Ionel NOVAC: PROFESORUL ALEXANDRU TECUCI, ISTORIE ÎNCĂ VIE A CAHULULUI

„Cine nu are bătrâni, să-și cumpere”, spune un străvechi proverb românesc. Dar cine are, să-i iubească și să-i prețuiască așa cum se cuvine, căutăm să-l parafrazăm noi astăzi, când gândul și inima ne zboară la distinsul profesor Alexandru Tecuci, unul dintre ultimii „mohicani” pe care îi mai are Cahulul.

„Învățătorul tuturor învățătorilor”^[1] s-a născut la Văleni, județul (pe atunci) Cahul, la 1 septembrie 1933, în familia Mariei și a lui Ion Tecuci, o familie de țărani vrednici și gospodari, cu rădăcini adânc înfipte în istoria locului. Copilăria, care ar fi trebuit să-i fie fericită, alături de ceilalți copii de vârsta sa, i-a fost puternic marcată de ororile celui de-al doilea război mondial, care cuprinsese și această parte a lumii. Astfel, în chiar primele zile de război și-a pierdut doi dintre frații mai mari, întâi pe Gheorghe, de 16 ani, iar mai apoi pe Petrache, ultimul sfârtecat, împreună cu alți consăteni, de o detunătură rătăcită de tun.

„Neluând în seamă aceste evenimente, socot că am avut o copilărie fericită… Am trăit copilăria așa cum am putut, dar a fost frumoasă, că am lucrat la grădinăria colhozului, unde am udat un an întreg două parcele de orez și roada pe care am luat-o mama a păstrat-o cu mare sfințenie, să nu fie socotită dușman al poporului”, va nota acesta la anii senectuții^[2].

Tot mama este cea care insistă să fie trimis la școala din sat, deși era în plină perioadă de război. În 1940, cu toate că terminase clasa I, când au venit rușii a trebuit să o repete, de această dată în limba rusă. „Apoi au venit românii, cum se spune în istoria falsificată sovietică, și iar m-au trecut în clasa I. Am mai avut niște întreruperi cu foametea din 1946-1947 și, când am terminat clasa a șaptea la școala din satul natal, m-am trezit matur, fără să știu farmecul copilăriei”.^[3]

Din toamna anului 1951 este elev al Școlii moldovenești nr. 2 din Cahul (actualul Liceu Teoretic „Ioan Creangă”), pe care o va absolvi în 1954. Este o perioadă frumoasă din viața sa, o perioadă asemuită cu „un zbor cosmic”, în care a avut parte de profesori minunați, de niște „oameni cu suflet mare, ca Serghei Suicimezov, Ambrosii Cernobrisov, Anastasia Almazov, Maria Vaculenco, Efimia Băstrițchi, Taisie Culbeci și încă mulți alții, care mi-au mângâiat copilăria cu multă grijă părintească. N-aș dori să minimalizez contribuția directorului școlii, domnul Semion Tesler, care în anul de absolvire 1954 a fost la căpătâiul finalizării adolescenței mele prea târzii”.^[4]

După terminarea școlii se înscrie la Universitatea de Stat din Chișinău, Facultatea de limbă și literatură moldovenească, pe care o va absolvi în anul 1959. „Anii de studenție, cei mai fericiți, dar și cu cele mai dramatice întâmplări. Noi, veniți de la țară, de la pământ, setoși de carte, ne-am apucat să străbatem labirintele științei”.^[5]

Aflând că filologul Vasile Coroban este un foarte bun cunoscător al istoriei literaturii, împreună cu alți colegi a organizat un protest și a cerut ca acesta să le fie profesor de literatură clasică românească. Dorința nu le-a fost îndeplinită, însă, pentru atitudinea lor, au fost citați drept „naționaliști moldo-români” și declarați dușmani periculoși ai poporului (stenograma secretă a ședinței plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist al Moldovei din 22 septembrie 1959).^[6]

În 1959, Alexandru Tecuci termină Universitatea de Stat, lucrarea sa de diplomă, „Analiza literară a ciclului ˂1907˃ de Tudor Arghezi”, constituind un model de analiză literară, valabil și în zilele noastre. „Studiul diplomantului Tecuci, aprecia coordonatorul tezei sale, profesorul universitar Ion Osadcenco, este rezultatul unei serioase cercetări științifice, al unei munci foarte încordate. Harnicul diplomant a folosit un număr considerabil de izvoare critice, începând de la cronicari și terminând cu cele mai recente articole din ziare. Izvoarele literare … nu doar înfrumusețează bibliografia lucrării, ci sunt folosite și comentate cu o deosebită acribie științifică”.^[7]Cu toate acestea, în ciuda excepționalei sale lucrări, care i-ar fi deschis ușa unei cariere universitare, inclusiv posibilitatea înscrierii la doctorat, după demiterea profesorului Vasile Coroban și acuzele aduse grupului de studenți, nici Alexandru Tecuci, nici vreunul dintre colegii săi nu au mai fost opriți la catedră. Printr-un concurs fericit de împrejurări, lucrarea, scrisă în chirilică, a fost recuperată de autor și păstrată cu sfințenie de acesta. Poate, cineva, într-o bună zi, se va învrednici a o tipări și a o reda publicului larg, așa cum s-ar cuveni unei lucrări de o asemenea valoare literară…

În ultimii ani de studenție avea să o reîntâlnească pe Suzana Zgherea, fosta sa colegă de la școala din Văleni, acum studentă și ea la Institutul din Tiraspol. Iată cum își amintește momentul respectiv: „Eram cu Ion Ababii, el era un băiat frumos, îndrăzneț, dar nu și sățios, eram cu el în parc pe un scaun. Trecea o tânără drăguță, în mână cu un strugure de poamă albă-aurie și Ion, în șagă, îi zice: Domnișoară, nu ne dai și nouă câteva bobițe din strugurașul ista atât de dulce, că o să-l visăm la noapte? Ea s-a oprit, s-a uitat la noi și zice: Da, eu pot să vi-l dau și pe tot. Am intrat în vorbă și eu și parcă simțeam ceva cunoscut, dar eram mai timid și îmi era oarecum să întreb. Până la urmă a întrebat Ion cum i-i numele și când am auzit Suzana am îndrăznit să întreb dacă nu-i din Văleni. Și atunci ne-am găsit că am fost colegi”.^[8]Nepoată a primarului din Văleni, Suzana fusese deportată, împreună cu părinții și bunicii, în Altai (Siberia). „Pe bunelul soției mele când l-au ridicat, socru-meu de mai târziu lucra învățător și învăța prin corespondență la școala pedagogică din Cahul. A aflat de deportare și a fugit tocmai în Transcarpatia. A stat mult acolo. Dar într-un sat din vecinătate îl întâlnise pe un sătean de-al lui. Acela lucra miliționer, l-a văzut și l-a pârât. Dar a dovedit să fugă. Mai apoi a venit și a lucrat la construcția hidrocentralei de la Dubăsari. Pe urmă a plecat în părțile celea unde era soția cu copiii. Erau la vreo șaizeci – o sută de kilometri. Le-a făcut chemare și i-a luat la el”.^[^9]Suzana s-a întors din Siberia în anul 1956, „numai cu surioara și mama, buneii rămânând să zacă în pământ străin. La Văleni nu s-au întors. Toată averea agonisită cinstit și cu sudoare a fost prădată tot de acei care i-au luat tâlhărește fără anchetă și judecată din casă… Calea Suzanei spre învățătură era barată. Cu chiu cu vai a fost primită la Tehnicumul tehnologic din Chișinău, ca abia mai târziu să-și poată face studiile la Institutul Politehnic”.^[10]

La 4 august 1959 Alexandru Tecuci este angajat, dar nu pentru multă vreme, cum avea să se dovedescă ulterior, ca redactor de limbă moldovenească la Cancelaria Consiliului de Miniștri al Moldovei. „Am lucrat cinstit, cu dăruire față de cuvânt, dar nu știu nici până azi din ce cauză am fost concediat. Știu un singur lucru, jignitor, că atunci, de 8 martie 1960, când femeilor de la Consiliul de Miniștri li s-au pus flori pe masa de birou, eu am primit vestea că voi fi eliberat din post, scriindu-se în cărticica de muncă „Eliberat conform cererei”. E minciună. Eu cerere n-am scris. Știu numai că șeful Cancelariei Consiliului de Miniștri, Luca Diacenco, m-a compătimit și mi-a zis: «Ce să facem? Dumneavoastră nu sunteți specialist»”.^[11]Nu era specialist el, cel care terminase cu notă maximă Universitatea, cel care scrisese mai multe articole pe temă de limbă și literatură, cel care stăpânea limba română (moldovenească pe atunci) mai bine decât cei mai mulți dintre membrii Cancelariei… A fost o lovitură dintre cele mai grele pe care i le-a administrat soarta. La 16 martie 1960 își încheie „socotelile” cu Cancelaria Consiliului de Miniștri și revine la baștină, la Cahul. Unde este privit cu suspiciune și neîncredere. După mai multe încercări de a-și găsi ceva de lucru, cu susținerea șefului secției raionale de învățământ, Vasile Curalov, este numit profesor de limba română la școala rusă din satul Moscovei, apoi șeful Cabinetului Metodic de la secția de învățământ raional. Aici va activa până la sfârșitul anului de studii 1961, când i se va aduce la cunoștință că nu mai este acceptat de organele ministerului învățământului…

