Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ ! (partea a II-a)

„Tu nu eşti nou, dar dintre vechi Întîiul aici

Lăsat în grai să sângere s-ar cuveni. Nu piere

Urma eroului, doar se îmbracă în foc şi devine

Icoană în grinda nemuritorilor.”

(Ioan Alexandru)

În Ţara Dacului liber, Glia străbună îşi purta Apele sfinte la sân, îmbrăţişând cu braţele sale vânjoase şi darnice, şirurile milenare de Munţi – Cetăţi – Altare de slujire a Neamului.

În Ţara Dacului liber, chezăşia o purta Dragostea de Dumnezeu şi Iubirea de Moşie.

În Ţara Dacului liber, ofrandă se aducea din toate roadele pământului, din tot ceea ce se semăna, din tot ceea ce natura oferea în rodul ales şi din viaţa care prin moarte învia.

În Ţara Dacului liber, visele se întrupau Sibilelor frunţi peste care susurau strălucind diadema Apelor-steme, ca Nistrul nicicând să-l înfrunţi, sau Oltul şi Mureşul, Siretul şi Prutul, Bistriţa şi Târnava, Crişul şi Timişul, Jiul şi Argeşul, Buzăul şi Dunărea albastră săltând Voievodal cu toiagul Vlădicesc peste timpul ce se scurge şi vremea menirii sihastră.

În Ţara Dacului liber, Patria era Fiica lui Dor-Împărat care a strâns Roşul – sângelui martiric şi l-a pus pe steag lângă Galbenul de aur al iubirii, lipit de Albastrul cerului meleag.

În Ţara Dacului liber, lumina se înveşmânta în Cuvântul ei risipit în mărgăritare ca să ducă faima Voievozilor daci, dincolo de spaţiu şi de timp, în toate cele patru mari puncte cardinale.

În Ţara Dacului liber, toate Râurile Gliei străbune se varsă-n Istorie, dinastice în timp şi în glorie având heraldică domnească pecetluită peste undele lor surâzătoare, purtătoare de viaţă.

În Ţara Dacului liber, Munţii Carpaţi şi Frăţânii lor, Bătrânii Dobrogei, poartă în sânul cald toate ctitoriile ancestrale, voievodale, vlădiceşti, boiereşti, răzăşeşti, peşterile haiducilor ori cele cu pustnici.

În Ţara Dacului liber, fluturii planează în roiuri de curcubeu printre mieluşeii zburdalnici şi iezii neastâmpăraţi, iar vântul resfiră flori pentru mirificele albine,ce le vor adormi curând în mierea vieţii, în timp ce tăcerea greierilor, în refacere după madrigalul de seară şi de noapte, îşi pregăteşte sub buclele aurii ale secarei următoarele lor fermecătoare concerte.

În Ţara Dacului liber, lumina foşneşte cu aur peste brocartul ancestralilor Brazi, împământeniţi de Tatăl ceresc, de la începutul lumii peste această Vatră a armoniei celeste.

În Ţara Dacului liber, voioşia, bucuria, umorul, cântecul, jocul şi poezia au netezit permanenta transhumanţă înspre calea pururei transcendenţe, în aşa fel ca folclorul nostru regal, pornit de la bunic la nepot, să suie-n ceruri la străbuni cu privighetori şi ciocârlii cu tot.

În Ţara Dacului liber, Primăvara deschide hrisovul Anului prin magul Ghiocel, prin seraficul ciripit de păsărele, prin Vestalele ce ţes covorul de smarald al ierbii, prin seva ce desface mugurul în verdele imperial al vieţii pregătind cu alai împărătesc Sărbătoarea Dumnezeirii – Învierea Domnului, care împărtăşeşte Frumuseţea divină sufletelor frumoase.

În Ţara Dacului liber, Vara regină, majestuoasă, impudică, ispititoare şi pură, ca Rugul aprins al spiritualităţii noastre proverbiale, se-aprinde în tinda chindiei ţărăncii frumoase, cu sânii nuferi dalbi, lăsându-şi valurile moi de mătase să prindă contur pe malul apei, cu sălciile smerite în care clipocesc peştii argintii, umbrindu-le după-amiaza cu gene ei lungi de azur.

În Ţara Dacului liber, vibraţiile de velur ale Toamnei bogate, ispiteau surâsul de soare ca să picure-n struguri sublimul adevăr, iar frumoaselor Dochiţe venite la cules, vântul răsfăţat să le mângâie buclele rebele, dând tonul cântecelor şi chiotelor înnobilate de Cotnarul auriu.

În Ţara Dacului liber, Iarna se îmbracă cu Iia de nea a creştinului ortodox, cernind peste cuşmele dace ale caselor primitoare Colindele Naşterii Domnului şi cele ale Născătoarei, aşternând peste urmele paşilor colindătorilor grăbiţi de prichindei, tineri şi seniori, hlamida sa princiară, căreia i s-a conferit Ordinul Mihai Viteazul, încrustat cu heraldica Crucii biruitoare.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: AVEAM O ȚARĂ LIBERĂ ! (partea a II-a)” →

Alexandru NEMOIANU: Smintelile

În Evanghelia Sfântului Luca,cap.17;1 Mântuitorul spune, ”cu neputință este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care vin!” Sunt cuprinse aici câteva lucruri esențiale.

În lumea căzută, ca urmare a păcatului strămoșesc, ispitele vin și ele vin prin lucrarea necuratului și au consecință prin căderea în ele, din libera voie a omului. Dar în același timp păcatele comise și perpetuate și mai mult, înfățișate ca model și cale de urmat, sunt vina exclusivă a celui care le comite. Iar cel care le recomandă și duce în cădere pe mulți își adună enorma osândă. O osândă atât de mare încât Iisus exclama “vai” pentru aceia. Toate cele pomenite merită o privire încă mai atentă.

Aducând în lume păcatul, și prin el moartea, diavolul a obținut asupra lumii o stăpânire pe care însuși omul i-a conferit-o, prin neascultarea față de Dumnezeu și supunerea către cel rău. În acest fel, din pricina păcatelor omenești, necuratul a ajuns “stăpânitorul acestei lumi”. Este doar datorită dragostei infinite și milei lui Dumnezeu că oamenii nu sunt nimiciți de cel rău. Dar prin propriile lor puteri oamenii nu mai erau capabili să se mântuiască și să devină ceea ce, la început, au fost. Era nevoie de intervenția directă a lui Dumnezeu și ea a fost făcută prin întruparea Fiului lui Dumnezeu și prin șederea Lui între oameni prin jertfa de pe Golgota și prin glorioasa Înviere. În această privința un foarte important, tainic eveniment a avut loc și el ne este relatat în toate cele trei Evanghelii “sinoptice”.

Imediat după Botezul în Iordan, Mântuitorul a fost purtat “de Duhul” în pustie (în pustia Carantaniei) și acolo El a postit vreme de patruzeci de zile. Atunci de El s-a apropiat ispititorul.

Ispititorul nu știa că în față lui se află Fiul lui Dumnezeu, știa doar că “ceva” neobișnuit se întâmplă și categoric era îngrozit. Profitând de ceea ce era limpede, ca om, Mântuitorul era istovit și era flămând, ispititorul a căutat să îl “doboare” , să oblige la reacții contrare voinței și planului divin.

Aceste ispite au fost trei. Dar ele sunt “tipul” tuturor ispitelor pe care le oferă necuratul, în infinite forme, dar care toate, se reduc la aceste trei “tipuri”.

Necuratul a spus, ”zi acestor pietre să se facă pâini”. A încercat să așeze dorința materială peste puterea duhovnicească. Mântuitorul l-a respins aducându-I aminte, ”că nu numai cu pâine se va hrăni omul..”. Dar câteva lucruri trebuiesc nuanțate. De ce nu a făcut necuratul pietrele pâini? Era mai tentant. Nu le-a făcut pâini, deoarece NU putea. Necuratul nu poate face, poate oferi iluzie și ispită. Iar în oferta “pâinii” vedem ispita: bogăției, luxului, desfrânării, ”consumarismului”. A doua ispita a fost mai subtilă și ea se adresa mândriei, credinței în “deștăptăciune,. Necuratul citează din Scripturi, ”Îngerilor Săi va porunci să te apere..”. Iarăși este de nuanțat că citatul este incomplet, trunchiat. Este clara metodă a necuratului (să nu uităm că satana înseamnă “cel care dezbină”, iar diabolos înseamnă “cel care clevetește”,”cel care minte”.) căci nu există metodă mai josnică și mai perfidă de a minți decât folosind “jumătatea” de adevăr. Îndemnul la “provocare” a Creatorului, este respins prin vorbele, ”să nu ispitești pe Domnul..”. Această ispită este provocarea la: minune facilă, la scamatorie, la circ, la amăgire și mai rău, la răstălmăcirea adevărului divin. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Smintelile” →

Emilia STROE-ȚENA: Angellus

Motto:

„Și Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Biblia, Geneza)

Din înălțimea statuilor ce-I reprezintă pe apostolii Mântuitorului și aflate pe frontispiciul catedralei „Sfântul Petru” din Roma, curgeau șuvoaie de apă, lacrimi ale cerului innegurat, ca dintr-un ochi imens, fară odihnă. Catedrala, cu colonadele și cu piațeta sa altădată plină de mulțimi de suflete, prezente acolo în așteptarea celebrării unei solemne liturghii de către un trecător sfânt părinte, părea a nu se ridica din potopul dezlănțuit de mânia divină. În tot acest peisaj acvatic, o voce se auzi, vocea unui singur om, care putea depăși puzderia picăturilor de ploaie; cel ce avea voie să străbată prin ploaie piațeta, doar el, alături de o făclie aprinsă pentru eternizarea momentului. Era papa Francisc, care binecuvânta planeta, rugându-se Domului să ierte păcatele noastre și să ne izbavească de boala recent apărută, care făcea ravagii mai ales in Italia. Revenea în cuvântarea sa un refren: „Nu vă temeți ! Nu vă fie frică ! Aveți credință in Dumnezeu !”

