Categorie: Eseu

Alexandru NEMOIANU: ,,România Mare, Dumnezeu a făcut-o”!

Modul în care s-a făcut România Mare a fost explicat magistral, de către politicianul bănățean Sever Bocu, în cuvintele, ”România Mare, Dumnezeu a făcut-o”!

Există între oameni sentimente care nu pot fi explicate prin și cuprinsese în cuvinte. Nu putem spune “de ce” iubim casa părintească, mai înainte de a putea vorbi; ”de ce” iubim satul strămoșesc, mai înainte de a scrie, ”de ce” ne iubim copii, chiar și când nu știm scrie sau citi. Între aceste iubiri, care nu se pot exprima complet în vorbe, este și dragostea de Neam și Țară.

În aceste sentimente se află tărâmul în care ființăm, în care ne mișcăm, în care merită să trăim și merită să murim.

Iar asta este datorat faptului că mai înainte de a putea explica rațiunea dragostei de aceste lucruri, pentru aceste lucruri avem loialitate, atașament și capacitate de jertfire. Sunt unii care au explicat, mai mult sau mai puțin complet, aceste sentimente, dar sunt incomparabil mai mulți cei care le-au trăit și trăiesc și care pentru ele, fără emfază, au făcut jertfa supremă. Iar aici trebuie să observăm un lucru foarte interesant.

Oamenii, între altele, se despart în “pesimiști” și în “optimiști”. De foarte multe ori a fost interpretat acest lucru ca însemnând că unii cred că totul este în negru și alții că totul este în alb. De fapt nu este chiar asa.

Pesimistul crede că totul este rău, mai puțin el, care este bun și are dreptate. Iar optimistul crede că totul ar putea fi bun, mai puțin pesimistul și părerile sale. În această înțelegere vom vedea că pesimistul va fi întotdeauna un anti-patriot. În mod “cuminte” el va explica nu numai că toate lucrurile sunt rele, dar că ele nici nu pot fi altcum decât rele. Un “optimist” dimpotrivă, deoarece crede că lucrurile pot fi bune, va și încerca să le facă bune. Un pesimist este un distrugător static prin excelență, iar dintre “optimiști” se aleg cei care mișcă lucrurile înainte și fac viitorul posibil. Probabil că niciodată nu s-a văzut acest lucru mai clar, în Istoria Românilor, ca în anii 1914-1918.

Din punct de vedere faptic situația generală nu putea fi mai nefavorabilă decât era pentru Romani.
Romanii se aflau strânși între două Imperii foarte puternice și care aveau pentru Români strict sentimente potrivnice. În 1914, din punct de vedere “real”, nimeni nu putea crede că vreunul dintre aceste Imperii va acomoda interesele României. Situația a devenit, în anii imediat următori, încă mai dramatică. Tara a intrat curajos în război, în 1916, dar trupele Române au fost zdrobite. Iar, după ce Rusia bolșevică va încheia pacea cu Germania, în Martie 1918, pur și simplu eliminarea României de pe hartă devenise, nu o posibilitate, o foarte apropiată probabilitate. Dar iată că doar câteva luni mai târziu Românii din tot locul, din Vechiul Regat, din Ardeal și Banat, din Bucovina și Basarabia, se vor găsi uniți într-o Românie Mare pe care doar poeții și idealiștii o mai contemplau ca posibilă. Fără îndoială că atunci și-au adus aportul oameni providențiali, și citez câțiva: Ioan I.C. Brătianu, Tache Ionescu, Barbu Delavrance, Dr.Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Iancu Cavaler de Flondor, Pantelimon Halipa. Dar acei oameni împlineau un vis care vreme de sute de ani fusese stropit cu lacrimi și cu sânge de atâtea și atâtea generații românești. În mod miraculos în 1918 visul devenea realitate. Poate nimeni nu a spus adevărul mai concis și mai răspicat ca un politician bănățean, Sever Bocu: ”România Mare, Dumnezeu a făcut-o”. Acesta este adevărul, rugăciunea strămoșilor și jertfa lor a făcut cu putință unirea cea mare din 1918.

