„Educația nu înseamnă umplerea unei găleți, ci aprinderea unui foc”
– William Butler Yeats
Cuvântul educație provine din latinescul „educatio, -onis” care înseamnă creștere, hrănire, cultivare. Conform DEX 2009 este „fenomenul social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate; cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate conform acestora”. Este o acțiune umană, o intervenție sau direcționare, o categorie fundamentală a pedagogiei. Educația este cauza tuturor manifestărilor noastre care produce efecte importante.
Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale. Este importantă deoarece ea poate schimba fața lumii.
Filozofii s-au ocupat de înțelegerea, definirea educației. Grecul Socrate, gânditor creștin înainte de creștinism, insista asupra faptului că viața trebuie cunoscută, cercetată, nu glasul celorlalți trebuie înăbușit, ci pregătirea de sine însuși a fiecăruia este importantă, pentru a deveni virtuoși.
Platon, filozoful modern al Antichității, definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele”.
Aristotel, cel mai mare filozof și om de știință al Greciei Antice, considera că „educația trebuie să fie un obiect al supravegherii publice, iar nu particulare”.
Johann Amos Comenius, filozof ceh, important pedagog (1592-1670) considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devenind un bun al fiecărui om numai prin educație.
Pentru filozoful și omul politic englez John Locke (1632-1704) educația se stabilește între educator și copil (viitorul „gentleman”).
Filozoful englez Herbert Spencer (1820-1903) spunea că „educația are drept scop formarea caracterului”.
Educația conduce la un proces de umanizare; omul nu poate deveni om decât dacă este educat. El este un întreg proces spiritual, și ca atare, nu este niciodată ceva complet împlinit. „Omul este om întrucât se face om”, omul are valoare prin ceea ce va putea face, el fiind „o eternă promisiune”, spunea, pe bună dreptate, filozoful italian Giovanni Gentile (1875-1944).
Societatea zilelor noastre solicită mai mult ca oricând inteligența și capacitatea creatoare a omului. Prin urmare, se precizează că „prin educație se dorește dezvoltarea conștientă a potențialului biopsihic al omului și formarea unui tip de personalitate solicitat de condițiile prezente și de viitor ale societății”. În acest sens educația pune accent pe oameni, urmărește dezvoltarea unor calități umane și explorarea orizonturilor, pregătește omul pentru viață, stimulează idealul ființei umane, exprimat prin „a fi și a deveni”.
Educația este un fenomen social, specific uman apărut odată cu societatea din comuna primitivă, și este supusă schimbărilor istorice care apar odată cu societatea, din necesitatea dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și ființă socială. Odată cu succesiunea epocilor istorice idealul, mecanismele, conținuturile, finalitățile educației s-au schimbat, au evoluat și s-au perfecționat.
„Natura ne aseamănă, educația ne deosebește”, spunea filozoful, politicianul chinez Confucius (551 î. H.-479 î. H.). Viața trebuie înțeleasă, și pentru a o înțelege este necesar mai întâi a ne înțelege pe noi înșine. Vrem să cunoaștem cât mai multe din ceea ce ne înconjoară, dar nu știm decât foarte puțin despre noi, despre sufletul nostru, suntem ca o carte, spunea cineva, din care am citit doar câteva pagini. Și mai avem atâtea pagini de citit și de reflectat asupra lor! Nu în zadar, încă din timpul Greciei antice, Templul lui Apollo de la Delfi purta inscripționată cugetarea lui Socrate: „Cunoaște-te pe tine însuți!”.
Este nevoie de a înțelege bine și corect viața cu problemele ei cele mai adânci, complicate care, sunt ale omului. Este vorba de emoțiile noastre, de acei așa ziși fiori care ne străbat: „Dacă nu se aprinde acea flacără, dacă elevul nu simte acea foame de a înțelege, totul se duce de râpă”, spunea matematicianul român Solomon Marcus, în cadrul unei conferințe. Da, educația se plantează în minte, pentru a hrăni inimile.
Petre Țuțea vorbind despre concepția din vremea noastră, pentru ca viața să fie suportabilă, atât cea individuală cât și cea colectivă, sistemul instructiv – educativ trebuie să creeze condițiile necesare dezvoltării unui om întreg, normal, liber și demn, conform gândirii lui Platon care-și păstrează valoarea și în timpul nostru, valoare la care s-a adăugat caracterului tehnic al modernității „timpul nostru arătându-ne când un om mărginit teoretic, tehnic și practic, prin specializare, când redus conștient la neliniștile lui metafizice, exprimate estetic”.
Educația are un început, trebuie să cultive o viziune integrală asupra vieții, să se desfășoare pe întreg parcursul vieții, desigur în mod gradat, importantă fiind cea din prima parte a ei, atunci când se imprimă bine în mintea copilului, a tânărului, perceptele morale, fiindcă, mai târziu, avea dreptate dramaturgul rus Anton Pavlovici Cehov (1860-1904) când spunea că universitățile pot dezvolta toate aptitudinile, inclusiv prostia.
