Al. Florin ȚENE: Cunoașterea și aplicabilitatea în jurnalism

La nivel teoretic, cunoașterea se continuă în aplicațiile meseriei de ziarist. Această situație este un nou prilej pentru a se amplifica, pentru a genera noi idei, pentru a i se preciza sensurile și limitele.Prin aplicații, scriere, vorbire la microfon, fotografiere, cunoașterea se valorifică și se evaluează prin beneficiarii acestora, (cititori, ascultători, telespectatori etc ).

Exprimând o relație, conceptul de aplicație are punct de plecare, e vorba de domeniu și punctul de sosire, aici fiind vorba de codomeniu care împreună formează câmpul relației. În conceptul restrâns de “aplicație practică”, domeniul relației este alcătuit din idei, iar codomeniul relației este format din acțiuni. În contextual actual, la nivelul tehnologiei folosită de mass media, domeniul și codomeniul sunt formate din idei și acțiuni.În acest context sunt posibile patru forme de relații în câmpul relației de aplicație, vehiculându-se :1-de la teorie la teorie, 2-de la teorie la practică, 3-de la practică la teorie, 4-de la practică la practică.

În prezent, teoriile moderne despre învățarea jurnalismului formează o bază importantă pentru cea de-a patra relație, amintită mai sus, trecerea de la teorie la aplicabilitate vizează dialectica complexă a concretului și abstractului, iar raportul perceptiv-rațional este un aspect al acestei dialectici, al cunoașterii teoretice și al aplicabilității. Percepția și gândirea, alături de alte forme ale conștiinței, cum ar fi imaginația, intuiția etc, mijlocesc permanent și plenar realizarea întregului demers gnoseologic.

Al.Florin Țene

Lavinia Elena NICULICEA: 10 ani de la moartea marelui poet Adrian Păunescu (omagiu)

Adrian Păunescu (n. 20 iulie 1943—d. 5 noiembrie 2010)

Au trecut 10 ani de la moartea poetului, eseistului și publicistului Adrian Păunescu. Vestea morţii marelui poet, la acea vreme, m-a întristat profund. Deşi, era previzibilă, având în vedere starea gravă de sănătate, nu mi-am putut reţine lacrimile să nu se rostogolească pe obraji, lacrimi ce conţin dorul, nostalgia şi dragostea pentru clipele magice pe care mi le-au adus versurile inegalabile ale poetului Păunescu. Se pare că nu doar oamenii l-au trădat, ci şi inima obosită de tot balastul uman.

Nu am avut onorea să-l cunosc personal, însă prin intermediul versurilor sale am putut să cunosc profunzimea şi genialitatea sa, valoarea sa umană şi artistică. Poezia sa mi-a electrizat fiinţa, mi-a dat fiorul unic al poeziei în perioada adolescenţei. Pot spune că el mi-a facilitat întâlnirea cu lumea fascinantă a literelor.

Multă lume îl percepe pe Adrian Păunescu ca pe un mare poet, însă el a fost mult mai mult decât atât… El a fost un animator al spaţiului cultural, fără a avea orgoliul de a fi cel mai mare, inspirându-mă pe mine şi pe alţi tineri, să devenim pasionaţi de artă. Adrian Păunescu a fost o flacără care a ars intens pe altarul neamului nostru. A luminat atâţia oameni ce trăiau într-o epocă de întuneric.

Adrian Păunescu s-a implicat trup şi suflet în promovarea culturii şi a valorilor. El a ajutat mulţi tineri talentaţi să se afirme în poezie. Cunosc câteva exemple în acest sens. Un om caracterizat de generozitate, modestie şi dragoste profundă pentru neam şi pentru semeni. Puteai observa cu uşurinţă blândeţea şi căldura ochiilor săi, pe care le-a oglindit cu patos în poezie; vocea sa caldă, plină de emoţie, ce însufleţea masele de tineri în întâlnirile „Cenaclului Flacăra”. A dat literaturii versuri mesteşugite, care sunt îmbibate de parfumul său artistic inconfundabil. Am remarcat la domnia sa, charisma şi puterea fantastică de convingere, de a clădi destine umane veritabile, cărora le-a imprimat gustul pentru frumos şi pentru dragostea de ţară.

În inima sa era o zbatere continuă între deziluzia de a-şi vedea patria sub povara grea a mizeriei şi lipsurilor nu doar materiale, ci şi spirituale, şi dragostea neobosită pentru libertate şi afirmare. În ultimul timp, se putea observa în privirea sa multă tristeţe, dezamăgire. Suferinţa nu era cauzată doar de boala sa, ci şi de suferinţa poporului, identificându-se cu omul din popor care-şi vede călcată demnitatea umană de o societate incapabilă de a-şi valorifica oamenii cu talent.

E trist să observi pe canale de televiziune şi în media o atitudine de marginalizare şi de desconsiderare a oamenilor de valoare, care pot creşte gradul de cultură şi spiritualitate în ţara lor. Vedem cum se promovează non-valorile, care ridică la rangul de virtute: superficialitatea, vulgaritatea, incultura, compromisul şi prostia. Privirea ne este bombardată de astfel de imagini groteşti care ne erodează simţul estetic al trăirilor.

Constat cu durere că oamenii de calitate, de o mare efervescenţă creatoare, se duc prea repede, şi mai tragic este faptul că nu ştim să-i preţuim cât sunt în viaţă, să le dăm locul cuvenit în această societate. Avem nenumărate exemple de oameni valoroşi care s-au lovit de această mentalitate.

Omul Adrian Păunescu a murit, dar poetul Adrian Păunescu trăieşte şi va continua să o facă prin versurile sale, care au valoare de testament. Doar poetul poate învinge timpul şi moartea.

Modest demiurg al poeziei româneşti, graţiei talentului său nemăsurat, Adrian Păunescu va trăi mereu în inimile noastre prin creaţia sa literară. Am încercat să-mi expun părerea despre acest titan al literaturii, ca un omagiu adus nu doar Poetului, ci şi Poeziei.

Ultima poezie scrisă de Adrian Păunescu:

De la un cardiac, cordial

,,De-aicea, de pe patul de spital

Pe care mă găsesc de vreme lungă,

Consider că e-un gest profund moral

Cuvântul meu la voi să mai ajungă.

Mă monitorizează paznici minimi

Din maxima profesorului grijă,

În jurul obositei mele inimi

Să nu mă mai ajungă nicio schijă.

Aud o ambulanţă revenind

Cu cine ştie ce bolnav aicea,

Alarma mi se pare un colind

Cu care se tratează cicatricea.

Purtaţi-vă de grijă, fraţii mei,

Păziţi-vă şi inima, şi gândul,

De nu doriţi să vină anii grei

Spitalul de Urgenţă implorându-l.

Eu vă salut de-a dreptul cordial

De-a dreptul cardiac, precum se ştie,

Recunoscând că patul de spital

Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani

Eu însumi sunt mai omenos în toate,

Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani

Şi ţării mele minimă dreptate!”.

Eseu scris în 2012; Autor: Lavinia Elena Niculicea

Hedi S. SIMON: Catastrofe de ieri și de azi

Omenirea nu duce lipsă de catastrofe și tragedii colective. Este momentul tocmai acuma să ne amintim că în urmă cu patru decenii a avut loc „accidentul” nuclear de la Cernobâl, adică defecțiunea nucleară produsă în inima Europei, aproape de capitala Ucrainei, frumosul oraș Kiev, dar tot atât de aproape și de Suedia, una dintre țările de graniță din Nordul fostei federații ale statelor sovietice. Era la începutul anilor 80 ai veacului trecut, când Uniunea Sovietică mai era un stat federal pe cale de liberalizare, iar nimeni nu ar fi crezut că numai peste puțin timp, mai puțin ca un deceniu, avea să se destrame după 70 de ani de stabilitate politică, luând cu totul altă cale de dezvoltare. Nici în statele socialiste, satelitele Uniunii, nimeni nu visa că ar putea să se producă astfel de schimbări surprinzătoare. Dar surprizele vin repede, pe neașteptate.