În tot acest timp, miliarde de ochi ațintiți în fața televizoarelor, îl urmăreau cum își poartă pașii dintr-o margine în alta a catedralei, cum ploaia se scurge pe îmbrăcămintea sa albă și cum cuvintele evanghelice se înșiruie ca într-o poveste, cu calmul lor binecunoscut și specific. Sfântul părinte punea în fața ochilor noștri imaginea apostolului Petru și a furtunii pe mare, care-l împiedica să vină la Mântuitorul Hrisos, având impresia că barca se scufundă din pricina valurilor. Atunci Mantuitorul îi spune să nu se teamă, întrucât credința sa va învinge, valurile se vor potoli, iar Petru va ajunge la El. Cuvintele papei Francisc în sunetul ploii trezeau în inimi un ecou de neuitat: „ Nu vă temeți ! Nu vă fie frică !” El însuși părea un apostol venit din vremi apuse spre a ne îmbarca pe noi, cei bolnavi și decăzuți din societatea de azi, pe corabia lui Hristos, arcă sigură și de nezdruncinat, arcă a credinței, smereniei și adevărului.

Odinioară, Francisc din Assisi propovăduia și el simplitatea, căința, smerenia, rugăciunea, ca modalități de conviețuire cu oamenii și cu Dumnezeu. Papa Francisc și-l luase ca model.

Din adâncul inimii, rostind rugăciunea ANGELUS, într-o piațetă umplută doar de stropii de ploaie ce cădeau neîncetat, cu AVE MARIA, in gând, papa Francisc părea să vadă mulțimile de oameni care-l însoțiseră cu un an în urmă în pelerinajul său prin România, când spusese: „Să mergem împreună !”

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Angellus” →

Alexandru NEMOIANU: Conducători netrebnici

Această formulare, ”popoarele au conducătorii pe care îi merită”, a fost repetată până la plictis în vremea în care numeroase țări se găseau sub ocupația comunistă. Cei care o repetau, cu îngâmfare, obrăznicie și fățișă bucurie, erau, mai ales, crainicii posturilor de radio propagandistice (gen,”Europa Liberă-Libertatea” și “Vocea Americii”) și de cei care, după prăbușirea comunismului, s-au grăbit să se pună în slujba unui nou (de fapt foarte vechi) “jupan”. Acești mercenari de duzină, a căror credentiale morale au fost întotdeauna de mucava, mereu au uitat să spună că în Estul Europei popoarele nu aveau nici un cuvânt de spus despre conducătorii lor, ele erau ocupate militar și aflate la voia unui stăpân cu care, culmea cinismului, chiar patronul vânduților despre care pomeneam, căzuse la învoială. Am săvârși un păcat de neiertat dacă măcar o clipă am uita că în Estul Europei comunismul s-a instaurat cu binecuvântarea puterilor “democratice”. Sângele a milioane de oameni nevinovați stă pe mâinile lui Stalin și acoliților lui, dar și ale conducătorilor SUA și Marii Britani. Oricum, iată că istoria s-a dovedit din nou mai ingenioasă decât “laboratoarele” cutăror “înțelepți”.

În momentul de față în Răsăritul Europei, scăpat prin minune Dumnezeiască, de urgia bolșevică, exista si administrații decente. Ele sunt, evident, cu limite, ca toate alcătuirile omenești dar, în esență, sunt decente și reflectă voință și firea popoarelor pe care le conduc.Este nespus de pozitiv faptul că Răsăritul Europei revine la valorile sale tradiționale: dragostea de Credință, Neam și loc, în Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Austria și cam prea încet în România unde, diabolica influență, a lui Soros și ONG-urilor sale, încă amețește pe “imbecilii utili”. Dar, în momentul de față putem spune că în acea parte a lumii “popoarele au conducătorii pe care îi merită”. Culmea este că și singura “super putere”, ”noul imperiu”, USA et. comp, are tot conducătorii pe care îi merită dar, despre acești conducători, câteva lucruri trebuiesc spuse pe șleau.

În momentul de față administrația, cel puțin teoretic, patronată de către personaje sinistre gen Trump,Bolton, Pompeo și alți eiusdem farinae, este în fapt vârful de lance al unei plutocratii fără scrupule, fără milă și fără rușine. Poate inconștient ea este arătarea negativității pure în ofensivă sau, mai răspicat, a unui Satanism fără mască. Că așa este ne-o arată cel puțin câteva fapte.

“Paradisul” infernal al imperiului consumerist se manifestă sub trei forme principale: parazitismul, impostură și parodia. Aceste trei trăsături, trebuie să înțelegem bine, adresează factorii de decizie, pe cei care conduc și profită de sistem si nu Poporul American.

Parazitismul vârfurilor plutocratice este deșănțat. Activitatea lor este de a face tot mai mulți bani și asta o fac mutând industriile producătoare în țări în care munca este plătită la limita batjocorii și implicit, lăsând fără lucru pe muncitorul American, poate cel mai harnic individ pe care l-a cunoscut istoria.

Impostura este probabil cea mai vizibilă formă a sistemului, a noului imperiu. Practica dublei măsurii (una spui și altă faci), a prostituării termenilor și conceptelor (libertate, drepturi civile, democrație) este sistemică. La fel și parodia. Căci ce altă decât o parodie indecentă pot fi războaiele permanente și tot mai sângeroase care se duc prin armata SUA ?

Puternic în toate aspectele tehnice acest imperiu cultivă abandonarea omului în sine,izolarea și divizarea lui. Un abandon la scară planetară ,unde rachetele iau locul Îngerilor și unde tunetul mâniei lui Dumnezeu se aude tot mai deslușit. Câteva aspecte concrete pot ilustra cele spuse mai sus.

Administrația caută să asigure venituri cât mai mari celor mai bogați din SUA și asta în condițiile în care diferența dintre cei bogați și cei săraci este oricum obscenă. Aceiași administrație nu încetează să crească bugetul militar și de securitate și asta în condițiile în care bugetul militar al SUA este mai mare decât al restului omenirii la un loc! La fel de mult se cheltuiește pentru aparatul de represiune intern, poliție, securitate, etc. Un aparat represiv de o brutalitate unica în lume și alcătuit din mercenari sadici și rasiști. Enormele manifestații din Primăvara și Vara 2020 au dovedit cu prisosință acest lucru. Un aparat represiv, a cărui menire este sa apere privilegiile celor 0.5% care stăpânesc 90% din bogăția celei mai avute țări din lume. O stare obscenă! Că aceste acțiuni vor sfârși prin a ruina SUA nu încape îndoială. Semnele se văd încă de acuma: scăderea valorii dolarului, deficitul bugetar copleșitor, reducerea importanței economiei SUA pe plan global, sărăcirea populației SUA, căderea dramatică a credibilității SUA în lume. USA nu mai influențează moral lumea, o bombardează și asuprește. Iar acest lucru poate fi perfect ilustrat prin conducătorii pe care îi are SUA. Aceștia sunt reprezentanții plutocrației celei mai agresive și adesea selectați din rândul câtorva penibile familii. Oameni care nu au nimica în comun cu poporul pe care îl conduc. Indivizi care instigă la război și vărsare de sânge și care adaugă la acestea o imoralitate fără măsură. Ei combină răutatea cu ridicolul. Dostoievski spunea că cea mai eficace cale de depistare a profanării și falsului este de a îi surprinde esența care, întotdeauna, este ridicolul. Dramatică este și împrejurarea că în momentul de față, din frică, din prostie, din lașitate, conștiința civică este inexistentă.

Această conștiință civică este la pământ. Nu din cauza oamenilor, care sunt buni, generoși și harnici peste măsură, ci datorită faptului că ei sunt manipulați, într-o manieră care trece peste închipuirea oricărui om născut în afară SUA, de către un sistem de informare în masă controlat total de către plutocrația care stă și în spatele administrației. În proporție de 90% mijloacele de informare în masă din SUA sunt controlate de patru mari corporații ale căror interese sunt una cu cele ale plutocrației amintite. Pentru oricine vizitează SUA este aproape de necrezut și cu siguranță halucinant faptul că nu există decât o singură opinie (despre problemele majore) și o unanimitate desăvârșită privind calitățile conducătorilor. Ceea ce nu au reușit serviciile secrete din țările comuniste, media din SUA a reușit. De fapt întrebările majore nici nu pot fi puse și atunci când sunt puse ele sunt prezentate ca venind din “afară” sau de la marginea insignifiantă a sistemului. În momentul de față această propagandă a devenit peste măsură de agresivă. Ea s-a identificat cu administrația iar mijloacele alternative de informare sunt atacate brutal, inclusiv fizic. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Conducători netrebnici” →

Nicolae DINA: Adrian Erbiceanu – o viață între zbucium și contemplare

Adrian Erbiceanu

„Același veac, același leat”

(Glossă)

Avându-și originea la curtea regală spaniolă a sfârșitului de secol XIV și reprezentată strălucit în literatura română de Mihai Eminescu, glosa este specia lirică presupunând caracter gnomic și/sau filosofic, din moment ce meditația poetului se face remarcată în enunțuri cu aspect aforistic, sentențios, surprinzând adevăruri general valabile și evidențiind efemeritatea omului și a iluziilor sale, în contrast cu eternitatea timpului.

