Vasilica GRIGORAȘ: ,,Și la Vaslui se nasc genii”

Aseară, 12 octombrie 2020, am văzut la un post tv, o emisiune cu „trei românce faimoase”- Nadia Comăneci, Anastasia Soare și Alexandra Nechita, care poartă viu în inima lor numele României și îl promovează cu dragoste în lume. Toată admirația pentru aceste geniale personalități românești și internaționale, dar simt nevoia să spun că, iată:
ȘI LA VASLUI SE NASC GENII.

ALEXANDRA NECHITA, pictoriță, sculptoriță, artistă muralistă cubistă, promotoare a păcii în lume și renumită filantroapă.

S-a născut la 27 august 1985, în VASLUI. A emigrat împreună cu mama ei în SUA în 1987, stabilindu-se la Los Angeles, alături de tatăl ei, care, cu un an şi ceva înainte reuşise să emigreze din România, fiind persecutat de regimul comunist. A urmat cursurile Universităţii California din Los Angeles, iar în anul 2008 a primit diploma în Arte frumoase. Este cetățean și artist plastic român-american.

A început să deseneze în creion şi cerneală de la vârsta de doi ani. La cinci ani a început să lucreze cu acuarele, iar la şapte ani folosea ulei şi culori acrilice. Alexandra Nechita a apărut pentru prima dată în public la vârsta de şapte ani. Talentul său a fost imediat recunoscut întrucât un public numeros venea să-i vadă picturile adesea monumentale. Prima expoziţie a avut loc la Biblioteca Municipală din Los Angeles, la vârsta de nouă ani şi i s-a propus imediat o expoziţie în prestigioasa Galerie Mary Paxon, unde lucrările prezentate au atras atenţia criticilor de artă autorizaţi, care au început să prezinte lumii întregi marele talent al pictoriţei cubiste.

În următoarea perioadă, Alexandra Nechita a fost invitată la numeroase expoziţii. Până la vârsta de zece ani avea deja opt expoziţii personale, iar talentul său era recunoscut în lumea artei. La zece ani se dedică pânzelor, în lucrările sale observându-se maturitatea artistică sofisticată şi complet deschisă la nuanţele şi influenţele mediului specific vârstei. Criticii de artă nu mai pridideau să prezinte lumii acest copil-minune, ca pe un maestru al desenului şi culorii, un artist care are un limbaj vizual propriu. S-a impus în domeniul picturii de şevalet şi murale şi face parte din mişcarea artistică – cubism, artista fiind numită MICA PICASSO. Prin picturile ei în stil neo-cubist, a atras atenţia mass-media, care a început să vorbească în termeni elogioşi despre „copilul-fenomen”, despre foarte tânăra artistă care stăpânea desenul şi culorile, care şi-a creat limbajul vizual propriu, într-o manieră estetică unică, cu nuanțe lirice, figurative şi abstracte speciale.

În noiembrie 1999 a fost selectată de World Federation of United Nations să conducă Global Arts Initiative, un proiect care a implicat participarea a mai mult de o sută de naţiuni. Participă la numeroase expoziţii, dintre care amintim: 1994 – Biblioteca publică din Los Angeles (la vârsta de nouă ani), Galeria Mary Paxon, Los Angeles; între 1994-1999 – expoziţii personale în Elveţia, Olanda, Italia, Franţa, Marea Britanie, Australia, Singapore, Japonia, Noua Zeelandă; 1998 – Canton Museum of Fine Art, Ohio, Galeria Luckman, California State University, Le Petit Palais, Geneva; 1999 – Tennessee State Museum, Nashvile; 2000 – Florida, Texas, Cotroceni (Bucureşti), Muzeul Naţional de Artă Bucureşti… Lista ar putea continua, deoarece lucrările Alexandrei din expoziţiile organizate în toată lumea au încântat privirea iubitorilor de artă şi frumos.

Opere ale artistei americane de origine română se află în colecţii publice speciale, fiind expuse în marile galerii de artă ale lumii: România, Elveţia, Olanda, Italia, Franţa, Singapore, Japonia şi Noua Zeelandă. Amintim câteva mari instituţii publice de cultură ale lumii: Muzeul Alexander Brest, Jacksonville, Florida; Muzeul Bowers, Santa Ana, California; Muzeul de Artă Downey, Downey, California; Muzeul de Artă de la Florida Universal University, Miami, Florida; Colecţia imperială a Majestăţii Sale Împăratul Akihito, Tokio; Muzeul Internaţional Children’s Art, San Francisco; Muzeul Le Petit Palais, Geneva; Muzeul de Artă Lowe, coral Gables, Florida; Muzeul de Artă Contemporană, Lake Worth, Florida; National Academy of Recording Arts and Sciences, Los Angeles; Muzeul de Artă Pensacola, Florida; Galeria Celebrităţilor Rock and Roll, Cleveland; Muzeul de Stat Tennessee, Nashville; Colecţia Olimpiadei Speciale, Washigton D.C.; Colecţia Vatican, Roma; Studiourile Walt Disney şi Universal Studios; Muzeul Naţional de Artă, România. Tablouri ale Alexandrei Nechita se află și în colecțiile de artă ale Vaticanului.

Valoroasele lucrărilor au atras atenția colecţionarilor particulari, care şi-au îmbogăţit colecţiile cu tablourile Alexandrei Nechita. Lucrări din opera sa se află în colecţiile particulare ale multor celebrităţi, incluzând pe Stephen Aldwin, Phil Collins, Ellen Degeneres, Catherine Deneuve, R. Dale şi Teresa Earnhardt, Melissa Etheridge, Amalia Fortabat, Whoopi Goldberg, Familia Lee Iococca, Calvin Klein, David Letterman, Rosie O’Donnell, Litle Richard, Paul Stanley, Oprah Winfrey, Debra Messing ş.a.

Cunoscută şi apreciată de specialişti, este recompensată cu diplome speciale: Fundaţia Andre Agassi – „De la inimă la inimă”; Artist oficial, A 39-a Ediţie a Premiilor Anuale Grammy – „Pentru că îţi place ceea ce face”, New York; Polaroid Corporation, A 50-a aniversare – „Portretul Americii”, Cambridge, MA; Siam Yamaha Corporation – „Unu pentru toţi şi toţi pentru unul, Olimpiada specială, Washington D.C.; Fundaţia Frank Sinatra, City of Kobe Japan, Commit of Angels, Los Angeles, California…