Sunt acuma o sută de ani de atunci. Țara este pradă unor agitații care, în cea mai mare măsură, sunt provocate de oameni răi din afară și prin nătărăi din interior. Aceste vremi grele vor trece. Sunt încredințat că Dumnezeu va păzi ca generațiile viitoare de copii din Borloveni să continue să se scalde în “Balta Neagră” și că în continuare pivele vor “pușca” în avlia Bisericii din Borloveni vestind Învierea Mântuitorului și a noastră.

Este cu totul semnificativ, simbolic și înălțător ca centenarul României Mari este întâmpinat cu o jertfă de mulțumire către Dumnezeu care a făcut-o cu putință.

Prin înțelepciunea Bisericii ortodoxe și truda credincioșilor Marea Unire este salutată prin inaugurarea grandioasei Catedrale a Mântuirii Neamului. Momentul este copleșitor și atâta de emoționant încât nu poate fi cuprins în cuvinte poate fiind doar contemplate. Românii din tot locul mulțumesc lui Dumnezeu și îi aduc jertfă în credință tare ca niciodată mila Lui nu îi va lăsa. Iar astăzi este zi de bucurie, de mulțumire și laudă.

Nimeni să nu plângă, nimeni să nu se îndoiască: Aceasta este ziua pe care Domnul a făcut-o, să ne bucurăm și să ne veselim într-însa!”

TRĂIASCĂ ORTODOXIA, NEAMUL ROMÂNESC ȘI ROMÂNIA MARE!

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

25 noiembrie, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Artur Gabriel Silvestri – Tăcerea și grăirea Cuvântului

      „Sub cerul ţării, cătrănit sinistru, s-a răstignit Hristos ca la-nceput, cu palma stângă sângerând pe Nistru, cu palma dreaptă înflorind pe Prut.”

(ANDREI CIURUNGA)

 

  Tăcerea şi grăirea Cuvântului, fie în Cer, fie pe Pământ fiinţează ca o paradigmă a Gândirii, a Libertăţii, a Adevărului, a Iubirii, a Frumosului în Viaţa harică asumată ca smerenie, tăcere, răstignire, prin Crucea şi Învierea Omului întrupat întru Hristos.

  Tăcerea pare a fi un atribut al Divinităţii, de aceea ea este însuşită mai mult de Oamenii lui Dumnezeu, cei care-L iubesc cel mai mult: Sihaştrii şi marii Mistici.

   Tăcerea este natura gândirii alese, o însuşire sacră, dar şi o artă a desăvârşirii.

   Tăcerea este un simţământ sfânt care te apropie de Dumnezeu și prin Cuvântul frumos grăit te îmbrăţişează călduros şi părintesc Atotcreatorul-LOGOS.

   Tăcerea Sihaştrilor este divina miere dacică a Pustiei roditoare de asceţi şi mistici.

   În închinarea smerită, lăuntrică, emoţională, noetică fiinţa lor rămâne trează, iar persoana li se transfigurează, se umple de reverenţă, îmbrăţişând o gratitudine suavă şi o serafică cutremurare, ce umple totul de splendoare şi inefabil.

   Tăcerea este Nufărul Alb al smereniei ortodoxe creştine ce creşte din apa limpede, liniştită, neclintită, sfinţită,  fără nici o undă din inima isihastului verde carpatin.

   Cei care se încumetă să păşească pe Calea Teologică, Duhovnicească, a meditaţiei Filosofice, a Poeziei sublime vor fi mereu însetaţi de această sacră Tăcere.

   Cel ales de Mântuitorul nostru Hristos după Chipul Său, va urma menirea Trandafirului care, în bobocul său, Rosa mistica, subt veşmântul regal al jertfei adună toată mireasma divină, deschizându-şi petalele înlăuntru şi în afară, precum Floarea Sufletului ce primeşte miraculoasa culoare, primeneşte expresia angelică şi parfumează tot ce trăieşte diafan în inima sa, înflorind tăcerea în grăirea divină.

