, nu am avut multe de spus cu privire la venirea pe lume, tot așa cum nu voi avea la plecare, însă ca specie umană, cred că ne putem salva prin iubirea de aproapele. Să ne ajutăm unii pe alții cu mâncare și acoperiș, să tragem concluzii și să ne educăm până vor trece toate astea.

Faptul că civilizația a ajuns aici demonstrează ce fel de civilizație incompetentă, nepăsătoare și iresponsabilă suntem. Cât de jos am căzut? Cui ne adresăm acum să ne ajute? Este cineva atent la rugăciunile noastre? Întâlnim chiar și în aceste momente persoane care se opun și îi acoperă pe cei ce ne-au adus aici. Acoperindu-i pe ei, își acoperă scaunelele dar și craca pe care stau va cădea împreună.

Fetițe cu astfel de voci adânci, naturale ca ale Dianei din Rusia erau arse pe rug de inchizție dacă prezentau cu atâta acuratețe contactul spiritual dintre sufletele altor lumi. Să reproduci de la vârstă fragedă de cinci – șase ani  cum a făcut-o și Angelina Jordan când a uluit și câștigat „Norvegienii au talent”. Pe timpuri, prin emoții, prin recrearea timbrului vocilor marilor suflete celebre trecute era considerată de biserică vrăjitorie. Acești „manipulatori” care în acest fel au executat și pe faraonii Egiptului antic ne jonglează și azi. Reproducerea și canalizarea vocilor marilor Whitney Houston, Nina Simone, Elvis Presley, Billy Holidays etc. de către Angelina, ar fi dus-o la rug în timpul Inchiziției. Treziți-vă la realitate oameni buni că toți am fost fraieriți, duși în eroare și trași în piept de bolnavii în obsesia lor după control și avere. Că nu poți să-i numești altcum, când se vede clar că își taie, chiar ei craca de sub picioare. Golănimea care orchestrează înrobirea sufletelor în numele banului și a rămânerii lor în control trebuie oprită!

This woman is the only woman on this entire planet that has touched me so deeply with her voice and style of presentation emotionally it’s sublime „I’m thankful for the opportunity to hear this genius„ spun examinatorii. Înseamnă că e adevărat, când scriu că ne-am rupt de la natură și de la realitatea pentru care am fost creați și de la destinul nostru adevărat. Nu avem nevoie să ne omorâm între noi. Sunt infinite căile prin care se poate atinge apogeul și înălțimile cunoașterii fără violență, doar prin frumos și sinceritate și nu mai puțin unirea cu aproapele.

Continue reading „Ben TODICĂ: Stele oprite din DEVENIRE” →

Eleonora SCHIPOR: Bine te-am găsit!

Pe aripi de vânt ușor

Toamna a sosit în zori…

              Iar odată cu sosirea toamnei a început un nou an școlar în toate școlile din Ucraina. Un 1 septembrie cam trist și neobișnuit. Un 1 septembrie făcut la distanță. Un 1 septembrie fără binecuvântarea preotului, fără obișnuitul careu școlar, fără poezii, felicitări, diplome, flori, uniforme școlărești, banticuri, baloane colorate, zâmbete, bucurie… Un 1 septembrie cu totul altfel decât cel cu care ne-am obișnuit noi profesorii de-a lungul anilor. Iar alături de noi, elevii, părinții, oaspeții, invitații… Începutul lui septembrie  de regulă este  deosebit pentru elevi, profesori, părinți, dar și pentru toți acei a căror viață este legată de școală.

         A început un nou an școlar la CIE Cupca, raionul Hliboca. La distanță, or, raionul Hliboca este aflat acum în „zona roșie”. Trist și dureros. În cuvântul său de felicitare d-na directoare a CIE Cupca Maria Lazurca a menționat că în aceste vremuri grele pe care le trăim, trebuie să avem multă răbdare, să fim atenți unul cu altul, să fim înțelegători, rezistenți.  Sperăm că actuala perioadă de carantină va dura doar 2 săptămâni, și la mijlocul lunii sptembrie ne vom vedea la școală, în mod obișnuit.

         Prima lecție petrecută online de locțiitoarea directorului pentru munca educativă, profesioara  Lidia Olar este pe tema „Să îi povestim Europei despre noi”. Despre călătorii, excursii, locuri deosebite ale Ucrainei le povestește  cu însuflețire Lidia Gheorghievna. Îi invită pe elevii, care s-au conectat în număr mare la calculatoare, la discuția despre simbolica, istoria, valuta țării, locurile ei minunate, oamenii deosebiți…

         Prima lecție din acest an de învățământ a debutat. În majoritatea claselor la această lecție au asistat online și părinții. Înainte vor fi câteva zeci de lecții online mai ușoare, mai grele. Apoi sperăm vom reveni la normal. Adică la școala dragă vom avea lecții, recreații, lucrări, teste, retrăiri, griji, bucurii… așa e viața de elev. Părinții și dascălii le vom fi alături.

         Sperăm, că în ciuda tuturor greutăților,  vom avea parte de un an bun. Ne vom bucura de susținere și încredere din partea părinților, dar și a celor demnitari de care depinde soarta școlii. Întru-n ceas bun! Doamne ajută!

 

Eleonora Schipor,

pedagog-organizatoare, profesoară superioară la CIE Cupca    

                           

Alexandru NEMOIANU – Celule canceroase

La sfârşitul veacului XX şi mai ales la începutul veacului XXI, au început să apară, ca ciupercile după ploaie, “organizaţii” care îşi ziceau “ne guvernamentale”(Pe scurt şi în continuare ONG-uri).

Iniţial aceste ONG-uri au fost inconjuarate cu un soi de aură reverenţioasă de mister. Ce vor fi fiind,ce fac,ce vor,cine poate să le aparţină? Era tainic, era o intrare într-un con de umbră,o apropiere de “sfânta sfintelor” . Asta cu atâta mai mult cu cât aceste structure erau iniţiate şi mai ales finanţate de agenţii din ţări străine. Ţări care considerau că au câştigat “războiul rece” şi, prin urmare, căutau să apuce pradă. Dar bun înţeles asta nu a devenit limpede imediat. Fapt este că imediat după căderea comunismului opinia publică din ţările Europei de Este era aproape în unanimitate de “partea” “apusului” triumfalist şi toate chemările şi îndemnurile acestuia era ascultate cu religiozitate. Mare greşeală!