De asemenea, se bucură de premii şi titluri prestigioase: „Artistul remarcabil al anului – Pictură” Nubreed Synegry of Arts, Lincoln Center, New York; „Cea mai interesantă femeie a anului”, CBS-Tv, New York; „Premiul pentru tineri remarcabili”, Osaka, Japonia; „100 dintre cei mai interesanţi oameni”, People Magazine, UNICEF Gift of Songs, New York; „Femeia anului”, Crucea Roşie americană; „Genii” Arts / Entertainment Network; „Premiul Olimpiadei Speciale”; „Premiul pentru rezultatele obţinute”, FOX RTV, „Artistul Oficial al Anului 2004” pentru premiile internaţionale de muzică şi pace… Are numeroase apariţii în mass-media: Art & Auction, Art & Antique, Art News, Esquire, Life, Newsweek, Vanity Fair, BBC, CBS, CNN, E1, FOX, MTV, NBC, NPR, NIPON, TF-1, 20/20, CBS Sunday Morning, American Spirit, Chicago Tribune, L.A. Times, New York post, USA Today, Washington Times, Black Book, Cambridge World, Cronache Italiana, De telegraaf, Elle Germany, Extraordinary Girls, Gala, Le Monde Paris, National Geographic World, Paris Match, Romanian Panorama, Romania Today, Sunday Tomes London, V.S.D., Magazine Oprah winfrey Show, Rosie O’Donnell Show… Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: ,,Și la Vaslui se nasc genii”” →

Lucian MARINA: O nouă antologie a creației poetice a lui Radu Flora

Din activitatea Editurii Academiei Române

Editura Academiei Române, înființată în anul 1948, este o instituţie subordonată Academiei Române, și care a continuat activitatea de publicarea de cărţi şi reviste începută în anul 1868 de înaltul for ştiinţific şi cultural academic român.

Recent, la această prestigioasă editură, a văzut lumina tiparului volumul Radu Flora, ,,O sută și una de poezii”, o antologie, prefațată și cu o selecție a reperelor critice de Florian Copcea și o bio-bibliografie semnată de Nicu Ciobanu.

Pentru o apreciere la adevărata valoare a însemnătății apariției acestei antologii, merită să fie prezentat un scurt istoric al tipăririi unor antologii similare a poeților români de renume.

Astfel, dacă în anul 2007, la Editura Academiei Române, a văzut lumina zilei doar placheta lui Petre Stoica, ,,Ultimul spectacol, 101 poeme”, în anii ce urmează publicul cititor s-a bucurat de tipărirea unui volum consacrat Ileanăi Mălăncioiu, precum și a antologiilor de poezii ale lui Grigore Vieru, Radu Stanca, A. E. Baconsky, Ștefan Aug. Doinaș, Ion Gheorghe, Gabriela Melinescu, Ion Horea, Ion Brad, precum și din opera poetică a lui Nichita Stănescu, Zaharia Stancu, Ioan Alexandru, Anghel Dumbrăveanu și Mihai Beniuc.

În anul 2017, la Editura Academiei Române a văzut lumina tipărului și o selecție a poeziilor lui Mihai Eminescu, cu un studiu introductiv, schiță biografică și notă asupra ediției de Teodor Codreanu, respectiv o selecție de poezii din opera lui Camil Petrescu și o antologie de poezii semnate de Ion Miloș, cu prefață și selecția reperelor critice de Cornel Ungureanu.

La aceeași prestigioasă editură au fost tipărire și antologiile consecrate operei lui Ion Creangă, Arcadie Suceveanu, Ion Luca Caragiale, Nicolae Tăutu, precum și a creației literare a lui Vasile Tărâțeanu, Nicolae Dan Fruntelată, Florin Mugur, Ion Vinea, Victor Teleucă, Vasile Dâncu, Romulus Guga, Negoiță Irimie, respectiv și antologii ale poeziilor lui Leo Butnaru, Mihai Morăraș, George Bacovia, George Alboiu, dar și a lui Cezar Baltag, Emil Isac, Liubița Raichici, Emil Botta, Rodica Braga, și Rodica Marian.

Prof. dr. Florian COPCEA în Prefața antologiei ,,O sută și una de poezii” ale lui Radu Flora, semnează, de fapt, un studiu în care este analizată creația poetică a renumitului poet, prozator, dramaturg, istoric și critic literar, dar este pusă în focar și resuscitarea estetică a poeziei românești din Serbia.

Astfel, renumitul critic literar din Drobeta-Turnu Severin, de altfel, un excelent cunoscător al creației literare a românilor din Voivodina, de la bun început a ținut să sublinieze că, ,,Fenomenul cel mai relevant în literatura de expresie românească din Serbia este detașarea tematică de restricțiile cultural-ideologice și de falsele valori estetice, opace, impuse de regimul instaurat după Al Doilea Război Mondial. Un moment de referință, memorabil, îl reprezintă manifestul-eseu Drumul literaturii noastre, semnat de Vasile (Vasko) Popa, care șarja pe marginea disensiunilor/disputelor tradiționalism – modernism, propunând noi direcții de relevare a sensurilor și mesajelor, mai ales, ale creației poetice. Refuzul politicii literare a vremii de a promova ideea regăsirii, dincolo de complexe și inhibiții, a identității creatoare, libere și lucide, exagerat cantonate în jurul unor ,,paralaxe” poetice matriciale consacrate, a produs, totuși, în rândul unor trubaduri ai realismului socialist, o adevărată schismă, generatoare a unei resurecții autentice în cultura românească minoritară din acest spațiu multicultural balcanic. Saturația de formule fade, dogmatice, demodate, festiviste, nu numai că a solicitat, la nivelul formelor și fondurilor cultural-spirituale, deconstrucția/demitizarea acestora, dar a și orientat creatorii (o parte dintre ei) spre o scriitură post-modernă, care respingea constrângerile”.

Justificând opinia privind rolul decisiv pe care l-a avut Radu Flora în procesul de ,,declanșare a mișcării de revitalizare a culturii care tindea să se sustragă de sub tutela înghețului titoist și să-și îndrepte pașii pe calea de exprimare/afirmare a unor libertăți spirituale”, prof. dr. Florian Copcea a subliniat că, ,,Printre arhitecții ,,stilului realist” al literaturii române din ex-Iugoslavia, îl așezăm, pe primul loc, pe Radu Flora, cel care avea să susțină introducerea unor ,,abordări moderne în procedeul artistic-expresiv” de elaborare a operelor literare, desigur, fără să fie abandonate modelele clasicilor români și sârbi. În ce măsură aceștia au determinat formarea poetică a lui Radu Flora, nu e greu de presupus: prin multe dintre poemele sale, se simt trecând duhurile lui Mihai Eminescu, George Coșbuc, George Bacovia, Tudor Arghezi și, mai târziu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Zaharia Stancu și Nichita Stănescu, fapt care explică multe dintre ,,conexiunile extratextuale” (I.M. Lotman, ,,Lecții de poetică structurală!”, Editura ,,Univers, București, 1970), ale acestui ,,scriitor inventiv”, dezvăluindu-i astfel întreaga concepție despre poetică, despre lume, despre realitățile ei imprevizibile”.