Casa părintească și școala sunt locurile de bază ale însămânțării educației, a consolidării în sufletele copiilor a sentimentelor bunei cuviințe și ale decenței, în scopul evitării libertății haotice dobândite în lipsa educației, prin care intră cu ușurință viciile, ura ajunsă la cote maxime, obrăznicia, răzbunarea, lipsa de respect, toate manifestările insultătoare, devastatoare la adresa semenilor.
Copiii sunt viitorul – ei trebuie pregătiți pentru evitarea răului acestei lumi, pregătiți să înfrunte greutățile, să se comporte civilizat, să conștientizeze răul pe care-l poate determina comportamentul necivilizat, imoral al oamenilor fiindcă acesta devine deprindere cu ușurință, să păstreze credința neamului, s-o respecte, fiindcă credința este cea care ajută în educație.
Cultivarea respectului față de părinți și față de cei mai în vârstă are o mare importanță, pentru că actualele tendințe nivelatoare, uniformizatoare duc, pe nesimțite, la necuviință și nerușinare, distrugătoare pentru viața socială. „În vechea literatură grecească, nerușinarea este prezentată drept cea mai gravă boală umană, iar din punct de vedere creștin nerușinarea constituie o însușire demonică, care dă naștere insensibilității și lipsei de scrupule”, menționa profesorul grec Georgios Mantzaridis (n. 1935).
Cred că mai întâi trebuie educați dascălii și numai apoi elevii. Și mai cred că procesul este de durată, dar trebuie început rapid, fiindcă mentalitatea dascălilor trebuie schimbată, a unora, a celor care nu s-au putut debarasa de egalitarismul educațional, de metodele de predare învechite, de comunicarea necorespunzătoare cu elevii și, în general, de educația greșită de la sfârșitul secolului XX, și care se continuă și în zilele noastre. „Cuvintele dascălului trebuie să izvorască dintr-un suflet recules, senin, armonios, pătruns de statornicele idealuri morale și intelectuale ale omenirii, dar și dintr-o minte plină, în curent cu toată mișcarea culturală a țării și a lumii”, spunea jurnalistul și criticul român de origine evreiască, Henric Sanielevici (1875-1951).
Educația este necesar să înceapă încă de la cea mai mică vârstă a copilăriei, mai întâi de toate să imprimăm sentimentul de cinste și corectitudine copilului. În comunism era greu așa ceva, întrucât profesorii nu se ocupau de aceste virtuți ale copiilor, totul fiind în jurul lor și deci în întreaga societate, minciună, furt, vicleșug, sinceritatea înlocuită cu dedublarea etc. Puțini au fost cei care s-au ocupat de educația adevărată a copiilor, în ciuda dificultăților din acea perioadă și puțini copii au înțeles-o, puțini au putut să discearnă adevărul de minciună, binele de rău.
Amintesc dialogurile între Socrate și Menon, contrazicerile cu privire la învățarea virtuții. Pentru Socrate știința era virtutea, iar ignoranța – viciul. Considerând – o dată că virtutea poate fi învățată și altădată – că nu poate fi învățată, exemplifica cu elegiile lui Theognis (elegia fiind considerată muza durerii): „Lângă aceștia bea, mănâncă, și cu ei alături stai; / Cată să le placi acelor care au putere mare; / De la oamenii de seamă înveți multe lucruri bune, / Dar cu răii de te-amesteci, pierzi și mintea ce-ai avut. […] De-ar putea ei face mintea, de-ar putea s-o bage-n om… / S-ar alege c-o răsplată mare, neasemănată…” Amândoi sunt de părere, la un moment dat, că virtutea se poate învăța și dacă se poate învăța, ea trebuie să fie chibzuință (judecată logică); și dacă există dascăli pentru ea, se poate învăța, dacă nu, nu! La apariția altui personaj între ei, acesta este întrebat dacă nu socotește drept învățători ai virtuții pe sofiști (profesori de filozofie și arta retoricii în Grecia Antică, plătiți, gata să demonstreze orice”). El le răspunde că orice cetățean de treabă este mai capabil să predea virtutea decât sofiștii, întrucât un astfel de cetățean a învățat virtutea la rândul său de la înaintași. Foarte interesant! zic. Așa s-au păstrat urmele educației în zilele noastre… De la oamenii culți sau mai puțin culți răsăreau armele virtuții.
În fine, ei ajung la concluzia că virtutea obținută prin educație este un har divin. Și în Creștinism virtuțile sunt considerate trăsături morale și de caracter bine stabilite în ființa noastră, care ne direcționează spre fapte bune. Totodată Sfinții Părinți ne spun că „Virtutea nu e pară, nu poți s-o mănânci dintr-o îmbucătură”, ceea ce pledează pentru lunga perioadă și chiar neîntreruptă a educației în viața noastră.
„Dacă aș avea de crescut un copil, de ce m-aș ocupa mai întâi: să-l fac om cinstit sau om mare? și mi-am răspuns singur: să-l fac om cinstit. Mai întâi să fie bun; va fi mare după aceea, dacă e în stare să fie. Atât pentru el, cât și pentru mine, și pentru toți cei ce-l înconjoară, țin mai mult să aibă un suflet bun decât să fie un geniu”, mărturisea filozoful și scriitorul francez Denis Diderot (1713-1784).