În acest climat de confuzie mercenarii manipulării nici nu au avut o sarcină grea. Cu sume foarte modeste au putut acapara sedii,mijloace de presă şi Tv, astfel că în scurtă vreme au avut un monopol total, un control absolut al lor. Control care este continuat până în ziua de azi. Dar ,,după aceea, lucrurile şi stările au început cât de cât să se aşeze, intenţia acestor ONG-uri a devenit limpede.Ele erau “cal troian” al statelor străine şi în principal USA şi EU siprin intermediul lor se urmarea subordonarea ţărilor Est Europene şi transformarea lor în surse de venit,baze militare şi vasali necondiţionaţi..Acestea fiind zise să revenim la ONG-urile noastre.

ONG-urile s-au alcătuit cu scopul de a se substitui formaţiunilor politice naţionale şi pentru a promova interesele care le aduseseră în fiinţă.În retrospect se poate vedea că tactica lor era în fond simplă.

Dar mai înainte de orice se impune o subliniere esențială.

Scopul ONG nu este de a “unii” comunitatea nationala, scopul lor este de a o dezbina.

Fragmentand comunitatea pe grupe de vârstă, de preferințe, până și orientări de viață intimă,societatea este dezbinată.În fiecare ONG se întâlnesc oameni “la fel”, oameni ai unei singure idei, și atunci când există grupuri care împărtășesc o singură idee, fanatismul și violenta sunt la un pas.Iar cel care le manipulează, cel care le-a adus în ființă își poate face voia.

Aceste OGN-uri,fiecare, se adună şi punea pe afiş o “cauza” , cu anume merite şi apel la populaţie sau segmente ale ei: apărarea naturii,drepturile “minorităţilor”, ”promovarea familiei alternative”etc. Dar acest “cap de afiş”, scop afișat, era praf în ochii oamenilor. ONG-urile sunt “militarizat”, exact acesta este termenul folosit de organizatorii ONG-urilor, ”militarizare”; aceasta însemna condiționarea și organizarea membrilor într-o asemenea manieră încât, în cel mai scurt timp, să poată fi scoși în stradă pentru demonstrații, ”apeluri”, etc. Iar “capului de afiș” îi erau alăturate “detaliile”, comune tuturor ONG-urilor, având de scop, când intereselor celor care au inițiat aceste organizații o cereau, subminarea autorităţii naţionale, fargmentarea populaţiei, antagonizarea. Așa cum ziceam, scopurilor afişate public îi sunt adăugate “detaliile” şi, să nu uităm, întotdeauna necuratul sălășuiește în detalii! În plus OGN-urile au un “pact” de alianță. Când una începe o acțiune celelalte trebuie să o susțină. De fapt, fiind finanțate de la aceiași sursă, nici nu au altă alternative. Un singur exemplu.

OGN-urile promovează familia “alternativă”, între cei de acelaşi sex. Spun ei, între bărbati şi femei nu există deosebiri de esenţă, doar de detaliu. (Ei bine acesta “diferenţa “ are importantă şi are o importantă care, pe Francezi, i-a făcut să exclame, ”trăiască diferenţa !”). Când acești promotori ai “familiei alternative” sunt chemați să demonstreze, membrii celorlalte OGN-uri trebuie să facă la fel. Cunoscutul strigăt de ‘luptă”,”veniți cu noi”!

Continue reading „Alexandru NEMOIANU – Celule canceroase” →

Alexandru NEMOIANU – Un fenomen degradant: manelizarea

Un fenomen sinistru bântuie pământul românesc: manelizarea. Numele vine de la „manele” cântări, inițial, de obârșie din Orientul Mijlociu și Balcani care, după 1989, au fost transformate de marginali ai muzicii lăutărești, a țiganilor. Aceste „manele”, cu text întotdeauna cretinoid și concentrat fie pe un soi de sentimentalism grețos fie, cel mai adesea, pe o vulgariate agresivă, au devenit acompaniamentul petrecerilor care tipologic aparțin mahalalei în ce are ea mai rău. Dar ce este dramatic este că acest duh al dezmățului absurd și dezgustător, al vulgarității grețoase a cuprins, practic, straturile și manifestările sociale vizibile și care au posibilitatea de a influența. Manelizarea poate fi asemuită unui neoplasm care poate să metastazeze. Există o explicație relativ simplă a acestui fenomen.

 

După Decembrie 1989 bogăția țării, principalele mijloace economice, au ajuns în stăpânirea și controlul unor drojdii și deșeuri umane, cel mai adesea direct descendenți ai structurilor de control bolșevice. Personaje care în Decembrie 1989 erau directori de întreprinderi și în Ianuarie 1990 erau patroni. Indivizi amorali, fără rădăcină, fără urmă de moștenire genetică pozitivă și întotdeauna având eredități pestilențiale, au ajuns în fruntea bucatelor. Ne aflăm în plină epoca a stăpânirii neamului prost și a unui grup alogen, întunecat la față și încă și mai întunecat la suflet.

 

Acest grup, repet, pestilențial, nu putea să producă decât tinerei din părinți parveniți, tinerei dominați de clocot hormonal și condamnați a fi “imbecili utili”, la voia zvonurilor și nu putea să preia decât „manelism”. Manifestările sunt prezente în tot locul.

 

Dureros este felul în care limba românească, limba, „care-o plâng și care-o cânta, lângă vatra lor țăranii”, a ajuns o caricatură, împănată cu barabarisme fără rost și împrumuturi jenante din limba „rom”. Așa s-a ajuns la situația că în Parlamentul Românei singurii care mai vorbesc o limba românească frumoasă și corectă, să fie parlamentarii maghiari. Dar această manelizare o manifestă în chip crud acest neam prost în comportamentul inter uman. Acest refuz uman este slugarnic cu cei mari și fără milă cu cei mici. Acest gunoi al istoriei disprețuiește deschis starea decentă și pe cei care se nevoiesc să își dobândească cinstit existența și trăiesc în onorabila și demna sărăcie a muncii lor. În afară, neamul prost etalează un soi de lux de cel mai prost gust. Casele parveniților neo îmbogățiți, acești siniștrii homo novus, sunt un soi de bunkere ostentative, într-o arhitectură sinistră și colorate înspăimântător, un soi de cacaniu respingător. Progeniturile lor sunt pe măsură: răzgâiați fără creieri, posesori de automobile de „fițe”, promotori ai prostului gust și „modelor” de import: sodomism, de multe ori satanism, indiferență morală, urâțenie sufletească ridicată la rang de virtute și, întotdeauna, dezmăț fățiș, „poalele în cap”.