Criticul literar pe bună dreptate constată și o realitate iminentă. ,,Conștient că nu poate avea șanse de supraviețuire literară într-o paradigmă nesincronizată la curentele culturale occidentale, Radu Flora își îndreaptă, intuitiv și energic, spiritul spre desubstanțializarea retoricii, a contrarității și a hazardului apocaliptic, (…) Așadar, poetul începe să concilieze realitatea cu textul și, exploatând la maximum reminiscențele unui anacronism deșănțat, aplică propriei creații insolitări exacerbate ludic. Această detașare demonstrează vastitatea nemărginirii intelectuale a lui Radu Flora, întâiul stătător al liricii românești moderne din Iugoslavia, continuu situat sub semnul înțelegerii mitice a creației literare”, subliniază Copcea.

Din Prefața semnată de Florian Copcea referitor la meditația creatorului asupra condiției sale de filozof, decis să devieze de la convenții și reguli impuse, consemnăm ,,modul de antrenare în câmpul izotopic al textului poetic, al semnificației cuvintelor”. Astfel, în opinia criticului literar, ,,Radu Flora, ,,poet cu aștri-n frunte și cu spini bătuți în palmă”, cum singur se definește, în pofida etichetei ce i-o pusese confratele Ioan Flora, de ,,practicant al unei poezii neoveriste”, dar și al simbolurilor ancestrale ,,conservate” clar în substraturile fondului său genetic, s-a dovedit a fi un căutător asiduu, vizionar, al luminișurilor misterioase ale expresiei poetice. În nenumărate compoziții, poetul atinge firescul unei vibrante stări de fantezie creatoare, lucru care ne obligă să recunoaștem că linia sa poetică concordă cu sensul poetic metaforic revelatoriu al curentului liric modern.”

În consecință, pentru poet, explorarea de spații ideatice și modalități de expresie, a devenit rațiunea supremă, cognoscibilă, de a-și ordona universul poetic și de a imprima, deloc egocentric, lucrurilor simple o imagine poetică durabilă, astfel încât sacrul, asociat uitării de sine a ființei, să poată fi recuperat într-un etos originar: ,,Vin aşa clipe cu găuri imense/ lărgite lungite lăţite lăbărţate/ Orice substanţă Orice miez orice măduvă/ îşi pierd sensul Chipul rămâne-n scoarţă// Vidul fără creier Un gol mat/ stăpâneşte hârtia albă virgin/ Trupul a devenit aer eter nimic/ Nu simt// Nu văd// Nu aud// Fericirea pruncului nou-născut// Nu dezolarea pierdutului paradis” (,,Vid”).

Având în vedere argumentele expuse, renumitul critic literar prof. dr. Florian Copcea a menționat: ,,Radu Flora, un nonconformist al generației sale, prin combinarea multitudinii de stiluri poetice moderne și de jocuri de limbaj și formule retorice, considerate noutate absolută, a reușit să aducă mutații fundamentale în spațiul literaturii de expresie românească din actuala Serbie. (…)

În concluzie, aceasta ,,a însemnat înnobilarea literaturii românești din Serbia cu miracolul unui limbaj plin de simboluri și modele est-europene, de ,,o avalanșă de metafore și hiperbolizări” (,,Poezia în micro și macro plan”).

Bucură faptul că, pe lângă antologia ,,O sută și una de poezii” ale lui Radu Flora, conform informațiilor disponibile, la Editura Academiei Române în curs de apariție se găsește și cartea Ioan Baba „101 de poezii – Spirala cercului” prefațată tot de prof. dr. Florian Copcea.

Lucian MARINA

Victor RAVINI: Metafora morții ciobanului și moartea metaforei

Clasificarea Mioriței ca baladă este discutabilă. În primul rând trebuie precizat dacă ne referim la varianta publicată de Vasile Alecsandri sau la ce alte variante ale Mioriței. La o singură variantă sau la o multitudine de variante? Pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele, după cum ne atrage atenția cercetătorul Adrian Fochi în vasta lui monografie, iar nu doar de la varianta lui Alecsandri, așa cum au făcut cei mai mulți savanți. Diferite variante au fost clasificate în diferite specii literare, unele în genul liric, altele în genul epic. Țăranii spuneau că Miorița este „cântec bătrânesc”. E o noțiune complexă, pe care nimeni nu a reușit să o definească în mod satisfăcător. Faptul că Miorția se cânta, i-a făcut pe mulți să o considere baladă. Însă nu au pornit de la o definiție clară a baladei și au redus complexitatea Mioriței la simplitatea unei balade. Prin definiție, balada aparține genului epic și are ca erou un personaj identificabil, care a trăit cândva și s-a remarcat prin anumite fapte. „Portretul ciobanului nu ne prezintă un personaj identificabil prin detaliul individual, pitoresc și singularizator, ci exprimă idealul de frumusețe tinerească și de cuceritoare bărbăție ce și l-a format poporul nostru” precizează Alexandru Amzulescu, Adrian Fochi, I. C. Chițimia și Gheorghe Vrabie, în Istoria Literaturii române, vol. 1, p. 123, Ed. Academiei, 1964.

În concluzie, Miorița nu se încadrează în definiția baladei și nici în genul epic. Această concluzie este confirmată de faptul că în cele mai multe variante ale Mioriței, ciobanul nu poartă niciun nume. Toată acțiunea pare să se petreacă într-un peisaj geografic, însă are loc în sufletul lui, în peisajul lui lăuntric. Deci aparține genului liric. Toate cuvintele concrete, ce descriu peisajul geografic din jurul ciobanului sunt metafore ce simbolizează frumusețea peisajului spiritual din inima lui. Acesta este un procedeu arhicunoscut în istoria și în teoria literaturii. Numai în variantele care sunt colinde, ciobanul din textul Mioriței primește numele țăranului căruia îi cântă colindătorii. Iar colindele nu sunt balade. Ciobanul din Miorița nu poate fi un individ în carne și oase, ci este un personaj literar cu valabilitate universală, ce întruchipează bunătatea și perfecțiunea umană. George Călinescu a afirmat că Miorița este un mit. Acest lucru este evident în multe variante, unde ciobanul întrunește condițiile conform cărora e un erou mitologic. Cei care au afirmat că Miorița este un mit au fost contraziși de cei ce au considerat că acțiunea din Miorița este concretă și are un caracter juridic, o crimă pentru jaf, ca în Baltagul, de Mihail Sadoveanu.

