„Uite, ce am găsit în Deutsche Zeitung! Se organizează un concurs literar pe tema – Nihil sine Deo!” „Trebuie să fie legat, probabil, de rege, de monarhie. De scris, pot să încerc, dar de concurs, mai va! Tu nu te-ai lămurit ce-s concursurile astea? Trimiţi ca să te afli în treabă. Astea-s cu abonament, iar abonaţii îi găseşti printre organizatori.” „Crezi?!” „Sigur am dreptate!” Cu voie, sau fără voie, lăsă sămânţa să încolţească. Se pomenea, aşa, pe nepusă masă, răsfoind în memorii, zile trecute, de mult apuse, cu străjeri, cu rege, cu tricolor în culori vii, strălucitoare, cu franjuri aurii pe margini, cu o stemă în mijloc, poate cea mai frumoasă din câte văzuse. Cum era oare crezul străjerului?…Deviza străjerului, sau, crezul străjerului este, credinţă şi muncă pentru Ţară şi Rege! Oricum, era pe aproape. Astăzi aceste lucruri sunt îmbrăcate în ceaţa timpului. Peste cinci decenii, nu e o glumă! Nu apucase să ajungă cercetaş, visul ascuns al oricărui copil. Ce ştiu copiii?! Pentru ei timpul nu are valoare, vor să ajungă mari, şi cât mai repede! Anii ’44 – ’47 au fost ani de confuzie pentru adolescentul care simţea că se cască o prăpastie între ceea ce învăţase, trăise, şi ceea ce se anunţa la orizont. Mânat de buldozerul sovietic, se pomeni la Oradea, departe de locurile natale, de Dunăre, de Deltă, de Ismail. Învăţa la un liceu, încă, confesional, dirijat cu o mână de maestru, de directorul preot, sobrul Catană. Continue reading „Daris BASARAB: Nihil sine Deo!”
Categorie: Eseu
Alexandru NEMOIANU: Despre abominația #rezist
În acest articol voi căuta să prezint ceea ce, după cunoștința și conștiința mea, ar fi un număr de concluzii privind starea României și viitorul ei. Sunt absolut convins că nu este obligatoriu să am dreptate în tot ce voi spune, dar cu toată siguranță ceea ce spun este, din nou după cunoștința și conștiința mea, adevărul. Nu am nici un fel de afiliere politică în România și ca cetățean Român trăind în afară hotarelor României, nici nu particip la alegerile parlamentare. Direct implicat sunt doar în satul Borlovenii Vechi, satul unde străbunii mei de multe generații au fost fruntași și mari donatori, unde am în proprietate parte dintr-o casă și plătesc impozite. În altă ordine de idei sentimentele mele sunt Creștin Ortodoxe, Naționale și pentru dreptate socială. Deci cine va voi să dea acestui articol înțeles de atitudine partinică, fie nu ar înțelege nimica, fie o face din rea credință.
În România din Decembrie 1989 nu mai există comunism. Acel sistem bestial a fost terminat odată pentru totdeauna și doar oameni tulburați la minte îi pot duce dorul. Dar în același timp istoria nu a stat în loc. O nouă etapă istorică a început și ea este tulbure, contradictorie și încă în desfășurare.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre abominația #rezist”
Alexandru NEMOIANU: Izvoarele istorice ale românismului
Viața românească, de câteva veacuri, a fost și este tulburată de un fenomen extrem de periculos; de trădarea, conștientă ori nu, a elitelor sau oricum a suprastructurilor intelectuale. Acestei trădări, prin mimetism, slugărnicie sau pur și simplu prostie s-au alăturat un număr mare de indeterminați intelectual, aventurieri sau pur si simplu, fripturiști de un calibru sau altul.
De mai multe veacuri și încă mai exact de când au început să fie trimiși la școli “străine”, prea mulți dintre intelectuali au revenit hotărâți să schimbe viață și înțelegerea vieții românești cu “modele” de import. Până la un punct este posibil ca acești indivizi să fi fost de bună credință dar fără îndoială că în majoritatea lor ei au fost de rea credință și dușmani românismului în înțelesul de model existențial românesc, înțelegere românească a diferenței dintre bine și rău. Cel mai adesea promotorii “modelelor” de import au ales să insulte violent tradiția românească, credința românească (și cu preferință Biserica Ortodoxă) și statornicia romanească.