 

Dar ce este cu adevărat dureros este faptul că de manlism a fost cotropită intelectaualitatea mercenară, cei care și-au schimbat stăpânii după mutările administrațiilor de duzină, după anotimpul politic, de la comunism la actuala stare incertă și haotică.

 

Sunt cercurile intelectuale subsidiate de la bugetul de stat, „revistele” culturale, care sunt de fapt găști închise compuse din personaje cu talent foarte dubios sau de fel. Ei sunt cei care promovează slugărnicia „globalistă”, cei care au o coloană vertebrală a cărei fermitate este egală cu cea a vietăților din încrengătura annelida. Acești grafomani fără har,veșnic în căutarea unui nou stăpân, nu au convingeri și sunt stăpâniți doar de interese. Acești ziși „intelectuali” sunt cei care promovează anti naționalismul, aberațiile de comportament și sexuale, relativismul moral și de valori cel mai degradant și mai cu seama, un anti creștinism obscen. Acești fripturiști și scârțâie hârtie, deplâng tot soiul de încălcări de „libertăți” dar nu suflă o vorba despre ororile universului concentrationist comunist. Este suficient de urmărit discursul despre centenarul împlinirii României Mari, un teribil exemplu de manelism cultural și social. Sunt emise discursuri și cuvinte sforăitoare dar nu se amintește tragedia oamenilor care au făcut România Mare. Nu sunt aminti corifei ai Unirii, Dr.Iuliu Maniu, Aurel Lazăr, Sever Bocu, Ion Pelivan, cei care au făurit România Mare și apoi au murit, chinuiți și înfometați, în închisorile comuniste. În schimb sunt acceptate teorii ale impertinentului Vladimir „Tismeneanu” despre pericolele naționalismului care,după acest alogen obraznic, ar fi cauza comunismului. Cauza nu ar fi deci participarea directă a tatălui sau, pe nume real Tismentski, ovrei din Basarabia, care a participat direct la crime fizice și morale. Fiul sau, „Volodea Tismeneanu” , acum da lecții în anticomunism, lupul paznic la oi. Retardat trebuie să fie cel sau cei, care îi pot da crezare. Acest tip de persoană este admirată de gunoiul zis intelectual adunat în găști și cercuri mici și meschine de strict interes fripturist .

 

Manelismul este manifestarea unei vremi grav bolnave. Dar această gangrene nu va dăinui. Vremile de haos sunt vremelnice, Poporul Român, sub scutul Ortodox, este veșnic.

——————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric

USA

28 august 2020

Continue reading „Alexandru NEMOIANU – Un fenomen degradant: manelizarea” →

Vasilica GRIGORAȘ: Actorul Constantin Tănase – celebritate legendară a umorului românesc

 „Umorul este agerimea spiritului,” (Dostoievski)

 

La prima vedere, unii consideră umorul și satira ceva facil, doar distractiv și hilar. Un gen de a lua în batjocură unele defecte ale omului sau anumite tare ale societății. Scriitorul japonez, Okakura Kakuzo ne spune că „Umorul este zâmbetul filosofiei.” A filosofiei de viață, pentru că „Umorul este uleiul din lampa vieții noastre” (proverb olandez), iar Vasile Ghica consideră  „Umorul – această mirodenie a vieții”. Noi, românii suntem binecuvântați pentru că, „Literatura română are un neprețuit element de vioiciune, care lipsește foarte adeseori din celelalte literaturi.” (Tudor Vianu) În concluzie, umorul trebuie luat foarte în serios, este mecanismul prin care stimulăm eliberarea în organism a hormonului numit serotonină, responsabil și dătător de fericire și energie.

Anul 2020 are o triplă semnificație pentru viața cultural-artistică a Vasluiului: se împlinesc 140 de ani de la naștere, 75 de ani de la moartea marelui actor de revistă, Constantin Tănase și 50 de ani de la prima ediție a Festivalului care, cu deosebită cinste și onoare îi poartă numele.

În târgușorul de provincie moldavă, spre sfârșit de secol 19, s-a născut la Vaslui (5 iulie 1880) celebrul actor într-o casă țărănească, din părinții, Ion (laborant de farmacie) și Elena (o femeie simplă, care se ocupa cu treburile gospodăriei).

Copil fiind, alerga ziulica întreagă pe uliţe şi pe toate maidanele împreună cu prietenii. Mai la vale de biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, ctitorie a domnitorului Ștefan cel Mare, traversează ulița principală o albie îngustă prin care curge molcom un șuvoi de apă limpede dezmierdat, Vasluieţ. Aici se răcorea vara şi prindea cu mâna peşti şi raci, iar pentru iarnă își confecționase o patină pentru a se da pe gheaţă. De pe atunci era poreclit „Năsăilă“, aluzie la nasul său lung.

A urmat cursurile primare și gimnaziale la Vaslui, iar în anul 1896, deşi şi-a dorit să facă teatru, dă examen la liceul militar din Iași, însă este respins la  examenul medical. Se înscrie la Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, apoi  renunță din cauza lipsurilor financiare.

În anii copilăriei a luat contact cu lumea teatrului, fiind foarte prezent la spectacolele de teatru popular de la Grădina „Pîrjoala”, unde a avut ocazia să admire prestaţia unor actori precum Zaharia Burienescu şi I.D. Ionescu. Atras de de muzică, este nelipsit de la concertele fanfarei militare, desfăşurate în grădina publică din Vaslui. Acestea l-au inspirat în crearea unui grup de teatru de amatori împreună cu prietenii, cu care juca scene din piesele „Meșterul Manole”, „Căpitanul Valter Mărăcineanu” sau „Constantin Brâncoveanu”. Prima lor scenă fiind beciul casei, apoi reprezentațiile s-au mutat în hambar și chiar în cotineață. La scurt timp are loc şi prima sa apariție  în teatrul profesionist, fiind cooptat în trupa de teatru de limbă idiș din Vaslui, condusă de Mordechai Segalescu.