În 1960 se căsătorise cu Suzana, proaspătă ingineră, cu care în ultimii doi ani ținuse legătura mai mult prin corespondență, aceasta lucrând la Chișinău după terminarea facultății. Despre acel fericit eveniment din viața sa își amintește și astăzi cu multă emoție: „Odată a venit ea cu un fost coleg din clasa noastră, Gheorghe Botică. Am mai discutat noi ceva și zice Gheorghe: «Măi Alexandre, trebuie să vă căsătoriți!». A mai spus ceva și a plecat în grabă. Eu rămăsesem ca năucit. Atunci Suzana îmi spune direct: Măi Săndică, eu vreau să mă căsătoresc cu tine. Mă cere Gheorghe Vodă, poetul, colegul nostru de clasă, mă mai cer și alții, nu pot scăpa de ei, dar vreau să mă mărit numai cu tine”.^[12]

Doamna Suzana i-a fost mai mult decât vrednică soție și tovarășă de viață: i-a fost o prietenă devotată, care i-a stat alături, l-a sprijinit și susținut în toate demersurile sale până în ultima sa clipă. I-a dăruit doi copii minunați, care i-au moștenit talentul pentru pictură (Virgiliu, stabilit la Chișinău, absolvent al facultății de pictură de la Tallin și Cezara, absolventă a Academiei de Arte din București, unde este stabilită în prezent). Între anii 1961 și 1976 a lucrat la Școala nr. 1 (internat), mai întâi ca educator, apoi ca profesor de limbă și literatură, iar ulterior ca educator superior și director adjunct. „În această perioadă l-am avut coleg de muncă pe minunatul om de cultură Leonid Șeptițchi, de la care am auzit despre poeții Teodor Nencev și Andrei Ciurunga și de la care am învățat cum se scrie o recenzie la compunere, cum se fac planurile calendaristice etc”.^[13] „Educator fiind, «adormea», după ora stingerii, elevii cu lecturi din Sadoveanu, Coșbuc și alți scriitori români. Pleca acasă pe aproape de miezul nopții, pentru ca în zori, la ora deșteptării, să fie iarăși în internat. Se «dezlănțui», mai ales, după ce în 1967 a fost numit educator superior. Insista să i se ofere posibilitatea de a susține ore mai ales în clasele superioare, opta pentru lecțiile facultative pe care le susținea, de regulă, duminica. Alegea cei mai buni elevi, pe acei ispitiți cu adevărat de vraja cuvântului scris. Uitau și copiii să se uite la ceas; acele lecții opționale durau și câte 4-5 ore”.^[14]„În anul 1967 domnul Tecuci a mai încercat o dată să intre în doctorantură. Însă foștii «turnători», care între timp ajunseseră în cele mai înalte funcții, nu i-au permis nici acum să se ocupe de cercetare și știință, motivându-i că Universitatea are nevoie de dectoranți în domeniul stilisticii și nu al literaturii”.^[15]

Au fost anii de reală afirmare profesională, când a muncit cu drag și multă sârguință, dorind să împărtășească elevilor săi din vastele cunoștințe acumultate pe durata studiilor universitare. „Adevărata dragoste a mea au fost copiii. Îi adormeam cu povestiri de Mihail Sadoveanu, îi fermecam cu viața lui Mihai Eminescu, îi injectam cu optimismul lui George Coșbuc”.^[16]Din acea perioadă, dar și din următorii ani de profesorat, datează zecile de dosare pe care Alexandru Tecuci le pregătea pentru fiecare lecție, multe dintre acestea fiind și astăzi păstrate cu grijă în biblioteca personală. Pentru fiecare autor, domnul profesor obișnuia să se pregătească în mod special, citind tot ce avea la îndemână, fie în biblioteca proprie (acumulată în timp, prin renunțarea la achiziționarea unor bunuri personale, cum ar fi o mașină, o casă etc.), fie din biblioteca școlii, decupând din ziarele și revistele literare ale vremii, extrăgând și notând diferite citate, pe care mai apoi le folosea în prelegerile sale. Pentru a vă face o idee asupra acestora, prezentăm doar unul dintre multele „dosare Eminescu” pregătite de domnul profesor, care conține, între altele, publicații întregi sau fragmente decupate din „Gazeta Literară” (nr. 19/9 mai 1963, nr. 17/23 aprilie 1964), „Tinerimea Moldovei” (nr. 146/9 decembrie 1979), „Literatura și Arta” (nr. 4/21 august 1988), „Glasul națiunii” (nr. 11/10 iunie 1988, nr. 29/30 decembrie 1998), „Octombrie Roșu” (nr. 18/9 februarie 1989, nr. 12/26 august 1989, nr. 73/17 iunie 1989), „Demnitatea” (1997), „Evenimentul” (2002), „Timpul” (2016). La care se adugă numeroase notițe olografe, extrase din cărți despre viața și opera lui Mihai Eminescu, fotografii sa. În paralel, în toată această perioadă, Alexandru Tecuci a lucrat și la ziarele raionale „Calea spre comunism” și „Octombrie Roșu”, în care, pe lângă operațiunea de corectură, a publicat numeroase articole cu tematică literară.

În iulie 1976 revine la Școala nr. 2 din Cahul, în calitate de director. „Nu prea doream eu s-o fac pe directorul, mă deprinsesem cu copiii nevoiași din școala-internat, dar primarul orașului, Vasile Lanciu, mi-a zis că avem o singură școală de limba română și trebuie să facem ceva, căci contigentul ei scade pe zi ce trece”.^[17] La finele anului școlar 1981-1982, când și-a încheiat mandatul, de la 16 clase, cu câte pornise la drum, a ajuns la 32, fiecare cu câte 30-35 de elevi. Urmează alți cinci ani (1982-1987) în care este director al Școlii-internat nr. 1, după care, până în 1998 funcționează ca profesor de limbă și literatură română la Școala profesională nr. 5, ambele din Cahul. În anul 1990, prin reorganizarea școlii-internat se înființează Liceul Teoretic „Ioan Vodă”, printre ale cărui cadre didactice se număra și profesorul de limba și literatura română, Alexandru Tecuci. Din 1992 este numit director adjunct, funcție în care va rămâne până la pensionare (1997). În această perioadă, pe lângă faptul de a continua să scrie și să publice mai ales în presa locală și raională, Alexandru Tecuci este inițiatorul și animatorul revistei liceului, „Crai Nou”, al cărui prim număr a apărut la 28 mai 1992.

Prin mâna sa au „trecut” numeroși elevi, absolvenți mai apoi de studii superioare, care s-au străduit să-i semene și să-i urmeze exemplul, unii devenind, la rândul lor, profesori, ingineri, parlamentari, actori sau scriitori. Sunt suficiente să amintim doar câteva nume și acestea spun totul: academicianul Ion Bostan, dr. habilitat Petru Stoicev, scriitorii Haralambie Moraru și Ion Vicol, publicista Zinaida Cenușă, politicianul Ștefan Secăreanu ș.a. Cum decisese că încă nu-și spusese ultimul cuvânt, după pensionare va mai activa câțiva ani ca profesor de literatură română la Școala profesională nr. 2 și la Liceul Teoretic „Ion Creangă” (unde va fi responsabil coordonator al revistei „Tainele luminii”, subintitulată ˂Foaie pentru minte și inimă a elevilor din Liceul Teoretic „Ion Creangă”˃), iar din 2004 devine asistent universitar în cadrul Universității de Stat „B.P. Hașdeu” din Cahul. „S-a realizat astfel, fie și tardiv, un veritabil act de justiție, prin încadrarea-i în respectiva instituție de învățământ superior fiindu-i atestată, zicând așa, reputația de filolog notoriu în mediile pedagogice de la sudul republicii”.^[18]

Dar Alexandru Tecuci este o personalitate complexă, pe lângă prodigioasa activitate desfășurată în domeniul învățământului, s-a afirmat și ca un excelent scriitor și gazetar. „În felul său, este un incontestabil și unic cronicar al cronicilor scrise și nescrise a personalităților literare clasice românești, inclusiv contemporane. S-a format ca publicist, colaborând la ziare și reviste. A fost și este mereu fecund. Pornit de la raionalele „Calea” și „Cronos” (Vulcănești, Cahul), fructificându-se în special în domeniul rubricii „Sfinte firi vizionare”, pe care de altfel a și inițiat-o, în cadrul ziarului creștin-democrat „Demnitatea”, a scris numeroase studii și comentarii literare despre marele Eminescu, alți clasici români, personalități literare contemporane”.^[19]În decursul timpului, în paginile lor l-au mai găzduit publicațiile „Cronos”, „Literatura și Arta”, „Glasul Națiunii”, „Țara”, „Demnitatea”, „Universitas”, „Vivat profesia”, „Evenimentul” și multe altele. O parte dintre aceste articole i-au fost adunate și publicate în volumul „Zbucium de creație și cercetare”, apărut la Cahul, în 2011, sub egida Universității de Stat „B. P. Hașdeu”. Dar foarte multe altele stau încă „pierdute” în paginile revistelor și ziarelor la care a colaborat, așteptând ca cineva să le adune măcar într-un op…

***

Vorbind despre profesorul și pedagogul Alexandru Tecuci, nu putem să nu amintim și despre prieteniile de-o viață avute cu colegii de breaslă, între care se disting cele cu profesorul Constantin Reabțov, autorul primei monografii dedicate așezării de pe Frumoasa, „Cahul: istorie, cultură, personalități”, și cu poetul-martir Andrei Ciurunga, născut la Cahul, dar stabilit în ultimii săi 50 de ani de viață la București, cu care a purtat o vastă corespondență.