Toate aceste trăsături apar și în „Același veac, același leat (Glossă)”, creație aparținând poetului româno-canadian ADRIAN ERBICEANU, unul dintre foarte puținii creatori (dacă nu chiar singurul) care s-au încumetat să abordeze acest tip de poezie cu formă fixă după superba scriere eminesciană.

Conform structurii clasice a speciei, și creația lui Adrian Erbiceanu are zece octete (să nu uităm simbolistica cifrei „opt”, ca număr al desăvârșirii, al concordanței în corespondența contrariilor), în strofa nucleu fiind exprimate, aforistic, câteva adevăruri general valabile constatate în timpul existenței umane marcate de trecerea timpului și întărite în strofa a zecea, reluare a celei dintâi în ordine inversă.

Strofa nucleu sau mottoul sugerează principalele teme ale creației, cum ar fi timpul în trecerea sa ireversibilă („Cât timpul risipit în van/ […] /Șterge răbojul an cu an”) și atitudinea „din inocență și răsfăț” în fața vieții, zădărnicia existenței umane văzute ca un „frunziș destrămat”, pe care nu-l trece nimeni cu vederea și nici nu învață nimic din el, autoironia evidențiind un om detașat de întâmplările vieții de zi cu zi ori abordându-le tale quale.

Viața este plină de vicisitudini („Sub greutăți mă încovoi/ Văzând cum toate cad în lut”) și, oricât s-a străduit, poetul nu a reușit să-și împlinească idealurile („Spre țărmuri greu de cucerit/ Mă poartă încă-același dor”), fiindcă „din câte mi s-au dat-luat,/ fără vreo urmă de succes”, nu a realizat nimic, toate au fost doar o „iluzie cu chip uman”, acest lucru aflându-se sub semnul destinului, astfel că acela căruia nu i-a fost dat să se ridice la înălțimea absolutului devine „rătăcit” în propriul sine când „cu umbra, viața o măsor/ rotindu-mă prin zodiac/ precum un bidiviu sub hăț”.

Continue reading „Nicolae DINA: Adrian Erbiceanu – o viață între zbucium și contemplare” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (23) – Georg Wilhelm Friedrich Hegel

„Cine visează să înfăptuiască ceva măreț, trebuie mai întâi să-și verifice forțele și limitele. Cine vrea totul dintr-o dată, nu dorește în realitate nimic și nu va realiza nimic.” – Hegel

Filozofia modernă, și în special idealismul german, continuă să suscite numeroase dezbateri în mediile științifice din întreaga lume, cu privire la considerarea omului ca scop al său însuși și implantării umanității spiritul de dreptate și libertate. Unul dintre cei mai importanți filozofi din istorie a fost Hegel, considerat și reprezentantul marcant al curentului idealist german. A avut preocupări multiple în sfera filozofiei, interesat fiind de politică, logică, spirit și religie, influențat și de perioada istorică în care a trăit, marcată de Revoluția franceză, ascensiunea lui Napoleon și evoluția capitalismului.

Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) s-a născut la Stuttgart, într-o familie protestantă. Tatăl său a fost înalt funcționar la curtea de conturi a ducelui de Wurtemberg, iar mama sa provenea dintr-o familie cultivată de juriști, ea fiind cea care a avut o mare contribuție la formarea intelectuală a fiilor săi până în pragul morții sale premature.

A studiat în gimnaziul din orașul natal, unde a fost un școlar model. Formarea sa la Stuttgart a stat sub principiile iluminismului și s-a bazat pe textele clasice ale Antichității. Hegel a avut o preferință pentru limba și cultura greacă, a făcut anumite traduceri și note de lectură din diferite domenii. Sora sa a mărturisit că el învățase prima declinare latină la vârsta de cinci ani și că perceptorul său i-a oferit o ediție a dramelor lui Shakespeare la aniversarea vârstei de 8 ani. La 10 ani tatăl său i-a dat primele lecții de geometrie și astronomie. Tragediile grecești erau lectura sa favorită. Îl mai interesau, pe atunci, și fizica, și botanica.

În 1788 a redactat un articol cu privire la avantajele pe care ni le procură lectura scriitorilor antici clasici greci și romani. La acea vârstă de 18 ani s-a dăruit teologiei și a intrat la seminarul din Tubingen, pentru a-și realiza studiile universitare. Acolo i-a cunoscut pe Friedrich Holderlin și pe Friedrich Wilhelm Schelling, cu care a legat o strânsă prietenie, „plantând împreună Copacul Libertății”.

Mai târziu a arătat mai mult interes față de filozofie și istorie decât față de teologie. A fost fascinat de lucrările lui Spinoza, Kant, Rousseau și a urmărit cu entuziasm evenimentele Revoluției franceze. În 1790 a obținut titlul de „Magister der Philosophie” cu o lucrare asupra problemei morale a obligațiilor, unde opune dualismului kantian ideea unității rațiunii cu sensibilitatea.

La Berna și Frankfurt trăiește dând lecții, ca profesor particular în diverse familii. În 1801 este docent la Jena. Trece aici drept discipol al lui Schelling, deși era mai în vârstă decât acesta. În 1807 publică lucrarea sa fundamentală „Fenomenologia spiritului”. Între 1808 și 1816 este director de liceu la Nüremberg, și publică lucrarea „Știința logicii”. Este chemat la Heidelberg, apoi la Berlin. Scrie „Enciclopedia științelor filozofice”, în care principiile din Logică își găsesc dezvoltare într-o filozofie a naturii și într-o filozofie a spiritului. Astfel Hegelianismul devine, în Germania, marea filozofie a epocii. Teoria sa, a statului, devine filozofa politică oficială a Prusiei. De la catedra din Berlin este declarat drept filozoful oficial al Germaniei, în plină glorie și activitate. Moare în 1831, la Berlin, victimă a unei epidemii de holeră.

Sunt citate ca lucrări principale: „Fenomenologia spiritului” (1807); „Știința logicei” (1812-1816); „Enciclopedia științelor filozofice” (1817-1830); „Bazele filozofiei dreptului” (1819);„Prelegeri asupra esteticii (1817-1829); „Prelegeri de filozofie a istoriei” (1822-1831).

Hegel a fost preocupat de problematica omului și a societății. A observat specificul problemelor spirituale ale elenismului, ale conștiinței religioase și ale dezumanizării omului în societatea sa; a vorbit despre sentimentul sfâșierii lumii reale pricinuit de dedublarea omului în două lumi: internă și externă. „Omul modern, spunea Hegel, se află în două lumi care se contrazic, intervenind ciocnirea între ideal și real, între necesitate și libertate; istoria trebuie privită ca un proces, o dezvoltare care constituie esența însăși; fiecare epocă are un spirit al ei, există un spirit al epocii. Când un spirit nou preia sceptrul lumii, totul, de la moravuri la filosofie, se schimbă”.

Sistemul lui Hegel este sistemul rațiunii care domină lumea, care se dezvoltă în toate aspectele concrete ale lumii, ale naturii și ale spiritului. Fraza „Ceea ce este rațional este și real și ceea ce este real este rațional” din introducerea la Filozofia dreptului, conține sintetic, ideea centrală a sistemului lui Hegel. El a continuat, ca și Fichte și Schelling, să tragă consecințele metafizice ale marii teze idealiste kantiene. Totuși, acuza constant celelalte sisteme, inclusiv pe cel kantian, că rămân într-o gândire abstractă, pe când gândirea lui dialectică este – procesul mobil de gândire care poate mijloci înțelegerea adâncă a structurii obiectului ei, trecând prin teză, antiteză, sinteză.

De exemplu, de la Ființă se trece la existență (ceva ce este real) prin procesul dialectic: Ființă – Neant – devenire. Neantul pur – Nimicul – este tot atât de nedeterminat ca și ființa pură. Hegel concluzionează: „Ființa pură și neantul pur sunt unul și același”. Dar, pe de altă parte, ele sunt opuse. Neantul este antiteza ființei. În realitate nu este decât ființa în neant și neant în ființă. „Adevărul lor este astfel aceeași mișcare a dispariției nemijlocite a unuia în celălalt = devenirea. Dar, devenirea este existență (unitate a ființei cu neantul)”. Procesul dialectic ne apropie în acest fel de realitatea însăși a lucrurilor.

Fenomenologia și logica sunt cei doi stâlpi mari pe care se clădește toată filozofia hegeliană. Hegel consideră fenomenologia ca fiind „știința experienței conștiinței”.