Divergențele dintre savanți provin de la faptul că unii văd în Miorița un text ezoteric, cu conținut abstract, sacru, tainic (mythos) și cu un sens luminos, care ne înalță sufletul până la soare și la puritatea cerului înstelat, pe când alții văd un text exoteric, adică concret, profan, accesibil oricui (logos) și cu un conținut tragic, cu un cioban incapabil de acțiune și laș, care cică ar fi reprezentativ pentru toți românii. Interpretarea juridică se sprijină pe erori metodologice de cercetare a textului, nu poate explica viziunea poetică a ciobanului, jignește demnitatea de român și este o insultă la adresa întregii națiuni. Există două feluri diametral opuse de a înțelege Miorița sau orice alt text cu caracter sacru, cum este și Biblia. De aceea avem drept-credincioși și atei. Drept-credincioșii văd sensul ezoteric, de taină, sacru și plin de sensuri luminoase ale metaforelor din Biblie, pe când ateii se opresc la sensul concret al cuvintelor și nu pot vedea sensul luminos. În privința Mioriței, culmea este că atât cei ce văd sensul sacru, cât și cei ce văd sensul profan, pot avea dreptate, dintr-o perspectivă sau alta: sacră sau profană. Fiecare, cu ce fel de ochelari citește. Am folosit aici cuvântul ochelari în sens metaforic, abstract. Miorița a fost concepută ca un text sacru, plin de simboluri și abstracțiuni, astfel încât conține mai multe idei decât cuvinte. Da, este posibil, deoarece fiecare cuvânt este un simbol plin de multiple sensuri și sentimente, despre care se poate vorbi mult și bine.

Cuvântul „lege” apare în câteva sute de variante ale Mioriței. Unii au crezut că are sens profan, de lege juridică. Alții spun că are sens de lege sacră, religioasă. Dicționarele noastre arată că sensul religios al cuvântului lege este singurul cunoscut în cultura populară orală și e mai vechi decât sensul de lege juridică, încă necunoscut în limba noastră pe vremea scriitorilor noștri clasici. La Alecsandri, Grigore Alexandrescu sau Vlahuță, cuvântul lege are sens religios. Pentru sensul juridic, ei foloseau cuvântul pravilă. În Miorița nu poate fi vorba de o lege juridică, ci e o lege religioasă, sacră. Dumitru Caracostea și Constantin Noica au arătat că lege în Miorița are sensul de „nomos” din greaca veche și nu reglează relația dintre oameni în societate, ci relația dintre om și cosmos sau divinitate. Așadar, o lectură juridică a Mioriței este neîntemeiată. Kindlers Neues Literatur Lexikon, volumul 19 din anul 1992, nu acordă credit interpretării juridice a Mioriței.

Tot despre o lege cu sens religios vorbește și apostolul Pavel din Biblie: „Căci, eu, prin lege, am murit față de lege, ca să trăiesc lui Dumnezeu.” (Gal. 2:19). Metafora morții din Miorița este aceeași metaforă pe care o folosește apostolul Pavel, când zice: „Eu mor în fiecare zi” (1 Cor. 15:31), „Tot așa și voi înșivă, socotiți-vă morți față de păcat, și vii pentru Dumnezeu” (Rom. 6:11). Ciobanul din Miorița, ca și Pavel sau alți autori de texte ezoterice, folosește metafora morții în sensul că se îndepărtează de cele lumești, pentru a se apropia de cele dumnezeiești și de frumusețea paradisului. Acesta e sensul luminos al metaforei morții, nicidecum o moarte adevărată. În mod evident, Pavel, ca și ciobanul din Miorița, nu vorbește de o moarte concretă, cu o descompunere a corpului, ci de o eliberare față de cele lumești. Nunta cosmică a ciobanului nu este o minciună frumoasă, pentru a da un sens sublim morții sale tragice, cum s-a crezut în unanimitate. El nici nu este ucis. Continue reading „Victor RAVINI: Metafora morții ciobanului și moartea metaforei” →

Carmen GIGÂRTU: Zâna Zânelor

Sub cerul parfumat cu tei al lui iunie,cu mulţi ani în urmă, pe vremea când aveam cinci ani, am plecat singură de acasă pentru a mă duce la bunici. Pentru a ajunge la ei trebuia să trec printr-o frumoasă pădure de stejar. În mijlocul pădurii erau câteva căsuţe, în care locuiau oameni foarte în vârstă. Îi cunoşteam pe fiecare în parte. Ştiam fiecare copac, fiecare floare. Totul a fost bine şi frumos în drumul meu. Admiram verdele ierbii, ascultam ciripitul păsărelelor, priveam frumuseţea albăstrelelor de pe marginea potecii. Mă bucuram de blânda adiere a vântului şi mângâierea soarelui, până când m-am apropiat de casa vrăjitoarei. Am simţit cum un frig mă cuprinde şi frica mi se cuibăreşte în suflet. Am alergat pe poteca îngustă privind doar înainte. M-am oprit la marginea pădurii, unde era o troiţă.

Pentru prima dată i-am păşit pragul şi am fost copleşită de frumuseţea acelui chip minunat ce mă privea cu blândeţe şi dragoste. Ştiu că m-am lăsat în jos şi am luat figura Gânditorului de la Hamangia.

Nu reuşeam să-mi dezlipesc ochii de la acea imagine minunată care mă atrăgea într-un mod inexplicabil. Niciodată nu văzusem ceva mai frumos, mai minunat. Pictorul anonim realizase o adevărată capodoperă. Portretul era realizat cu mare rafinament, sensibilitate, eleganţă şi lirism. Coloritul intens, dar şi clarobscurul combinatic sugera o atmosferă plină de mister şi graţie divină.

Aveam senzaţia că vibra aerul din jurul picturii. Era o reprezentare a Fecioarei atât de minunată. Fiinţa mea era încântată de acea imagine sacră, care avea pe un umăr soarele, pe altul luna, capul era acoperit de un văl cu stele, ochii păreau vii şi zâmbetul atât de blând. Nu ştiu cât timp am stat contemplând acel chip neasemuit de frumos. Când am ajuns acasă am dat buzna în atelierul bunicului şi radiind de fericire i-am spus: Bunicule, am văzut Zâna cea bună şi frumoasă! Am văzut-o pe Zâna Zânelor din poveştile tale! Este la fel cum ai descris-o. Are stele în păr şi este tare, tare frumoasă! Este acolo, sus pe deal, în troiţa din pădure.

Bunicul şi-a pus rindeaua pe tejghea, m-a luat în braţe şi am văzut cum o lacrimă i se rostogolea pe obraz. M-a mângâiat pe frunte şi cu vocea tremurândă mi-a spus:”Ţi-am spus multe poveşti, dar acum am să-ţi spun cea mai frumoasă, cea mai adevărată şi cea mai minunată poveste. Am să-ţi spun povestea Zânei celei bune şi frumoase, povestea Zânei Zânelor, povestea Fecioarei Maria care a născut pe Mântuitorul omenirii.”

————————

Carmen GIGÂRTU

Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a IV-a)

„Conştiinţa de neam este aceea care,

întemeindu-se pe amintirea vastului

teritoriu dacic, îi cheamă pe românii

separaţi de vitregiile vremii la refacerea

unităţii prin comuniune de iubire frăţească.”