Cu prilejul celei de-a optzecea aniversări, revista „Literatura și Arta” din 29 august 2013 i-a dedicat o întreagă pagină: „Profesorul Alexandru Tecuci – la 80 de ani”. Semnează emoționante articole și rememorează amintiri cu și despre profesorul lor drag foștii săi elevi (Ion Bostan, Petru Stoicev, Ion Vicol), colegi (Anatol Eremia), confrați în ale condeiului (Alexandru Manoil, Tudor Palladi), iar studenta Universității din Beijing, Diana Vicol, îi dedică o poezie. La 31 august, în contextul manifestării consacrate Zilei Limbii Române, desfășurată în sala festivă a Universității de Stat „B.P. Hașdeu”, este celebrat cu ocazia jubileului de optzeci de ani. Prilej cu care, în semn de deosebită apreciere pentru susținerea și promovarea limbii și culturii române, din partea Consulatului General al României la Cahul i s-a oferit o Diplomă de onoare.

Continue reading „Ionel NOVAC: PROFESORUL ALEXANDRU TECUCI, ISTORIE ÎNCĂ VIE A CAHULULUI” →

Elena BUICĂ: LAUDATIO MARILOR ÎMPLINIRI

„Trecutul este o lumină pusă în negura

prezentului, ca să lumineze căile viitorului.”

Nicolae Iorga

Consider că asemenea cuvinte din titlu se cuvin pe deplin întregului colectiv care a lucrat timp de peste un deceniu pentru consolidarea și restaurarea Castelului „Ioan Oteteleșanu”, aflat la o aruncătură de băț de București, în spațiul Platformei de Fizică din Măgurele. Când vorbim de marile împliniri în domeniul construcțiilor, ne vin în minte clădirile care ne taie răsuflarea prin fantezia lor uimitoare, prin frumusețea și prin rapiditatea înălțării lor, ca urmare a evoluției năucitoare a științei și tehnicii și a generoaselor susțineri financiare. Și e bine că e așa, acesta este mersul firesc al omenirii. Fiecare generație a folosit noi metode de a crea şi de a remodela spațiul de locuit, așa cum vedem astăzi, chiar și la modificările aduse în apartamentele de bloc.

Dar, pe lângă aceste noi frumuseți, mai există și o altă categorie de clădiri demne de asemenea aprecieri, clădirile de patrimoniu, clădiri cu destinație specială: istorică, artistică, arhitecturală, care, de câteva decenii, pe nedrept, au fost uitate și până nu demult considerate clădiri nocive. Acestea au multe de oferit celor însetați de curiozitatea să afle aspecte din țara noastră din vremurile cu mulți ani vechime.

Clădirile moderne, frumoase în semeția lor, stau cu fața spre prezent și spre viitor, în timp ce toate clădirile care aparțin patrimoniului, din care face parte și Castelul pus în discuție, sunt amprenta gândurilor oamenilor de odinioară. Ele ne transportă în trecut, reflectă momentul şi istoria care le-au dat naştere și pe care abia o deslușim prin pâcla cețoasă a vremii. Prin valorile lor din trecut, reprezintă o resursă prețioasă a culturii contemporane și din aceste motive trebuie să le arătăm prețuire. Vorbim de frumoasele edificii aduse la lumină și înzestrate cu noi funcţiuni, care să permită, în acelaşi timp, conservarea lor, dar şi păstrarea ecourilor venite din profunzimea spiritului românesc de odinioară. Proaspăt readuse la viață, ele ajută la modificarea în bine a omului de rând. Legendele lor ne vorbesc despre evenimente importante învăluite în taină, ne spun cu căldură despre bunul gust de odinioară și despre o anume față a României pe care nu o cunoaștem prea bine. Vuiesc multe și colorate amintiri despre frumusețea acestor construcții românești și nu puțini au fost turiștii care le-au vizitat și le-au dus faima în depărtate zări ale lumii.

Un mare merit al arhitecților este acela că nu vor să accepte ca istoria să fie călcată în picioare și, pe lângă sublimul reconstrucției lor, ei creează punți între trecut și prezent, desfundă izvoarele și trasează căi însorite spre istoria încremenită între ziduri pentru a o transmite generaţiilor viitoare. Cu deosebită satisfacție constatăm că în ultimul deceniu bate un vânt prielnic pentru clădirile patrimoniului național. Și acestea nu sunt puține, așa cum am citit undeva, sunt cam 29.000 de monumente istorice în România.

România este o ţară pe întinsul căreia, în mijlocul furtunilor istoriei sau în vremuri mai liniştite, geniul de constructor al nenumăraţilor „meşteri mari, calfe și zidari”, rămași în anonimat, a putut să se exprime prin ridicarea unor bijuterii de arhitectură. Reconstrucția acestor clădiri este o artă deosebită și cere o muncă laborioasă. „Numesc arhitectură muzică înghețată”. (Johann Wolfgang von Goethe).

În mersul nostru prin istorie atât de șchiopătat, reabilitarea și reconstrucția Castelului „Ioan Oteteleșanu” constituie un suflu pur românesc revitalizant. Zidurile lui captează ecouri din profunzimea spiritului românesc de odinioară, sunt ziduri încărcate de povești ale unui trecut care ne definește pe noi ca români. Acest Conac, căruia la început i se spunea Castel şi aşa îi voi spune şi eu, face parte dintr-o serie de reședințe aristocratice. Aceste reședințe nobiliare, înconjurate de parcuri în stil romantic, formează o pagină de farmec cu totul deosebit. Aici se ducea o viață despre care, așa cum am amintit, foarte mulți oameni nici nu au habar, încât, când le descoperă, le vine să lase capul în jos de jenă că nu cunosc istoria și țara noastră.

Domeniul de la Măgurele, care a aparținut cândva doamnei Stanca, soția domnitorului Mihai Viteazul, ne vorbește despre epoca medievală românească, acum reînviată în bună parte. Castelul actual, dăinuind în timp, păstrează amintiri și din alte etape ulterioare, în special, când a devenit proprietatea lui Ioan Oteteleșanu, boier de prin părțile Craiovei, fost ministru de finanțe pe vremea domnitorului A.I. Cuza. După moartea soților Oteteleșanu, neavând urmași, prin testament, Castelul a fost transformat într-un institut de fete. Acesta a fost organizat după modelele școlilor europene și condus timp de 15 ani de Ioan Slavici. Această perioadă a durat până în anul 1948, când reforma învățământului a adus schimbări mari și Castelul a aparținut apoi Institutului de Fizică al Academiei, suferind iarăși mari transformări. Cutremurul din 1977 şi următoarele au luat încet-încet viața Castelului, fiind părăsit. Astfel, s-a făcut loc neîndurătoarei ruinări care l-a adus în stare de colaps. Modificările aduse Castelului de-a lungul anilor, în funcție de destinația ce i s-a dedicat, a creat dificultăți recentei echipe de lucru. Nu i-a fost ușor să stabilească ce forme să păstreze din trecut alături de noutățile impuse de noua destinație a clădirii.

În vremurile noastre destul de răvășite, reconstrucția Castelului „Ioan Oteteleșanu” poate fi considerată, fără dubii, o împlinire cu totul remarcabilă a oamenilor care ne-au redat bucuria de viață și ne-au întărit încrederea că binele poate să fie învingător, iar frumosul poate dăinui. Ei ne-au demonstrat că legenda păsării Phoenix nu este numai o legendă, ci a fost creată plecând de la un adevăr al vieții reale. Pentru aceasta, au lucrat cu dragoste, pasiune și pricepere, specialiști în domeniu cu înaltă pregătire și multă experiență pe șantier, împreună cu sute de muncitori, zidari, fierari, dulgheri etc.

Echipa de lucru a îmbinat armonios prezentul cu trecutul și tangibilul cu intangibilul, a stabilit bine echilibrul dintre conservare şi noile disponibilități de utilizare, asigurându-i astfel un loc în modernitate.

Posedând el însuși trăsături atemporale, la care adăugăm și măiestria echipei de lucru, Castelul a devenit adecvat pentru noi activităţi. Acum Castelul, în haine noi, va găzdui, sub acelaşi acoperiş, departamentele de fizică teoretică, un muzeu-atelier de fizică pentru educarea tinerilor în ştiinţă, sedii de fundaţii de profil, sediul catedrei UNESCO pentru România, centru mass-media şi pinacotecă, o colecţie muzeală, dar va oferi şi adăpost pentru invitaţi din ţară şi din afară, cât şi pentru tineri angajaţi ai institutului sau doctoranzi. Astfel, el va „trăi” toate vieţile lui anterioare.

Astăzi Castelul stă cu ușa deschisă către viitor, dar și către trecut, gata să povestească inspirat din marea sa încărcătură de amintiri întreţesute în plasa timpului care stau la rădăcinile istoriei noastre. Privindu-l în toată splendoarea lui, te îmbie la frumos și eleganță și te îndeamnă să trimiți echipei de lucru un gând de aleasă prețuire pentru dovada certă că „omul sfințește locul”. Privindu-l acum strălucind în farmec, ca o fulgerare, îmi vin înaintea ochilor crâmpeie din viața de altădată, fastuoasele baluri, doamnele cu rochiile foșnind la contactul cu podeaua sau torțele luminând calea spre ieșirea pe terasa Castelului.