„Fenomenologia spiritului” începe prin descrierea evoluției progresive și dialectice a conștiinței, de la prima opoziție imediată între ea și obiect, la conștiința de sine, rațiune, spirit și religie, până la cunoașterea absolută în care „noțiunea corespunde obiectului și obiectul noțiunii”. Un moment al dialecticei conștiinței poate fi adevărat în el însuși, sau fals pentru cel care unifică toate momentele într-o singură totalitate. Astfel spus, orice act de conștiință începe prin eroare, dar accede la adevăr în totalitatea istoriei sale. Scopul fenomenologiei este deci descrierea esenței integrale a omului în totalitate, cu posibilitățile lui cognitive și afective.

Fenomenologia sa este divizată în trei părți: studiul conștiinței în general, conștiința de sine și rațiunea, conștiința având trei nivele: Sensibilitatea sau certitudinea imediată a unui obiect exterior; Percepția sau confirmarea sensibilității; Înțelegerea sau sesizarea esențialului din obiecte. Omul ia cunoștință de el însuși prin opoziție față de lumea exterioară, conștiința de sine este intuiția „eului” ca persoană.

Rațiunea este conștiința revenită la ea însăși din lumea transcendentală, în măsura în care devine interesată la observația naturii. Ea este expresia științei moderne, dorința de a descrie fenomenele și de a le descoperi legile.

Dar, nu trebuie să uităm că rațiunea noastră de a fi în lume nu se limitează la existența terestră care urmărește numai satisfacerea nevoilor materiale, ci Spiritualul, înalta moralitate, sfințenia vieții la care s-au trudit oamenii să ajungă, este necesar a fi menținut în continuare ca scop pentru cei ce doresc binele acestei lumi.

Ideile lui Hegel merg, cu pregnanță, pe calea rațiunii care guvernează lumea și se realizează în istorie. Obiectivul istoriei nu îl constituie indivizii în existența lor singulară, ci totalitatea poporului și spiritul său. Evoluția dialectică a spiritului universal parvine în final la ideea de Stat, în care se găsesc reunite moravurile, arta și dreptul. Obiectivul istoriei este deci Statul și libertatea pe care el o realizează.

În „Știința logicei”, mai exact în „Introducere la logică”, Hegel afirmă că „Logica trebuie înțeleasă ca sistem al rațiunii pure, ca domeniul gândirii pure. Acest domeniu este adevărul, așa cum este, fără nici o coajă, în el și pentru el. Se poate de aceea exprima și astfel: că acest conținut este reprezentarea lui Dumnezeu cum el era în ființa sa veșnică, înainte de crearea naturii sau a unui spirit finit”. Despre logică, Hegel vorbește și în „Prelegeri de filozofie a istoriei”, spunând că logica poate uni libertatea cu necesitatea, fondul cu forma. În acest caz, prin acceptarea necesității de către gândire se ajunge la sesizarea realității. Logica devine, deci, o înțelegere a unității contrariilor, nefiind contemplare neutră și pasivă.

În „Enciclopedia științelor filozofice”, manual destinat prelegerilor sale, în care dezvoltă ideile respective, Hegel spune: „Cât privește prezența dialecticii în lumea spirituală și , mai precis, în domeniul dreptului și al moralității, să amintim aici numai că , potrivit unei experiențe generale, când o situație sau o acțiune ajunge la limită, ea se transformă de obicei în contrariul ei; această dialectică își găsește adesea recunoașterea în proverbe. (…) Și sensibilitatea, cea corporală ca și cea spirituală, își are dialectica ei. Se știe că stările extreme ale durerii și bucuriei trec una în cealaltă; inima copleșită de bucurie se ușurează în lacrimi, și cea mai adâncă tristețe se trădează uneori prin surâs.”

Hegel avea convingerea că toate formele concrete ale lumii sunt desfășurarea unei rațiuni care, condusă de o Providență, creează totdeauna forme noi: „în Natură, în Spiritul individual, în Spiritul obiectiv al colectivităților, în societate, istorie, cultură, și care ajunge perfect conștientă de sine în spiritul filozofic, în spiritul absolut”.

În afara filozofiei naturii, studiată de el la Jena, filozofia sa se prezintă ca o filozofie a spiritului. Spiritul deosebește pe om de animal, Natura se repetă. De fapt, tot ce aparține Spiritului l-a interesat și a făcut obiectul cercetării sale: filozofia artei, religiei, istoriei, politicii. Arta este o revelație a ideii care se concretizează. Religia este o formă populară a revelației Ideii, exprimată în sentiment, în credință; este aceeași revelație pe care o exprimă filozofia, rațional, în conceptele sale. În istorie spiritul este spiritul societății, al poporului, al unei epoci. Istoria, cu urcușurile și coborârile ei, cu viața, chiar nașterea și moartea națiunilor, a popoarelor, a culturilor, este opera aceleiași Providențe, o manifestare a planului rațional al lui Dumnezeu în lume.

În lucrarea „Bazele filozofiei dreptului” filozofia politică a lui Hegel este strâns legată de libertate, stat și drepturi. Cea mai mare parte a ei are ca obiect ideea dreptului, conceptul dreptului și realizarea acestuia. Dreptul este strâns legat de voința individuală, voință legată la rândul ei de liberul arbitru, care la rândul său este legat de contextul exterior. Vorbește despre 3 etape ale dreptului: 1) etapa dreptului abstract (dreptul persoanei și al lucrurilor) de „non-interferență” (respect); etapa Moralității, în care alteritatea ontologică îndeamnă la respectarea celuilalt; 3) etapa Vieții etice care reprezintă integrarea subiectivă și universală a conceptului de drept care favorizează apariția statului, cu alte trei etape, care îl preced: Viața familială, viața socială și viața politică.

În lucrarea „Prelegeri asupra esteticii” specifică: „rațiunii nu-i este posibil a cuprinde frumosul, căci ea în loc a aprofunda acea unitate, reține întotdeauna diferențele în independența lor, deoarece realitatea este cu totul altceva decât idealitatea, sensibilul cu totul altceva decât conceptul, obiectivul altceva decât subiectivul și astfel de contraste nu ar trebui să fie unite. Astfel rațiunea se oprește întotdeauna la finit, unilateral și neadevăr. Frumosul, dimpotrivă, este în sine însuși infinit și liber. ”

Estetica este construită de Hegel pe teza conform căreia arta este înfățișarea ideii în forme sensibile, concrete, neputând fi concepută decât având un sens spiritual. Termenii de bază sunt Conceptul și Ideea. Conceptul este, pentru Hegel, unirea existenței și esenței, constând în identitatea acestor două noțiuni și suprimarea lor, dar și conservarea și depășirea lor, în același timp. Existența este ceea ce este dat în chip sensibil, ceea ce este simplă aparență. Esența reprezintă ceea ce este permanent, identic cu sine însuși.

Al doilea termen de bază al sistemului, Ideea, poate fi denumit gândirea în totalitatea ei. Hegel pune Ideea la baza fenomenelor, care constituie întruchipări ale Ideii. Vorbește despre faptul că Ideea trebuie văzută ca întreaga realitate, nedepinzând de gândirea finită a indivizilor, căci indivizii derivă din Idee. Obiectul operei filozofice este Ideea, iar autorul operei estetice este, de asemenea, ideea. Sistemul filozofic al lui Hegel se numește, din această cauză, Idealism. Intenția idealistă a lui Hegel este legată de modul în care înțelege absolutul, acesta din urmă fiind definit ca Absolut Spiritual.

În artă trebuie să admitem libertatea creației, această libertate fiind una dintre formele de manifestare ale libertății spiritului. Arta liberă poate, spre deosebire de arta minoră, să exprime adevărurile spiritului. Estetica, în opinia lui Hegel, nu trebuie să prescrie artistului reguli, ci trebuie să analizeze frumosul în operele de artă. Metoda definirii frumosului trebuie să oglindească structura obiectului estetic, acesta din urmă fiind o îmbinare a generalului cu particularul.

Sensibilul unei opere de artă trebuie să aibă existență pentru spiritul omului, acest sensibil trebuind să fie ca o aparență a Ideii. Arta nu trebuie să fie o imitație a naturii. Frumosul natural prezintă unele lipsuri, prin faptul că natura nu prezintă o libertate spirituală. Arta trebuie să degajeze esențialul din fenomene; un portret artistic de exemplu este cel în care ne izbește, expresia spirituală a omului. Valoarea artei sporește dacă conținutul ei tematic e mai profund. Arta trebuie privită ca o putere spirituală ce ne poate ridica deasupra sferei lipsurilor și nevoilor.

Filozoful și istoricul francez Hippolyte Adolphe Taine (1828-1893) fost discipol nedezmințit al lui Hegel, avea convingerea – scria filozoful român D.D. Roșca (1895-1980) – că arta „nu este un exercițiu van, nici un joc al forțelor noastre psihice. (…) Marea artă este un document istoric de prim rang , capabil să ne dea cheia de înțelegere a unei civilizații, a unui secol, a trecutului istoric în general”. Problema își are rădăcini hegeliene, desigur. „Arta este operă a spiritului și nu imitare docilă a realului.(…) Arta își poate atinge scopul nu imitând sensibil natura, ci printr-o operă de curățire, purificare, desăvârșire. (…) Artistul trebuie să fie și filozof, căci funcțiile artei sunt parțial identice cu cele ale filozofiei”, mai spunea D. D. Roșca.