Întorcându-ne la anul 1982, lucrurile mai erau la locul lor, inclusiv atitudinea nepăsătoare față de viața oamenilor. Când s-a produs catastrofa la uzina nucleară, la Cernobâl trăiau o mulțime de localnici, muncitorii intreprinderii, familiile lor, dar și agricultori autohtoni. În primele zile nimeni nu știa că s-a întâmplat ceva ieșit din comun, lucrătorii continuau să lucreaze la „reparații urgente”, familiile nu au fost îndepărtate din localitate, nici țările vecine, printre care și România, nu au bănuit ce tragedie umană urmează după defecțiunea despre care nici nu auziseră.

În următoarele zile se continuau încercările de a repara ireparabilul, până ce autoritățile suedeze au dat semnalul de alarmă despre creșterea masivă a gradului de radiații în atmosferă, ceea ce nu provenea de pe teritoriul Suediei. Abia după această dezvăluire a venit comunicatul de la Moscova privind catastrofa de la Cernobâl și ca urmare populația civilă a fost evacuată din localitate, rămânând la fața locului doar un număr de specialiști care trebuiau să se ocupe de defecțiuni. Cert este că aceste „defecțiuni”, au lăsat în urmă boli incurabile și moarte, care până în ziua de astăzi mai sunt periculoase pentru viața oamenilor, cât și pentru flora și fauna locală pe o rază mare de la sursa scurgerii radioactive care încă nu s-a oprit. Ca dovadă, acuma, după 40 de ani, autoritățile ucrainiene au luat o hotărâre benefică, construind un înveliș din oțel care a fost tras pe șine peste întreaga uzină în așa fel încât s-o acopere în totalitate , împiedicând astfel emiterea radiațiilor spre exterior și demontarea aparaturii interioare în mai mare siguranță.

Am explicat acest proces de protecție în cuvinte simple de nespecialist, considerând totuși că procedeul acesta ar fi trebuit realizat imediat după accident… Dar mai bine mai târziu, decât niciodată. Căci a mai rămas mult timp până la împlinirea a 100 de ani de la catastrofă, timp suficient să dispară toți oamenii iradiați în momentul catastrofei, dar și pentru începerea reânvierii naturii. Fiindcă vorbeam despre oameni, au fost foarte mulți cetățeni în România care au suferit ani de zile datorită bolilor provocate de radiațiile ajunse până la hrana lor și pe multe alte căi. Am fost martori în anii aceia la multe pierderi omenești regretabile! La fel și în Israel, au venit în anii 90 o dată cu Alyaua cea mare din Rusia, o mulțime de oameni foarte bolnavi, chiar și adolescenți, care au fost tratați la secțiile de oncologie din toate spitalele din țară. Să sperăm că au și fost salvați.

Nu am intenționat să țin un discurs despre catastrofele omenirii, cea de la Cernobâl fiind exemplul cel mai la îndemână, în această perioadă, consemnându-se 40 de ani de când s-a produs, iar urmările ei le-am simțit cel mai aproape, deoarece am văzut cu ochii noștri, în preajma noastră, suferințele oamenilor, concetățeni, rude și prieteni.

Continue reading „Hedi S. SIMON: Catastrofe de ieri și de azi” →

Paul LEIBOVICI: Comemorarea lui IŢHAC RABIN

(1 martie 1922 – 4 noiembrie 1995)

An de an în perioada tristei comemorări a celui care a fost conducătorul guvernului, generalul care a stat în fruntea apărării Israelului, a omului care şi-a închinat viaţa, din fragedă tinereţe, pentru ţara sa Israel, răsfoiesc şi mă adâncesc asupra documentelor. Chiar dacă o singură dată am avut prilejul să fiu în preajma sa, în vizită pe care a întreprins-o la Aşkelon, am constatat interesul său faţă de cetăţenii localităţii, prosperitatea populaţiei şi în acelaşi timp cunoaşterea perfectă a dezvoltării oraşului. Aşkelonul, ca aşezare israeliană îşi are în fapt vârsta ţării. Vizita s-a petrecut în Parcul de lângă Mare. Copii orașului petreceau vacanța în cadrul taberelor de vară. Pregăteam un spectacol de, cântece și dans, Rabin a acordat câteva minute vizionând una din scenetele pe care le repetam. După felicitările adresate colectivului, mi s-a dresat. Avea o față zâmbitoare. Noi l-am condus spre ieșirea din parc cu cântece de voie bună.

Aruncând o privire asupra evenimentelor care au loc în această perioadă a anului 2020 şi întorcând paginile calendarului spre evenimentele petrecute în 1995, pot conclude: n-am învăţat nimic! Perioada de după iscălirea convenţiei de la OSLO, a determinat numeroase evenimente tragice, manifestări ale dreptei israeliene – brutale în care Rabin a fost prezentat ca „fascist”. Portretele sale în haine naziste sau cele cu kafia pe cap au fost provocări anormale.

Trebuie să menţionez intervenţiile organizate de partidele de dreapta care la orice adunare la care participa Primul Ministru Iţhac Rabin, prin zgomotele, bubuiturile difuzoarelor plasate pe acoperişurile clădirilor, făceau imposibilă ascultarea cuvântărilor sale. De asemenea au avut loc numeroase crime, sinucideri (1994-1995) organizate de criminalii arabi împotriva poporului israelian.

Partidele de dreapta au desfăşurat o campanie de incitarea împotriva guvernului ales, pe care la condus primul ministru Iţhac Rabin z.l. Una din aceste „adunări” a avut loc în centrul Ierusalimului. Vorbitorii au apărut pe un balcon de unde în fraze provocatoare l-au atacat pe Primul Ministru, iar în acest centru au fost aduse mase de evrei din coloniile Iehuda-Şomron, bine instruiţi, cu lozinci şi numeroase caricaturi ale lui Rabin z.l. Toate acestea au dat frâu liber incitatorilor, provocătorilor care în ultimă instanţă au tras cele trei gloanţe murdare asupra Primului ministru ales al Israelului IŢHAC RABIN.

Trebuie afirmat, între membri partidelor de stânga şi nu numai, au fost unii care au sesizat aceste mârşave provocări ale partidelor de dreapta şi au avertizat „marea nenorocire”. Numai atunci au fost organizate manifestaţii în care lozincile erau: „DA, PĂCII, NU VIOLENŢEI!”.

La 25 de ani după uciderea lui Iţhac Rabin simt obligaţia să arunc o privire retrospectivă şi în acelaşi timp să răsfoiesc pe cât posibil arhivele. În acest mod, mi-am propus să găsesc elementele necesare care stau mărturie „uciderii lui Rabin”. Delincvenţa ideologică a dat încă din anii optzeci semnele unei crize ideologice. Deoparte extremiştii de dreapta şi nu mai puţin acei din lagărul partidelor de stânga.

Ihuda Eţion – era reprezentantul extremei drepte care scria în ziarul, „Necuda” (Punctul) încă în 1986: „Unde se află obiectul Torei, într-un regim care nu se vede obligat să o respecte. Oare nu este permis să schimbăm metoda democraţiei care e lipsită de conştiinţă?”

Activitatea subversivă nu are nevoie de mase de oameni, pentru a activa. E destul să se pună în mâna unui tânăr un revolver şi a i se indica obiectivul. „Da, o asemenea acţiune ar putea determina un război civil în Israel!” (Nathan Ialin Mor). Un exemplu de acest fel este Iona Avruşaim care a aruncat o grenadă, omorându-l pe Emil Grintzweig.