La vârsta de 18 ani funcționează ca învățător la diferite școli din preajma Vasluiului; la început în Cursești, Rahova, însă, după un conflict cu directorul și unii dintre profesori se mută la şcoala din Hârșoveni, Poenești. Tănase devine în  scurt timp un dascăl îndrăgit de elevi, părinţi şi săteni, construindu-şi un stil de predare aparte, în care se regăseau mai vechile sale pasiuni din şcoală, muzica și sportul. Metode admirabile și eficiente de predare erau şi excursiile cu aplicabilitate practică, astfel elevii învățau istoria și geografia. Aprecierea de care s-a bucurat a atras însă antipatia notarului şi a altor figuri locale cu demnități vremelnice, talentatul dascăl fiind nevoit să renunțe la şcoală.

În octombrie 1899, se înrolează voluntar în cadrul Regimentului 1 Geniu București, unde, în ciuda vieţii grele de ostaş, îşi începe adevărata carieră artistică, organizând primul teatru ostăşesc. Timp de trei ani, în sala de mese a regimentului, Tănase pune în scenă câteva spectacole. În aceeaşi perioadă a început să cânte la corul de la Biserica Popa Tatu şi a frecventat reprezentaţiile de la Teatrul Naţional, în speranța că va veni și momentul în care el va deveni un mare actor, iar spectacolele sale vor fi răsplătite prin aplauzele publicului.

După satisfacerea serviciului militar, în anul 1902, se întoarce în orașul natal și organizează o reprezentație cu „Jianu-căpitan de haiduci”, spectacol care s-a bucurat de un real succes. Se înscrie la cursurile Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică din București, unde, în faţa comisiei formate din C.I. Nottara, Ştefan Sihleanu, Aristizza Romanescu, Alexandru Davila şi Eduard Wachmann, prezintă cu succes fabula „Naiul, cobza şi vioara“, fiind remarcat de marele actor  Constantin Notarra și este declarat admis.

Mai târziu, cel care urma să devină un mare actor, mărturisea despre perioada studenţiei: „Am dus cea mai neagră mizerie pe care şi-o poate închipui cineva! Eram admis la Conservator. Foarte bine. Dar ce mâncăm?“ Pentru a se întreţine, cât de cât, a fost comisionar, vânzând unsoare pentru copitele cailor, a cântat în corul bisericii, însă banii pe care îi câștiga erau o sumă insuficientă pentru a-i asigura traiul.  Rememora mai târziu: „Aveam grijă în fiecare seară să-mi pun în ghete nişte cartoane, care-mi ţineau în loc de talpă. Seara le schimbam, şi aşa, în fiecare zi, aveam pingele noi“.

După absolvirea Conservatorului (1905) se căsătorește cu actrița Iosefina Reitman. A început să lucreze în teatru, primind roluri nesemnificative la Teatrul Naţional, apoi a jucat în diferite trupe particulare care purtau numele celor care le înființase: Nicu Poenaru, Compania Grigoriu, Compania română de comedii a lui Petre Liciu, N. Niculescu Buzău – oscilând între operetă şi comedie. Va cunoaşte o oarecare faimă, după prestaţiile din trupa lui Alexandru Bărcănescu, la „Asociaţia lirică“, înfiinţată în anul 1912.

În timpurile grele ale primului război mondial, C. Tănase întrerupe stagiunea, se prezintă la regiment și organizează spectacole în spitale alături de presonalităţi precum George Enescu pentru a ridica moralul soldaţilor români răniţi în luptă.

După război, divorţează de soţie și se recăsătoreşte cu Virginia Niculescu. La aproape 40 de ani, în 1919, chiar în inima oraşului București pune piatra de temelie a teatrului de revistă „Cărăbuș”, care timp de peste două decenii va reprezenta genul revuistic în România. Aici se remarcă prin interpretarea strălucită a cupletelor la adresa nedreptăților sociale, a politicianismului, a imposturii și demagogiei, printre care amintim: „Până când”, „Este? Este?”, Ai, n-ai, dai”, „Cu ce”, Nu mai pot!” Această „academie de umor” promova un prototip de personaj apreciat de public – „cetățeanul simplu, umilit și necăjit, mai mereu nedreptăţit de autorităţile statului, îmbrăcat în costum cu pătrățele, obligatoriu cu o crizantemă la butonieră și cu baston”, actorul devenind purtător de cuvânt al unor categorii sociale defavorizate. Spectatorii erau fascinaţi de reprezentațiile pline de fast ale actorilor, dansatorilor și orchestrei. Principalul animator și sufletul teatrului era C. Tănase, cel care a pus bazele teatrului de revistă și punea în scenă spectacole în genul celor de cabaret franţuzesc, însă deosebit de inspirat, pe muzică suprapune monologul, cupletul satiric, cupletul muzical şi alte mijloace moderne de realizare a unui spectacol de gen. Confirmă astfel că „Umorul este umbrela înțelepților.” (Erich Kastner)

Știind că satira avea priză la public, teatrul lui Tănase era adesea politic și avangardist, iar actorul era cunoscut pentru curajul său de a satiriza regimul din epoca sa și slujitorii acestuia, indiferent de culoare politică. Iată câteva versuri reprezentative: „În țara asta, țara pâinii/  Să aibă pâine chiar și câinii/ Guvernul nostru ne obligă/ S-avem o zi de mămăligă/ Lor ce le pasă cum e traiul/ Scumpiră trenul și tramvaiul/ Scumpiră tot, la cataramă/ Până și pâinea și tutunul/ Și când înjuri pe șleau de mamă/ Ei, cică, eu fac pe nebunul.” Stare mai actuală azi, ca niciodată. Subiectele pline de substrat ale spectacolelor trupei au atras atenţia cenzurii care „îşi iţeşte colţii” tot mai agresiv în ultimii ani ai vieții strălucitului actor, care considera „Umorul e un fel comic de a fi serios” (Peter Ustinov)

În film aduce propriul său personaj în dialog cu imaginea scenică: „Peripețiile călătoriei lui Rigadin de la Paris la București” (1924), „Visul lui Tănase” (1932), „Răbdare, Tănase!” (1943).

A înregistrat succese atât în țară cât și în străinătate: Turcia, Franța, Egipt, Liban etc. Pentru meritele sale artistice incontestabile, Constantin Tănase a fost decorat, la 28 ianuarie 1942, cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor, convins fiind că „Umorul este lumina solară a minții”  (Edward Bulwer-Lytton) unui popor.