Mie, Castelul îmi vorbește într-un grai deosebit. Aici am urmat patru ani (1944-1948) cursurile Școlii Normale „Ioan Oteteleșanu”. Păstrez vie în minte imaginea Castelului de atunci și a spațiului care-l înconjura. Castelul avea două fațade, una spre nord, având în față o enormă grădină de flori și altă fațadă spre sud, privind spre o pădure seculară, o frumoasă peluză, un lac și un izvor. La început, pentru amenajarea acestor spații, Ioan Oteteleşanu, în 1847, le-a încredinţat renumitului arhitect peisagist Karl Frederich Wilhelm Mayer, fostul director al grădinilor imperiale din Viena, cunoscut la noi pentru amenajarea Grădinii Cişmigiu şi a Parcului din Șoseaua Kiseleff. Renumitul arhitect peisagist a creat aici un adevărat rai de frumuseţe.

Ca eleve eram educate în cultul trecutului acestui Castel. Trăiam viu acei ani plini de faimă. Vedeam cu ochii minții acest colț de lume binecuvântat de Dumnezeu. În timpul vieții familiei Oteteleșanu, răsunau baluri fastuoase, la care protipendada bucureșteană se întrecea pe sine. La un an nou a participat și regele Carol I. Aici se desfășurau întâlniri literare și culturale cu prezențe de primă mărime: Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Slavici… Castelul participa la realitatea din jur. Din însemnările lui Ioan Slavici aflăm multe din viața acestui Castel din acea perioadă și despre vizitele lui Eminescu în parc: „mă duceam acolo de cele mai multe ori cu Eminescu, mai ales după amiaza și stăteam până spre miezul nopții, căci plină era grădina, mai ales serile, când luna-și revărsa lumina peste lac și peste luminișuri, încât parcă te aflai pe celălalt tărâm, între smei, zâne și feți frumoși. Aici stă Castelul singuratic oglindindu-se în lacuri, aici e terasa cu liane, aici erau somnoroasele păsărele care la cuiburi se adună, aici luna iese ‘ntreagă și se ‘nalță așa bălaie, dar tot aici era și teatrul de păpuși și zvonul de vorbe omenești” (Ioan Slavici, Amintirile mele, 1909).

Cam prin anul 2010, alunecând spre timpul când eram elevă aici, împinsă de dorul acelor ani, am făcut o vizită dragului meu Castel. Aveam în minte și în suflet ceea ce scrisesem într-un eseu: „Pe atunci se putea vorbi de o altă dimensiune a şcolii. Era mult profesionalism, dăruire şi talent. Se punea mare accent pe formarea personalităţii, căci acestea se formează după modelul personalităţilor. Ţinuta profesorilor îţi impunea să-i crezi pe cuvânt. Profesorii vorbeau clar, convingător, precis. Ei au ştiut să treacă peste dificultăţile economice, capriciile politice, au avut idealuri pe care le-au urmat în pofida piedicilor. Elita intelectualităţii româneşti lor s-a datorat.”

Continue reading „Elena BUICĂ: LAUDATIO MARILOR ÎMPLINIRI” →

Ionuț ȚENE: Actualitatea lui Valeriu Gafencu pentru biserica noastră!

Valeriu Gafencu gândea şi vorbea cu inima. Rugăciunea lui ardea păcatul. Prezenţa lui Valeriu Gafencu era rugăciune. Aşa şi-l amintesc toţi contemporanii. Rugăciunea inimii era singura respiraţie din duh a lui Valeriu Gafencu în gulagul comunist. După iluminarea dumnezeiască din primăvara lui 1943 din celularul Aiudului viaţa lui Valeriu Gafencu a devenit asemenea unei rugăciuni. A ars până la moarte, iar lumina transparentă a trupului şi gândului său trecut prin focul inimii a iradiat toată făptura înconjurătoare sfinţind tot ce atingea.După ce Biserica noastră a suferit o înfrângere grea la referendum, pentru că enoriașii nu au dat ascultare ierarhiei și preoțimii ca să meargă la vot, am recitit din nou pe Valeriu Gafencu, numit de călugărul de la Rohia – Sfântul Închisorilor. S-a dovedit că biserica trebuie să se reîntoarcă la noțiunea inițială de basilica, adică de comunitate a clerului și mirenilor, pentru recâștigarea încrederii în mesajul creștin pentru societatea românească. Pierderea influenței Bisericii în societate, nu poate fi pusă doar pe vina secularizării și politici mass-media de descreștinare în țările UE, ci și pe o pierdere a legăturilor ierarhiei cu rădăcinile și arhetipul creștin. Întoarcerea la izvoare și la învățăturile Sfinților Părinți reprezintă o necesară restaurare a comuniunii și încrederii între cler și mireni. Dacă în 2017 Biserica ar fi canonizat sfinții închisorilor poporul credincios ar fi recâștigat deplin încrederea în Biserică ca instituție, care nu face compromisul cu puterea lumească și trecătoare. Doar Biserica Moldovei face demersuri de canonizare a lui Valeriu Gafencu, un mucenic din închisorile comuniste care a luptat cu păcatul și împotriva regimului ateist. Recitindu-l pe Valeriu Gafencu mi-am adus aminte și de ce a spus Radu Preda despre necesitatea zidirii de biserici în suflete, nu numai în piatră. „Vă cheamă Domnul slavei la lumină, vă cheamă mucenicii-n veşnicii; fortificaţi Biserica creştină cu pietre vii, zidite-n temelii” spunea Valeriu Gafencu din temnița comunistă. E o chemare la o biserică a tuturor. Avem nevoie să construim cu ”pietre vii” Biserica noastră. Sfântul român născut în Basarabia transmitea contemporanilor că „orice bucurie adevărată se câştigă cu preţ de jertfă; orice cetate se cucereşte cu bărbăţie, cu credinţă, cu îndrăzneală, cu încredere în misiunea dată de Dumnezeu şi mai ales cu rugăciune.”

Poporul credincios își va găsi identitatea doar în rugăciune: creștinul se fortifică asemenea lui Valeriu Gafencu „în luptă cu puterile întunericului, cu gândul la Dumnezeu, mi-am găsit pacea în rugăciune”. Mesajul lui Valeriu Gafencu pentru poporul român este ca ”în toate împrejurările roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui.” Valeriu Gafencu vedea moartea ca o mărturisire de credință: ”Sfârşitul vieţii mele este o ultimă mărturisire ortodoxă”. Biserica noastră trebuie să revină la acțiunea misionară: „Cine crede fără a fi şi un misionar, acela n-a cunoscut frumuseţea credinţei”. Valeriu Gafencu le vorbea cu inima colegilor de celulă. Era un permanent dialog „transparent” cu umanitatea rănită de atacurile hoardelor comuniste, ce promovau absenţa binelui. „Valeriu Gafencu a fost un suflet pur, plin de dragoste adevărată, pentru că a fost în permanent contact cu perfecţiune divină. La umbra crucii şi a calvarului, a simţit dorinţa de a fi lângă Iisus Hristos, ca şi când ar fi aşteptat să-l ocrotească şi să-l ia lângă Dânsul. A înţeles în mod sublim că legea supremă care conduce lumea este Iubirea, în sensul adevărat al Învăţătorului suprem… Continue reading „Ionuț ȚENE: Actualitatea lui Valeriu Gafencu pentru biserica noastră!” →

Ionuț ȚENE: Renaștere și iluminism la arabi, cu 700 înainte de fenomenele similare din Europa!

Covârșitor, noi occidentalii, avem o viziune eurocentrică absolută. Toată periodizarea istoriografică, împreună cu parcursul evoluției istorice pe toate planurile: social, cultural, politic, economic și religos este legată de homo europeus. Este o viziune limitată, futilă și egoistă asupra istoriei. O mândrie istorică îi orbește pe europeni ca să observe fenomenele istorice doar prin prisma bătrânului continent. Istoria lumii a fost mult mai complexă, iar omenirea a cunoscut de-a lungul timpului mai multe centre de putere sau imperii. Fiecare conglomerat politico-economic și cultural se punea la propriu în centrul lumii, un fel de axis mundi. Cunoscutul istoric american Chase F. Robinson într-o carte care a devenit best seller, intitulată ”Civilizația islamică în 30 de vieți. Primii 1000 de ani” demantelează acest europocentrism păgubos și neștiințific. El face o analiză temeinică a islamului în prima mie de ani de existență de la profetul Mahomed, odată cu începutul secolului VII. Combustia islamului a dus la explozia expansivă a lumii arabe, de la triburi izolate și sărace din peninsula arabică, în circa două sute de ani, la un imperiu ce se întindea la vest din Munții Pirnei, la sud în jungla ecuatorială africană și la est până în Asia Centrală, China, India și insulelele din sude-estul Asiei. Era un imperiu global uriaș construit pe doi piloni politico-religioși ai califatelor omeiazilor și abasizilor. Bagdadul avea un milion de locuitori și era pe bune sediul unde s-au creat basmele de vis ale celor ”1001 și una de nopți”, iar Damascul avea cea mai frumoasă moscheie din lume. Ca europeni avem tendința de a percepe aceste califate, doar ca state islamiste teocratice, un fel de Iran contemporan. Total fals. Imperiul arab era multicultural și paradoxal pluriconfesional. Sigur, elita arabă era musulmană și birocrația trăia după preceptele șariei, dar masele populare erau formate din localnici: creștini, evrei, berberi, persani, egipteni și tot felul de triburi care își asigurau existența, autonomia și prosperitatea plătind celebrul tribut Jizia. Acest imperiu arab a fost un real creuzet de idei și produse culturale foarte moderne pentru acele vremi, când, încă, germanicii vânau mistreți în păduri și englezii nu știau ce este baia. A fost un paradox al islamului, co-existența într-o lume în care nu se făcea diferența între stat și religie să trăiasă și să creeze unii dintre cei mai mari gânditori ai lumii. În secolul IX d. Hr. se vorbea de o renaștere culturală la Damasc sau Bagdad și despre ”iluminism”-ul arab înainte cu 700 de ani față de cel european. Califatul practica mecenatul față de gânditorii independenți, care având accesul liber la fostele biblioteci grecești au propagat gândirea marilor filosofi ai antichității. Se știe că arabii au preluat toată gândirea grecească pe care au copiat-o în multiple manuscrise și le-au așezat în frumoasele și marile biblioteci ale epocii. Este cunoscut că prin cruciade europenii au reintrat în contact cu Aristotel, Platon sau sistemul ptolemeic. În secolul XVII, gânditorii francezi, în frunte cu Descartes, dar mai ales englezul John Locke, au descoperit manuscrisele arabe din care s-au inspirat și au propagat ideile iluminismului. Să spui astăzi că bazele iluminismului și renașterii sunt de origină arabă și islamică, pare un act de curaj. În realitate, gânditorii arabi și-au însușit filosofia greacă materialistă, în frunte cu Aristotel, pe care au reinterpretat-o și promovat. Încă de la întemeierea imperiului arab s-au ridicat mari cărturari care percepeau adevărul dincolo de transcendent sau religie. Coranul era citit și urmat, dar asta nu însemna că arabii nu citeau sau compuneau literatură și filosofie.