(Părintele Ioan Vlăducă)

În Dacia străbună, libertatea sălăşluia în fiecare ungher, în fiecare luminiş, în fiecare lucru, în fiecare fiinţă, dar mai cu seamă în fiinţa Omului hărăzit de Dumnezeu să-i stea alături.

În Dacia străbună, s-a format o şcoală a demnităţii, a cavalerismului, a eroismului, a onoarei, a iubirii de Glie şi a dragostei de Dumnezeu, care să dea sens menirii, trăirii, definirii, continuităţii, spiritualităţii sub toate coordonatele virtuţiilor cardinale şi religioase.

În Dacia străbună, s-a dat sens cultului religios, cultului familiei, cultului omeniei, cultului eroului, cultului martiriului, cultului strămoşilor, duhului culturii, cultului ţăranului, cultului ţărânii, cultului lui Dumnezeu, cultului Patriei, cultului nemuririi, cultului Dacului liber.

În Dacia străbună, cultul Dacului liber a constat în cinste, în adevăr, în iubire, în libertate, în dreptate, în credinţă dreaptă, în lupta şi jertfa sfântă doar pentru apărarea pământului străbun şi Altarului lui Dumnezeu şi niciodată pentru alte cuceriri, deşi a existat deseori cazul când duşmanii cotropitori s-au năpustit cu ura lor feroce şi sălbatică să ne sfărâme ţara, dar au fost spulberaţi de vitejii daci, ca praful de pe pământ când îl scurmă furtuna năprasnică.

În Dacia străbună, toate migraţiile, toate năvălirile, toate invaziile, toate poftele samavolnice au fost biruite, chiar şi după unele căderi, chiar şi după unele frângeri. Înfrângerile n-au avut loc niciodată prin luptă, ci doar prin trădare, mai ales cea lăuntrică, trădare care s-a accentuat dea lungul timpului, menţinându-se linia profund făţarnică iudeo-fariseică, excelând marile trădări contra lui Burebista (82-44 a.Chr.), Hristos, Decebal, Regalian (258-268), Ahtum (Ohtum) (1000-1030) de către aliatul său Chanadinus, Asan I, Petru Asan (trădaţi de bizantini), Borilă Asan (trădat de nepotul său Ioan Asan), Mircea cel Bătrân, Vlad Dracula (trădat de Iancu de Hunedoara), Vlad Ţepeş (trădat întâi de Matei Corvin, apoi de boierii cumpăraţi de Laiotă Basarab), Doja, Radu de la Afumaţi, Petru Cercel, Mihai Viteazul (trădat de habsburgi), Ioan Vodă Viteazul, Horia, Cloşca şi Crişan, Ionochentie Micu-Klain (trădat de Maria Tereza, de Francisc I şi de Papa Benedict al XIV-lea (1740-17589), Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Antonescu, Ţara şi Armata (trădaţi de regele Mihai de Hohenzollern), trădarea cea mare a poporului român creştin ortodox şi a elitei sale spirituale începută în secolul al XX-lea şi continuată mult mai aprig în secolul XXI.

Între aceste trădări seculare regicide şi fraticide, s-au întreţăsut şi trădarea prin uniaţia religioasă, cea prin odioasa înţelegere maghiară „unio trium nationum”, precum şi cea dublă a nobilimii române din Ardeal în secolele XIV-XV, sub vasalitatea cotropitorilor maghiari. „Trădarea cnezilor şi voievozilor români pentru parvenire în noua societate, transformarea lor în nobili, a fost şi o trădare de sine, a propriei fiinţe, ei deznaţionalizându-se. S-au lepădat şi de ortodoxism şi au comis şi o trădare religioasă.” (Mircea Bălan, Istoria Trădării la Români. Vol. I, De la Origini până la Mihai Viteazul, Ed. Eurostampa, Timişoara, p. 27)

Măsurile „nobile” luate de regele maghiar Ludovic I, pentru întărirea suzeranităţii sale asupra Transilvaniei, contra nobililor români, care se doreau reînnobilaţi, vizau în primul rând caracterul confesional, care se răsfrângeau apoi implicit şi asupra celui naţional. „O dată cu trecerea la catolicism, nobilii români sfârşeau prin a fi asimilaţi de nobilimea maghiară. Cazul cel mai ilustru şi totodată cel mai concludent este cel al Hunianzilor: familie de nobili români – originară din Ţara Românească -, ea s-a maghiarizat, în cele din urmă, odată cu îmbrăţişarea catolicismului.” (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Univers Enciclopedic, Bucureşti-2002, p.77)

Trădarea cu „sânge albastru” nu i-a cuprins doar pe nobilii ardeleni, ci şi pe mulţi dintre voievozii din Ţara Românească şi din Moldova, astfel: unii s-au turcit, alţii s-au catolicit, unii s-au calvinit, alţii s-au fanarizat sau s-au slavizat, deznaţionalizându-se, dezromânizându-se, în aşa fel încât plaga trădării să se întindă până astăzi când sus de tot, la vârf să nu mai avem nici daci, nici valahi, nici români, nici creştini ortodocşi într-o ţară eminamente ortodoxă.

Peste Patria însângerată – Grădina Maicii Domnului în care s-au trădat, s-au vândut şi s-au omorât Voievozi, Domnitori şi Conducători, cade Blestemul (Dreptatea) lui Dumnezeu de a avea conducători neromâni şi necreştini, adică cei „pe care-i merităm.”

În Dacia străbună – peste Ţara Dacului liber, s-au năpustit mai apoi către ceasul cel din urmă, adică cel de astăzi, apocalipsa lăuntrică (slugoii, laşii, mişeii, alogenii şi trădătorii), încercând să Re-răstignească Adevărul şi pe cei care cred cu tăria fiinţei lor jertfelnice în El, chiar dacă pentru mulţi El, nu mai există, iar pentru ceilalţi Adevărul nu mai contează. „Nu ştiu cât contează, spune Alexa Visarion, în ziua de astăzi, adevărul… Nu mai ştiu dacă degradarea susţinută şi aclamată într-un climat vicios de prostie agresivă şi ticăloşie interesată mai poate fi oprită… Nu pot şti dacă mistificarea în care ne place să vieţuim dintotodeauna în spaţiul miticist are acum momentul ei de desăvârşire sau încă proliferează… Ştiu sigur, din nefericire, că ceremonialul oficializat al mediocrizării ne cuprinde victorios existenţa.” (Alexa Visarion, Cealaltă scenă, Ed. Ideea Europeană, Bucureşti-2020, p. 20)