Israelul şi implicit conducerea sa aproximativ tânără, fără o experienţă şi de aceea acţiuni de felul celor descrise mai sus, sunt posibile. Nerespectarea legii – este evident erudiţia unor ideologi din tabăra de dreapta – extremistă din Israel, bazându-se pe conflictul israelo-arab.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Comemorarea lui IŢHAC RABIN” →

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Artur Silvestri întruchiparea omului integral moral și vizionar în idei!

Încercând a pătrunde universul personalității lui Artur Silvestri o imediată recunoaștere pe care o încerci va fi caracterul său integru și vizionar, prin care cu o limpezime și inteligență sclipitoare, identifica efectul din legătura multiplelor cauze ce concur la nașterea acestuia. De altfel un expert în materie de piață imobiliară nici nu ar fi putut exista fără aceste dăruiri naturale înspre studiul domeniului respectiv.

Pornind însă de la cele două calități, a fi integru moral și vizionar in idei, vorbim de fapt de niște calități specifice unei minți superioare, prin care ne vom explica, într-o măsură oarecare, realizările ulterioare ale mecenatului și ilustrului patriot Artur Slilvestri.

Trecând însă prea de timpuriu la numai 55 ani acea linie de aur dintre viață și moarte, Artur intra in eternitate alăturandu-se marilor suflete ale Neamului său Daco-Român, așa cum bine știm. Nu am avut fericirea a ne întâlni în timpul vieții, așa că numai când voi trece și eu acea “linie de aur” ne vom întâlni. În Universul Cerurilor!

Nu mi-a fost prea ușor să intuiesc în mintea mea această formidabilă personalitate a lui Silvestri, doar datorită trudnicei experiențe proprii aici la Antipozi, editând de circa zece ani revista româneasca “Iosif Vulcan”, ajunsesem la concluzia, că \pentru a scoate o publicație cu adevarat de artă și cultură, în primul rând editorul acesteea trebuie să fie un om integru moral. Apoi un vizionar înspre viitor, un căutător de idei care puse în practică să avanseze civilizația omeneasca! Răutatea și invidia nu au ce căuta în procesele de educație, etc. Căutam deci echilibre sufletești într-o lume nouă, într-o viață de emigrant desprins de cultura si tradiția maternă. Aveam 39 ani.

Ulterior, auzisem de Fondatorul Asociației Române Pentru Patrimoniu, prof.dr.Artur Silvestri. Acest Om mi-a devenit un fel de zeu adorat, tocmai pentru aceste calități pe care le-am găsit întruchipate în ființa sa. Nu m-am înșelat. Vizionarul ideilor celor mai înălțătoare a fondat revistă după revistă, umplea un gol în chiar istoria neamului românesc realizând legăturile românilor de pretutindeni prin intermediul revistelor on-line. Difuzarea cărților românești prin biblioteci de asemenea on-line. Publicarea de cărți pe hartie devenise o preocupare curentă, dăruiri de stocuri de carte bibliotecilor sătești era o placere aleasă a Familiei Artur si Mariana Braescu Silvestri, fondatorii și finanțatorii Asociatiei.

Asociatia ARP-Bucuresti deveni în curând o inimă tânără a culturii române, al cărei pulsuri erau înregistrate în orice colțișor al Terrei unde supraviețuia o comunitate românească. Despre corespondența mea cu acest om de geniu al culturii am mai scris în unele articole ale mele, am încă unele ce vor forma subiecte plăcute amintirilor viitoare, căci prof.dr.Artur Silvestri este între noi pentru veșnicie, așa cum este și Eminescu. Sfintele suflete ale Drepților noștri așezați sub glie sunt râuri cu albii ce merg paralel cu noi cei vii, și împreună mergem spre viitorul viselor lor si ale noastre ale românilor!

Nu sunt eu cel mai în măsură a cântări și valorifica opera imensă a enciclopedistului român, doar pot spune ca era un om de o erudiție aleasă, un cercetător cu pătrundere luminată înspre cele mai umbroase vremi ale istoriei și preistoriei daco-române și universale. Asemenea marilor gânditori ai lumii avea întotdeauna înclinare spre izvoarele mitice și a conexiunii acestora cu științele sacre ale popoarelor lumii, precum cele egiptene si indiene, asemenea lui Mircea Eliade, George Anca, Adrian Botez, Pr.Al.Stănciulescu, Ben Todica, ș.a.m.d.

Observăm cum vizionarul Artur Silvestri, depistează cărări taince ce duc și vin dinspre un adevăr umbrit de vremuri și timpuri, acel adevăr despre străvechimea istoriei dacilor-vlahi. A credinței și religiei lor, in pamântul și vatra lor de atunci și de azi aceeași fiind.

Noi nu am dezmoștenit pe nimeni. Noi suntem mai vechi decât sumerienii, așa cum ne spune istoricul N.Săvescu, și mulți alți cercetători de seamă a istoriilor

antice și care țin calea și lumina adevărurilor.

Deci, cu un asemenea Om la cârma culturii și valorilor de patrimoniu românesc , era din capul locului asigurat un success Asociatiei fondate, si pe care a numit-o Asociația Română Pentru Patrimoniu, și nu altfel. Patrimoniu înseamna avuția națională a statului român, începand de la Talpa Țarii, Țăranul cu uneltele sale, sapa și plugul, caii și boii, carul și furca, râurile, munții și câmpiile, inclusiv bibliotecile cu universitățile și academicienii lor, știința, folclorul, artele, scolile, bisericile, totul se cuprinde in această noțiune de Patrimoniu național, având un spirit și inimă vie Omul , acest spirit viu pus de Dumnezeu veghetor și îngrijitor al acestora!

Alt nume nu putea avea, deci știa prea bine Fondatorul Asociatiei ARP, la ce lucrare se angajează. În același timp Artur Silvestri era un cărturar cu prea bună știință ce înseamnă să muncești în cooperare cu cei din jur. Cerea cu orice ocazie părerile oamenilor care i se alăturau. Bună, rea, idea sugerată el o cântărea, răspundea cu bunătate și fără batjocură, folosind si zidindu-și opera pe principiul credinței sale crestine pe care o respecta adanc si curat, inălțandu-și cugetul și gândirea până pe creștetul Ceahlaului, Kogaionului cel sfant al lui Zalmoxis. Cum spuneam, nu brusca pe nimeni, nici pentru anume nepotriviri în felul de a privi unele aspecte ale muncii creatoare a fiecăruia, lăsând fiecaruia timpul necesar spre a se înțelege pe sieși.

Din această atitudine, mai rar întâlnită azi in lume, ni se servea nouă tuturor o lectie, întradevar cu finețe dar de bună credință. Bineînteles că tot cu finețe primea uneori și dânsul epistole cu sfătuiri îndoielnice, pentru care suferea dar nu se plângea niciodată, fiindcă el cunoștea bine structura ființei omenești, faptele lui erau de întronarea iubirii și înălțării omului român, nu a invrăjbirilor veșnice. Inteligența sa sclipitoare o folosea pentru a ne reda viziunea si încrederea în adevarurile istorice atât de înălțătoare și astea din vremi străromâne, cu o percepere tot mai lucidă prin miezul miturilor si simbolurilor istoriei universale.

Un semn de recunoștiință pe tot restul vieții mele acordat geniului vizionar al lui Artur Silvestri originează în aceea că a fost omul care a recunoscut imediat valoarea de inspirație din scrierea mea atunci când pornisem a publica primele capitole din nuvela “Fiica lui Faraon”, așa cum procedasem și la nuvela ”Fiica zeiței Vesta”.