Al-Muqaffa a fost un celebru traducător și eseist, care a pus fundamentele filosofiei arabe. În ciuda ideii că femeile erau doar soții sau decoruri în casele arabilor, în realitate numeroase femei de litere sau sfinte ascete au devenit modele de spiritualitate și cultură pentru lumea arabă, cum au fost în secolul VIII, Adawiyya sau Arib ”curtezana” califilor. Arabii aveau un model feminin în societate, pe Aisha soția preferată a Profetului, care a devenit model și inspirație pentru femeile islamului. Dincolo de sfinții asceți ca Al Hallaj, un fel de ”prinți ai pustiei” după modelul patericului egiptean, lumea arabă a dat o seamă de filosofi și cărturari, care se delimitau de statul sau modelul teocratic, încă din secolul IX d. Hr. Al Tabari a fost primul raționalist treadiționalist, Abu Bakr, un medic celebru a devenit primul liber-cugetător arab, un fel de Voltaire al epocii, fără să fie executat de către califi, ceea ce pare de necrezut astăzi. Aceștia au scris cărți care mai târziu au ajuns în Europa ce au influențat umanismul. În secolul X, geograful Ibn Fadlan a călătorit în toată Asia, dar și în Europa barbară, devenind faimos în epocă, un fel de Marco Polo avant la lettre. Al Biruni la 1050 a fost un botanist renumit, un enciclopedist înaintea Enciclopediei franceze din epoca barocă. Al-Ghazali pur și simplu ”înnoiește” islamul, un fel de reformă religioasă cu 500 de ani înainte de Luther, iar Al Idrisi geograf renumit concepe harta lumii la 1150 după sistemul ptolemeic, rotundă, cu continente necunoscute vremii, posibil America, iar Ibn Rushid (Averroes) din califatul spaniol al Cordobei vede lumea prin ochii lui Aristotel, devenind un filosof materialist și iluminist într-o vreme când în nordul Spaniei urmașii vizigoților abia ieșeau din păduri. Interesant că gânditorii arabi vedeau expansiunea mai mult înspre est: Asia centrală, China sau Asia de sud-est, nu spre vest unde au suferit o înfrângere zdrobitoare la Poitiers în fața lui Carol Martel, la 711. Continue reading „Ionuț ȚENE: Renaștere și iluminism la arabi, cu 700 înainte de fenomenele similare din Europa!” →

Alexandru NEMOIANU: ORTODOXIE ȘI FERMITATE

Trăim zile în care Credința este atacată salbatec, în toate modurile, de către o ideologie penibilă și de inspirație demonică. Încă mai vehement și tot mai vicios este atacată Dreapta Credință, Ortodoxia, Patriarhia Ortodoxă Română și toți dreptmăritorii creștini. În asta nu găsim decât tenacitatea demonică, o tenacitate care a rămas neschimbata de la Întruparea Mântuitorului. În această acțiune sunt angajați statul, aservit intereselor transnaționale și toate puterile sale, mulțimea “imbecililor utili”, cei care urmează cu spirit gregar “moda” secularistă și, nu în ultimul rând, nefericiții căzuți în erezii și în secte și încă mai penibilii “ecumenisti”. Cei care suntem dreptmăritori, Ortodocși, trebuie să respingem aceste atacuri și sa rămânem, ’să stăm bine”, în Ortodoxia singura mântuitoare. Trebuie să o facem în “duhul blândeții” dar cu fermitate și fără compromis. Un exemplu de asemenea fermitate în Ortodoxie ni-l oferă Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului.

În prima jumătate a veacului al XV-lea situația Imperiului Bizantin devenise disperată. Majoritatea teritoriului imperial fusese ocupată de către turcii otomani și în fapt, singur Constantinopolul, mai rămăsese din măreață Împărăție. Dar, în același timp, în ciuda scăderii sale ca putere seculara, Bizanțul continua să fie centrul Ortodoxiei, al Drepteicredințe. Conducătorii Bizanțului, în disperare, nădăjduiau că, la caz că s-ar “uni” cu Episcopatul Romei, ar accepta dogmele lui, ar putea căpăta ajutor militar din apus. Dar, cei care mărturiseau și afirmau Dreaptacredință, în condiții dramatice, de persecuție, erau credincioșii, pentru care, Credința le era egală cu viața. Cuvintele Marelui Spătar Lucas Nottara sunt emblematice și reflectă deplin sentimentele Dreptcredincioșilor,”mai bine turbanul turcesc decât mitra cardinalilor”.

Totuși, sfaturile curtenilor au făcut pe Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul,dimpreună cu șapte sute de clerici și mireni, să pornească în 24 Noiembrie, 1437 spre Italia pentru a realiza “unirea” cu Episcopatul Romei, zis biserica romano-catolică.

Între 9 Aprilie,1438 și 6 Iulie,1439 un sinod, ținut la Ferrara și apoi la Florența, a dezbătut modalitatea “unirii”. Evident nu erau termeni egali. Reprezentanții Bizanțului erau la mare strâmtoare și în plus, factorii politici erau deciși la “unire”. În aceste condiții nu mai era vorba de o discuție sau dezbatere ci pur și simplu puterea politică din Bizanț capitula la cerințele agresive ale unei papalități fără milă. Trimișii Bizanțului au acceptat toate condițiile Episcopatului Romei: primatul papal, introducerea în Simbolul Credinței (Crezul) a formulării “Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și Fiul” (,’filioque”) și, Purgatoriul. Singura “concesie” făcută Ortodoxiei era îngăduința de a folosi obiceiurile liturgice bizantine și de a folosi pâine dospită la Împărtășire. Era o capitulare deplină și necondiționată în nădejdea că ajutor militar va fi primit împotriva turcilor otomani. Dar, în aceste împrejurări, pentru Dreaptacredință, pentru Ortodoxie, a stat ca o stâncă Mitropolitul Efesului, Marcu Evghenicul!

Cel care avea să fie Sfântul Marcu Evghenicul Mitropolitul Efesului a trăit între 1392 și până la 23 Iunie,1443. În condiții dramatice, de mare persecuție acest apărător al Ortodoxiei a știut și a avut înțelepciunea și tăria să arate că în materie de Credință nu este loc de jocuri politice, de jocuri de cuvinte, de jumătăți de adevăr.

Practic de unul singur Mitropolitul Efesului a demonstrat și a dovedit goliciune “argumentelor” Episcopiei Romei și a arătat imposibilitatea “unirii” de la Florența.

Mitropolitul Efesului a arătat că “unirea” de la Florența nu avea temei canonic, încălca hotărârile Soboarelor Ecumenice și încălca total înțelegerea Ortodoxă a Tradiției. Căci pentru Ortodocși, Tradiția este un întreg, Scriptură și moștenire orală, și încălcarea sau reaua interpretare fie și a unui singur punct are urmări devastatoare asupra Credinței.

În privința “primatului papal”, al pretenției Episcopului Romei, ’papa”, de a fi considerat superior și arbitru necondiționat peste toți Episcopii,Sfântul Marcu Evanghelicul a arătat,cu temeiuri patristice și hotărâri ale Soboarelor Ecumenice că: ’primatul papal” nu are temei teologic, nici legalitate sacramental-duhovnicească și eclesiostologica și că este întemeiat pe mentalități seculare. Cel mult Ortodoxia poate admite o situație de “primus inter pares”, întâiul între Episcopi egali, pentru Episcopul Romei. Orice ar fi mai mult ar fi erezie.