Încă mai periculos, introducerea modelelor străine a fost calea sigură prin care subjugarea străină devenea nu numai posibilă ci direct necesară. Din fericire au continuat să persiste vocile adevărului, au continuat să răsune glasurile celor care auzeau autenticul românesc și voință lui nezdruncinată de a fi. A continuat să existe ceea ce, superb, Artur Silvestri a definit ca “România Tainica”. Acești oameni de bine s-au izbit însă de o piedică și până la un punct, s-au lăsat prinși într-o cursa; cea a “izvoarelor” istorice.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Izvoarele istorice ale românismului”
Alexandru NEMOIANU: Răul care ne bântuie
Este suficient să ne uităm în jurul nostru și să vedem că suntem bântuiți de un rău și fizic dar mai ales sub forma unei stări de spirit. Un rău pe care Ștefan Augustin Doinaș îl numea, “un rău de porți deschise și de ferestre sparte”. Este un rău care este al capitulării, al sentimentului că nu mai este nimica de făcut. Iar dacă vom privi încă mai atent vom băgă de seama că această stare de spirit capitulardă a fost inoculată, de cel puțin două decenii, prin surse veninoase care urăsc și Neamul Românesc, și obiceiurile lui, și mai ales Credință lui. Sunt veninoasele “apeluri” vehiculate prin Organizațiile Ne-Guvernamentale, aceste tribune ale neadevărului și ale otrăvilor spirituale și morale. Dramatic aceste apeluri veninoase au fost acceptate de către prea mulți și mai ales de prea mulți oameni tineri. Acestor apeluri veninoase le este datorată starea de pesimism care domină, de negativitate și îndărătnicie în neadevăr. Căci pesimismul și negativitatea nu provin din prea mult rău, provin din plictiseală și lâncezeala morală. Iar acest proces de otrăvire a început mai demult. A început din momentul în care țărănimea românească a fost marginalizată, și supusă unor încercări enorme de a fi distrusă. Cei care vor răul Românilor au știut și știu că vlagă românească și singură lor nădejde de mai bine sălășuiește în țărănime, în tot ce reprezintă ea, în ‘satul” românesc.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Răul care ne bântuie”
Vavila POPOVICI: Stephen Hough – Recital de pian
„Artistul are nobila menire de a face lumină în adâncurile sufletului omenesc.” – Robert Schumann
Vineri, 8 decembrie 2017, am audiat un concert de pian la Auditorium Baldwin din orașul Durham, statul Carolina de Nord. Cu o acustică excelentă și un cadru intim, Duke Performances –
organizația de artă profesionistă a Universității Duke din Durham – folosește acest spațiu pentru prezentarea lecturilor și a diferitelor concerte de înaltă performanță.
În această seară, ploioasă, cu drumuri destul de greu de străbătut din cauza vremii neprielnice, ne-am dus să-l ascultăm pe Stephen Hough, considerat unul dintre cei mai importanți și mai distinși pianiști ai generației sale. După câștigarea primului premiu la Concursul Internațional de Pian din Germania, în 1983, a apărut cu multe dintre cele mai importante orchestre americane și europene, a oferit și oferă în mod regulat recitaluri în întreaga lume. A susținut recitaluri la Beijing, Berlin, Chicago, Dublin, Hong Kong, Londra, Milano, Montreal, New York, Paris, San Francisco, Stockholm, Sydney și Tokio.
Continue reading „Vavila POPOVICI: Stephen Hough – Recital de pian”
Alexandru NEMOIANU: Privilegiul de a fi Ortodox
Putem citi în ultima vreme tot soiul de comentarii și păreri despre ce este viață religioasă, ce ar trebui să fie și, mai ales, cum fiecare părere ar trebui să fie luată în seama și apreciată.
Sunt mulți care vântură fragmente de argument, și acela cules în grabă și din lecturi incomplete și rău înțelese, despre ‘virtuțile” cutărei secte sau cult, apărut cu scurtă vreme în urmă, alții mormăie despre “nevoia” unei apropieri “ecumeniste”, zic ei, toți suntem “la fel” (și iată că, Slava Domnului, nu suntem de loc la fel), iar alții au ajuns să vorbească despre “avântul” Episcopatului Romei (zis “biserica” româno-catolică). (Acest “avânt” realmente există doar în imaginații înfierbântate și în mintea unor ratați autori de literatura fantastică). Dar nespus de des găsim opinii care condamnă Ortodoxia, Dreapta credință, Pravoslavia, pentru tot și toate; pentru sărăcia din țară, pentru neputință politicienilor, pentru frigul din timpul Iernii. Dar dincolo de orice glumă, este necesar să ne uităm cu mai multă seriozitate la aceste vorbării deșarte și mai ales este vremea să le cam aruncăm la lada cu gunoi a istoriei.
Biserica Ortodoxă este cea întemeiată la Pogorârea Duhului Sfânt, la Cincizecime, de către Apostoli după învățătura dată de Iisus Hristos. Acesta este un fapt istoric. În această privința nu pot există “opinii”, păreri, sau “cred” și nu “cred”. ”Credem, sau nu credem despre lucrurile nevăzute, în privința faptelor reale, concrete nu este nimica de crezut, ele, simplu, există. Cine le tăgăduiește fie are lipsa de vedere mai bună, fie, mai degrabă, de mai multă minte în cap.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Privilegiul de a fi Ortodox”
Milena MUNTEANU: “Moi, mes souliers” – “Eu și pantofii mei” – din suita “ONLY în Canada”
“Pluie ou neige
Chance ou malchance,
Deuils ou fêtes,
Un oiseau chante.”