   Simfonia Tăcerii din inima cutezătorului smerit urcă în arpegiile celeste ale Munţilor Carpaţi de sub poalele Cerului dacic, planând peste oglinda marilor Fluvii valahe spre o apoteotică întâlnire cu Miracolul, cu Inefabilul.

   Gânditorul dacoromân poartă în sânul său marea sa tăcere a grăirii Cosmosului.

   În istoria Creaţiei, două Fiinţe supreme străbune traco-dace au avut cultul Tăcerii: Fecioara MARIA şi Zeiţa egiptenilor MERET-SEGER-„cea care iubeşte tăcerea.”

 

   Două mari fenomene îl prefac pe Om într-un stălp al tăcerii: Minunea şi Femeia.

   Există şi o distincţie a Tăcerii: a tăcea, ca tăcere voită ori impusă precum în regimul concentraţionar ateo-comunist din România şi tăcerea-grăire a sinelui, minunea sublimă prin a fi îmbrăţişat de tăcere.

   Tăcerea este Matca Cuvântului !

   Duhul Sfânt crează prin energia Sa necreată Gândul, această Mireasă a Tăcerii în care se întrupează Cuvântul, Mirele ce se naşte ca o supremă Grăire, ca o angelică Libertate, ca o Frumuseţe macrocosmică.

   În Tăcerea Imaculatei Necreaţii grăieşte Dumnezeu ca Logos al sublimei Creaţii.

   Cuvântul în Om se naşte ca un Dor al cunoaşterii, dar şi al întâlnirii cu Dumnezeu.

   Cuvântul în Era Creştină a Ortodoxiei lui Iisus Hristos devine Creaţie şi Revelaţie.

   Logosul-Dumnezeu a dat Fiinţă nefiinţei, iar prin Hristos a dăruit Fiinţei veşnicia Sa.

   Logosul-Dumnezeu a creat Crucea Bisericii Sale ca Trup universal al lui Hristos.

   Sufletul care a devenit Biserică a Duhului trăieşte pin Tăcerea şi Cuvântul Inimii.

   Inima trebuie astfel mereu primenită pentru a-i grăi Dumnezeu, Învăţătorul, Conducătorul înţelept, Profetul, Poetul, Preotul, Teologul, Artistul, Filosoful, Sfântul.

   Creştinul ortodox dacoromân trăieşte autentic plenitudinea întru Hristos, atâta timp cât el este Armonia dintre Tăcerea şi grăirea Cuvântului.

   Această inefabilă Împărăţie a Tăcerii şi a grăirii Cuvântului este Moştenirea spiritual-religioasă, Testamentul veşnic al Străbunilor noştri Daci nemuritori.

   Revenirea la Matcă, la Tradiţie, la Credinţa străbună-Ortodoxia, a fost preocuparea de mai târziu a Gânditorului Artur Gabriel Silvestri pentru o regenerare morală şi spiritual-religioasă a Elitei naţionalist-creştine atât din ţară, cât şi din diaspora.

   Afinitatea surprinzătoare, fulgerătoare, covârşitoare cu spiritualitatea dacică devenită reper şi simbol l-a catapultat pe  Artur Gabriel Silvestri spre redescoperirea Frumosului creat, cuprins ca o forţă vulcanică în Rugul Aprins al Scriitorilor Creştini Ortodocşi, ca un Far de lumină ce atrage depărtările-apropiate ale Omului culturii.

   Provocările sale de spirit, invitaţiile la elocinţă au declanşat în scriitorii de factură eminamente creştină confruntarea Omului cu el însuşi, devenind un povestitor al sacrului, al imensei împărăţii a sinelui în care se leagănă sacralitatea infinitului dacic.