În privința adausului apusean la simbolul credinței, ”Duhul Sfânt purcede de la Tatăl și Fiul”, adică “filioque”, Sfântul Marcu a arătat că acesta este un adaus târziu, făcut în Spania, în veacul al VI-lea, în dorința de a combate arianismul. Adausul este împotriva hotărârilor Soboarelor de la Nicaea (325 AD) și Constantinopol (381 AD) care au stabilit textul Simbolului Credinței și au interzis orice modificare sau adaus sub pedeapsa anatemei, lepădării din Biserica. Dar în plus Sfântul Marcu a arătat că acest adaus rupe unitatea Treimii ,insinuează două surse ale Dumnezeirii și cumva diminuează rolul Sfântului Duh. Din punct de vedere teologic și canonic acest adaus este greșit și primejdios și deci nu poate fi acceptat de cei Dreptmaritori, Ortodocși.

În privința Purgatoriului din nou Sfântul Marcu a arătat că nu exista temei scripturistic pentru el iar noțiunea apuseană de “foc curățitor” este extrem de dubioasă din punct de vedere teologic, practic divizând Dumnezeirea. În plus amestecul în Judecata lui Dumnezeu este, dacă nu în intenție oricum în formă, la marginea blasfemiei. Acea scrisoare este și astăzi cea care face cu neputință o capitulare Ortodoxă în față agresivității Episcopiei din Roma, zis “biserica” romano-catolică, fie și sub forma hibridului amorf al “uniatiei”.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ORTODOXIE ȘI FERMITATE” →

Zamfir Anghel Dan: PRIMĂVARA VIITOARE

,,…ce frumos ar fi fost, dacă printre noi ,,unii” nu ar fi fost”

Cad fulgi de nea din înaltul spațiului trimiși dar, negura vremurilor de azi nu dă voie omului să împartă bucuria cu anotimpul. Frigul temerilor a pătruns până în oasele sufletului și mintea a înghețat la marginea gândurilor

Dar, tot va veni primăvara pe Planeta Pământ, așa cum vine ea în fiecare an. Ca o speranță a reînvierii ea va veni.

Și ne vom plimba iar prin parcuri, pe alei, prin păduri, pe maluri de ape, în seri cu lună plină, în zile cu soare în geam în suflet și trup și iar vom iubi viața și iar vom uita de răul din ,,oameni”

Vom asculta muzica ce alunecă pe luciul unei ape, vom dansa și ne vom iubi terminal, așa cum era viața oamenilor înainte ca ,,acei” să arunce cu virus.

Vom avea grijă și de cei ce pleacă spre alte dimensiuni, le vom respecta momentul dispariției și îi vom asigura că nu îi uităm, chiar dacă unii vor să uităm de tot ce este frumos pe lume și în viață.

Uneori mă întreb, oare cum ar fi arătat Planeta Pământ dacă nu ar fi fost însămânțat ,,omul” pe meleagurile ei?

Poate că pădurile ar fi rămas virgine, apa curată și plin de viață, aerul nepoluat, zăpada albăstruie, ghețarii ne topiți, măruntaiele pământului ne sfredelite. Aurul ar fi crescut în ghivece și nimeni nu l-ar cules spre a-l vinde pe tarabe. Nu ar fi existat orașe, credințe, religii, războaie, biserici, moschei, betoane, asfalt – ci doar grădini în care viul ar fi trăit fără a se cocoța cineva în vârful trofic al vieții.

Ce frumos ar fi fost, dacă printre noi ,,unii” nu ar fi fost !!!!

–––––––––––-

Zamfir Anghel Dan

Victor RAVINI: Baltagul și Miorița

S-a spus că romanul Baltagul, publicat de Mihail Sadoveanu în 1930, este o monografie a satului românesc. Într-adevăr, prezintă panoramic lumea satului, cu tradiții și datini arhaice, cu firea, mentalitatea și valorile morale ale oamenilor ce trăiesc cel mai aproape de natură și de stratul profund al rădăcinilor culturii noastre ancestrale. S-a mai spus că este un roman polisemantic și poate fi citit pe mai multe niveluri: ca roman social cu implicații de etnologie juridică, ca un roman despre solidaritatea familiei și trăinicia dragostei, ca un roman al datoriei morale, ca o tragedie, ca un roman inițiatic de căutare a adevărului, a dreptății și de înțelegere superioară a vieții și morții, ba chiar și ca o alegorie mitologică. Un roman de largă anvergură, de la frescă a satului și psihologie sau filozofie a existenței, la metodologia criminalistică a detectivilor.

Este poate cea mai reușită scriere a lui Sadoveanu, poate cea mai cutremurătoare operă tragică din istoria literaturii române și în mod sigur o capodoperă a literaturii universale. Mult tradusă, retradusă și reeditată. Unii exegeți au făcut felurite comparații între Baltagul și alte opere clasice, au asociat-o pe Vitoria Lipan cu unele personaje feminine din tragediile antice grecești, cu Hamlet al lui Shakespeare și cu alte personaje, din romane sau din epopeile diferitelor culturi.

Baltagul este scris într-un stil concentrat, cu sonorități rurale. Fiecare pagină conține mai mult decât spun alți mari scriitori într-un capitol. Acest roman ar fi fost suficient pentru a asigura lui Mihail Sadoveanu un loc în prima linie a celor mai prestigioase nume de autori de pe toate meridianele. Pornind de la acest roman, s-au făcut asemănări și deosebiri între Sadoveanu și alți scriitori proeminenți din alte țări. Romanul Baltagul este de dimensiuni reduse, dar cuprinde o întreagă lume. Sadoveanu a creat această lume în zece zile. Iar după aceea, nu s-a odihnit.

Știm cu toții că Baltagul este inspirat din Miorița și din alte două balade culese de Vasile Alecsandri: Șalga și Dolca. Sadoveanu a preluat din Miorița victima, ucigașii și oile. Cât și căutarea ciobanului de către mama lui, îmbinată cu ciobănița din Șalga, care de asemenea pornește în căutarea hoților ce au prădat-o și se răzbună crâncen pe răufăcători. Din Dolca a preluat solidaritatea dintre om și animal. A mai preluat din Miorița și motto-ul Stăpâne, stăpâne, Mai cheamă ș-un câne. O mică observație fără importanță: În varianta lui Alecsandri scrie Îți cheamă ș-un câne. Subiectul subînțeles poate fi tu sau ei, criminalii. În nicio altă variantă a Mioriței nu am găsit versul menționat în motto.

Sadoveanu a privit Miorița din perspectiva sociologică, economică, juridică și etnografică, ce a dominat dintotdeauna cercetarea celei mai importante creații a folclorului nostru. Interpretarea conținutului Mioriței ca o acțiune socială și reală a fost respinsă de către Dumitru Caracostea, George Călinescu și alții, care au afirmat că Miorița nu prezintă ceva social-realist, ci este un mit. Călinescu și toți ceilalți au fost ori ignorați, ori au fost vehement criticați, mai ales de către cercetătorii marxist-leniniști Adrian Fochi și Pavel Apostol, pe numele adevărat Pál Erdös, la care s-a alăturat chiar și Mircea Eliade.

În cercetarea de după Eliade, Alexandru Amzulescu afirmă că „…Miorița nu a fost niciodată povestea unui înverșunat omor ca atare”¹ El arată că omorul în Miorița este ritual și simbolic. În Baltagul, nu este un omor ritual, ci e povestea unui înverșunat omor ca atare, cu pedepsirea criminalilor. În nicio variantă a Mioriței nu există vreo pedepsire a ucigașilor. În Baltagul, criminalii tăinuiesc și neagă fapta, pe când în multe variante ale Mioriței, ucigașii suflă în buciume sau în trâmbițe pentru a înștiința întreaga societate că ei vor începe ritualul cu uciderea simbolică, conform datinei străbune. Ritualul lor este un fel de liturghie pre-creștină, care în diferite variante se oficiază la anumite zile din an sau la ceasuri din zi, bine fixate. Acest ritual se repeta periodic, cum se repetă colindele. Cele mai vechi variante ale Mioriței sunt colinde din Transilvania, în care ciobanul din textul cântat primește numele țăranului colindat și i se urează sănătate și belșug în anul ce vine. În Baltagul nu este așa ceva.

Cei doi ciobani din Miorița ucid personajul principal cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. Într-o variantă culeasă în satul Leauț, lângă Brad, în Munții Apuseni, de către Romul S. Micluția în 1956 și aflată în monografia Miorița publicată de Adrain Fochi în Editura Academiei 1964 , (varianta CXCIII, pagina 651,versul 7), doi păcurari se vorbesc să îl ucidă pe al treilea cu nouă topoare. Unde este logica cu așa multe obiecte ucigătoare? Doi oameni nu au cum să folosească așa multe obiecte pentru a comite o crimă. Le-ar fi fost suficient un singur topor, ca în romanul lui Sadoveanu. Deci nu este o ucidere reală, ci o scenă de teatru folcloric cu recuzită și gesturi expresioniste, având semnificații simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei.