Tănase a murit în București, pe 29 august 1945. În ceea ce privește moartea actorului se cunosc două variante. Oficial se știe că moartea i-ar fi survenit în urma unui blocaj renal după un tratament cu 20 de aspirine/zi, aplicat pentru o infecție a faringelui căpătată după consumul unei halbe de bere rece într-o zi călduroasă de vară. A refuzat tratamentul cu penicilină și ceea ce a urmat s-a dovedit fatal pentru marele actor; teatrul românesc pierde prematur una dintre cele mai mari valori ale sale din toate timpurile. Alții spun că actorul ar fi fost victima armatei sovietice invadatoare, din cauza satirei la adresa soldaților ruși care aveau obiceiul să „rechiziționeze” bunuri personale purtate la vedere, mai ales ceasuri, pe care le cereau spunând, „Davai ceas”. Bine cunoscut este cupletul lui Tănase: „Rău a fost cu «was ist das»/ Da-i mai rău cu «davai ceas»/ De la Nistru pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton/ Davai casă și moșie/ Harașo, tovărășie!” După mai multe reprezentații a fost arestat, amenințat cu moartea și i s-a ordonat să nu mai joace piesa, dar Tănase nu era omul ușor de intimidat. La următorul spectacol, actorul a apărut pe scenă în chip de „mim” și nu a scos niciun cuvânt. Îmbrăcat într-un pardesiu larg, cu mâinile blindate cu ceasuri, și-a deschis pardesiul, scoțând la iveală un ceas gigant cu pendulă. Arătând spre acesta, a spus doar: „El tic, eu tac, el tic, eu tac”. Spectatorii l-au aplaudat frenetic minute în șir. Două zile mai târziu marele actor a murit.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Actorul Constantin Tănase – celebritate legendară a umorului românesc” →

Ben TODICĂ: De vorbă cu Îngerii

 

  – Atunci, trăiam normal!

Și acum putem trăi la fel, dacă nu lăsăm demonul fricii să ne pătrundă prin porțile simțurilor. Normalitatea vine, totuși, ca toate celelalte… din interior! Lucrurile care se întâmplă în exterior au valoarea pe care noi le-o dăm: o funie poate fi luată drept șarpe, un virus drept exterminatorul omenirii etc. Bau-bau există doar dacă noi îi dăm puterea de a exista, altfel este o biată formă de gând…

     – Atunci ce îl face pe un homosexual homosexual? E un act actoricesc?

     –  Când te apropii sufletește de un asemenea om damnat și începi să-i cunoști prima copilărie, îi dai dreptate lui Freud, înțelegi ce victimă a celorlalți este și de câtă compasiune are nevoie. Monștrii și demonii sunt aceia care îi încurajează pe acești oameni bolnavi să se considere „normali” și să ceară drepturi… Locul lor ar fi în cabinetele psihiatrilor, unde să fie tratați corespunzător și să ducă o viață cât mai discretă, nu să se expună deșănțat în public! Cândva, în societatea românească, homosexualitatea era considerată infracțiune și era pedepsită prin lege, tocmai pentru a nu se încuraja extinderea anormalității în societate – acum, este încurajată, susținută, asmuțită contra oamenilor normali. Cel mai grav este când demonii cu chip de om le spun copiilor de grădiniță că genul nu e totuna cu sexul și că, indiferent de sexul din naștere, copiii își pot alege genul!!!

     – Ești pe sufletul meu, dragă soră Alex! În Germania se spune că au fost înfiați orfani de către perechi de același gen. Științific, dacă iei o celulă ADN și îl multiplici, el nu va fi homosexual pentru că în fiecare oscior e gravat genul masculin. Atunci înseamnă că suntem conduși în unele instituții ale societății multilateral dezvoltate, democrat-mafiote de niște oameni psihic bolnavi care conduc pe principiul cocoșului care aleargă după găină și, dacă n-o prinde se răzbună pe coleg și viața merge înainte. Deci nu pot pretinde că șarpele e doar o funie. Românii au niște adevăruri groaznice în zicătorile lor: „Țara arde și baba se piaptănă”, adică pericolul este iminent, însă noi zicem că e bine și ne concentrăm pe lucruri neinteresante. Știi, mă gândesc la marii scriitori care au luptat împotriva terorii comuniste (eu nu am cunoscut-o, că am fost prea mic și un tânăr prea naiv și protejat de destin, fiind material prost în fața lor sau mereu corigent și deci ignorat de spălători) și aceștia au trăit arestați la domiciliu sau prin pușcării, mă gândesc de ce nu continuă să rămână eroi și să lupte în continuare pentru libertățile sufletului uman? Să cred că ei au fost interesați doar de turta lor? Ori își dau seama că acești noi, sub acoperire comuniști sunt prea sofisticați ca să fie înfruntați? Și asta nu ar fi nimic, că îi înțeleg, dar oare atunci de ce nu îi lasă pe alții tineri care vor să-i înfrunte pe acești „noi” și altoiți mincinoși hoți opresori? Se năpustesc asupra noilor eroi și îi demolează, îi înăbușă, îi asfixiază, îi extermină protejând noua orânduire mondială? Că de aici unde să mai fugi/emigrezi? Decât ca Bradley Manning în transvestire/schimbare de sex. Privind istoria, constat că orânduirile se schimbă, însă robia rămâne. Dragostea pentru aproapele e mereu ignorată de la o orânduire la alta și băgată sub preș.

     – Înrobiți prin limba pe care o înnoadă toată ziua prin instituții – pur și simplu în sensul cel mai categoric – proștii și inculții la putere și în ciuda tuturor legilor economice și a tuturor regulilor politice fac prostii, ca niște ignoranți ce sunt. Au năvălit parcă nu barbarii din alte continente ci, de jos în sus, derbedeii. Barbarii sunt șefi acum, preiau locurile de conducere, nu-ți vine să mori?

     – Astăzi am bătut la „poarta veșniciei”, stabilind unde să depunem haina trupului de acum, când va decide Bunul Dumnezeu să o dezbrăcăm. Am un sentiment de împăcare, am un sentiment de liniște, pentru că am făcut ce se cuvenea. Eu sunt pentru purificarea hainei trupului prin foc, dar soțul meu își dorește înhumare. Te va mira că îți spun aceste lucruri care țin de intimitatea noastră spirituală, dar pe puntea care leagă sufletele noastre eterne comunicarea este guvernată de alte legi decât convențiile sociale. Pe fundalul acestei liniști de apă nemișcată am simțit legătura profundă cuprinsă în zicala sângele apă nu se face: suntem de-un neam, de-o limbă, iar noi trebuie sa păstrăm nealterată zestrea genetică a neamului.