   Din adâncurile înţelepciunii astrale  ale Neamului protodac, Artur Gabriel Silvestri a ţâşnit ca un foc sacru al dăruirii de sine, confidentă a jertfirii întru Suferinţă şi Iubire pendulând între Chronos şi Kairos, între timpul ce se prelinge şi vremea sacră a apropierii de Dumnezeu, astfel ca timpul să-l slujească permanent pe Omul creaţiei în aşa fel ca meditaţia sa literară să devină o confesiune de credinţă, iar metafora un fel de amvon în care autorul sacerdot, cu recursul său generos la Străbuni, să confere evenimentului o Filocalie a Neamului prin renumiţii asceţi smeriţi ai gândirii ortodoxe.

   Prin prodigioasa sa producţie literară de un înalt rafinament stilistic şi de o adâncime mistică întâlnită doar la marii Creatori, la cei puţin Aleşi, prin Asociaţia Română pentru Patrimoniu, Artur Gabriel Silvestri face ca OPERA sa, un Testament de taină al unei Românii Tainice, de înviere spirituală, individuală de Elită naţionalist-creştină de la care se aşteaptă verdictul unei Românii Creştine Viitoare.

   Chemarea expresă a discipolilor săi a fost aceea de a se regăsi în sine contemplat de har pentru a irupe în lumină un subconştient fantastic literar, împodobit într-o mistică a trăirii emblematice sub o cupolă estetică a unei bucurii plenare, unde destinul să se împlinească sub albastrul senin al misiunii, al vocaţiei coslujitoare.

   O căutare a fervorii naţionalist existenţialiste în metafizica dacoromânului netejeşte amplitudinea creatorului în care se înteţeşte atitudinea unui fior naţional, creştin ortodox aşa cum o cântare dulce, suavă umple spaţiul sideral al conştiinţei, unde sufletul se umple de chemarea Străbunilor săi milenari cereşti.

   Spiritualitatea creştină a gânditorului ortodox promulgă în dialectica trăirii ecumenice un aspect psihologic, terapeutic pentru armonia vieţii într-o mărturisire interdisciplinară a gândirii spre cultură, spre cult, ca un recurs la unitatea creştinilor.

   Şi în cadrul naturii spirituale a Mărturisirii de Credinţă Literară, privind raportul de creaţie întru Tradiţia străbună moştenită dintre pământ şi cer, libertate şi har, responsabilitate şi credinţă, adevăr şi jertfă, iubire şi cruce, rugă şi înviere, are loc cuminecarea cuvântului omului creştin-ortodox întru Cuvântul lui Dumnezeu-Hristos, astfel încât grăirea inspirată a gânditorului responsabil pentru fiecare cuvânt gândit, rostit, scris, ca reflectare sublimă a Logosului, să recreeze lumea cu întreaga ei spiritualitate ortodoxă, nu ca doctrină, ci ca dogmă de viaţă înnoită întru Frumos.

   Omul creştin ortodox dacoromân, fie gânditor, fie poet, fie scriitor, fie teolog, fie artist, fie sacerdot, fie naţionalist trebuie să redevină fiinţă rugătoare, Homo religiosus, cum inspirat l-a definit profetul Mircea Eliade, purtătorul  Rugăciunii Inimii Hristice, cu ceasurile ei de foc şi cu timpurile astrale unde se pogoară şi bate; tic, tac simultaneitatea: întrebarea Omului ce se închină răspunsului lui Dumnezeu.

   Numai spiritualitatea-liturgic Hristică ne umple clipa trăirii ortodoxe de eternitatea mărturisitorului, a trăitorului mistic, prin rugă permanentă, omologând realul în ideal, înălţându-se sacru, muritor, jertfitor, crucial spre îndumnezeire.

   „Ora scriitorului” nu este „ceasul marilor singurătăţi”, ci orologiul clipelor de har pogorâte de Duhul Sfânt în sufletul curat al creatorului, căruia-i conferă nemurirea.

