Visele ne sunt întotdeauna populate de locuri și lucruri neobișnuite. Neobișnuite în existența trează dar perfect firești în starea de vis. Această excepțională capacitate de a trăi perfect normal în două planuri existențial diferite este în sine miraculoasă. Spre exemplu în vis niciodată nu sunt surprins ori înspăimântat atunci când sunt vizitat de oameni despre care știu bine, chiar în vremea visului, că au “murit”, nu mai sunt în existența imediată. Asemenea nici un soi de spaimă nu mă cuprinde când, la vreme de vis, intru în locuri și stări cu totul neobișnuite și necunoscute pe care le străbat și zăresc pas cu pas. Probabil că există explicații multiple. Mă mulțumesc să cred că sunt confruntat cu o taină care nu face dacât să confirme că vremea marilor dezvăluiri este mai aproape decât putem bănui. Notez câteva dintre locurile pe care le văd mai des în visele mele.

Un cartier “vechi” dintr-un oraș mare. Casele sunt, în majoritate, doar cu parter înalt ori cu un singur cat. Sunt case cenușii, cu acoperișuri de țiglă, ori tablă galvanizată, cu ferestre foarte mari și bogat decorate, cu meșteșugite structuri. Între case (unele tip vagon) sunt garduri din lemn și pâlcuri de pomi. Din loc în loc sunt magazine mici, mai ales un soi de băcănii, în care se vând mezeluri, cârnați, brânzeturi, pâine de bună calitate și în care sunt măsuțe, cu tăblie de marmoră, unde oamenii în vârstă beau pahare de vin sau țoiuri cu țuică. Atmosfera este în general prietenoasă dar nu sunt băgat în seama, cred că cei din jur nici nu știu că exist și sunt acolo. De multe ori am senzația că sunt rătăcit, că nu mai știu cum să revin “acasă”.

Un alt loc unde mă aflu des la vreme de vis este un soi de parc uriaș cu lacuri de jur în jur. Sunt acolo alei părăsite, alei care se înfundă și “ieșiri” spre zone periculoase. Acele zone sunt,mai ales, un soi de grupări,”complexe” de blocuri .Exteriorul lor este înșelător. Inocența exterioară este premeditat și doar aparent benignă.Pericolul începe când te apropii de clădiri;ușile de la intrare au sticla spartă, se zărește betonul crud al zidurilor, ușile sunt crăpate, locuitorii sunt violenți, de multe ori beți, întotdeauna ostili, haite de câini bântuie. Vegetația este minimală și cât este se găsește este în stare proastă;jumulită, prăfuită,ostilă. Este un décor “post industrial” care sperie. De cele mai multe ori din aceste locuri nu este cale de ieșire și visul se termină în coșmar.
Interioarele sunt asemenea neobișnuite,adică fără legătură cu ce văd și știu din existența ‘trează”. Cel mai adesea sunt camere mari, cu mobile maronii,multe “bibelouri” și decorațiuni;tăvi din argint, pudriere, vase de porțelan, vaze, scrumiere cu forme complicate, cutii în formă de borasca țestoasă;șlefuite cu grijă,de culoare verzuie și foarte multe gravuri, mari și mici,cu subiecte istorice,erotice, monumente,etc.

Într-un vis, acuma câțiva ani, am fost în salonul casei Boldea din Borlovenii Vechi, cum era în vremea copilăriei mele… Ușa dinspre balcon era deschisă dar ușa din sticlă, dintre salon și ‘vorzimmer” , era închisă. Dinspre gang intrase o mierla galbenă care fluiera încântător. În salon era Otilia Boldea. Mierla a intrat în salon, a șuierat câteva momente, a rostit câteva vorbe în germană (nu le-am auzit deslușit) și apoi a zburat înspre pădure, înapoi prin gangul casei.