Félix Leclerc
“Ploaie sau zăpadă,
Cu noroc sau fără,
Doliu ori sărbătoare
O pasăre cântă”
Félix Leclerc
Nu știusem despre Félix Leclerc, până în ziua în care niște Québécois mi-au arătat o carte semnată de el, “tocmai primită de la Montréal”. Citesc câteva cuvinte critice foarte încurajatoare și promițătoare care vorbesc despre originalitatea autorului. Aflu chiar că el NU este “doar un reziduu literar al lecturilor sale”. Minunat, asta chiar îmi stârnește interesul. Autorul se dovedește a fi, așa cum anunțau criticii săi literari, un produs al propriei deveniri. Deschid cartea mai mult din curiozitate, să aflu cine a fost el de fapt. S-a născut în „savana” Québecului, dintr-o mamă idealistă, visătoare și un tată practic și înțelept în toate.
Cartea cucerește prin franchețe, umor, vorbe de duh învățate acasă și prin aventura descoperirii lumii departe de casă. Mai întâi a lucrat la un post de radio din Québec City la care s-a angajat cam din întâmplare, apoi la Montréal, văzut ca metropolă, prin ochii celui crescut la țară, cu sfiala celui tocmai ieșit din vizuina lui de “lièvre” (iepure sălbatic), cu care era obișnuit de acasă. Revine frecvent la satul său natal, ba chiar se întoarce la coarnele boilor după ce își lasă slujba de crainic la radio. Revine astfel la înțelepciunea părinților, continuând chiar să viseze înalt așa cum îl învățase mama sa.
Alexandru NEMOIANU: Portrete de răstrăbunici
Casa Boldea din satul Borlovenii-Vechi, Valea Almăjului, Banat, casa străbunilor mei materni este un modest dar plin de merit simbol de continuitate românească, într-o istorie chinuită de prea multe și prea dese întreruperi și fracturări unele cu rost și cele mai multe fără.
Casa are o existență de peste două sute de ani, a suferit transformări dar ele nu i-au atins ori preschimbat nici forma esențială și nici duhul. Ea este rezultatul trudei încăpățânate o multor generații și a multor oameni remarcabili, fruntași sătești și provinciali.
În una dintre încăperile casei, ”soba din vale”, pe peretele dinspre sud, se păstrează două portrete mari, făcute după fotografii, în Bozovici prin 1890. Ele înfățișează pe învățătorul Pavel Boldea și pe soția lui Maria, născut Popiști, din Bozovici.
Pavel Boldea a fost primul intelectual din familia Boldea. El a urmat Seminarul din Caransebeș (“secția” de învățători) care pregătea “cadrele didactice”pentru școlile din granița bănățeană. Este de menționat că atâta vreme cât a funcționat granița bănățeană (până în 1873) limbile de predare, în școlile elementare, erau română și germana.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Portrete de răstrăbunici”
Eleonora SCHIPOR: Aşa e datina la noi
Cupca este un sat vechi, având frumoase tradiţii şi datini populare. Dacă în localităţile vecine, odată cu trecerea anilor, multe din obiceiurile strămoşeşti au fost date uitării, la noi ele s-au păstrat destul de bine.
S-au păstrat, nu şi-au pierdut coloritul naţional şi, în ciuda vremurilor, au rezistat la toate.
Dacă ar fi cazul s-o luăm de la început, aş începe de la sărbătorile de iarnă, care poposesc odată cu sosirea unui nou an în viaţa noastră. De Anul Nou se organizează carnavalul de revelion, oamenii bine dispuși se felicită, sărbătoresc. De sf.Vasile aici, la Cupca, o ceată de băieţi organizează Malanca. Din ea fac parte vre-o 15-16 persoane în frunte cu o calfă, care păşeşte pragul casei înconjurat de soli turceşti, crâşmăriţe, mireasă, moşnegi şi alte personaje, având fiecare mască pregătită cu multe migală. Hainele soldăţeşti le sunt doldora de salbe vechi, fir strălucitor, oglinjoare, cusături frumoase.
De obicei, în timpul acestor frumoase sărbători de iarnă ei merg aproape pe la toate casele unde sunt fete mari, felicită gazdele, cântă, dansează. .
Mariana GURZA: De ce plâng poeţii?
V-aţi întrebat vreodată de ce plâng poeţii?
Pentru ca aşa le-a fost dat. Poate un strop de nebunie sau o sensibilitate exagerată. O altă lume în care indiferenţa le este străină. Oamenii din jurul lor ocupă un loc aparte. De cele mai multe ori, uită de ei, de suferinţa lor şi o trăiesc pe a altora. Se contopesc cu cel sărman, cu cei răpuşi de boala, cu cei singuri, lăcrimând , simţind durerea, durerea lumii.
Este ceva de neînțeles, în acest univers creat din ceruri…
Ne plângem părinţii, prietenii care ne-au marcat existenţa. Nu ne oprim niciodată. Mergem pe acest drum în ciuda prafului ce se ridică ucigator. Avem o singură dorintă. Să găsim în toate armonia, liniştea şi pacea sufletească.
Un drum greu presărat uneori cu umilinţă şi nu ezităm a ne urma crezul. Aşa poate înţelegem noi drumul spre mântuire. Să prindem un surâs, să ţinem flacăra dragostei noastre vie. Viul îl simţim peste tot…