   Cronicarul de la „Luceafărul” s-a aureolat de nimbul Demiurgului Profet Mihail Eminescu, a iniţiat o arheologie literară proto-română, devenind promotor de seamă al unor proiecte de elită spirituală, cultural-sociale, fondatorul unei „noi geografii literare”, într-un areal spiritual-religios, ctitorind astfel Asociaţia Scriitorilor Creştini din România şi al editurilor de referinţă: Carpathia Press, Intermundus, Kogaion.

   Cu o formă de relief metafizico-mistică ce se răsfrânge în apele filocalico-sofianice din vasta Culturii Ortodoxă, Artur Gabriel Silvestri, intuind voinţa lui Dumnezeu, dragostea mea pentru El şi Iubirea de Neam, m-a dăltuit „noii geografii literare”, în care mi-am definit, redefinit vocaţia, misiunea, slujirea întru frumuseţea Cuvântului.

   La „ora scriitorului”, către Zorii surâzători ai dimineţii, cu graba unei ninsori celeste, Gânditorului i se revelează ca o frescă celebră bizantină, ca un cântec angelic, lucrarea mirifică „Mărturisirea de Credinţă Literară”, aşa cum la ceasul rugăciunii de dimineaţă marele mistic Ieroschimonahul Daniil/ Sandu Tudor a auzit cântecul păsării unice.

  Lucrarea, ca o mărturisire, ca o comuniune în care Omul creativ se naşte în lumină, se renaşte în mireasmă de har, se cuminecă în Dumnezeu, se cuminecă în ceilalţi ce cu adevărat îl slujesc pe Mântuitorul Hristos, se cuminecă în sine ca o împărtăşire de Fecioara Maria şi de Neamul dacoromân preaales.

   Imboldul Proniatorului i-a grăit Filosofului culturii Artur Gabriel Silvestri titlul Mărturisirii…, la care a adăugat heraldic hieroglifa Cuvinte pentru Urmaşi, ctitorindu-şi sinele în Sinele naţional, universal al spiritualităţii religioase ortodoxe, unde se decantează sublimul ca esenţă a Frumosului revelat în slujitorii Cuvântului.

   „Aproape fiecare cuvânt însemna ceva şi însemna şi mai mult atunci când potrivirile lor îşi reflectau semnificaţii subsidiare şi aluzii orânduite strat după strat, dezvăluindu-se în misterul lor constitutiv. Aşadar, era întâi de toate o metafizică a scrisului unde ar fi trebuit să încapă deopotrivă iniţierea prin cuvânt şi dezvăluirile prin creaţie, amândouă fiind noţiuni ce nu aparţin vieţii obişnuite şi, deci, contigentului. Apoi, apărea însăşi ideea de participare la enigmă şi prin aceasta o încifrare de înţelesuri ce sunt doar vehiculate de cel ce le însemnează, adică le transformă în urmă şi în simbol. De aici rezultă misiunea, adică „răspândirea gândului scris” în Neamul ce îl făcuse posibil, adică <<la Români>>.” (Mărturisirea de Credinţă Literară, vol.I, Carpathia Press-2006, p. 4)

   Daimonul socratic, geniul spiritualităţii traco-scito-geto-dacice, care atât de profund s-a reflectat în Socrate, Eminescu, Ianolide, Virgil Maxim, Băncilă, Bernea, Ţuţea, sfătuitorul de taină, inspiratorul haric al gânditorului creştin ortodox amplifică imaginea armonioasă a spiritului religios creativ ce se răsfrânge ca o sinteză între miracol şi firesc, ca o frumuseţe estetică ce devine arhetip celest al eternităţii valahe.

   Frumuseţea creaţiei spirituale crează emoţia estetic religioasă care umple sufletul.