Poetul, filozoful român Lucian Blaga (1895-1961) spunea despre Artă că este „o apariție necesară, totdeauna actuală și paralelă cu filozofia.”

Hegel considera arhitectura drept arta simbolică, sculptura drept artă clasică, iar pictura, muzica și poezia drept arte romantice care exprimă spiritul în înțelesul de libertate interioară. Pictorul modern sau romantic are dreptul de a reda particularitatea sau caracteristicul. Muzica este o formă de exprimare a eliberării spiritului, Poezia are tematica cea mai largă. Arta cuvântului posedă, în ceea ce privește conținutul său și modul de a-l expune, un câmp mai nelimitat, mai întins decât celelalte arte. Orice conținut, toate obiectele spirituale și naturale, toate evenimentele, istoriile, faptele, acțiunile, stările interioare și exterioare pot fi cuprinse de poezie și elaborate de ea.

Oricare parte a filozofiei lui Hegel nu poate fi înțeleasă făcând abstracție de alte părți, este astfel necesară înțelegerea conceptului care stă la baza sistemului său (și care mai târziu a constituit baza marxismului) și anume, Dialectica.

Cuvântul „Dialectică” vine din grecescul dialektike, din dia „cu” și legein „a vorbi”, „a discuta”. Este o metodă de cunoaștere a existenței. Opinii contradictorii sunt legate una de alta, pentru ca astfel să se ajungă la o altă afirmație cu conținut epistemologic superior (cunoaștere), și în acest mod contradicțiile putând fi înlăturate. Elementele unei astfel de gândiri se întâlnesc încă în concepțiile filozofice ale Orientului antic (India, China etc). În Europa, un rol important în elaborarea dialecticii au avut filozofii antici greci, în special Heraclit, Platon și Aristotel.

Dialectica în tradiția filozofică este deci „calea de a ajunge la adevăr”; pentru Hegel, ea este motorul istoriei. Filozofia lui Hegel este o filozofie a spiritului absolut și a dezvoltării sale dialectice. Însă, dialectica nu este un concept care funcționează mecanic, ci are în spate ideea unei Rațiuni Universale, ideea transcendentului, a Spiritului Absolut care determină realitatea istorică. Spiritul absolut, la rândul lui, nu se înfățișează în istorie ca un fapt concret, ci ca unul abstract. Acțiunea spiritului absolut se reflectă în idei, care sunt purtate de oameni. Hegel conchide că marile personalități istorice sunt de fapt agenții acestuia care vin în lume să realizeze voința absolutului fără ca ei să-și dea seama, și care modifică realitatea istorică într-un timp imediat, cu ei succedându-se epoci (Iisus, Napoleon).

Spiritul este înălțare asupra realității istorice, pe care o domină prin gândire; spiritul devine o categorie supremă și universală, autorealizarea sa provenind din dezvoltarea Ideii. Formele spiritului sunt particulare, reprezentând fața lui istorică. Fiecare epocă istorică, însă, realizează o situație individuală, luând hotărâri numai în ea și plecând numai de la ea. Atât spiritul, cât și fiecare valoare (teoretică, estetică și religioasă) este pătrunsă de istoricitate.

Hegel încearcă să unească universalul cu individualul, să înțeleagă cu adevărat viața, având ca rezultat cunoașterea absolută. Dialectica este văzută ca și cuprindere a totalității. Ea constă în confruntarea punctelor de vedere, verificarea limitelor sau ariei valabilității lor.

Dialectica cu cele trei momente – teză, antiteză, sinteză – nu este o metodă, ea decurge logic din dezvoltarea și evoluția realității. În domeniul spiritului, dialectica este istoria contradicțiilor gândirii, pe care ea le depășește trecând de la afirmație la negație și de aici la negarea negației. Această concepție asupra contradicției presupune că, între elementele opuse, există totdeauna o relație: ceea ce exclude trebuie să includă contrariul care îi este opus. Totul se dezvoltă prin unitatea contrariilor, și această mișcare reprezintă existența în totalitate.

Hegel vorbește despre un aport al fiecărei doctrine filozofice la progresul filozofiei, având, însă, valoare teoretică de adevăr. Concepția despre filozofie a lui Hegel exprimă și gândirea ca manifestare a libertății, gândirea fiind un mijloc de a se realiza realitatea, prin faptul că omul gândește vorbind. Hegel afirmă că un sistem filozofic târziu este un mod progresist de a vedea lumea. Istoria filozofiei reprezintă un drum pe care-l parcurgem pentru dobândirea unui adevăr cât mai concret, acest proces implicând diferențe și ciocniri dintre doctrinele filozofice. O filozofie reprezintă o epocă, este o latură a spiritului unei epoci.

În lucrarea „Prelegeri de filozofie a istoriei” Hegel scrie despre ceea ce formează obiectul filozofiei: „Poți să socotești obiectele filozofiei și ca particulare. Ele sunt: Dumnezeu, Lumea, Spiritul, Sufletul, Omul. Însă, în adevăratul sens al cuvântului, obiectul filozofiei nu este decât Dumnezeu; sau, scopul ei este de a-l cunoaște pe Dumnezeu. Acest obiect este comun cu acela al Religiei, cu diferența că filozofia îl consideră prin gândire, raționând, și religia, reprezentându-și-l.”

Hegel vorbește despre punctul de vedere istoric în cercetarea manifestărilor umane: „Istoria trebuie privită ca un proces, o dezvoltare care constituie esența însăși. Fiecare epocă are un spirit al ei, există un spirit al epocii. Când un spirit nou preia sceptrul lumii, totul, de la moravuri la filozofie, se schimbă”. Hegel mai consideră că individul izolat nu are valoare în istorie, el există doar în cadrul unei comunități, care are în mijlocul ei Spiritul, iar istoria este prin esență istoria popoarelor.

Hegel consideră de asemenea că activitatea este esența spiritului: „el este propriul său produs, și în acest fel, el este începutul și sfârșitul lui însuși. Libertatea lui nu constă într-o existență liniștită, dar într-o negație perpetuă a ceea ce îi ridică libertatea. (…) Spiritul se produce, după știința lui despre el însuși. (…) Când spiritul știe că este liber, aceasta este cu totul altceva, decât când nu o știe. Căci atunci când nu o știe, el este sclav și mulțumit cu sclavia și nu știe că ea nu-i convine. Sentimentul libertății este cel care, cel dintâi, face Spiritul liber, deși acesta este în sine și pentru sine totdeauna liber”.

În capitolul „Dumnezeu și Istoria” Hegel aduce aminte oamenilor că „se poate auzi adesea că este o lipsă de măsură de a vroi să întrezărești planul Providenței. Trebuie văzut aici rezultatul unui fel de a înțelege, care a devenit astăzi o axiomă aproape generală: că Dumnezeu nu poate fi cunoscut. Și dacă teologia însăși este aceea care a ajuns la această disperare, atunci noi trebuie să ne refugiem în filozofie. Se va spune că rațiunea ar fi prea încrezută, dacă ea ar vrea să știe ceva despre aceste lucruri. Trebuie însă spus mult mai mult, că adevărata modestie constă tocmai în a recunoaște pe Dumnezeu în toate, a-l onora în toate și în special pe scena istoriei universale. Purtăm cu noi o tradiție, că înțelepciunea lui Dumnezeu se poate recunoaște în natură. A fost un timp la modă a se recunoaște înțelepciunea lui în plante și animale… Arătăm că cunoaștem pe Dumnezeu, mirându-ne de destinul uman și de producțiile naturii. Dacă este acordat că există o Providență în asemenea obiecte și materii, de ce nu atunci și în istoria universală?” „… Omul se deosebește de animal prin gândire. El se comportă gândind, chiar și atunci când nu este conștient de aceasta.. Dacă Dumnezeu se revelează oamenilor, atunci el se revelează acelora care gândesc. Dacă el s-ar revela în sentiment, atunci ar trebui să spunem că el aparține și animalelor, cărora nu le este dată reflexiunea: dar noi nu acordăm animalelor o religie. În fapt numai omul are religie, fiindcă gândește. (…) Orice spiritualitate, orice conținut al conștiinței, este produs și obiect al gândirii; și în primul rând religia și moralitatea trebuie să fie date omului și pe calea sentimentului (…) Sentimentul nu este izvorul din care izvorăște pentru om acest conținut; dar numai felul în care se găsește în el (…) Sentimentul este forma cea mai scăzută sub care poate fi dat un conținut… Dacă spui: „simt așa”, atuncea te-ai închis în tine…” Vrea să spună Hegel că în spatele unei astfel de afirmații trebuie să stea justificarea unei credințe.