Ce legătură poate fi între cele 9 topoare din textul rostit și cules de contemporanii noștri în Munții Apuseni și cele 9 topoare rituale vechi de mii de ani, găsite lângă Iași? Aceste topoare pot fi dovezi că în Miorița este vorba de un ritual răspândit de către ciobanii arhaici pe întreg teritoriul străbătut de ei cu oile în transhumanță. Fotografia alăturată, găsită pe Internet, s-ar putea să fie făcută în Munții Tatra. Topoarele celor trei ciobani din fotografie sunt mai mult rituale decât funcționale și seamănă cu topoarele de bronz găsite lângă Iași. Această fotografie s-ar putea să reprezinte o relicvă vie a dansului efectuat de ciobani în cadrul ritualului din Miorița. Straiele din fotografie seamănă cu alte straie românești din fotografii etnografice mai vechi și par să fie cusute într-un stil încă și mai vechi. Știm de la lingvistul italian Matteo Bartoli că zonele periferice ale unei arii de cultură sunt mai conservative decât aria centrală. S-ar putea ca ciobanii din fotografie, sub stăpânire polonă, să fi pierdut limba română și să vorbească limba poloneză. Dar au costumele identice cu ale valahilor din Moravia, în Slovacia. Aceștia au trecut la limba slovacă și păstrează cuvinte românești pentru obiectele casnice. La București se scrie brânză, iar la Praga brynza, dar se pronunță cam la fel. Pe vreun strămoș al compozitorului ceh Bedřich Smetana – care a compus simfonia Moldau (Vltava) – l-a chemat Smântână.

În multe variante ciobanul poruncește el însuși să fie ucis. Uneori, el cere să fie ucis de trei ori la rând: la răsăritul soarelui, la amiază și la asfințit. Nicio victimă nu cere criminalilor: ucideți-mă dimineața, la prânz și seara. În Miorița asistăm la o reprezentație de teatru popular cu funcție sacră, așa că nu este o ucidere adevărată, ca în Baltagul.

Afirmația lui Amzulescu este confirmată și întărită de Victor Kernbach, care precizează că moartea în Miorița „este o moarte inițiatică rituală a ciobăniei.”² Moartea lui Nechifor Lipan nu este o moarte inițiatică rituală. Octavian Buhociu compară moartea ciobanului din Miorița cu moartea lui Orfeu. Ion Filipciuc face o legătură între Miorița și oficierea curentă a misterelor și ritualurilor din cultul lui Mithra, adus de soldații romani. Baltagul nu poate avea nicio legătură cu Orfeu sau cu Mithra. Unii cercetători au făcut legătura între ciobanul din Miorița și Zalmoxis. Alții au asociat moartea ciobanului cu moartea simbolică a unui personaj important din dansul Călușarilor, eliminat din spectacolele folclorice de azi. Nechifor Lipan nu poate fi asociat cu Zalmoxis și nici cu Călușarii. Ciobanul din Baltagul este pur și simplu o victimă. Ion Filipciuc face o precizare importantă: „ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”³

Continue reading „Victor RAVINI: Baltagul și Miorița” →

Ionuț ȚENE: Cultul științei fără nicio îndoială! Orientalizarea conformă și autoritară a Occidentului

În ultimii ani, Occidentul cunoaște o orientalizare accelerată în gândire. Îndoiala, care este esența modernității, treptat este eliminată din filosofia europeană. Se naște un cult al științei și rațiunii, a unei utopii perfecționiste, care elimină cugetul liber și interogația. Este o formă de neo-comunism, marxism sau o eschatologie islamistă a viziunii societare ”fericite” cu forța. De fapt asistăm la nașterea unei noi ”religii” fără nicio umbră de îndoială firească din partea omului, care este dedicată științei și rațiunii controlate de stat, guverne sau multinaționale globale. Imperfecțiunea este specifică umanității. Perfecțiunea este utopie. În noua ”religie” nu mai există cetățeni cu drepturi, ci doar simpli consumatori, care nu pun sub semnul întrebării realitatea existentă sau propusă, preferând o lume virtuală impusă de rețele sociale și indicații ale guvernelor. Inclusiv politica de vaccinare este prezentată mediatic într-un mod eschatologic, sub forma unei viziuni salvaționiste. ”Crede în vaccin” înlocuiește credința omului în transcendent. Poate nu întâmplător a fost aleasă ziua de Crăciun ca naștere a noului vaccin ”mântuitor” în locul Nașterii Domnului. Transformarea gândirii occidentale, din îndoială specifică spiritului critic în credință absolută a ceva imanent este paradigma orientalizării societății europene. Recent un rector de universitate cu profil medical din Ardeal se lăuda că ”ea crede, deci se vaccinează”, parafrazându-l greșit pe Decartes. În realitatea, rectorul UMF parafraza cea mai orientală butadă din epoca inconștientului: ”crede și nu cerceta”, care nu este creștină cum se specifică în mentalitatea populară, ci o acuzație inventată de un filosof păgân grec Celsus din secolul II a.Hr., care dorea să lovească în biserica apostolică primară. Progresul este produsul îndoielii, Europa este creația spiritului critic, nu a lozincilor. Moda actuală în politică și în lumea intelectuală este aceea de a crea o nouă religie din rațiune și știință, deci eliminând spiritul critic și îndoiala care sunt forțele motrice ale progresului. Deci cei care se îndoiesc de semnalele transmise de către putere și media de a gândi la fel, egalitar, în totate privințele, chiar și în cazul cenzurii, restricțiilor pandemice sau vaccinării, sunt de fapt urmașii raționaliștilor și iluminiștilor, a celor care prin spirit critic au creat Europa modernă, liberală și democrată.

Marele gânditor liberal al secolului XX, Sir Karl Popper, afirma că această calitate de a te îndoi mereu de toate este trăsătura noastră esențială specific europeană și simultan, principalul avantaj al Occidentului liber în competiția cu Orientul. Azi, spunea Popper, ar trebui să ne mândrim că avem nu o idee unificatoare ”ci mai multe idei”. Aceasta e Europa, dezbaterea de idei, nu impunerea fără nicio îndoială a unei singure idei de către guverne, multinaționale sau presă. Istoriograful german contemporan Alexander von Schonburg avertizează că ”în locul dogmelor religioase și liberale ar putea să apară într-o bună zi dogma științifică, potrivit căreia totul este permis, atât timp cât este în folosul omului”. O societate care urmărește cu forța buna înțelegere este profund antieuropeană. În ADN-ul nostru european funcționează pluralismul, care nu este identic cu liberalismul, care încearcă să-și impună propria viziune cu autoritate. Deci ceea ce se întâmplă astăzi prin eliminarea îndoielii și spiritul critic asupra lumii și societății, iar convingerea unui liberalism care creează instrumente de apărare de tip autoritar și chiar totalitar pentru a impunerea propriei Continue reading „Ionuț ȚENE: Cultul științei fără nicio îndoială! Orientalizarea conformă și autoritară a Occidentului” →

Victor RAVINI: Sala de lectură (7)

Aspecte pre-indoeuropene

Sir Edward Evan Evans-Pritchard (1902 – 1973), despre care mai vorbirăm în capitolașul 4, și care era profesor de antropologie socială la Oxford, nu îl numește niciodată pe Mircea Eliade. O să ziceți că asta este foarte ciudat. La fel de ciudat, nici Eliade nu îl numește niciodată. Ba, cam nu prea este chiar așa de ciudat. Am constatat că mai sunt și alți contemporani de ai lor care nu se citează între ei. Așa este cu respectarea reciprocității în lumea universitară. Ați auzit de vreun brutar care trece strada să cumpere pâine de la concurență? Niciun brutar nu suflă o vorbă, că mai sunt și alți brutari pe aceeași stradă. Eu am întrebat adesea un scriitor sau altul, dacă a citit ultima carte a unui alt scriitor, prezent în același dicționar de scriitori, în care e cel întrebat. Cei mai mulți mi-au răspuns cu vădit dispreț că nu au auzit de el. Cam suspect disprețul față de cineva de care nu au auzit. Ce ușor își dau unii arama pe față. Vă recomand să faceți acest test, ca să vă dați mai bine seama de importanța celui pe care îl testați.

Evans-Pritchard spune despre niște oameni de știință, pe care nu știu de ce nu îi numește, întrucât el este Sir, nu e brutar: „Ei căutară și găsiră în religiile primitive o armă, care, credeau ei, le-ar permite să dea o lovitură mortală creștinismului.”¹ Am respectat în traducere perfectul simplu, din versiunea franceză a cărții lui. N-am găsit-o în engleză. Când am găsit-o la Birmingham – unde am fost cu universitatea, ca să ne conversarisim cu reprezentanții religioși din numeroase religii – n-am prea cam avut bani să o cumpăr și m-am lăsat în nădejdea ediției franceze. Mi-am zis că merge și așa, după bunul nostru dicton strămoșesc. Așadar, Evans-Pritchard nu numește niciunul și nu putem ști dacă se gândește cumva și la Eliade, a cărui preocupare pentru religiile arhaice este arhicunoscută și oricum e mai bine cunoscută decât a altora. Dar dacă Sir se gândea la Eliade, cum desigur că îl rodea la inimă și nu-l suporta la ficați, că așa e între confrați, înseamnă că făcea o mare eroare. Nu se poate să fie Eliade omul care să aibă ceva împotriva creștinismului. Noi știm mai multe despre Eliade, decât știu cei care îl acuză în fel și chip de o prea personală înțelegere a religiilor, pe care de fapt el le-a explicat mai bine decât explică ei. Obiectivitatea lui a fost răstălmăcită ca subiectivism. Nu era posibil să fie subiectiv, de la înălțimea catedrei universitare, de unde religiile se văd ca din satelit, cu o obiectivitate absolută. Nouă, chiar și ca studenți la facultatea de Știința religiilor, ni s-a interzis să mai spunem vreodată în public de ce religie aparținem și în niciun caz să nu facem apologia vreunei religii sau să denigrăm vreo religie. Și nici măcar să nu se poată face presupuneri despre apartenența noastră religioasă. Iată cum ura sau invidia poate împinge la regretabile erori chiar și un Sir englez, oricât s-ar abține să nu-i sară smalțul în public.