Marea conspiraţie Atee a prigoanelor şi persecuţiilor antiromâneşti şi anticreştine, declanşată furibund în veacul al XX-lea, s-a năpustit asupra elitelor Valahilor ortodocşi şi a falangelor lor, Traianii-Daci, care au umplut Temniţele, au ars pe rugul aprins al torturii, au răbdat infernul anchetelor, au prisosit iertarea pentru călăi, au străbătut purgatoriul agoniei teroarei atee, dar şi-au pus nădejdea în Mântuitorul Iisus, oferind în Jertfa lor curată şi sfântă Dumnezeeştile virtuţi: adevărul-credinţa-iubirea. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: TRAIANII noştri DACI (partea a IV-a)” →

Ben TODICĂ: Narcisa secolului XXI sau Metamorfoza Morții

O poartă a vitejilor daci, materia neagră și fluidă a universului care ne poate purta constelația dintr-o dimensiune în alta. Ce este universul, ce suntem noi decât închipuiri ale conștiinței noastre, care ne joacă într-o scenă shakespeariană a unei realități create. Nimic nu e adevărat, ci doar reprezentări matematice ale subconștientului observator și dibaci, care se hrănește cu violența pentru a fi rege. Există un sistem care ne generează pe noi și experiențele nostre. Realitatea netrăită nu te satisfice și atunci o inventezi. Îți place chinul? Moartea? Noi suntem personajul din povestea pe care o spune creierul nostru. Suntem înconjurați de imbecili care suportă virtual viața altora și nu sunt capabili să și-o trăiască pe-a lor și atunci se conformează „dumnezeilor” dați. Fugim de povestea noastră. Lași. Nu știm să trăim în nemurire, nici în infinit care e de fapt același și atunci ne creăm coșciuge, secte, culte, gășcuțe etc. Ne predăm viața și talentul dat. Fugim de experiența culorilor, a mirosului, a luminii, a greutății, a binelui și răului, a emoțiilor, trădând instinctul sau prezența din cămăruța sacră. Fugim de iubire, fugim de moarte. Și atunci întreb: emoțiile ucid sau construiesc?

Prietenul meu din copilărie, Iulian Topală se inspira din natură în lucrările sale inginerești. Îmi spunea că nimeni nu a putut perfecționa sistemele existenței decât natura însăși și atunci când ai o problemă adresează-te ei pentru că înțelepciunea vine de la bătrâni și nimeni nu-i mai bătrân ca universul. Mă doare sufletul când citesc că Vaticanul are 84 de km de rafturi cu înțelepciune culeasă de mii de ani din imperiile cucerite și nu o împărtășește cu specia umană. Se preferă sloganul care spune că noi suntem aici pe pământ, nu ca să aflăm adevărul ci doar ca să creștem. Să creștem coarne!? Păi, la ce ajută cărțile dacă nu le fructificați?

Aseară la cină, în bucătărie, în timp ce se pregătea masa am zărit la spălat, în chiuvetă, pe marginea castronului cu salată o omidă mare și verde de vreo 5 centimetri care se bucla țanțoș pe dunga vasului. Am luat-o și am pus-o în coșulețul cu resturi de vegetebile pentru îngrășat grădina, pe câteva frunze de ceapă. Nu i-a prea plăcut. A stat blocată un pic, poate paralizată de vaporii cepii care, după ce a îmbătat-o un pic a făcut-o să se onduleze țanțoș printre coji. Am zis că poate o dor ochii săraca, așa că am luat-o și am pus-o afară în balcon pe o frunză de narcisă într-un ghiveci. Asta se întâmpla cam pe la alegerile din România. A doua zi, am găsit omida atârnată sub frunză cu capul în jos. Credeam că a murit și cum respect mormintele am lăsat-o în pace. „O s-o mănânce vreo pasăre”, mă gândeam. Că așa ne arătase învățătorul nostru prin clasa a treia, domnul Ion Mustață cum vrăbiuțele mănâncă omizile de pe copacii din livada din dosul școlii. Domnul învățător, om foarte de treabă, mai trăgea el cu țoiul două prune din sticla pe care fratele meu Ghiță i-o descoperise în rezervorul de apă, de la buda (wc) școlii și l-a făcut de baftă la director și care, tot el, domnul Mustață a chemat-o pe mama la școală că nu-mi făcusem temele de casă „cum trebuie” de am luat o bătaie de la mama de a râs toată clasa de mine. Dar am crescut să fiu obișnuit cu ele, ca să nu-mi doresc moartea, că până am terminat școala generală din Ciudanovița, am mai luat vreo zece bătăi.

După mai mult de o săptămână, ca un elev cuminte și silitor am venit și am văzut că omida se îngroșase și din trup acum se mișca să iasă un cap cu aripi și piciorușe. „Uaaa!”, am exlamat. Asistam la o naștere. Parcă era același cap de omidă, însă mai mare și cenușiu acum din verde cum fusese înainte, a ieșit afară gri și după câteva dezmeticiri și-a luat zborul… „Tată!”, exclamând din nou a bucurie. Un fluture de noapte, un strigoi spuneau băbuțele la țară și aveau dreptate, dar de unde știau ele asta că nu erau școlite ca noi azi. Într-adevăr fluturele este sufletul viermelui mort. Asistam la un miracol pe viu. Iată răspunsul naturii după spusele lui Iulian Topală – rezolvarea misterului morții.

E o chestie și cu moartea asta despre care nu se învață în școli. „Toți fug de subiectul ăsta ca de moarte”, e un fel de meditație violentă pentru spectator, pentru familie și cei prezenți din jur, însă ce se întâmplă înăuntrul minții omului atunci când se desparte trupul de suflet îmi imaginez acum că e ca un fel de metamorfoză asemănătoare cu cea a fluturelui.

După un pic de documentare am aflat că atunci când începe procesul de transformare, viermele nu știe ce i se întâmplă. El crede că e bolnav. Celulele imunitare ale omidei atacă procesul de schimbare a celulelor, ca pe un virus, ca pe o boală ca să păstreze sănătos corpul, ca să oprească schimbarea în fluture. Ele își fac datoria. Celulele imunitare atacă și omoară continuu încât la un moment dat nu mai pot face față împotriva năvălirii mulțimii celulelor de transformare. Celulele viermelui sunt înnecate, înăbușite, inundate încât nemairezistând celulele viermelui se lichefiază și apoi sunt remodelate într-o constructie fină de zburător, se transformă în fluture. Adică ți-e silă și frică de vierme, iar când devine fluture, mori de admirație și ți-l dorești în colecție. Extraordinar!

Din punctul de vedere al viermelui este groaznică moartea și plină de lacrimi, durere și suferință, atât fizică, dar și conștientă. Tot universul este în mișcare și în sărbătoare, pentru că dacă vom coborî la nivel atomic, nimic nu e lipsit de conștiință și în această ecuație putem susține că tot universul e o aglomerare de conștiințe a cărei sumă e Dumnezeu. Dacă nu există materie moartă, atunci nu există moarte. Deci nu se moare. Este o trăire infinită în infinite direcții.