Punerea versurilor lui Eminescu dedicate Nilului și egiptenilor în interiorul nuvelei mele nu era o nebunie, ci mai degrabă o revelație la ceea ce se referă azi cercetatorii istoriei noastre. Mai mult, atunci cand Eminescu lucra la versurile poemei “Cavalerii Danubieni”, au sărit și atunci frunțile locale să-i infirme idea! Ce cavaleri domnule, cand erau niște primitivi! Dar, ce auzim azi despre civilizațiile pelasgilor, a etruscilor pelasgi, a castelelor de aur din Corona Montium(Transilvania), despre Sarmise- dacul rege-Soare din Dacia supranumit “slujitorul Soarelui”, despre Helis cetatea veche a Daciei unde domnea Sarmise(in Nordul Dunarii), nu face oare legatura bună pentru ai numi cavaleri danubieni? Sumerienii, scribii universităților Soarelui din On, oare cine erau? Găsim răspunsul in Cartea Istoriilor-Cartea cea Sfantă-Biblia, pe care mecenatul Artur Silvestri și-a ales-o drept cale a înțelepciunii sale. Fapt pentru care va rămâne înțeleptul vremurilor noastre în vecii vecilor!

Se zvonește prin lumea cercetătorilor hermeneuți că însăși Isus Hristos între acești Cavaleri Danubieni a fost a fi născut!

Asadar Cartea Sfanta a Istoriilor stravechi, la“2 Imparati -Capt.23, Verset 5. spune despre cei ce ardeau tămâie pe înălțimi și se rugau lui Baal si Soarelui. Versetul 25 il arată pe același Imparat Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Artur Silvestri întruchiparea omului integral moral și vizionar în idei!” →

Alexandru NEMOIANU: Qui tacet consentit (Cel care tace este de acord)

Existența umană poate fi rezumată că fiind un șir permanent de opțiuni, de alegeri, între bine și rău, între drept și nedrept. Aceste opțiuni, alegeri, sunt făcute în vâltoarea existenței zilnice, cu necazurile ei, cu suișurile și coborâșurile ei, cu perioadele ei de plictiseală. Totuși nevoia de a face opțiuni nu poate fi înlăturată, este un dat. În acest context este bine să ne reamintim despre condiția omenească și că este una căzută și prin urmare imperfectă și înclinată să facă greșeli, unele de voie și altele fără de voie. Este iarăși bine să ne aducem aminte că toate înjghebările omenești și toate alcătuirile omenești sunt nedesăvârșite și că singura cale sigură de a evita complicitatea la rău este de a fi întotdeauna de partea celor slabi și săraci. Doar stând de partea celor care « pierd » vom fi siguri că nu adăugăm la răul zilei. Să te opui sau minimal să nu contribui la rău, este formă de vitejie și fermitate morală.

Complexitatea acestei situații este încă mai mare dat fiind faptul că întâmplările vieții omenești nu se petrec în vid sau „în principiu”; aceste întâmplări sunt concrete și întotdeauna personale și, datorită acestor împrejurări, obligația de a face opțiuni este încă mai imediată. Prin urmare ar trebui să fie limpede că responsabilitatea acelora aflați în poziția de a lua decizii ,care afectează un număr mare de persoane,cei care se fălesc a fi „cei ce tună și fulgeră”, responsabilitatea lor este covârșitoare. Dar totodată aceasta nu înseamnă că responsabilitatea celor „de jos” nu există și, mai vârtos în clipele grele când decizii importante trebuiesc luate.

Istoria are propria ei direcție și nimeni nu îi poate schimbă curgerea. Conducătorii și cei aflați ‘la putere” vor fi pomeniți ca „buni” numai în măsură în care simt și urmează cursul istoriei. Conducătorii sau instituțiile care își închipuie că pot manipula „poporul” sau direcția istorică sunt sortiți ca iute să afle că ei gândesc anapoda. În fapt conducătorii și instituțiile care încearcă să se opună direcției istorice întotdeauna dispar că un vis urât. Ceea ce trebuie însă reținut este că în momentele de criză,în momentele de „definiție” toți cei care au o părere trebuie să o rostească, măcar sub forma alăturării afective la ceea ce este bun și la refuzul de a sta complice răului. Trebuie mereu să ne aducem aminte că toți și fiecare vom fi judecați nu numai pentru răul sau binele pe care l-am făcut, dar și pentru binele pe care am fi putut să îl facem și nu l-am făcut. Nu există iertare pentru tăcere!

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Qui tacet consentit (Cel care tace este de acord)” →

George PETROVAI: Bunul meu prieten Aurel Pop a plecat într-o lume mai bună

Motto:

Iubite prieten, ai decis

– silit de nemiloasa boală –

să părăsești această lume

cu-alesu-ți spirit cât o școală.

De-aceea zic că-ntr-o revistă

a omeniei necurmată,

vei fi ce-ai fost întreaga viață:

Un om cu inima curată!

Pe poetul și omul de cultură Aurel Pop (22 noiembrie 1949 – 18 octombrie 2020) l-am cunoscut cu ani și ani în urmă, prin intermediul lui Ion Burnar, un alt mult prea devreme dispărut de pe aceste meleaguri și din spiritualitatea românească. Tot atunci am aflat că Aurel este maramureșean get-beget prin naștere și sătmărean de elită prin „adopție”, adică ceea ce numele îmi sugerase din capul locului.

Iar relația dintre noi, grație formidabilului sincronism al firilor noastre (ne respectam cu afecțiune și ne stimulam în discuții, totdeauna rodnice și civilizate, până la aprige dispute pe diverse teme culturale și extraculturale), nu a fost una rece sau politicos-bățoasă, ci s-a concretizat în lungi convorbiri telefonice (l-am sunat inclusiv în săptămâna decesului său, despre care am fost înștiințat de… internet), dar mai ales prin includerea mea printre colaboratorii revistelor înființate și conduse de acest minunat om – la început „Citadela”, apoi „Mărturii culturale”.

Sigur că da, știam de la neprețuitul meu prieten că are o afecțiune pulmonară (în ultimul timp, la telefon se poticnea din pricina unei tuse îndărătnice și seci), însă tot el – cu admirabilă încredere în Creator, în forțele proprii (strunite de un psihic puternic) și în priceperea medicilor – îmi spunea că se simte mult mai bine după externare, cu toate că, din cauza pandemiei, fusese purtat pe drumuri mai multe zile și că n-ar mai risca să solicite o nouă spitalizare, chiar în varianta înrăutățirii stării sale de sănătate, asta deoarece simțise pe propria piele, bașca cele văzute și auzite în desele peregrinări prin stabilimentele sistemului de (ne)sănătate publică, cât de rău este privită de către politruci și – pe baza ordinelor/dispozițiilor date de ăștia – de personalul sanitar, tagma tot mai numeroasă a cetățenilor care nu au șansa (sic!) globalisto-demonocratică de-a fi infectați cu Covid-19.

Continue reading „George PETROVAI: Bunul meu prieten Aurel Pop a plecat într-o lume mai bună” →

Diana IORDAN: Mioara Hususan, la ceas aniversar

Mioara Hususan, realizatoarea emisiunii ,,Printre rânduri…printre gânduri, printre oameni”.

Ieri, mi-am amintit de tine, azi, m-am gândit la tine, mâine îmi vă fi dor de tine… Nu te îngrijora pentru mâine, o să-mi fie iarăși dor de tine ! Zâmbește pentru că zâmbetul tău poate provoca multe zâmbete în jurul tău ! Pentru Tine, ființă cu suflet de dor, am darul Frumosului ! Nu știu să fiu nici clipă, nici veșnicie, nici apă, nici uscat, nici Cer, nici Pământ, nici multe altele , dar am învățat de la voi, romanticii, să fiu un altfel de OM, unul mai frumos! Să iubesc și să dăruiesc iubire !