Renumita carte a lui Eliade Le sacré et le profane dezvoltă și explicitează tema centrală din scrierile lui Durkheim, cum ziceam anterior. Analiza mea se bazează pe deosebirea care o fac amândoi între timpul și spațiul sacru pe de o parte, iar pe de altă parte timpul și spațiul profan. Eliade spune în tratatul de istoria religiilor, că în cam toate religiile zeul obosit (deus otiosus) se retrage din lume și devine zeul ascuns (deus absconditus), când oamenii încep să nu prea mai creadă în eficiența lui sau când zeul e scârbit de nesupușenia și păcătoșenia oamenilor. Atunci se cam rupe legătura dintre om și divinitate.

Ne putem întreba: Cine a început? Divinitatea sau oamenii? Dar nu asta e important. Nu folosește la nimic să culpabilizăm, nici oamenii și nici divinitatea. Important este cum se poate lega din nou legătura ruptă. Chiar de la asta decurge etimologia, cât și definiția și scopul religiei. Religie vine din latină religare (a lega din nou), după cum spune Lactanțiu. Sau din relegere (a citi din nou), cum spune Cicero. Dilema aceasta o rezolvă Sf. Augustin, de care mai vorbirăm tot în capitolașul 4. Fiind avocat de meserie, Sfinția Sa le dă dreptate la amândoi. Nici Akbar și nici Avicena nu sunt primii cu adevărurile duble. Așadar Sf. Augustin ne propune a citi din nou Scriptura, pentru a îl lega din nou pe om de Dumnezeu. Teologi importanți din Evul Mediu îi dau dreptate lui, cu dubla etimologie. Ei vedeau o legătură pe vertical, între om și Dumnezeu. Omul ridică ochii și mâinile spre Dumnezeu, ca unul ce se îneacă. Sau Dumnezeu îi întinde omului o mână salvatoare. Una din două. Sau amândouă. Concepția că omul ia inițiativa, ridică ochii și mâinile spre divinitate este materializată simbolic în cele două turnuri ascuțite ale bisericilor în stil gotic, sau măcar unul, ca la Biserica Neagră din Brașov. Merge și așa. Concepția că divinitatea se uită la om și coboară ca să îl salveze este simbolizată de bolta cupolelor de la biserici, unde vedem imaginea lui Iisus Hristos Pantocrator (Atotputernicul), care ne privește drept în ochi. Cea mai mare boltă fiind cea de la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol, Lucian Blaga numește acest stil arhitectonic: sofianic. Ulterior, alți teologi de seamă, în special Calvin și alți protestanți, au încercat să dreagă etimologia religiei, fiecare cum i se potrivea mai bine să dreagă busuiocul în predici.

Continue reading „Victor RAVINI: Sala de lectură (7)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIHAI VITEAZUL – uneşte Moldova cu Transilvania şi Ţara Românească (IV) (IV)

„Dacă a fost vreodată un principe în lume

demn de glorie pentru acţiuni eroice, acesta

e signor Mihai, principele Valahiei.”

(Eudoxiu Hurmuzaki)

Mihai Viteazul – Domnul Valahiei s-a confruntat permanent cu agresiunea externă păgână, otomano – tătară, cu cea creştină a polonilor şi habsburgilor, dar şi a coreligionarilor săi interni, voievozii Moldovei şi Transilvaniei. „Marele Ştefan, a cărui faimă fu recunoscută de toată lumea, şi nu numai în perioada cât a domnit, ajunsese la concluzia că sunt mai periculoşi creştinii din jur decât imperiul otoman, care măcar nu afişa solidaritatea creştină.” (Dan Lucinescu, Voievodul, Fides, Iaşi,1998, p. 148)

În acel sfârşit de veac XVI, Polonia trăia aceleaşi tendinţe expansioniste precum imperiul habsburgic, motivată de orgoliul excesiv de a se dori o mare putere, vanitate care a costat-o de trei ori desfiinţarea ca stat. Mai mult de o jumătate de secol cât au durat domniile lui Ştefan cel Mare şi ale fiului său Petru Rareş plutea asupra lor spectrul ruşinii după catastrofala înfrângere de la Codrul Cosminului (1497), când leşii au fost înfrânţi şi înjugaţi să are terenul pentru plantarea pueţilor de stejar din care a odrăslit apoi celebrul Codru Dumbrava Roşie sau înfrângerea din 1530, când Voievodul Rareş a cucerit Pocuţia.

Tendinţa de ocupare a tronului Moldovei de către Mihai Viteazul i-a speriat îngrozitor pe polonezi, fapt pentru care l-au declarat duşmanul lor de moarte, sărindu-i în ajutor lui Ieremia Movilă, uneltind permanent şi acţionând continuu împotriva Valahului care devenise o ameninţare deopotrivă pentru păgâni şi creştini.

Extinderea Porţii Otomane spre centrul Europei după ce transformase în paşalâcuri câteva state creştine, a determinat disperarea hasburgilor să instituie degrabă Liga antiotomană, Cruciada creştină al cărei cap se voia împăratul Rudolf al II-lea.

Pe acel fundal geopolitic european a apărut Steaua-Cruce a lui Mihai Viteazul „ca un astru ceresc pe bolta unei mari culturi, ameninţate cu dispariţia, spre a fi adusă spre involuţia de la începutul omenirii.” (Dan Lucinescu, op. cit., p. 148)

Dacă, orgoliosul hasburg Rudolf al II-lea l-a acceptat şi l-a suportat ca pe un rău necesar, Polonia văzându-se ameninţată în interesele ei hegemonice, l-a jucat pe labilul Ieremia Movilă, sugerându-i că fratele lui ar putea ajunge pe tronul Valahiei, astfel că dinastia Movilă s-ar extinde asupra celor două principate române, făcându-l astfel, unealta lor cea mai agresivă împotriva lui Mihai Viteazul. Perfidul Ieremia Movilă s-a îndârjit atât de mult în laşitatea sa încât a pus la cale chiar un complot privind otrăvirea Valahului Voievod.

La rândul său Rudolf al II-lea, eclipsat de steaua Viteazului Domn, îl sfătuia continuu să amâne campania împotriva lui Ieremia, pentru a nu intra în conflict cu polonezii, mai ales că otomanii se aflau la porţile Oradei şi Timişoarei. Adăpostirea însă a lui Sigismund Bathory de către Ieremia Movilă a grăbit campania lui Mihai.

Oastea Valahului, redusă ca mercenari, s-a completat prin corpuri de strânsură. Înainte de a-i veni cu oaste în ajutor cancelarul polon i-a trimis lui Ieremia o epistolă strategică, îndemnându-l, „Anume să nu dea luptă, ci să se întărească la Suceava cu arme şi merinde îndestul şi să întârzie acolo înaintarea duşmanului până va putea căpăta ajutor de la oastea măriei sale regelui (Poloniei). Dacă la Suceava n-ar fi loc bun de apărare, să se întărească în munţi sau în locuri cu ape şi copaci. Dacă n-are încredere în moldoveni, să aşeze numai poloni în cetatea Sucevei şi el cu restul oştirii să stea în alt loc cu arme şi provizii pentru apărare, aşteptând sosirea oştilor regelui. Ieremia se închise în cetate cu restul oştenilor, cu fratele său, mitropolitul Gheorghe, cu Luca Stroici, Nistor Ureche şi alţi boieri. Sosit în faţa bătrânei cetăţi de la Nistru, Mihai Viteazul trimise o somaţie mitropolitului şi boierilor închişi acolo, prin care îi sfătuieşte să îndemne pe Ieremia… să predea cetatea, căci va putea să plece unde va voi.” (P.P. Panaitescu, Mihai Viteazul, Ed. Corint, Bucureşti-2002, p. 63-64)

Moldova s-a întins peste veacuri prin faima marilor ei Voievozi eroi-martiri şi ctitori, a culturii-religioase, a monahilor, a Vlădicilor deosebiţi, a cărturarilor de seamă, dar şi prin tradiţia vitejească a unor mari cetăţi de scaun precum Neamţ şi Suceava. „Dintre toate cetăţile evului mediu european, despre puţine se poate spune că au fost invincibile precum cetatea de scaun a Sucevei sau nemuritoarea prin glorie cetate a Neamţului.” (Dan Lucinescu, op. cit., p.149)

Cetatea Neamţ l-a surprins şi înfiorat pe regele polon Jan Sobieski (1674-1696) şi oastea sa prin lupta, vitejia şi eroismul mănunchiului de plăieşi, care au apărat-o cu demnitate, stârnindu-i admiraţia, precum odinioară cei 300 de spartani neînfricaţi ai regelui Leonida în nemuritoarea bătălie de la Termopile din anul 480 î.d.Hr.

Cealaltă fortăreaţă, la fel de ilustră Suceava, ale cărei ziduri au sfărâmat ghiulelele lui Soliman Magnificul şi pe cele ale polonezului Albert Iagellon, l-a fascinat poate mai presus de renumita Cetate Alba Iulia, ca o chemare profetică peste veac. Îi simte măreţia legendară în care a rămas peste curgerea veacurilor statornicia credinţei şi a libertăţii. Simte grandoarea Moldovei. Poate că sângele martirului voievod, celălalt cu nume de viteaz Ioan Vodă este încă proaspăt la Roşcani.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIHAI VITEAZUL – uneşte Moldova cu Transilvania şi Ţara Românească (IV) (IV)” →