Procesul educativ se produce oarecum diferit de cel cultural: cultura hrănește mintea, educația hrănește și mintea și sufletul, formează caracterul, caracterul determină comportamentul în viață. Căci nimeni nu poate face ceva fără să existe consecințele acțiunii sale.
„Nu există artă mai frumoasă decât arta educației. Pictorul și sculptorul fac doar figuri fără viață, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură și oamenii, Se bucură și Dumnezeu” (Sf. Ioan Gura de Aur).
Studii efectuate în ultimii ani, care au analizat educația și învățământul românesc, au scos în evidență – spune profesorul român care predă în Germania, Constantin Lomaca – că există o strânsă corelație între nivelul scăzut al învățământului și problemele economice ale țării. Ca să nu mai vorbim de cele sociale.
În istoria pedagogiei românești au fost foarte mulți educatori de marcă: Spiru Haret (1851-1912) – matematician, astronom și pedagog român, cel mai mare reformator al școlii românești din secolul al XIX-lea, Dimitrie Gusti și alții, care au contribuit la schimbări reale, la promovarea atât a valorilor românești cât și la integrarea celor universale în cultura română, persoane capabile de interes și respect pentru binele țării. Ar fi bine să păstrăm ceea ce este bun din trecut și adecvat zilelor noastre, întrucât interceptările istorice constituie tradiția, grație căreia e posibil să restrângem „razele risipite de-a lungul ultimilor ani” și să le focalizăm, adăugând cerințe noi corespunzătoare evoluției.
Lipsa educației este vizibilă în manifestarea unor indivizi, pentru care comportamentul libertin (care sfidează regulile decenței și ale moralei) este o normalitate, în aparență afișând o sinceritate falsă, vulgară, în fond practicând minciuna, dezmățul, nebunia. Creștinii au descoperit sursa decăderii, amintește Petre Țuțea, după ei libertatea poate fi „o frânghie pe care se coboară în întuneric, dar sufletul ales stăpânește ispitele, făcând uz de libertate”, fiindcă, spune tot el: „libertatea e partea divină din om”. „Iubește și fă ce vrei”, a spus și Fericitul Augustin, înțelegându-se că ești liber să faci ce vrei când ești educat în numele adevărului, dreptății.
Președintele României a declarat că nu de bani avem nevoie în educație, ci de schimbarea mentalității. El a spus că trebuie dată tinerilor o educație de foarte bună calitate, adaptată anilor care vin, și nu anilor care au trecut. Este un adevăr, o viziune care poate fi înțeleasă, dacă am înțeles rolul educației în societate.
Prosperitatea unui popor depinde în primul rând de sistemul său educațional, de adaptabilitatea lui la interesele momentului și numai apoi de cel economic pe care-l realizează. Interesul pentru educație a fost dintotdeauna o preocupare majoră a societăților, a elitelor. De-a lungul istoriei, educația și-a demonstrat rolul în creșterea gradului de ordine și raționalitate în viața socială, în cultivarea valorilor spirituale și conferirea în acest fel a unui statut elevat condiției umane.
Dacă ne interesează viitorul țării, vom recurge la efortul educațional care va aduce câștigul necesar societății noastre.
––––––––––––––
Vavila POPOVICI
Carolina de Nord, SUA
30 iulie, 2018
Mi-am prefăcut brațele în maluri, iar tu, mare ai devenit.
În timpul verilor petrecute la Borloveni, eram sculați dimineața devreme și după micul dejun, eram porniți fie la râu, fie la câte o mică treabă domestică, întors la fân, cules de zmeură sau coacăze, mers la moară, etc., sau îl însoțeam pe Taica (Colonelul Romulus Boldea) în preumblările lui. În general ce aveam de făcut nu era opțional. În casa bunicilor mei existau reguli stricte și o stare de ierarhizare riguroasă, o inegalitate principială, întemeiată pe motivații și care făcea sens.
L-am cunoscut la Văratic… Aplecat deasupra unei măsuţe, învăluit de aburii cafelei, cu o mână sprijinindu-şi fruntea şi cu cealaltă scriind de zor, grăbit, pentru a întâmpina timpul la locul sortit şi stabilit dinainte…Cu toate vrăjmăşiile din jurul său el zâmbea cald şi îngăduitor. Te izbeau ochii săi adânci cu care dorea parcă să spargă orizontul hipemetropiei sociale şi spirituale, tonul blajin -stăpânit de o mândrie îngăduitoare- închidea nemulţumirile şi le strivea pe ascuns cu o putere neobişnuită pentru venerabila sa vârstă.
Am privit mereu spre geamurile ce decupau pătrate de cer, uneori de un albastru ce răspândea o lumină rece , ca marmura de pe treptele unei catedrale, alteori întunecat şi răzvrătit ca încruntarea celui căruia i s-a făcut lehamite de promisiuni deşarte. Mi-am dorit mereu să-mi port glasul printre ramurile grădinii înrourate sau printre stelele nopţilor cu lună plină. Dorinţe, dorinţe deşarte, purtate în tainiţele unor gânduri ascunse.