Întinde mâinile pentru a primi Prețuirea mea! M-am regăsit de multe ori în emisiunile tale, a fost o reală bucurie de fiecare dată. Dacă m-ai întreba vreodată ce-mi doresc din toată inima, ţi-aş răspunde – fără să stau mult pe gânduri – că-mi doresc sănătate pentru cei pe care-i iubesc! !

Om minunat, să-ți de-a Dumnezeu multă sănătate și inspirație, să ne încânți în continuare cu minunate emisiuni. …. căldură sufletească și mult zâmbet în suflet.

LA MULTI ANI, DRAGA NOASTRĂ , PRIETENĂ MIOARA!

Felicitări cu ocazia zilei de naștere!

Îți urez să fii sănătoasă, plină de energie și inspirație, să te simți mereu apreciată și iubită! Realizări frumoase în tot ceea ce faci, căldură și dragoste în suflet!

La mulți ani, binecuvântați Mioara, multe îmbrățișări cu sufletul !

––––––––-

Diana IORDAN

București

3 noiembrie 2020

Foto: Carmena Tudoran

Ionuț ȚENE: Răscoala lui Horea de la 1784 – o resurecţie religioasă şi de eliberare politică a românilor ortodocşi din Ardeal

E o zi de început de mai ploioasă, când scriu aceste rânduri. Sunt undeva la țară în Sălaj și cerul parcă plânge cu lacrimi, mocănește. Picurii căzuți pe frunzele livezii și pe geamul ferestrei de lemn mă duce cu gândul la răscoala revoluționarilor Horea, Cloșca și Crișan. Ziua întunecată de ploaie mă transpune în creierul Munților Apuseni. De multă vreme mă frământă preliminariile și cauzele răscoalei lui Horea. Revolta românilor de la 1784 nu a fost doar o întâmplare, o ridicare a iobagilor români pentru drepturi sociale și împotriva nobililor maghiari sau a taxelor imperiale. Spiritul ei era adânc împregnat în spiritul timpului, în acel zeitgeist, care vine din străfundurile conștiinței religioase și naționale românești. Răscoala lui Horea a fost mai mult decât o revoltă țărănească sau un incipient de mișcare revoluționară sub umbra și instigarea Curții de la Viena, în mijlocul căreia trona împăratul iluminist Iosif al II-lea. După îndelungate lecturi despre răscoală și cercetarea izvoarelor sau arhivei epocii, excelent editate de Academia Română, concluzia mă duce la gândul că marea ridicare țărănească a lui Horea a fost de fapt o resurecție ortodoxă și națională. Tot mai mult consider că răscoala lui Horea a fost cheia de boltă a istoriei Transilvaniei românești, momentul astral, vorba lui Ștefan Zweig, al păstrării și apărării identității românilor “neuniți” așa cum scriu documentele imperiale ale vremii. Răscoale lui Horea continuă pe un plan superior mișcarea religioasă de la 1760 condusă de Sofronie din Cioara sau de către Sfinții Năsăudeni, reprezentați emblematic de către Atanasie Todoran din Bichigiu. Istoricii români contemporani de la David Prodan, Ștefan Pascu la Nicolae Edroiu au surprins documentar excelent cauzele și evenimentele răscoalei lui Horea, dar spiritul epocii, din perioada comunismului, teoriile materialiste de sorginte maxist-leniniste, nu permiteau analiza complexă şi intrarea în străfundurile spirituale ale mișcării țărănești de la 1784. David Prodan s-a lansat în monumentala sa lucrare „Răscoala lui Horea”, în evidențierea caracterului țărănesc și social al mișcării. Ștefan Pascu a marșat pe spiritul revoluționar al lui Horea, un fel de revoluție burgheză avant la letrre față de revoluția de la 1789. Istoricul era sub influența istoriografiei ceaușiste prin curentul protocronist, adică românii din Apuseni au făcut o revoluție de sorginte burgheză înainte de cea franceză. De aici s-a născut și ideea influenţei „iluministe” a lui Horea la Curtea de la Viena şi chiar apartenenţa sa la masoneria austriacă, lucru neadevărat, fiind doar o propagandă de compromitere a ţăranului român de către istroiografia nobiliară maghiară, că acesta a acţionat în colaborare cu mediile imperiale şi masonice de la Curtea lui Iosif al II-lea. Adevărul istoric e că Horea a fost un element luminat al ţăranilor români din Ardeal care şi-a sacrificat viaţa pentru renaşterea politică, economică, culturală şi, nu în ultimul rând, religioasă, de factură creştin-ortodoxă, a neamului său. Horea după patru reprezentări ale moţilor români la Viena şi Budapesta, în audienţe directe în faţa împăratului Iosif al II-lea a realizat că eliberarea poporului său nu va veni de la Curtea de la Viena. Horea doar s-a folosit de ascendentul conexiunii cu Curtea imperială pentru a îi ridica pe români să-şi ceară drepturile. Scrisorile primite de la împărat sau lanţurile cu cruci de aur imperiale erau doar motive şi unelte de înflăcărare a imaginaţiei colective româneşti vrăjite de mitul „bunului împărat”, pentru a le insufla curaj iobagilor români să-şi ceară drepturile în ţara lor. Horea şi conducătorii răscoalei au avut planul lor bine prestabilit, care urmărea eliberarea românilor de sub stăpânirea seculară a nobilimii maghiare. Horea, Cloşca şi Crişan s-au purtat nu numai ca şi căpetenii răsculate în octombrie, noiembrie şi decembrie 1784, ci şi ca adevăraţi conducători de oşti şi şefi interimari de stat. După eliberarea Munţilor Apuseni, epicentrul răscoalei, de nobilimea maghiară şi funcţionărimea austriacă, Horea a numit dregători săteşti din armata sa ţărănească în locul gornicilor şi juzilor.

Horea a organizat armata ţărănească după model militar, fiind ajutat şi de căpitanul Crişan, care fusese zeci de ani gradat în regimentele grănicereşti. Horea a preluat jurământul căpitanilor şi membrilor oastei sale şi a numit primari peste satele eliberate. Nu întâmplător, Horea era numit de poporul român Horea Rex Daciae. El şi-a dat seama că numai eliberarea teritoriului locuit de români în Ardeal poate duce la supravieţuirea neamului său. A dus o politică inteligentă şi violentă, de pustiire a curţilor nobiliare maghiare, a înlăturat funcţionărimea austriacă din târgurile, satele şi minele eliberate, dovadă că nu a acţionat în colaborare cu Curtea vieneză, ci numai s-a folosit de ascendentul legăturilor prealabile cu mediile imperiale în mentalul şi imaginarul colectiv românesc. El a cerut în ultimatumul dat nobililor maghiari de la Deva ca „nobili să nu mai fie” şi aceşti să „jure pe cruce”, pentru a fi acceptaţi în noul stat românesc preconizat de Horea în Ardeal. „A jura pe cruce” reprezintă întreaga cheie a răscoalei lui Horea.

Ortodoxia promovată de revoluţionarii lui Horea era liantul ideologic al unităţii de acţiune în teritoriul controlat de către răsculaţi. Doar cei ortodocşi sau care jurau pe crucea bizantină şi se botezau aveau dreptul la viaţă în statul ţărănesc preconizat de către Horea Rex Daciae. De aceea, fundamentele coeziunii ţărănimii răsculate a fost religia ortodoxă, ca însemn ideologic al noii stări de lucruri în Munţii Apuseni. Revolta ţăranilor a fost nu numai împotriva nobililor reformaţi maghiari, a funcţionarilor catolici austrieci, ci şi împotriva românilor de religie greco-catolică sau unită percepuţi ca „trădători” sau colaboratori ai aparatului represiv ai statului suprapus de altă etnie decât cea majoritar românească. Nu întâmplător Blajul, sediul episcopal unit, intelectualiatea Şcolii Ardelene de religie greco-catolică şi mediul clerical unit nu au pactizat cu răsculaţii lui Horea, percepuţi ca un pericol pentru înţelegerile binefăcătoare reciproce dintre „colaboraţionişti” şi Curtea de la Viena.