     – Amândouă sunt căi rapide de încarnare. Când eram prin clasa a șaptea și învățam despre evoluție, eram cu doamna Manda, doamne ce profesoară, și mă gândeam că cenușa celor arși se transformă în îngrășământ pentru iarba pe care o mănâncă animalele casei și apoi noi și prin ele pătrunde sămânța sufletului decedat de se naște noul prunc. Cu înhumații se petrece la fel doar că o să dureze puțin mai mult pentru că ei sunt mai adânc în pâmânt și o să treacă timp până sămânța găsește un mijloc de transport la suprafață și decide să devină râmă sau fir de iarbă. Cei care au murit înaintea Covidului, Anca și Bencei nu vor ști niciodată de ce au scăpat. Când ne vom întâlni cu ei n-or să ne creadă. Suntem obosiți? Periculoși sau sinucigași/ distructivi?

     – Limitat cum este instrumentul uman (Omul), noi presupunem, dar nu putem avea certitudinea că așa este Realitatea. Probabil că ne apropiem de Adevăr doar atât cât ne permit gama percepției și rațiunea cu care ne-a înzestrat Dumnezeu. Știam (din lecturi, prelegeri) că atâta timp cât încă mai există pe Pământ un fragment material care ne-a aparținut (resturile de os), suntem legați de sfera Pământului. Pe de altă parte, incinerarea distruge ADN-ul și cred că de aceea religia noastră nu o acceptă, pentru că ni se pierde codul identitar pentru Înviere.

Am convingerea absolută că Universurile (multiple, infinite) au o organizare extrem de riguroasă, iar incinerarea ne scoate cumva dintr-o ordine (înainte de vreme?) și ne duce în alta. Pe de altă parte, indiferent de ce ne planificăm noi, se întâmplă DOAR Voia Divină.

     – Ideea învierii m-a pus pe gânduri că plănuiam să mă incinerez. Am avut un sistem de educație al minții și intelectului genial în vremea comunismului, dragă Ionuț, care nu a existat și nu e la modă în capitalism azi… etc.?

     – Nu am o idee clară în ce măsură ai fost atent la aspectele învățământului în comunism. Eu în schimb, am fost îndrăgostit de carte, mereu printre primii 2-3, și aș fi fost chiar mai sus, dar în clasa mea erau minți hiperstrălucite, deveniți apoi miniștri, ambasadori, academicieni. Deci am învățat serios, din convingere. Și fapt este că imediat după liceu am reușit la facultate, printre primii… DAR, nu înseamnă deloc că noi pe atunci aveam un învățământ minunat, ci dimpotrivă! Statul comunist vroia să ne știe prin școli ca să ne aibă sub control, și nu oricum, ci anume ca să ne îndoctrineze cu falsa ideologie comunistă. Iar pe cei mari dorea să-i aibă în câmpul muncii, din același motiv – iar retribuția era batjocură. Și stăteam 5-6 ore la coadă, în spatele magazinului, ca să ne alegem cu picioare de porc, cu carcase de pasăre, cu…) Iată, în amănunt. Materii principale în liceul de 10 clase erau: Bazele darwinismului, Socialism științific; la istorie am făcut în loc de Istoria României, Istoria PCBUS; la geografie am făcut geografia URSS. Așa încât pentru intrarea la facultate, ca să mă pregătesc la geografie am împrumutat maculatoarele unui licean cu 2 ani mai mare. Ai înțeles? Manuale nu existau. Chiar și la facultate, scriam după dictare, neexistând manuale. Noroc cu acei profesori de liceu extraordinari, foști studenți ai lui Iorga, Lovinescu, Murgoci etc…

     – Cu un singur lucru nu pot fi de acord, anume că în guvernarea comunistă am fost ținuți în școli pentru a fi îndoctrinați. Este profund falsă această afirmație. Noi am fost ținuți în școli gratis, pentru profesionalizare, dar am avut și multe cursuri facultative pentru care am optat, cu folos. La limba italiană, limba spaniolă și limba greacă (elină și neogreacă) nu mi s-a făcut îndoctrinare, iar la repartizare s-a avut în vedere principiul meritocratic, adică incomparabil mai bine ca astăzi. Să nu exagerăm, că îl supărăm de Bunul Dumnezeu. Se învăța la cel mai înalt nivel atunci în comparație cu cel de azi și de cel din vest atunci!?

     – Oare?!  Nu se auzise în liceu de Blaga, de Arghezi, de Maiorescu. Despre Minulescu, s-a vorbit începând de prin 1956. Iar despre Eugen Ionescu, nici atât! Lui Blaga i-a apărut prima carte de poezii după 15 ani, în 1962, bietul de el murise în 1961, fără drept de semnătură!!! Dat afară de la Universitatea clujeană, de la Academie, ajuns un amărât de bibliotecar…