   Intuiţia este un fel de prezent continuu al prezentului haric, o chemare ontologică, o muzică astrală, o cântare sublimă, un chip angelic, o icoană sacră, o natură vie răsfrântă în toată splendoarea Creaţiei divine, o vibraţie a armoniei serafice, o emoţie celestă străfulgerată de o cultură cultică, superioară, cerească, a Duhului Sfânt.

   Primirea darului ceresc al Ortodoxiei lui Hristos de către Neamul nemuritor al Fecioarei Maria a provocat o revoluţie, o revelaţie, o mutaţie cu caracter spiritual.

   Vremea creaţiei în amvonul inimii coboară unda expresiei într-o unduire poetică, filosofică, teologică care atrage azurul heruvimic punându-ne într-o vorbire cu sinele, într-o convorbire misterioasă, într-o tăcere de taină, meditând, stând în braţele gândului alb, unde cuvântul grăieşte cu sine, pentru ca apoi să se aprindă ca spirit religios, astfel încât creatorul să devină un mare sacerdot al aurei Luminii Cuvântului.

   În Altarul Luminii Cuvântului arde permanent Frumuseţea vieţii lui Hristos, Ortodoxia întru Hristos, aserţiune ce vizează Sublimul ca vocaţie a nemuririi dacice.

   Viaţa lui Hristos întrupează, îmbrăţişează Viaţa celor ce şi-o închină întru Hristos, dăruind totul pentru a afla totul, dăruind libertatea pentru a întâlni Libertatea, oferind certitudinea pentru a primi Adevărul, dăruind curajul temerar pentru a primi dreapta Credinţă, dăruind viaţa pentru a primi Viaţă, dăruind Iubirea pentru a primi Dragostea.

   „Viaţa lui Hristos cuprinde în sine o frumuseţe negrăită, greu accesibilă, însă atunci când este simţită, atât de profundă, încât unii s-au lipsit de toată averea lor pentru a o putea îmbrăţişa sau şi-au dat chiar viaţa, ca martiri şi mucenici.” (Valentin Bassarabescu, Vocaţia nemuririi, Ed. Expansion-Armonia 2000, p.152)

 

   Vremea creaţiei  este o Taină a Timpului Nemărginit, cum genial a subscris Filosoful Culturii Artur Gabriel Silvestri, cel care a făcut o emblemă conceptuală a spiritualităţii gândirii sale, cel care a „aşezat-în fiinţă”, în fiinţa timpului sacru dacic nemuritor, ca şi o pădure multiseculară, impunătoare prin tăcerea ei misterioasă, <<Mărturisirea de Credinţă Literară>> „Cuvinte pentru Urmaşi”, Modelul Omului Mare, Vremea seniorilor, Athanor, Arhetipul Călugărilor Sciţi, Semne şi peceţi, Memoria ca un concert baroc, coslujitor ca atâţia alţi Urmaşi ROMÂNI, al Profetului Mihail Eminescu în „eminescianitatea” dacoromână, creînd o metafizică  a scrisului, o mistică a culturii, sanctificând „scrisul ca religie la Români.”

 

   Vremea creaţiei sale a excursului gândirii, a culturii sale şi-a trăit timpul sacru, trăindu-l încă limpede, luminos, continuu deasupra timpului, ca o Bucurie a timpului.

   „Bucuria timpului, o binecuvântare a ierarhului Boier, Calinic Argatu-Argeş, această vreme dăruită nouă, bună de lucru grabnic, atât cât mai este ziuă, neuitând să răscumpărăm timpul, că zilele sunt puţine şi rele, cum spune de veacuri multe, cerescul Pavel Apostolul. Acum este vremea mântuirii noastre, acest acum este un prezent pe care să-l înveşnicim în lucrările şi purtările noastre de zi cu zi, pentru a nu plânge din cauza risipirii timpului dăruit nouă cu atâta bunătate dumnezeiască!” (Mărturisirea de Credinţă Literară, op., cit., p. 15)

   Căutările şi împlinirile sale literare, filosofice, artistice, spirtituale, mistico-religioase legate de perihoreza arhetipală a Călugărilor Sciţi i-au netezit Calea spre teoză, spre jertfa supremă, nu ca o Vocaţie a Căii Singuratice, ci ca o Destinaţie a comuniunii, ca o cuminecare cu Potirul Crucii şi-al Învierii, împlinirii întru Dumnezeu şi Neamul său.