S-a observat, pe bună dreptate, că toate sistemele filozofice au un punct limită – Dumnezeu – fie că acest Dumnezeu este materie, fie că este universul, ca la panteiști, fie că este o idee supremă de bine, ca la platonicieni etc. Filozoful, logicianul român Nae Ionescu (1890-1940) spunea: „Nu există cunoaștere a lui Dumnezeu pe cale metafizică, există postularea ca necesitate a Lui pe cale metafizică. Pe câtă vreme în ordinea religioasă există o cunoaștere imediată, cu alt instrument decât acela al rațiunii, o cunoaștere imediată, adică o trăire a acestei realități ultime”; „Hegel consideră, spunea tot Nae Ionescu, că problema credinței în legătură cu problema cultului; analiza pe care o face el este destul de satisfăcătoare”. Părerea lui mai era că Hegel considera religia „un fel de fază premergătoare a filozofiei”. Nae Ionescu sublinia faptul că „primul element în cunoașterea religioasă este de natură emoțională”. Filozoful, politicianul, eseistul român Petre Țuțea (1902-1991) l-a contrazis pe Hegel spunând: „Creștinul nu cunoaște cunoscând, ci cunoaște primind, fiind oglinditor, nu creator”.

Hegel concepea Religia ca pe o realitate care nu apare ca o născocire a imaginației, ea fiind o problemă a inimii. De asemenea, el susținea că conștiința sau mintea individuală a fiecărei persoane este de fapt o parte a Minții absolute (chiar dacă persoana nu realizează acest lucru), „și dacă am fi înțeles că suntem o parte dintr-o conștiință mai mare nu am fi atât de preocupați cu libertatea individuală și am fi de acord să acționăm rațional într-un mod care să nu urmeze mofturile noastre individuale, obținând astfel auto-împlinirea”.

Hegel considera că orice conștiință religioasă se naște din sentimentul opoziției dintre viața finită a individului și viața infinită a universului. Această contradicție suportă o încercare de combatere din partea lui Hegel, cu ajutorul conceptelor de Idee a vieții și Idee de iubire. Hegel făcea o distincție între religie și teologie, teologia fiind teoria ce privește intelectul și memoria, iar religia vine din străfundurile sufletului.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (23) – Georg Wilhelm Friedrich Hegel” →

Ieromonah IUSTIN T.: De ce Dumnezeu nu stăpâneşte lumea…

(meditaţie de ziua Cuvioasei Parascheva)

Toate ideile lui Dumnezeu sunt extraordinare. Nu este niciuna care să se măsoare după mintea noastră, şi slavă Domnului că este aşa! Pare că fiecare idee a lui Dumnezeu – despre lume, despre noi, despre viaţa noastră – este o reevaluare completă şi incredibilă a realităţii noastre. A ceea ce ne pare adeseori pierdut. Trist. De nerecuperat.

Iată o astfel de idee care răstoarnă perspectiva noastră asupra pandemiei şi asupra nedreptăţilor sociale agăţate pe urma ei. O idee menită, parcă, să contrazică simţul dreptăţii şi al demnităţii noastre (pe drept) rănite, să înşele aşteptările noastre neîmplinite… O, şi de câte ori Dumnezeu nu ne-a înşelat aşteptările noastre! Dar de fiecare dată când a făcut-o, a făcut-o pentru a deschide un drum nou şi nemaivăzut în existenţa noastră.

Căci, anul acesta am suferit cu toţii sufleteşte (pe lângă apăsarea bolii). N-am avut Paști la Biserică. Mulţi nu s-au putut împărtăşi în posturi. S-a anulat pelerinajul de la Nicula de 15 august. S-a restricţionat drastic pelerinajul la Cuvioasa Parascheva la Iaşi, ca să nu vină cei din alte localităţi. Suntem pe cale să pierdem şi pelerinajul Sfântului Dimitrie de la Bucureşti şi cine ştie, poate şi sărbătorile de Crăciun!… Sunt suferinţe reale, pe care nimeni nu poate să le nege. Nimeni nu poate spune că sunt închipuite. Sunt suferinţe drepte, adică pentru dreptate. Şi în suferinţele noastre, părem că suntem mereu în câmpul întrebării: „De ce ne-ai lăsat, Doamne, cu [conducătorii] ăştia? De ce ne-ai lăsat pe mâna lor…?”.

Când inima omului este rănită de nedreptatea lumii, nu poate vedea dincolo de întrebarea sa. Întrebarea de genul acesta, în felul lui Dănilă din nuvela lui Gala Galaction, „La vulturi”… („De ce, Doamne…?”), dureroasă şi sinceră în felul ei, ne prinde în retorica unei interogaţii fără răspuns. Pentru că nu poate conţine răspunsul, pentru că, într-un fel ciudat, îl are deja. L-a găsit şi i-l impută lui Dumnezeu. Nu este o interogaţie, este mai degrabă un rechizitoriu. Pentru că ţinem atât de mult la dreptatea noastră – dreaptă, nimic de zis, din perspectiva libertăţii religioase – încât nu ne gândim că există o dreptate mai înaltă şi negândită a lui Dumnezeu, care covârşeşte orice rău ne-ar putea face nouă lumea. Ceva care farmecă inima cu răspunsul desăvârşit al dreptăţii Lui la jeluirea noastră. Şi dacă suntem gata să lăsăm jeluirea noastră, pentru o clipă – oricât de ciudat ar părea – vom primi dreptatea Lui incredibilă ca pe Împărăţia însăşi, Care ar fi ajuns deja la noi…
Iar dreptatea Lui, cea cu totul altfel, vine în inimă cu un răspuns tăcut şi măreţ.

„Eu nu iau în stăpânire această lume”.

Dacă tăcem puţin… uimirea noastră va fi tot atât de mare ca revolta noastră. Ca energia suferinţei noastre să se prefacă în energia înţelegerii unor Taine noi!

Şi totuşi… de ce? Nu-i cerem noi mereu ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră? Copiii noştri nu se roagă la Îngeraşul cu: „Că tu eşti stăpânul lumii şi al nostru Tată eşti…”? Nu zicem mereu în Tatăl Nostru: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta…”?. Sau în ecfonise: „Că a ta este stăpânirea…”? La ce bun un Dumnezeu care a venit în lume, apoi ne-a abandonat unor conducători fără Dumnezeu? Ce ne împiedică să tragem concluzia unui Dumnezeu absolut… nepăsător?

Şi iarăşi vine liniştea peste noi! Şi iarăşi vine Împărăţia să potolească revolta noastră interioară, a dreptei noastre logici şi raţiuni. Cu o altă raţiune cu totul îmbrăţişătoare. O raţiune care ne spune, din nou, calmă şi liniştită: „Vă zic. Dreptatea Mea nu e din lumea aceasta”. Ca, după puţin să adauge: „Fiindcă Împărăţia Mea nu e din lumea aceasta”.

Şi dacă suntem sceptici, am zice: „Bine, Doamne, şi cu ce mă va ajuta dreptatea Ta să ajung la Sfânta Parascheva”? Dar dacă întrebăm în felul acesta, n-am înţeles minunăţia dreptăţii Lui, şi-l „blocăm” pe Dumnezeu în cutiuţa logii noastre pe care nu vrem s-o suspendăm, pentru o clipă. Dumnezeu ne cheamă să ieşim cu înţelegerea în „afara” lumii, acolo unde toate sunt de înţeles şi îşi primesc răspunsul. Iar noi Îl somăm pe El să ne ofere o rezolvare înăuntrul logicii lumii, care pare de necombătut. Să fie drept după dreptatea lumii. Şi prin asta respingem invitaţia Lui dar şi graţia dreptăţii Lui, cu totul imponderabilă pe cântarele realităţii noastre.

Ca să primim răspunsul, trebuie să facem un ocol prin… dragostea lui Dumnezeu. Ca să ajungem la înţelegerea dragostei Lui.

De când a venit printre iudei, care aşteptau un lider care să-i elibereze de sub stăpânirea romană, Mântuitorul le-a zis: „Împărăţia mea nu e din lumea aceasta”. Iisus n-a eliberat nici un evreu de sub jugul politic al vremii, şi nici un sclav de sub stăpânul lui, de parcă i-ar fi fost indiferent în ce constrângeri şi robii sociale se află omul când primeşte lumina Împărăţiei Lui. Continue reading „Ieromonah IUSTIN T.: De ce Dumnezeu nu stăpâneşte lumea…” →

Alexandru NEMOIANU: Hotar duhovnicesc în Borloveni

Sfințirea crucii memoriale de la „Leu”, în hotarul satului Borlovenii-Vechi din Valea Almăjului, are o dublă importanță.

În primul rând monumentul, crucea comemorativă, este așezat acolo unde s-a găsit vatra inițială a satului, a comunității. Pe un pinten înfipt în curbura Nerganului, pinten care apoi urca și se contopea cu dealurile și depresiunea ” Vlașca „. Acolo, înconjurați de pădure , râu și deal, locuitorii aveau pavăză naturală și tihna de a își duce viața în rosturile ei milenare.

Căci această comunitate are rădăcini milenare. Urme arheologice dovedesc viețuirea neîntreruptă din vremea „pietrei șlefluite”, mileniul al III – lea i.d.H și apoi din vremea epocii bronzului, a fierului și a Dacilor și până în ziua de azi.

Se poate spune, cu drept cuvânt, că vatra Borloveniului este din totdeauna.