     – Aveți foarte mare dreptate! Toți avem unitățile noastre de măsură și aș fi fost de aceeași părere dacă aș fi rămas lângă dumneata în țară. Cum iarba e mai verde la vecin, am trăit și studiat în vest, am vizitat peste 18 țări și am crescut copii și nepoți aici, printre care și pe fiul meu, adus din România la vârsta de 12 ani și după 40 de ani am putut vedea că iarba nu e chiar verde acasă acum. Chiar și el a fost parte din test exclamând: „în clasa a șaptea, în țară învățam ce învățau aștia în Australia, în clasa a XI-a.” Instituțiile și universitățile lumii sunt pline de absolvenții școlilor noastre din comunism. Eu privesc întreaga planetă, nu izolez. Vă înțeleg poziția și elanul. Nu am niciun interes la vârsta mea să fiu părtinitor, însă situația și starea lumii de acum demonstrează cât de mare este efectul destabilizării produs de dispariția războiului rece. Acum se încearcă la disperare să se creeze un altul. Este doar mărturia filozofilor și a trăirilor mele. Nu le impun, dar nici nu le schimb pentru că ar însemna să mă mint. Fiecare suntem martorul vieții noastre. E viziunea mea! Noile generații își vor hotărî soarta după cum vor dori. E mult mai tragic decât vă imaginați. E greu de negociat între amintirile unui român din 1979 și ale celui din 2020. Nu se vor înțelege niciodată. De aceea îmi amintesc cu drag de școlile absolvite, de profesorii care erau modele de profesionalism, de ținută morală și socială, care s-au impus conștiinței noastre în perioada de formare. Cred că printr-o capacitate înnăscută de separare a grâului de neghină, cu toții am păstrat în sufletul nostru aceste modele și nu pe turnătorul sau securistul ori cenzorul care răspundeau de școală, uzină, redacție etc. Aceștia au fost măcinați și dați la gunoi de moara istoriei așa cum sunt tocate hârtiile neimportante în tocătorul de hârtii. Știm că unii s-au refăcut ca șopârlele și sunt acum la butoane – dar în conștiința noastră n-au avut și nu vor avea loc niciodată. Deci, da, se făcea îndoctrinare, la orele de învățământ politic ș.a., dar Școala în sine a format specialiști de valoare în toate domeniile. Puterile occidentale au dorit (și s-au străduit în acest sens!) ca noi să vedem în negru toată acea perioadă dinainte de `89, să ne mențină și accentueze complexul inferiorității, ca să ne transforme ușor, fără împotrivire, în colonie. La examenele de admitere, prin care am trecut cu succes, la o concurență mare, nu ideologia alegea, ci valoarea intelectuală, buna pregătire. La fel, repartiția guvernamentală se făcea în ordinea mediilor generale, pe criteriul meritului. Calitatea de membru de partid a unor absolvenți de învățământ superior conta la o departajare în caz de medii egale, dar se întâmpla foarte rar. Eu mă bucur că vă place unde a ajuns România azi.

     – Scuzați, nu am făcut niciodată această afirmație.  Sau una vorbim și bașca ne-nțelegem? Ca individ responsabil, caut să-mi păstrez luciditatea, singura care ne poate ajuta să înțelegem ce ni se întâmplă, nouă, tuturor locuitorilor planetei, în situația creată după dispariția celor două blocuri ideologice/politice/militare. Căci nu mai e vorba că acum e rău în România, ci e vorba că acum e rău în toată lumea, fără excepție. Războiul rece nu e o explicație care numai ea să justifice de ce în vest o duceau bine (dacă nu vorbim de Sud-America, de Africa). O duceau bine pentru că exista un real progres tehnic, pe baza concurențială. Exista forță de muncă, materii prime, piață largă de desfacere a producției. (Nu se lucra pe stoc, ca la noi!!) Pe când în marea lume a lagărului socialist, nu exista decât ideologie, baricadarea să nu trecem dincolo, productivitate minimă, comedia întrecerilor socialiste – ha, ha! -, și din plin: sărăcie, minciună, duplicitate – una spuneai la serviciu, alta spuneai acasă. Ne havka, era porunca tatei, când pleca de acasă: Nicio vorbuliță despre…

     – Dar, atunci de ce e rău azi? Ce s-a schimbat căci suntem același vest, cu același ritm de educație și forță de muncă?

     – Deci, nicidecum nu susțin eu aberația că la noi e bine. Cum ar putea fi?!? Cu comuniștii din linia doua ieșiți în față, ca mari revoluționari?!, cu aceeași securitate dar de 7 ori mai puternică, mai bine plătită/dotată, care acum nu mai lucrează sub acoperire ci se desfășoară la lumina zilei, chiar face demonstrații de forță, spre intimidarea maselor; cu companiile care au cumpărat tot, pe nimic și imediat au falimentat tot, ca să ne fericească cu produsele lor contrafăcute, etc. etc. Oare cum îți poți închipui că un om ca mine ar fi cu capul în traistă, când acestea sunt realități îndeobște cunoscute, etalate în media, discutate de toată lumea, inclusiv de analfabeți, azi din ce în ce mai numeroși…. Ar fi din plin motive să plecăm toți, care-încotro, dar Nu putem pleca toți din România, fiecare din motivele personale, dar până la urmă și din drag de aceste meleaguri, „de limbă, de străbuni și obiceiuri”, vorba Eminescului; poate și din resemnare, văzând și auzind ce ne spun rudele despre viața lor de exilați în alte țări,  – acesta e înțelesul patetic al sufletului meu.

     – Fiecare om de pe Terra este un unicat! Nu mai avem scriitori curajoși azi!?

     – Sunt foarte de acord. Scriitorul nu ia lumea pe tavă, el încearcă să facă oarecare ordine în dezordinea lumii, departajând binele de rău, durabilul de efemeride, sinceritatea, atașamentul, Continue reading „Ben TODICĂ: De vorbă cu Îngerii” →

Valeriu DULGHERU: 29 de ani de la semnarea Declarației de Independență

„Independenţa nu este un dar pe care ni-l face Europa, ci o recunoaştere a drepturilor străbune ale românilor, în conformitate cu sacrificiile lor”.

(Nicole Iorga)

 

          Semnarea Declarației de Independență pe data de 27 august 1991 a fost precedată de patru ani de luptă cu regimul sovietic de ocupație. Ample manifestări de zeci de mii de participanți, care au culminat cu Marea Adunare Națională de la 31 august 1989, la care au participat peste 700000 de participanți, au pregătit semnarea declarației de Independență. Chiar dacă valul Mișcării de Eliberare Națională declanșat din a. 1988 nu a finalizat cu ReUnirea cu Patria-Mamă România, acesta fiind scopul principal al Mișcării, semnarea Declarației de Independență a însemnat la prima etapă ruperea de Imperiul Sovietic. O parte a semnatarilor Declarației vedeau independența față de URSS nu însă și față de România, declarația conținând acest ideal. Perioada deosebit de incertă în Rusia de după puciul GKCP-ist și declararea independenței de către Rusia (nu prea era clar independență față de cine, deoarece urss era de fapt aceeași Rusie puțin lărgită), când timp de 4 luni (până în decembrie) în Rusia a existat dualitate de putere (președinții Gorbaciov și Elțin), când vârful armatei implicată în puci era sub arest, când Tiraspolul, de asemenea, implicat în puci, tăcea chitic, a fost deosebit de propice pentru a face următorul pas (cum au făcut înaintașii noștri la 1918: declararea independenței de Rusia la 24 ianuarie 1918 și, peste o lună, la 27 martie – Declararea Unirii cu Patria-mamă): semnarea declarației de ReUnire cu România. Cu regret din cauza Chișinăului și Bucureștiului această șansa a fost ratată, fapt ce a dus la orbecăială timp de apr. 30 de ani în junglele așa numitei independențe cu încercări falite de a crește cap  cozii de șopârlă rupte (vorba maestrului Nicolae Dabija). Acum este absolut clar că aceste acțiuni au eșuat lamentabil: astăzi avem un așa numit „stat independent Republica Moldova” falit la toate capitolele, condus de grupări criminale, oligarhice corupte. Unica șansă de supraviețuire pentru această așchie de popor român din Basarabia este ReUnirea cu România, pe care o doresc din ce în ce mai mulți, dar nu se realizează din cauza miticismului unor lideri, din cauza separatismului unor unioniști (sună cam bizar!). Totuși Semnarea Declarației de Independență a avut și mai are un rol important: posibilitatea ruperii totale de trecutul sovietic.