O carte mai puţin promovată de istoriografia română este cea lui Alexandru Şterca Şuluţiu, „Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni”, scrisă pe la 1850, folosind metode istoriografice moderne de istorie orală, înainte ca acestea să devină o componentă de bază a istoriografiei americane şi apoi a celei post-decembriste româneşti. Episcopul greco-catolic Alexandru Şterca Şuluţiu sintetizează opinia românilor uniţi faţă de răscoala lui Horea percepută ca o resurecţie ţărănească violentă de factură creştin-ortodoxă. Autorul care se trăgea dintr-o familie greco-catolică din Munţii Apuseni povesteşte peripeţiile familiei sale în vremea răscoalei, percepută de Horea ca „colaboraţionistă” cu autorităţile austriece şi care trebuia să moară. Şuluţiu a păstrat din memoria familiei teama faţă de ţăranii români orotdocşi care îi punea în faţa unui fapt de mărturisire a credinţei: ori trec prin botezul ortodox, ori mor de sabie. Familia lui Şuluţiu, după grele încercări şi nopţi dormite prin păduri, se salvează cu greu din mâinile răsculaţilor care îi percepeau pe greco-catolici ca instrumente ale statului opresiv nobiliar şi străin de neam. La Şuluţiu se observă o deonsiderare a mişcării lui Horea percepută ca violentă şi prea ortodoxă din punct de vedere confesional. Şuluţiu ne-a lăsat o descriere plastică a botezului celor care nu erau de religie ortodoxă. Horea ajuns cu oastea sa la Abrud: „Înţelegând dară gloatele Horii că şi maghiarii îmbrăcaţi în haine româneşti s-au amesteca şi-şi fac treaba cu dânşii, şi temându-să ca nu cumva mai pe urmă să-i vânză, au spus Horii lucru acela, întrebându-l ce ar trebui a face cu unii maghiari de aceia? Să zice că ar fi zis Horea: `cari se dau cu noi şi să împărătşesc cu noi din faptele noastre, nu trebuie supăraţi, fără ca să fim mai secure că vor ţânea tot mereu cu noi, să-i botezaţi pe legea noastră`, care s-au făcut şi în a cărei urmare, nenumăraţi maghiari, reformaţi şi unitari, unii ca să fie suferiţi de soţii la prăzi şi jafuri, iară alţii, ca să scape de moarte, s-au botezat, precum a şi fost şi cămăraşul din Abrud, Fizker Ferenţ, unitar, cu trei feciori ai săi, şi alţii” (Alexandru Şterca Şuluţiu, „Istoria Horii şi a poporului românesc din Munţii Apuseni”, Ed. Viitorul Românesc,1995, p. 97/98). Botezul ortodox era certificatul străinului pentru a fi lăsat să trăiască pe teritoriul românesc eliberat de către Horea din Munţii Apuseni.

Ţăranii din Apuseni s-au ridicat şi împotriva arendării cârciumăritului, un drept vechi folosit de români şi oferit acum de Viena unor negustori străini, în special armeni. Moţii iobagi în plângerile lor către Viena, unele dintre acestea duse personal de Horea împăratului, vorbeau de persecutarea ţăranilor că nu primeau dreptul de cârciumărit pentru că erau de majoritari şi de religie ortodoxă, deci consideraţi schismatici şi scoşi din sistemul religios recunoscut de imperiu. Moţii au organizat o rezistenţă după modelul „ceaiului american”, boicotând produsele vândute de cârciumarii armeni şi cumpărând doar ţuica produsă de moţi. Nemulţumirile moţilor au culminat cu revolta de la Câmpeni din mai 1782 care a fost primul semn vizibil al apropiatei răscoale. Represiune a fost violentă şi s-a lăsat cu condamnări la moarte şi plata unor despăgubiri uriaşe. Horea a stat deoparte de evenimentele de la Câmpeni, dar documentele informative ale poliţiei austriece vorbesc de inspirarea lor de către viitorul răsculat. Tumultul de la târgul din Câmpeni anunţa furtuna ce o să vină în Ardeal. Nu întâmplător debutul răscoalei lui Horea a avut loc la biserica ortodoxă din Mesteacăn. Pe 28 octombrie a avut loc târg la Brad unde a apărut Crişan, care a convocat marea adunare ţărănească de la biserica ortodoxă din Mesteacăn, pe 31 octombrie 1784. Aici, pe terasa bisericii de la hotarele localităţii Brad cu satul Mesteacăn circa 500 de iobagi au participat la Liturghie şi s-au rugat cu preotul ortodox din parohie. Au venit iobagi de pe tot cuprinsul Cetăţii de Piatră. Biserica era mică şi construită din lemn. Aceasta a fost arsă mai târziu de autorităţile maghiare. În urma unor cercetări arheologice din 1983 s-a reconstituit arheologic biserica, care era construită pe o fundaţie de piatră şi nava nu era mai lungă de circa 8 metri. După slujba religioasă, Crişan îndeamnă pe ţărani să se îndrepte spre Alba-Iulia pentru a răspunde conscripţiei militare imperiale şi a se înarma. Conscripţia militară a fost doar pretextul lui Horea, chiar dacă ţăranii credeau că prin înarmarea şi încorporarea în regimente grănicereşti vor scăpa legal de iobăgie. Horea s-a folosit însă inteligent de conscripţia militară austriacă pentru a îi înarma pe iobagi şi să-şi câştige libertatea cu armele în mâini. Viena era speriată de ascensiunea europeană a Rusiei ţariste şi de propaganda ortodoxă dusă între popoarele din Balcani. De teama revoltei ortodocşilor din principatul transilvan, Iosif al II-lea oferă patenta religioasă de la 1782 ca să permită românilor să-şi ridice biserici în stilul bizantin. Ortodocşii erau în continuare toleraţi, nu cetăţeni cu drepturi depline, dar îşi puteau însă construi biserici, fără să mai fie bombardate de generalul Bucow. Numeroase sate unite din Haţeg au trecut la ortodocşi, fapt ce a creat nemulţumiri la Episcopia Unită de la Blaj. Românii din Ardeal nu mai frecventază bisericile greco-catolice şi nu mai ascultă de trimişii Blajului, fapt ce duce la noi măsuri anti-ortodoxe ale Curţii de la Viena, nemulţumind pe moţii din Apuseni. Pe acest ferment religios anti-ortodox al Continue reading „Ionuț ȚENE: Răscoala lui Horea de la 1784 – o resurecţie religioasă şi de eliberare politică a românilor ortodocşi din Ardeal” →

Constantin MOȘINCAT: Alertă…Nepricepută?!