Monumentul sfințit la „Leu” amintește deci această impresionantă realitate istorică. Dar acest monument are o semnificație încă mai importantă. El nu este un memorial, o simplă aducere aminte. Acest monument înseamnă mai ales marcarea unui tărâm duhovnicesc. Un tărâm spiritual care este veșnic: ieri, azi, întotdeauna.

Crucea de la „Leu” arată că istoria și comunitatea Borloveniului s-au făcut și s-au păstrat prin credință și încă mai exact prin Dreapta Credință, prin Ortodoxie.

Căci locuitorii au fost de la începutul mileniului nostru Drept Măritori, Ortodocși; toți, până la unul.

Monumentul de la „Leu”, sfințirea lui, arată că hotarul comunității nu este doar cel văzut, este și cel nevăzut. Hotarul Borloveniului este pământ, apă, pădure dar parte a întregii creații și deschidere către Rai. Un hotar care trebuie aparat, menținut, cinstit cu dragoste și devotament. Frumusețea acestui hotar si a acestui loc este colosala. Fără nici o urmă de exagerare se poate afirma că în acest hotar se afla unul dintre cele mai frumoase locuri din lume. Orice încercare de a distruge această frumusețe fără egal este deopotriva o crima fizica și una morala. Cel care, ar distruge asemenea loc sau ar promova distrugerea lui, sunt ferm convins ca va fi blestemat și în lumea asta și în cea de dincolo! Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Hotar duhovnicesc în Borloveni” →

Vasilica GRIGORAȘ: ,,Și la Vaslui se nasc genii”

Aseară, 12 octombrie 2020, am văzut la un post tv, o emisiune cu „trei românce faimoase”- Nadia Comăneci, Anastasia Soare și Alexandra Nechita, care poartă viu în inima lor numele României și îl promovează cu dragoste în lume. Toată admirația pentru aceste geniale personalități românești și internaționale, dar simt nevoia să spun că, iată:
ȘI LA VASLUI SE NASC GENII.

ALEXANDRA NECHITA, pictoriță, sculptoriță, artistă muralistă cubistă, promotoare a păcii în lume și renumită filantroapă.

S-a născut la 27 august 1985, în VASLUI. A emigrat împreună cu mama ei în SUA în 1987, stabilindu-se la Los Angeles, alături de tatăl ei, care, cu un an şi ceva înainte reuşise să emigreze din România, fiind persecutat de regimul comunist. A urmat cursurile Universităţii California din Los Angeles, iar în anul 2008 a primit diploma în Arte frumoase. Este cetățean și artist plastic român-american.

A început să deseneze în creion şi cerneală de la vârsta de doi ani. La cinci ani a început să lucreze cu acuarele, iar la şapte ani folosea ulei şi culori acrilice. Alexandra Nechita a apărut pentru prima dată în public la vârsta de şapte ani. Talentul său a fost imediat recunoscut întrucât un public numeros venea să-i vadă picturile adesea monumentale. Prima expoziţie a avut loc la Biblioteca Municipală din Los Angeles, la vârsta de nouă ani şi i s-a propus imediat o expoziţie în prestigioasa Galerie Mary Paxon, unde lucrările prezentate au atras atenţia criticilor de artă autorizaţi, care au început să prezinte lumii întregi marele talent al pictoriţei cubiste.

În următoarea perioadă, Alexandra Nechita a fost invitată la numeroase expoziţii. Până la vârsta de zece ani avea deja opt expoziţii personale, iar talentul său era recunoscut în lumea artei. La zece ani se dedică pânzelor, în lucrările sale observându-se maturitatea artistică sofisticată şi complet deschisă la nuanţele şi influenţele mediului specific vârstei. Criticii de artă nu mai pridideau să prezinte lumii acest copil-minune, ca pe un maestru al desenului şi culorii, un artist care are un limbaj vizual propriu. S-a impus în domeniul picturii de şevalet şi murale şi face parte din mişcarea artistică – cubism, artista fiind numită MICA PICASSO. Prin picturile ei în stil neo-cubist, a atras atenţia mass-media, care a început să vorbească în termeni elogioşi despre „copilul-fenomen”, despre foarte tânăra artistă care stăpânea desenul şi culorile, care şi-a creat limbajul vizual propriu, într-o manieră estetică unică, cu nuanțe lirice, figurative şi abstracte speciale.

În noiembrie 1999 a fost selectată de World Federation of United Nations să conducă Global Arts Initiative, un proiect care a implicat participarea a mai mult de o sută de naţiuni. Participă la numeroase expoziţii, dintre care amintim: 1994 – Biblioteca publică din Los Angeles (la vârsta de nouă ani), Galeria Mary Paxon, Los Angeles; între 1994-1999 – expoziţii personale în Elveţia, Olanda, Italia, Franţa, Marea Britanie, Australia, Singapore, Japonia, Noua Zeelandă; 1998 – Canton Museum of Fine Art, Ohio, Galeria Luckman, California State University, Le Petit Palais, Geneva; 1999 – Tennessee State Museum, Nashvile; 2000 – Florida, Texas, Cotroceni (Bucureşti), Muzeul Naţional de Artă Bucureşti… Lista ar putea continua, deoarece lucrările Alexandrei din expoziţiile organizate în toată lumea au încântat privirea iubitorilor de artă şi frumos.

Opere ale artistei americane de origine română se află în colecţii publice speciale, fiind expuse în marile galerii de artă ale lumii: România, Elveţia, Olanda, Italia, Franţa, Singapore, Japonia şi Noua Zeelandă. Amintim câteva mari instituţii publice de cultură ale lumii: Muzeul Alexander Brest, Jacksonville, Florida; Muzeul Bowers, Santa Ana, California; Muzeul de Artă Downey, Downey, California; Muzeul de Artă de la Florida Universal University, Miami, Florida; Colecţia imperială a Majestăţii Sale Împăratul Akihito, Tokio; Muzeul Internaţional Children’s Art, San Francisco; Muzeul Le Petit Palais, Geneva; Muzeul de Artă Lowe, coral Gables, Florida; Muzeul de Artă Contemporană, Lake Worth, Florida; National Academy of Recording Arts and Sciences, Los Angeles; Muzeul de Artă Pensacola, Florida; Galeria Celebrităţilor Rock and Roll, Cleveland; Muzeul de Stat Tennessee, Nashville; Colecţia Olimpiadei Speciale, Washigton D.C.; Colecţia Vatican, Roma; Studiourile Walt Disney şi Universal Studios; Muzeul Naţional de Artă, România. Tablouri ale Alexandrei Nechita se află și în colecțiile de artă ale Vaticanului.

Valoroasele lucrărilor au atras atenția colecţionarilor particulari, care şi-au îmbogăţit colecţiile cu tablourile Alexandrei Nechita. Lucrări din opera sa se află în colecţiile particulare ale multor celebrităţi, incluzând pe Stephen Aldwin, Phil Collins, Ellen Degeneres, Catherine Deneuve, R. Dale şi Teresa Earnhardt, Melissa Etheridge, Amalia Fortabat, Whoopi Goldberg, Familia Lee Iococca, Calvin Klein, David Letterman, Rosie O’Donnell, Litle Richard, Paul Stanley, Oprah Winfrey, Debra Messing ş.a.

Cunoscută şi apreciată de specialişti, este recompensată cu diplome speciale: Fundaţia Andre Agassi – „De la inimă la inimă”; Artist oficial, A 39-a Ediţie a Premiilor Anuale Grammy – „Pentru că îţi place ceea ce face”, New York; Polaroid Corporation, A 50-a aniversare – „Portretul Americii”, Cambridge, MA; Siam Yamaha Corporation – „Unu pentru toţi şi toţi pentru unul, Olimpiada specială, Washington D.C.; Fundaţia Frank Sinatra, City of Kobe Japan, Commit of Angels, Los Angeles, California…

De asemenea, se bucură de premii şi titluri prestigioase: „Artistul remarcabil al anului – Pictură” Nubreed Synegry of Arts, Lincoln Center, New York; „Cea mai interesantă femeie a anului”, CBS-Tv, New York; „Premiul pentru tineri remarcabili”, Osaka, Japonia; „100 dintre cei mai interesanţi oameni”, People Magazine, UNICEF Gift of Songs, New York; „Femeia anului”, Crucea Roşie americană; „Genii” Arts / Entertainment Network; „Premiul Olimpiadei Speciale”; „Premiul pentru rezultatele obţinute”, FOX RTV, „Artistul Oficial al Anului 2004” pentru premiile internaţionale de muzică şi pace… Are numeroase apariţii în mass-media: Art & Auction, Art & Antique, Art News, Esquire, Life, Newsweek, Vanity Fair, BBC, CBS, CNN, E1, FOX, MTV, NBC, NPR, NIPON, TF-1, 20/20, CBS Sunday Morning, American Spirit, Chicago Tribune, L.A. Times, New York post, USA Today, Washington Times, Black Book, Cambridge World, Cronache Italiana, De telegraaf, Elle Germany, Extraordinary Girls, Gala, Le Monde Paris, National Geographic World, Paris Match, Romanian Panorama, Romania Today, Sunday Tomes London, V.S.D., Magazine Oprah winfrey Show, Rosie O’Donnell Show… Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: ,,Și la Vaslui se nasc genii”” →

Lucian MARINA: O nouă antologie a creației poetice a lui Radu Flora

Din activitatea Editurii Academiei Române

Editura Academiei Române, înființată în anul 1948, este o instituţie subordonată Academiei Române, și care a continuat activitatea de publicarea de cărţi şi reviste începută în anul 1868 de înaltul for ştiinţific şi cultural academic român.