          Să facem un scurt excurs a acțiunilor de pregătire a semnării Declarației de Independență. Cucerirea Independenţei Basarabiei a avut loc treptat, în urma transformărilor sociale în RSSM, datorate dezgheţului gorbaciovist, demarat la mijlocului anilor 80. La sfârşitul anilor  80 Mişcarea de Renaştere şi Eliberare Naţională ajunsese la apogeu. Să încercăm să facem o scurtă retrospectivă a evenimentelor, care au precedat Declaraţiei de independenţă  şi au finalizat cu declararea Independenţei la 27 august 1991.

  • La 31 august 1989 Sovietul Suprem al RSSM, ţinând cont de doleanţele celor peste 700000 de oameni de la Marea Adunare Naţională, a adoptat legi privind decretarea limbii moldoveneşti (române) ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin;
  • Realizarea primului pod de flori: a fost o sentimentală idee, care a semnificat frăţia, dorinţa de apropiere, istoria comună a ambelor maluri ale Prutului. Atât de doriţi erau unul de altul fraţii de pe ambele maluri ale Prutului, despărţiţi de sârmă ghimpată timp de apr. 50 de ani. În ziua de 6 mai 1990, între orele 13:00 și 19:00, locuitorilor din România li s-a permis să treacă Prutul fără pașaport și viză. De-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, au fost create opt puncte de trecere: Miorcani – Pererita, Stânca – Costești, Iași – Sculeni, Ungheni – Pod Ungheni, Albița – Leușeni, Fălciu – Țiganca, Oancea – Cahul și Galați – Giurgiulești. Pe 6 mai 1990 cortina de fier dintre URSS și România a căzut (doar pentru o zi, ce este puţin puţin dar suficient pentru a trezi simţul apartenenţei de neam la basarabeni şi reaprinde flacăra reîntregirii cu Ţara) şi românii de pe ambele maluri ale Prutului s-au reîntâlnit. Peste un milion de oameni de pe ambele maluri au participat la acest „pod de flori”, aruncând mii de flori în apa Prutului de pe ambele maluri, din care au materializat acest pod;
  • Semnarea Declarației de Suveranitate (23 iunie 1990);
  • Al doilea „pod de flori” care a avut loc la 16 iunie 1991, ocazie cu care deja cetăţenii din Republica Moldova au putut intra în România fără acte. Chiar dacă scopul re-unificării nu a fost atins atunci, momentul „podurilor de flori” a reactivat multor oameni conştiinţa faptului că indiferent de ce parte a Prutului trăiesc, aparţin unui singur neam. Iniţiatori au fost Asociaţia Culturală „Bucureşti – Chişinău” şi Frontul Popular din Moldova ;
  • Declaraţia de nesusţinere a Referendumului de la 17 februarie 1991 privind menţinerea URSS ; Parlamentul ;
  • Declarația adoptată la 21.08.1991, în care acţiunea puciştilor era calificată drept „o lovitură de stat reacţionară şi anticonstituţională, tentativă de a restaura trecutul prin înşelăciune, presiune şi violenţă”.
  • La 24 august 1991 prezidiul Legislativului a convocat pentru 27 august 1991, ora 12.00 şedinţa extraordinară a Parlamentului dedicată proclamării independenţei.

Declaraţia de Independenţă

În contextul autoproclamării formaţiunilor ilegale din transnistria şi găgăuzia, a rezultatului puciului de la Moscova din 19 – 21 august 1991, interzicerii la 23 august 1991 PCM în urma eşuării „loviturii de stat”, declarării independenţei Ucrainei la 24 august 1991, a fost convocată la Chişinău o Mare Adunare Naţională, care a întrunit peste 600000 de reprezentanţi din toate raioanele şi oraşele Republicii. Aceştia au cerut parlamentului să proclame şi să voteze independenţa Republicii Moldova. Întrunit într-o şedinţă extraordinară la 27 august 1991 Parlamentul adoptă Declaraţia de Independenţă.

Dintre toate documentele adoptate de parlamentul anilor 1990-1994, Declaraţia de Independenţă a fost de cea mai mare importanţă. În continuare se vor prezenta doar unele din opiniile celor care au votat această Declaraţie.

„Până a ajunge la acea zi nemaipomenită de 27 august au fost mai multe lucruri. Chiar această lupoaică a fost adusă aici cu toată împotrivirea politică de atunci. A fost adusă în 1990. Era adunată lume de peste lume. Iarăşi, noi parcă am fi făcut repetiţie generală pentru acea zi istorică din viaţa poporului nostru”, afirmă Ion Ungureanu. Paralel cu şedinţa Parlamentului la care a fost votată Declaraţia de Independenţă, în centrul capitalei avea loc Marea Adunare Naţională. Ion Ungureanu îşi aminteşte că în acea zi, el fiind deja ministru al Culturii şi Cultelor, a fost rugat de primul preşedinte al Legislativului, Alexandru Moşanu, să modereze adunarea. „În piaţă era o mare de oameni. Ei, îndrăzneşte tu să nu votezi independenţa când în piaţă era deja declarată independenţa în suflet. Desigur, aveam un sentiment absolut înălţător şi de aşteptare a acestui act de trezire, de ieşire din acest imperiu al răului”, susține Ion Ungureanu. „Fiecare clipă de atunci cântăreşte nemaipomenit de mult la cântarul istoriei. Am fost atunci la înălţimea istoriei. Asta să o înţeleagă toţi”, spune el.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: 29 de ani de la semnarea Declarației de Independență” →