Imunitatea viermelui în lupta ei demonstrează că această schimbare nu este binevenită. Lupta celulelor imunitare ale omizii în omidă se dă pe viață și pe moarte până când acestea sunt cotropite de mulțimea celulelor atacante. Din punctul de vedere al fluturelui este o nouă naștere, o nouă creație. Depinde din ce punct de vedere privești transformarea. Al omizii? Este sfârșitul.

Continue reading „Ben TODICĂ: Narcisa secolului XXI sau Metamorfoza Morții” →

Alexandru NEMOIANU: Răul care ne bântuie

Este suficient să ne uităm în jurul nostru și să vedem că suntem bântuiți de un rău și fizic dar mai ales sub forma unei stări de spirit. Un rău pe care Ștefan Augustin Doinaș îl numea, “un rău de porți deschise și de ferestre sparte”. Este un rău care este al capitulării, al sentimentului că nu mai este nimica de făcut. Iar dacă vom privi încă mai atent vom bagă de seama că această stare de spirit capitulardă a fost inoculata, de cel puțin două decenii, prin surse veninoase care urăsc și Neamul Românesc și obiceiurile lui, și mai ales credința lui. Sunt veninoasele ,,apelurilor” vehiculate prin Organizațiile Ne Guvernamentale, aceste tribune ale neadevărului și ale otrăvilor spirituale și morale. Dramatic aceste apeluri veninoase au fost acceptate de către prea mulți și mai ales prea mulți oameni tineri. Acestor apeluri veninoase le este datorată starea de pesimism care domină, de negativitate și îndărătnicie în neadevăr. Căci pesimismul și negativitatea nu provin din prea mult rău, provin din plictiseală și lâncezeală morală. Iar acest proces de otrăvire a început mai demult. A început din momentul în care țărănimea românească a fost marginalizată, și supusă unor încercări enorme de a fi distrusă. Cei care vor răul Românilor au știut și știu că vlagă românească și singură lor nădejde de mai bine sălășuiește în țărănime, în tot ce reprezintă ea, în ,,satul” românesc.

Ca și clasa socială țărănimea este existențial optimistă. Țăranii nu trăiesc după “calendare” oficiale, ei trăiesc sub rânduiala lui Dumnezeu și în grijă lui Dumnezeu. Știind că viață lor stă sub voia Celui care rânduiește ploaie la vreme, Tăranii știu că lumea are și rost și Creator. Ei nu bănuiesc acest lucru, îl ȘTIU. Iar fiind optimiști ei sunt sursa veseliei. Acest lucru îl știm toți. Toate bucuriile reale și toate sărbătorile reale sunt dorite a fi trecute în sate și cu obiceiurile satelor. Aceasta este o tradiție și o tradiție nu se alcătuiește decât pornind de la un adevăr. Dar acestea fiind spuse să revenim la cele din jurul nostru.

Cei plecați, de voie sau nevoie, din sate și urmașii lor au devenit mulțimea fără chip a orașelor. O mulțime care trăiește după “programul” celor care îi folosesc și la voia lor. Sunt cei care ajung să creadă că laptele ,,crește” în magazine și cârnații în fabrici. Sunt cei care sunt mânați de zvonuri și care se închină la muzica metalică și la “apelurile” lui Soros, cei care bântuie fără rost și #rezist fără rost. Sunt cei care dimineața se joacă iar după amiază, plictisiți, încep să chinuie pe cei din jur sau pe ei înșiși. Cei care trăiesc captivi unor patimi, droguri, erotism, sau cine mai știe ce. Iar toate aceste patimi conțin același mecanism rudimentar. Pentru a fi satisfăcute “doza” trebuie mereu mărită și finalmente ele sfârșesc într-o plictiseală mortală și apoi în moarte, fizică și spirituală. În locul Neamului și a Credinței strămoșilor lor, ei ajung să se rătăcească în tot soiul de “secte” și “culte” dubioase și ucigătoare, iar alții eșuează direct în ateism. Căci ateismul este semnul unor vremi anormale, el însuși fiind un fenomen anormal. Ateismul contrazice un sentiment înnăscut, acela că lumea are și un rost și un Creator. Dar ateismul este o credință a disperării și o închinare la “cel rău”.

Dar există cale de ieșire. Este și ar fi suficient să ne scuturăm din letargia bolnavă în care am fost aruncați de șocul informatic otrăvit lansat prin ONG-uri și alte surse “globaliste”.

În primul rând se cere eliminat “statul paralel”, cel care face cu putință abuzurile, corupția și posibilitatea de manipulare. Toate instituțiile de autoritate trebuiesc subordonate trupului ales, Parlamentului. Spiritul și litera Constituției trebuiesc urmate în totul, inclusiv în ce privește autoritatea îngrădită a președintelui,imposibilitatea ca acesta să devină dictator.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Răul care ne bântuie” →

Alexandru NEMOIANU: Vatra strămoșească

Pentru Neamul nostru românesc începutul și sfârșitul au fost și sunt Satul. Cei care nu își au originea într-un sat nici nu sunt Români. Cei care nu mai aparțin unui sat încetează să mai fie Români.

Iar cu asta ne putem întreba: ce înseamnă să fi parte a unui sat și deci să rămâi Român? Înseamnă să poți deschide ușa unei case căreia să îi spui ” a noastră”. Nu este doar casa ta, este casa celor din care cobori, a celora al căror chip îl porți pe față, a celora care îți bântuie visele, a celor care așteaptă Învierea în mortaria de pe „cracul Bolgii”. Mai înseamnă și bucata de pământ, zăbran, livagie, fâneață, în care strămoșii tăi au trudit, în care ca și copil te-ai jucat, în care ca june, poate ,ai văzut alesul sau aleasa inimii.Este pământul care,odată mai mult și odată mai puțin, a pus pe masă bucată de coleșa sau pâine. Este pământul pentru care întotdeauna ne-am rugat și ne rugăm. Iar acestea toate înseamnă respectul pentru cea mai solemna făgăduință omenească: sa nu uităm niciodată ceea ce datorăm strămoșilor!

Casa strămoșească și pământul strămoșesc nu sunt ale „noastre”, celor care pentru încă o vreme scurtă mai facem umbră pământului: ele sunt ale întregului neam din care coboram: ieri, azi, întotdeauna.

Este o poruncă pe care o știm toți din prima clipă a înțelegerii: casa și pământul strămoșesc nu se vând! Niciodată, sub nici o împrejurare. Încălcarea acestei porunci te pune sub blestem în veșnicie.

Pot fi Iudee care își vând avutul strămoșesc, își vând de fapt neamul. Ei vor primi cei 30 de arginți, dar nu se vor bucura de ei!