Într-o altă noapte am visat din nou pe Otilia Boldea (Maică) depusă în “Sobă Mare” din Casă Boldea din Borlovenii-Vechi, Valea Almăjului, Banat.
Coșciugul era simplu și tot simplu decorat. Avea o față senină, împăcată. La picioare se află petecul de hârtie, în germană, depus de către mătușa mea Miky în care se spunea că se îndreaptă spre țară basmelor. În continuarea visului am ajuns la concluzia că pentru oameni vremea “fericirii”pământești sau, altcum spus,”țară basmelor” a fost neoliticul. Am început să fiu treptat transmutat în acea vreme. Erau așezări bine întemeiate și fundamental, oamenii nu erau în nimica deosebiți de cei de azi, atâta că erau senini, siguri pe cele din jur, fără îndoieli. Era curat, activitate veselă și mult timp “liber’. Pentru cei neînsurați există o confrerie, a “vulpilor roșii”, care oferea la preț decent, confort de toate felurile. Îi spuneam, în vis,unui prieten, că acea epoca a fost amplu descrisă în basmul istoric al lui Nicolae Densușianu, al cărui mare merit (îi spuneam) a fost credința în neamul sau și modelul lui existențial de care era mândru. Acel prieten a început să plângă.

Un alt vis începea la “Vatra” unde, foarte obosit, Episcopul Nathaniel o aștepta pe Larissa să îi aducă o prăjitură, atunci scoasă din cuptor. Apoi călătoream cu Larissa, într-un soi de tramvai anacronic, spre o ‘gara”. Ușa era deschisă și se derulau blocuri de locuințe cenușii, cu aspect de buncăre și totul era înconjurat de beton. Eram agitat și înfricoșat dar, mi-am amintit, că văzusem, la urcarea în tramvai, mușuroaie de pământ și ciulini crescuți printre ele. Această amintire mă încredința că decorul demonic era trecător și esențial, fără urmări. Un personaj scârbos refuză să îmi spună unde este oprirea pentru “gara”. Am ajuns totuși acolo și ne-am așezat într-o “coadă” lungă (compusă din oameni de foarte proastă calitate). Brusc Larissa a dispărut. Am început să o caut și să o strig în panică neluând în seama îndemnurile la tăcere ale mârlănimii din jur.

În o altă noaptea am visat pe o veche colegă, cu un trecut zbuciumat. Era împreună cu ultimul ei soț. Acesta din urmă părea detașat și resemnat. Ea era activă și dorea să facă lucruri “bune”. Între altele se îngrijea cu generozitate de un băiețel de circa 4-5 ani care era îmbrăcat foarte gros, în manieră copiilor din satele românești, cu multe sfetăre și pieptar din cojoc.

În o noapte de Ianuarie (o noapte de iarnă frumoasă, ger uscat și cristalin) spre dimineață am auzit limpede, ”divinația este făcută de porumbei albi, liberi, hrăniți cu boabe de cucuruz și foi de salată verde.”

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Câteva locuri, lucruri și întâmplări în vise” →

În timpul verilor petrecute la Borloveni, eram sculați dimineața devreme și după micul dejun, eram porniți fie la râu, fie la câte o mică treabă domestică, întors la fân, cules de zmeură sau coacăze, mers la moară, etc., sau îl însoțeam pe Taica (Colonelul Romulus Boldea) în preumblările lui. În general ce aveam de făcut nu era opțional. În casa bunicilor mei existau reguli stricte și o stare de ierarhizare riguroasă, o inegalitate principială, întemeiată pe motivații și care făcea sens.

Între altele, această inegalitate principială însemna că cei care aveau responsabilități mai mari aveau și o mai mare autoritate. Această inegalitate principială se extindea și asupra programului pe care, cei mai tineri, îl aveam. Taica era cel care stabilea itinerariul plimbărilor și cei care îl însoțeau nu aveau alta de făcut decât să îl respecte. Unul dintre locurile de preumblare era și “grădina mare”, cunoscută și ca “poiana Mare’.