Recent, la această prestigioasă editură, a văzut lumina tiparului volumul Radu Flora, ,,O sută și una de poezii”, o antologie, prefațată și cu o selecție a reperelor critice de Florian Copcea și o bio-bibliografie semnată de Nicu Ciobanu.

Pentru o apreciere la adevărata valoare a însemnătății apariției acestei antologii, merită să fie prezentat un scurt istoric al tipăririi unor antologii similare a poeților români de renume.

Astfel, dacă în anul 2007, la Editura Academiei Române, a văzut lumina zilei doar placheta lui Petre Stoica, ,,Ultimul spectacol, 101 poeme”, în anii ce urmează publicul cititor s-a bucurat de tipărirea unui volum consacrat Ileanăi Mălăncioiu, precum și a antologiilor de poezii ale lui Grigore Vieru, Radu Stanca, A. E. Baconsky, Ștefan Aug. Doinaș, Ion Gheorghe, Gabriela Melinescu, Ion Horea, Ion Brad, precum și din opera poetică a lui Nichita Stănescu, Zaharia Stancu, Ioan Alexandru, Anghel Dumbrăveanu și Mihai Beniuc.

În anul 2017, la Editura Academiei Române a văzut lumina tipărului și o selecție a poeziilor lui Mihai Eminescu, cu un studiu introductiv, schiță biografică și notă asupra ediției de Teodor Codreanu, respectiv o selecție de poezii din opera lui Camil Petrescu și o antologie de poezii semnate de Ion Miloș, cu prefață și selecția reperelor critice de Cornel Ungureanu.

La aceeași prestigioasă editură au fost tipărire și antologiile consecrate operei lui Ion Creangă, Arcadie Suceveanu, Ion Luca Caragiale, Nicolae Tăutu, precum și a creației literare a lui Vasile Tărâțeanu, Nicolae Dan Fruntelată, Florin Mugur, Ion Vinea, Victor Teleucă, Vasile Dâncu, Romulus Guga, Negoiță Irimie, respectiv și antologii ale poeziilor lui Leo Butnaru, Mihai Morăraș, George Bacovia, George Alboiu, dar și a lui Cezar Baltag, Emil Isac, Liubița Raichici, Emil Botta, Rodica Braga, și Rodica Marian.

Prof. dr. Florian COPCEA în Prefața antologiei ,,O sută și una de poezii” ale lui Radu Flora, semnează, de fapt, un studiu în care este analizată creația poetică a renumitului poet, prozator, dramaturg, istoric și critic literar, dar este pusă în focar și resuscitarea estetică a poeziei românești din Serbia.

Astfel, renumitul critic literar din Drobeta-Turnu Severin, de altfel, un excelent cunoscător al creației literare a românilor din Voivodina, de la bun început a ținut să sublinieze că, ,,Fenomenul cel mai relevant în literatura de expresie românească din Serbia este detașarea tematică de restricțiile cultural-ideologice și de falsele valori estetice, opace, impuse de regimul instaurat după Al Doilea Război Mondial. Un moment de referință, memorabil, îl reprezintă manifestul-eseu Drumul literaturii noastre, semnat de Vasile (Vasko) Popa, care șarja pe marginea disensiunilor/disputelor tradiționalism – modernism, propunând noi direcții de relevare a sensurilor și mesajelor, mai ales, ale creației poetice. Refuzul politicii literare a vremii de a promova ideea regăsirii, dincolo de complexe și inhibiții, a identității creatoare, libere și lucide, exagerat cantonate în jurul unor ,,paralaxe” poetice matriciale consacrate, a produs, totuși, în rândul unor trubaduri ai realismului socialist, o adevărată schismă, generatoare a unei resurecții autentice în cultura românească minoritară din acest spațiu multicultural balcanic. Saturația de formule fade, dogmatice, demodate, festiviste, nu numai că a solicitat, la nivelul formelor și fondurilor cultural-spirituale, deconstrucția/demitizarea acestora, dar a și orientat creatorii (o parte dintre ei) spre o scriitură post-modernă, care respingea constrângerile”.

Justificând opinia privind rolul decisiv pe care l-a avut Radu Flora în procesul de ,,declanșare a mișcării de revitalizare a culturii care tindea să se sustragă de sub tutela înghețului titoist și să-și îndrepte pașii pe calea de exprimare/afirmare a unor libertăți spirituale”, prof. dr. Florian Copcea a subliniat că, ,,Printre arhitecții ,,stilului realist” al literaturii române din ex-Iugoslavia, îl așezăm, pe primul loc, pe Radu Flora, cel care avea să susțină introducerea unor ,,abordări moderne în procedeul artistic-expresiv” de elaborare a operelor literare, desigur, fără să fie abandonate modelele clasicilor români și sârbi. În ce măsură aceștia au determinat formarea poetică a lui Radu Flora, nu e greu de presupus: prin multe dintre poemele sale, se simt trecând duhurile lui Mihai Eminescu, George Coșbuc, George Bacovia, Tudor Arghezi și, mai târziu, Ion Barbu, Lucian Blaga, Zaharia Stancu și Nichita Stănescu, fapt care explică multe dintre ,,conexiunile extratextuale” (I.M. Lotman, ,,Lecții de poetică structurală!”, Editura ,,Univers, București, 1970), ale acestui ,,scriitor inventiv”, dezvăluindu-i astfel întreaga concepție despre poetică, despre lume, despre realitățile ei imprevizibile”.

Criticul literar pe bună dreptate constată și o realitate iminentă. ,,Conștient că nu poate avea șanse de supraviețuire literară într-o paradigmă nesincronizată la curentele culturale occidentale, Radu Flora își îndreaptă, intuitiv și energic, spiritul spre desubstanțializarea retoricii, a contrarității și a hazardului apocaliptic, (…) Așadar, poetul începe să concilieze realitatea cu textul și, exploatând la maximum reminiscențele unui anacronism deșănțat, aplică propriei creații insolitări exacerbate ludic. Această detașare demonstrează vastitatea nemărginirii intelectuale a lui Radu Flora, întâiul stătător al liricii românești moderne din Iugoslavia, continuu situat sub semnul înțelegerii mitice a creației literare”, subliniază Copcea.

Din Prefața semnată de Florian Copcea referitor la meditația creatorului asupra condiției sale de filozof, decis să devieze de la convenții și reguli impuse, consemnăm ,,modul de antrenare în câmpul izotopic al textului poetic, al semnificației cuvintelor”. Astfel, în opinia criticului literar, ,,Radu Flora, ,,poet cu aștri-n frunte și cu spini bătuți în palmă”, cum singur se definește, în pofida etichetei ce i-o pusese confratele Ioan Flora, de ,,practicant al unei poezii neoveriste”, dar și al simbolurilor ancestrale ,,conservate” clar în substraturile fondului său genetic, s-a dovedit a fi un căutător asiduu, vizionar, al luminișurilor misterioase ale expresiei poetice. În nenumărate compoziții, poetul atinge firescul unei vibrante stări de fantezie creatoare, lucru care ne obligă să recunoaștem că linia sa poetică concordă cu sensul poetic metaforic revelatoriu al curentului liric modern.”

În consecință, pentru poet, explorarea de spații ideatice și modalități de expresie, a devenit rațiunea supremă, cognoscibilă, de a-și ordona universul poetic și de a imprima, deloc egocentric, lucrurilor simple o imagine poetică durabilă, astfel încât sacrul, asociat uitării de sine a ființei, să poată fi recuperat într-un etos originar: ,,Vin aşa clipe cu găuri imense/ lărgite lungite lăţite lăbărţate/ Orice substanţă Orice miez orice măduvă/ îşi pierd sensul Chipul rămâne-n scoarţă// Vidul fără creier Un gol mat/ stăpâneşte hârtia albă virgin/ Trupul a devenit aer eter nimic/ Nu simt// Nu văd// Nu aud// Fericirea pruncului nou-născut// Nu dezolarea pierdutului paradis” (,,Vid”).

Având în vedere argumentele expuse, renumitul critic literar prof. dr. Florian Copcea a menționat: ,,Radu Flora, un nonconformist al generației sale, prin combinarea multitudinii de stiluri poetice moderne și de jocuri de limbaj și formule retorice, considerate noutate absolută, a reușit să aducă mutații fundamentale în spațiul literaturii de expresie românească din actuala Serbie. (…)

În concluzie, aceasta ,,a însemnat înnobilarea literaturii românești din Serbia cu miracolul unui limbaj plin de simboluri și modele est-europene, de ,,o avalanșă de metafore și hiperbolizări” (,,Poezia în micro și macro plan”).

Bucură faptul că, pe lângă antologia ,,O sută și una de poezii” ale lui Radu Flora, conform informațiilor disponibile, la Editura Academiei Române în curs de apariție se găsește și cartea Ioan Baba „101 de poezii – Spirala cercului” prefațată tot de prof. dr. Florian Copcea.

Lucian MARINA