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Vatra strămoșească” →

Alexandru NEMOIANU: Statornicia satului românesc

De foarte mulți ani satul românesc este atacat,insultat,amenințat cu distrugerea, minimalizat. În ciuda tuturor acestor nedreptăți satul românesc se încăpățânează să existe, să funcționeze, să fie viu și să lupte cu înverșunare pentru starea lui. Aceasta ură împotrivă satului a fost comună tuturor regimurilor politice românești. Uneori aceasta ură a fost îmbrăcată într-un limbaj lacrimogen sau „sămănătorist” ori într-o indiferență agresivă; alteori (sub comunism) ura a luat forme bestiale, demonice.

Mai întăi se cuvine repetat că într-un clasament al sistemelor de organizare omenești satul românesc ocupă un loc de frunte. Comunitatea sătească a făcut posibila existența și continuitatea omenirii iar în momentul de față, aceiași comunitate sătească, rămâne model care va asigura viitorul. Împrejurarea că aparent numărul satelor și locuitorilor satelor scade nu trebuie să înspăimânte. Asemenea fenomene au mai avut loc în trecut și cei care se grăbesc să intre în mizeria urbană curând vor avea ocazia să regrete amar decizia făcută. Iar cu aceasta să înțelegem de ce comunitatea sătească rămâne ca model pentru viitor. Iar la asta se adaugă o împrejurare care nu a fost suficient subliniata.

Comunitatea sătească este alcătuită din oameni liberi. Oameni care nu primesc comanda și nu sunt înregimentați unui program,oameni stăpâni pe timpul lor și pe voia lor. Aceasta nu trebuie să însemne că erau lipsiți de griji și de nevoi, din contra. Țăranii erau și au rămas împovărați și hăituiți dar asta nu schimbă împrejurarea că au fost și rămas oameni liberi. Libertatea este o condiție anevoioasă și eroică în același timp. În această înțelegere este limpede că doar condiția de țăran liber poate fi opusă lucrătorului de fabrică și în general a “salariatului” , care este la voia celui care îl plătește. Doar “țăranul” poate distruge conspirațiile și încercările de subjugare ale “omului”.

Comunitatea sătească este în primul rând o comunitate spirituală, duhovniceasca și prin aceasta stă peste orice fel de organizare sau identificare, fie ea de teritoriu, de “sânge” sau, mai rău, de ideologie politica. ”Comunitatea spirituală” înseamnă unitate de “lege și limba”. Sub acest semn au trăit Romanii în trecut și sub acest semn vor trebui să trăiască pentru a avea viitor. Începutul satelor se pierde în negura vremii. Oricum, săpături arheologice au atestat existența unor așezări de tip sătesc,pe teritoriul de azi al României, încă din vremea Neoliticului. Prezența structurilor sătești este documentata, pe același teritoriu, în tot cursul „mileniului întunecat” și mai apoi.

Cu toată dreptatea se poate spune că Poporul Roman s-a format „într-un sat”!

Atunci când satele încep să fie pomenite în documente scrise, deci din veacul XIII, ele apar că niște structuri sociale de o complexitate tulburătoare. Erau structuri omenești care aveau în comun un teritoriu, pe care îl știau al lor „din veci”. Fiecare familie avea în proprietate pământ arabil, livadă și fâneață,iar întreaga comunitate avea în devălmășie folosul pădurii,apelor și pășunilor montane. Pământul în devălmășie sub nici o formă nu putea fi înstrăinat,sub osânda blestemului comunitar. Dar dincolo de această realitate economică și socială care, inevitabil, era cea surprinsă în documentele scrise,satul era o fascinantă comunitate spirituală.

Întreaga așezare și rânduială se așezau în jurul Bisericii și de fapt,într-un înțeles mai adânc, satul era chiar Biserica, totalitatea poporului rugător. Din această realitate primă decurgeau toate celelalte: sentimental familiei, grija de copii și de buna lor creștere, solidaritatea comunitară. Nu este deci de loc surprinzător că aceste trăiri spirituale s-au exprimat în afară în frumusețea portului și a spuselor. Satul românesc unea ideal ,”eleganța cu demnitatea și demnitatea cu modestia”. Într-o asemenea organizare conducătorii sau,mai exact, fruntașii, se impuneau firesc. Ei erau aceia care dovedeau mai mare pricepere, erau aceia pe care, într-un chip deodată exact și emoționant,documentele îi numeau,”oameni buni și bătrâni”. Desigur ar fi greșit și naiv să ne imaginam că în toate satele și în toată vremea lucrurile s-au dezvoltat numai bine și în chip ideal.Ceea ce este important este faptul că satul oferea cadrul care făcea cu putință ca lucrurile să se poată dezvolta Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Statornicia satului românesc” →

Vavila POPOVICI: Ura din sufletele unor oameni

„Compasiunea este baza moralității.”

Arthur Schopenhauer

Joi seara, am aflat că Președintele Statelor Unite Donald Trump și Prima Doamnă au fost confirmaţi pozitiv la corona-virus, după ce consiliera sa Hope Hicks care l-a însoțit și la dezbaterea cu Joe Biden de miercuri, a fost de asemenea testată pozitiv. Președintele declarase joi noaptea, la Fox News: „Hope Hicks, care a muncit foarte mult, fără să facă nici măcar o mică pauză, tocmai a fost testată pozitiv la COVID-19. Teribil! Prima doamnă şi cu mine aşteptăm rezultatul propriilor teste. Între timp, vom începe procesul de carantinare”. Donald Trump a confirmat rezultatul pozitiv al testului său vineri dimineața.

Hicks începuse să aibă primele simptome miercuri seara, în timp ce se întorcea de la un marș din Minnesota, fiind izolată de îndată la bordul avionului de ceilalți pasageri, a dezvăluit pentru Associated Press un oficial al administrației prezidențiale care a făcut declarații sub condiția anonimatului.

Diagnosticul lui Trump vine ca o lovitură pentru campania sa cu doar o lună înainte de alegeri. Medicul Casei Albe a transmis că președintele va rămâne izolat la reședința sa de la Casa Albă pentru cel puțin 14 zile, în funcție și de starea sa de sănătate, și cum acesta se simte bine, își va îndeplini îndatoririle din carantină. Dar, va fi nevoit să-și anuleze marșurile electorale în statele cheie precum Wisconsin, Florida și Arizona. Va fi pusă sub semnul întrebării și participarea sa la a doua dezbatere electorală programată pentru 15 octombrie. Vicepreşedintele Mike Pence va prelua conducerea SUA, dacă Trump nu va mai avea capacitatea de a o face, şi îl va notifica în acest sens.

La aflarea acestor vești, mi-am zis: Dă-le Doamne sănătate! Și mulți, foarte mulți cetățeni ai acestei țări au simțit la fel, au avut sentimentul de compasiune și de speranță în bine.

Au fost și unii care s-au bucurat, pregătindu-și armele de luptă, crezând că acum este momentul „să tragă”… Și m-am întrebat cu adâncă tristețe, cum te poți bucura de răul produs cuiva? De Continue reading „Vavila POPOVICI: Ura din sufletele unor oameni” →