“Grădina Mare” era una dintre proprietățile casei Boldea. Era așezată la circa trei kilometrii de casă. Trebuia să ajungi până în vârful coastei (cracul Bolgii) din spatele casei, care la rândul ei era proprietate Boldea, și acolo, intrai în “drumul vechi” și urcai către Breazu (Borlovenii Noi) trecând pe lângă fânețe având la capătul de jos pădure. Grădinile erau în primul rând fânețe, dar în cuprinsul lor erau pomi fructiferi, mai ales pruni “de vara”. În fond “grădina mare” era o poiană din vechea pădure ce acoperise, până la venirea austriecilor, coastele acelor dealuri. Abia după ce satul a fost așezat în actuala lui vatră acele poieni au devenit grădini, fâneață și livadă; pământ cultivat. Sălbăticia, abia de curând îmblânzită de prezența omului, era prezentă. În pădurea din jur mișunau vietăți de tot felul, veverițe, jderi, iepuri și vulpi dar și animale mai mari, lupi și mistreți. Era un adevărat rai al păsărilor care, noaptea și devreme dimineața, dădeau un concert uluitor. Pe vremuri, înainte de instalarea regimului comunist, taica obișnuia să vâneze mierle pe care Maica (Otilia Boldea) știa să le prepare după rețete rămase de la mama ei, italianca Victoria Cordiniani.

Drumul “al vechi” merge pe culmea dealului care separă Borloveniul de Breazu (Borlovenii-Noi). De o parte și alta a culmii, care este dealul amintit, se deschid văi largi urmate de alte dealuri, toate în văluire crescândă, din coamă în coamă. Această alternanță de dealuri și vai, de livezi și păduri de gorun și fag, totul într-o liniște atâta de profundă încât putea fi simțită, era un fragment al creației apropiat de ceea ce a fost voia Creatorului și sentimentul întâlnirii cu o asemenea stare era copleșitor…

“Grădina mare” avea hotarul de sus în “drumul ăl vechi”, iar de acolo cobora în pantă, când mai lină și când mai abruptă, până în “ogaș” și “drumul al nou”, făcut de austrieci prin 1830. Era o grădina-fâneață realmente mare, aproape trei hectare, care în partea de jos se preschimba în pădurea familiei Boldea, în “zăbran”. ”Zabranele”, care în sârbește înseamnă pădure nouă sau opreliște, erau echivalentul bănățean al “branistelor” din Moldova. ”Oprituri” în folosul cuiva, în cazul de față al familiilor graniceresti. Din acele “zabrane” se scoteau în fiecare an frunze de stejar care, uscate și stropite cu saramură, făceau un nutreț bun pentru oi și, tot de acolo, se tăiau lemnele de stejar, cu valoare calorică mare, necesare la “friptul” (distilării) răchiei.

“Grădina mare” era împărțită în două părți. Circa două treimi aparțineau lui Romulus Boldea și restul aparținea unchiului sau,decedat la vremea când povestesc, Colonelul Grigore Boldea. ”Hotarul” între cele două părți erau doi stejari mari, care există și astăzi. La vremea respectivă partea lui Grigore Boldea, ca tot restul posesiunilor lui funciare în Borloveni, intraseră abuziv în posesia comunei.

“Grădina Mare,în anii care îi pomenesc,era cosită ‘în parte’ (jumătate lucrătorului și jumătate proprietarului, care avea și obligația cheltuielilor; impozite,întreținere,etc.) de către “moșul” (de fapt “moșul” este un cuvânt și o apelație de onoare, de rang în Borloveni) Iosim (Iosif) Ghiocel. La vremea când l-am cunoscut el era un om considerat bătrân, probabil peste șaizeci de ani, el purta cu încăpățânare haine țărănești și se ținea după obiceiurile vechi. Fuma dintr-o pipă scurtă pe care o aprindea cu amnar și iască. Împreună cu femeia lui, ”baba Ana”, trăiau nu departe de râu, într-o casă mică, cu două încăperi și vatra. Ei fuseseră multă vreme folosiți de către Romulus Boldea mai ales în menținerea proprietății de la Sfarleac, livadă, fâneață, turmă de oi. Mai apoi, în aceleași condiții, Grădina Mare a fost cosită de către Gavrilă Tilu, a cărui casă era vecină casei Boldea. Gavrilă Tilu era un om morocănos, tăcut, foarte bănuitor și foarte “pricinaș”. În mod ciudat avea un soi de slăbiciune față de mine, încă de când eram mic, și până târziu, în ultimii lui ani de viață, atunci când veneam la Borloveni îmi aducea câteva pere, lucru cu totul neobișnuit pentru el.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Grădina mare” →