„Că gândirea se propagă /La distanțe mari e-un fapt / Care-a fost științificește / Clar și bine demonstrat. / O dovadă că gândirea /Se propagă-n undă fină / Ca și unda hertziană /Ca și raza de lumină / Când se-mprăștie în aer / Liber, fără de oprire /De ce-n creier vrem cu sila / S-o forțăm s-o ia pe fire? / Dacă-n cap ar fi pe fire /Tot pe fir ar fi și-afara / Că n-ar mai avea gândirea / De pe fire cum să sară, / N-ar putea să zboare gândul / Kilometri peste-o mie / Dacă-n fire-ar sta gândirea, precum unii ne învață / Atunci televiziunea s-ar propaga tot pe ață…”

(Ștefan Odobleja)

Actualitatea urgentă a zilei, analizând scurt și strict acest enunț, ar fi de natură a ne transmite îndemnul ferm și sever al ascultării de capul obștei pentru respectarea regulilor de igienă al microgrupului. Modernitatea zilelor, prin tot ceea ce a lăsat în urma sa medicul inventator căpitan Ștefan Odobleja, precursorul mondial al ciberneticii generalizate pe care el însuși a denumit-o „psihologia consonantistă”^[1](teorie, brevetată de Winer 10 ani mai târziu) din care a expandat computerul, cu toate aplicațiile sale, ne-au pus la dispoziție informații rapide, aproape instantanee, despre această boală modernă și prezentă pe glob: coronavirus! Urmați pilda și jurământul medicilor, dar mai ales experiența istoriei și vă protejați, după lozinca liberală: „Prin noi înșine!”.

Situații de mari epidemii au bântuit omenirea de-a lungul veacurilor. Nu le voi dezvolta, dar în treacăt voi face unele trimiteri. Războaiele, în care igiena individuală era, cel mult o dorință, căci în realitate era imposibilă, sau/ori doar în „haltele” de marșuri și pauze de foc, armistiții de ridicare și asanare a spațiilor dintre tranșee împiedicau „corbi” să atace leșurile, intrate în putrefacție. Promiscuitatea era mai degrabă regula.

Grecii ajung la culmea medicinii, în vremea și prin munca lui Hipocrate, din Alexandria. Despre ce și cum a evoluat această „disciplină” care veghea la sănătatea trupească a cetățeanului cetății, Pliniu scria: „Cetățenii Romani, timp de șase secole au trăit fără medici”. Exista totuși o lege care obliga medicii să se ocupe de rana unui sclav. În familie, rolul doctorului era atribuit șefului familiei, dar nu există indicii că aceștia ar fi practicat medicina și în afara casei. Sfaturile primare conduceau spre folosirea vinului, ca aliment, pentru menținerea sănătății, cu toate că doctorul grec, Archagathos din Sparta, a determinat schimbarea atitudinii romanilor față de doctori. Senatul roman l-a apreciat pe iscusitul chirurg pentru „vindecarea rănilor”, dar după anumite eșecuri, același pe „erou” l-au catalogat drept „măcelar”^[2]. Cam de la „Zeu” la „măcelar”, „șarlatan”, „vraci” erau etichetați, pe vremuri, nu prea îndepărtate, medicii aplecați asupra patului de suferință.

Reputația celebrului doctor Galen (129-200 î. Ch.), aflăm din studiul semnat de Adrian Grauenfels, atinsese culmea după ce „readuse un om din moarte” și a schimbat filosofia medicinii lui Hipocrate, potrivit căreia „doctorul vindecă bolnavul și nu natura”. El apela la postulatele lui Democrit, a cărei teorie susținea „complexitatea atomică a trupului” prin care circulă fluxuri vitale trupului. Boala apărea doar când acel flux era deranjat! Curele de vindecare se bazau pe: diferite diete, exerciții fizice, clisme, muzică, cânt, vin și igienă strictă cu folosirea „opiului doar în caz de demență”. La febră se interzicea hrana și băutura! Alți medici practicanți recomandau: băile publice și termale, în special pentru reumatism, astenii, boli gastrice și metabolice.

Trupele armate aveau un număr de doctori, în raport cu numărul de soldați. De fapt acești doctori erau simpli soldați cu puțină practică medicală dobândită. Și aici, grecii erau preferați nativilor. Obstetrica era practicată de femei. Ca și în Grecia, femeia măritată avea dreptul să decidă viața sau moartea urmașilor săi de sex feminin. Sub Augustus, doctorii sunt scutiți de plata taxelor, ca recompensă unui anume Antoninus Musa, care vindecă cezarul de reumatism. Privilegiile au fost extinse de Vespasian și apoi de Hadrian care scutesc medicii de serviciul militar și de alte datorii civice. Poziția de doctor devine atât de râvnită încât Antoninus Pius, impune restricții la numărul de doctori permis pe localitate. În final, împăratul Severus Alexander, impune legi stricte, prin organizarea Colegiului medicilor. De altfel, unii dintre împărați aveau proprii doctori curanți.

Lumea s-a modernizat în Roma antică odată cu aducțiunea de apă, străzi pavate, curate, cu alimentație diversă, și băi comunale și private care asigurau o igienă individuală și colectivă, mult sporită. Apa, purificată în bazine de decantare, condusă prin rețeaua subterană, spre complexe comune și palate, cu deversare în râuri, bălți, ori direct în stradă uneori creau focare de infecție. Așa au apărut și noi meserii: infirmierii, pentru sclavi sau/și răniți, cazați de regulă în corturi, amplasate la graniță, devenite apoi spitale, echipate corespunzător nevoilor. Amplasarea acestora avea ca scop „a feri ochiul de creaturi invizibile, care pătrund prin respirație și aduc boli foarte serioase”. Bolile au dus la „spitale pentru civili”, prin secolul al IV-lea d. Ch., primul construit de filantropul creștin, Fabiola, în 394 în care se foloseau plantele medicinale, pe scară largă.

Cornelius Celsus și Caius Pliniu cel bătrân (23-79 d. Ch.), au fost printre primii care au sintetizat cunoștințele din agricultură, botanică, filozofie, medicina tratată, devenind primul autor tipărit, scrise în latină, după ce scrierile lor fusese descoperite de Papa Nicolas. Celsus oferă judecați și observații minuțioase în chestiuni ca hernia, răni diverse, amputații. El specifică diferențierea vaselor de sânge și cum să fie legate ca să permită circulația sanguină. Mai mult, în cărțile sale găsim o istorie a medicinii, sfaturi despre păstrarea sănătății, cât și bolile aferente fiecărui organ omenesc. Este și azi citat pentru cele 4 simptome ale unei inflamații: roșeață, umflătură cu căldură și durere.

De-a lungul vremurilor epidemiile, ca de pildă virusul variolei , a început să afecteze oamenii cu mii de ani în urmă, iar cea mai comuna forma a acestuia se traducea in mortalitate de 30%. Simptomele variolei sunt febră ridicată, mâncărimi și erupții la nivelul corpului. Boala se răspândește prin contactul direct sau pe calea aerului. Virusurile sunt datorate în primul rând condițiilor precare de igienă, s-au răspândit pe continentul american, fiind numită moartea invizibilă, răspândită printre indienii băștinași. Gripa spaniolă, a provocat peste 37-50 milioane de victime în cursul primului mare război mondial, cea mai mare pandemie, la nivel global!.

Înfricoșătoarea moarte neagră, din 1348, care a cuprins și ucis jumătate din populația Europei, a ajuns să facă prăpăd în China și India, datorată războaielor. Țânțarul vinovat de malarie, a zburat vreo 4.000 de ani slobod, iar la săparea Canalului Panama, în 1906, peste 21.000 au fost spitalizați.

După 1900, marea ciumă albă, cum i s-a spus tuberculozei la început a contabilizat 10% din populația coloniilor, provocând deces cel puțin la 1 din 7 bolnavi. Holera, a bântuit în șase rânduri pe indieni, chinezi, japonezi, africani și europeni.

Când Împăratul Napoleon Bonaparte a trimis o armata de 33.000 de soldați să cucerească America de Nord, 29.000 dintre aceștia au fost răpuși de febra galbenă. Napoleon a fost atâta de șocat de pierderile suferite, încât a decis ca: Franța să vândă teritoriul Statelor Unite^[3].

Iancu de Hunedoara ( voievod al Transilvaniei între 1441-1446, guvernator, regent al Ungariei între 1446–1453) a murit în 11 august 1456, la scurt timp după ce oştile conduse de acesta au reuşit să distrugă şi să alunge de la porţile Belgradului marea armată a lui Mohamed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, se pare că a fost răpus de „epuizarea fizică (a fost rănit de o săgeată) şi de epidemia de ciumă care cuprinsese tabăra militară”^[4].

Având în vedere frecvența sa în cadrul armatelor, a fost numita „febra războiului“. În timpul războiului de treizeci de ani din Europa (1618 – 1648), tifosul^[5], ciuma și foamea au făcut împreună un număr aproximativ de 10 milioane de victime. În timpul primului război mondial, boala a cauzat milioane de decese în Rusia, Polonia si Romania.

Mica povestioară, ce urmează, s-a petrecut la 1818, i-a avut ca principali autori pe preotul Grigore Maior, trimis la București în misiune pastorală de episcopul Blajului Ioan Bob, și pe Mitropolitul Munteniei Nectarie. Prinzând de veste despre aceasta Nectarie a întocmit o „anafură” (raport) către Caragea^[6] domnul Munteniei, ce primise cuca și cabanița^[7] de la Sultan pe 22 octombrie 1812. De menționat că după războiul Crimeii din 1805-1812, rușii nu se lăsau duși din București, unde Vodă Caragea era așteptat să facă ordine. Ciuma, cu care venise de la Constantinopol, avea să-l urmărească pe Domnul fanariot al Munteniei. Bărbat chipeș, dar cu puțină bunătate, el l-a surprins pe Ierarhul de Râmnic cu remarca că mulți boieri nu se purtase cu prietenie față de Poartă ci ca slujbași ai Rusiei, ori raporturile trebuiau schimbate, fusese avertismentul său. El a făcut curățenie, dând afară din Divan pe boierii pământeni, înlocuiți cu rude și cunoștințele sale, grecii săraci, puși pe adunat averi. Ritualul preluării domniei, din 24 decembrie 1812, o găsea pe doamna în trăsura acoperită. Viclenia și lăcomia, au fost caracteristicile domniei sale. Peste 70.000 de oameni au pierit, loviți de ciuma lui Caragea, cum a fost boala poreclită.

Cel ce făcuse Legiuire de la Viena 1818, celebrele coduri fiscale, Pitacul, din 9 iunie 1818, dat de domnul Caragea, înștiința terminarea dezbaterilor de marțea și sâmbăta, de la ora 2, asupra anaforei obștești a părinților Arhierei și boierilor pentru votarea codului de legi. Tipărirea codurilor, după această obștească dezbatere s-a dispus a se face în limba română, la tipografia Râmnicului. Manuscrisele, redactate în limba greacă și română, au fost încredințate spre păstrare Sf. Mitropoliei, la 9 august 1818, după mărturisirile făcute de Dr. Coriolan Suciu. Din această succintă relatare poate fi luat ca „model” urgența de soluționare a chestiunilor vitale.

„Soarta românilor de peste munți, idealul național al românismului, sunt chestiuni pe care nici un guvern român nu le poate nesocoti. În ceasuruile mari ale vieții naționale, oamenii de stat trebuie să țină seama de voința poporului.” Ionel I.C. Brătianu

Un medic la lucrările publice? Avea să exclame Carol I, când Primul Ministru i-a înaintat lista guvernului său. „Știu că o să te mire dar am nevoie de dumneata acolo, pentru că în secret, vreau să-mi organizezi serviciul sanitar al armatei. Bătălia pentru România Mare se apropie, știu că vei reuși acest lucru” Dr. Constantin Angelescu a spus Da lui Brătianu și a spus Da istoriei neamului. Între Ionel I.C. Brătianu și C. Angelescu se va lega o mare prietenie și comuniune de idealuri patriotice, care se va termina la moartea lui Brătianu în brațele doctorului Angelescu^[8].

Adoptarea Legii referitoare la Serviciul sanitar al armatei, în 9 articole, adoptată în martie 1915 şi a regulamentelor conexe şi complementare acesteia ‐ înființarea Comitetului Central Sanitar, în mai 1915, vând misiunea de a studia, organiza şi de a pregăti, din punct de vedere sanitar, teritoriul țării, pentru iminenta intrare în război ‐ introducerea serviciului sanitar, la nivelul de batalioane şi regimente, începând din anul 1915. Înființarea, la 7 aprilie 1916, a Direcțiile depozitelor centrale de material sanitar ‐ emiterea ordinului circular nr. 29/9471, referitor la instrucțiunile pentru păstrarea materialelor sanitare. Consider un asemenea model e de urmat și astăzi.

Instrucțiunile și ordinele generale elaborate au rămas valabilitate în timp fapt pentru care le reproducem în extras, în condițiile epidemice de coronavirus de astăzi, ar merita avute în vedere pentru eventualele centre de carantină, din afara localităților. A se vedea, minimul necesar, și suficient pentru o izolare temporară.

Igiena cantonamentului – prevedea cercetarea anticipată a viitorului cantonament din localități, izolarea caselor contaminate, dezinfecția, curățenia și asanarea localităților de cantonament;

Igiena bivoacurilor (adăpost semi-îngropat în pământ) – alegerea unui teren sănătos, în pantă din preajma localităților, ferit de curenți, cu sursă de apă, paie și lemne;
Igiena în tranșee – curățenie perfectă, construire și curățirea zilnică a latrinelor, pentru a feri de infecția prin fecale și îndepărtarea de îndată a cadavrelor, drenaje cu puțuri absorbante, amenajarea locului de repaus, așternut uscat, cu crăci și paie, foi de cort;
Igiena ochilor – pentru a preveni conjunctivita și cataracta (50% din bolnavi);

Mijloace de apărare contra frig – îmbrăcăminte suprapusă, foi de hârtie între cămașă și veston, încălțăminte largă, papuci improvizați din lemn, marșuri cu formațiuni strânse, fricțiuni cu zăpadă, pe față și mâini pentru a împiedica degerăturile;

În timpul ministeriatului său, pe lângă un model de organizare a serviciului sanitar a legiferat și a introdus Bacalaureatul în România; a construit peste 12.000 școli din cărămidă, în întreaga țară; a dispus ca fiecare școală să aibă o vacă pentru lapte la copii! A fost cel dintâi ministru plenipotențiar al României la Washington, începând cu ianuarie 1918. După cel de al doilea război mondial a prezidat Asociația de prietenie Româno-Americană.

Constantin Angelescu, sprijinit de către cunoscutul patriot ardelean Vasile Stoica, trimis la rândul său în America de către autorităţile române, a desfăşurat o intensă muncă de propagandă în favoarea cauzei naţionale şi a unirii teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria şi Imperiul Ţarist cu ţara-mamă. Împreună, cei doi au efectuat un turneu de informare în mai multe state americane, unde au susţinut conferinţe şi s-au întâlnit cu numeroşi reprezentanţi ai presei. S-a confruntat cu propaganda ungurească, dar a susținut cauza evreiască și a românilor ca drepturi ale popoarelor.

La 22 septembrie 1916 – maladii contagioase – febră tifoidă, scarlatină și difterie – în special la munte (frigului și umezelii), au lovit frontul românesc. Febra tifoidă pe șlepurile cu ostatici germani – în 3 zile s-a ridicat la 12 cazuri la 40 care au fost izolați în lazaretul de la Galați. Patru zile mai târziu, pe 26 septembrie 1916 – Divizia 5 Infanterie, comandată de generalul Ernest Broșteanu, cu cei peste 20.000 oameni a fost infectată cu holeră – fapt ce l-a determinat pe prof. dr. Cantacuzino să dispună ca „toată cantitatea de vaccin antiholeric pur, cu toți doctorii bacteriologi, să fie detașați la Constanța”^[9].

Continue reading „Constantin MOȘINCAT: Alertă…Nepricepută?!” →