   Artur Gabriel Silvestri-Filosoful culturii ortodoxe creştine naţional-universale a conştientizat permanent prezenţa continuă a lui Dumnezeu lângă el, întru Neamul nostru, gătindu-l pentru marea jertfă, pentru nemurirea profetică pe care i-a pregătit-o, pe care i-a făcut-o ca Testament dacic ceresc Mărturisirii sale de credinţă:

   „Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea. Tu ai priceput gândurile de departe. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult. Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta. Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge. Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborâ în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.” (Psalmul 138, 1-10)

   Binecuvântat este Bunul Dumnezeu întru Profeţii Neamului nostru nemuritor!

   Binecuvântată este Maica Domnului întru Florile alese ale Alesei Sale Grădini!

   Binecuvântat este Artur Gabriel Silvestri întru Aleşii Cerului serafic ai lui Hristos!

   „Destul!… Opreşte, Doamne, căderea,/ Sau poate degeaba mă rog, că lumea/ Ţi-a scăpat din mâini/ Şi-aştepţi, ca şi mine, să se-mplinească minunea!// La început ai spus să se facă lumină, şi s-a făcut;/ Azi lumea rătăceşte prin beznă/ Şi-aşteaptă de la Tine lumină,/ Şi lumina nu vine.// Odată ai poruncit să se retragă apele,/ Şi, la porunca Ta, apele s-au retras;/ Azi lumea se-neacă şi-aşteaptă de la Tine/ Cuvântul,/ Şi Cuvântul nu vine.//

   Opreşte, Doamne, căderea,/ Porunceşte să se facă lumină,/ Să se retragă apele răului,/ Şi, dacă e nevoie, ia-Ţi crucea/ Şi urcă din nou pe Golgota,/ Căci se găsesc şi acum ucenici să Te vândă,/ Şi preoţi să-Ţi pună cunună de spini,/ Şi tâlhari să Te însoţească,/ Şi cine să Te împungă între coaste/ Ca să primească binecuvântare.// Sau, poate, degeaba mă rog,/ Căci lumea Ţi-a scăpat din mâini/ Şi-aştepţi, ca şi mine, să se-mplinească minunea.” (DEMOSTENE ANDRONESCU, Peisaj lăuntric-versuri din închisoare, Psalm IV. Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti-2014)

+ Ovedenia Praznicului Intrării în Biserică a Maicii Domnului;

+ Sf. M. Mc. Ecaterina; Sf. M.Mc. Mercurie.

+ Sfinţirea Sf. Altar al Catedralei Naţionale a Mântuirii Neamului.

+ Un deceniu de la urcarea la Ceruri a Fiului României Tainice, Artur Gabriel Silvestri.

        * Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

25 noiembrie, 2018

Ben TODICĂ: Căile Domnului sunt misterioase

(Dialog misterios de adevărat)

     – Numai Dumnezeu ştie cum tu rezişti, campion, în plină furtună promovându-te ca Maradona, că numai stăruința şi voința ta te țin cu capul sus, că-n România sunt manieri, schimbări la porta nouă a lui Păcală, că tu explici acțiunea bine-dispus deşi pensiile şi salariile nu ştiu cum se face, că nu cresc valoric, că nu-i o minune şi nici la o minune, că n-avem cum ne aştepta în atâtea tergiversări, combinații care de care între mari probleme pe la frizărie, că nu se mai face să se îngroape groparul, cum zice Mureşanu după ce i se cunoaşte valoarea pus în față cu zdrobul de sare deasupra copilului pus în ciupă la îmbăiere pentru prima de Crăciun ca să aducă zâmbetul pe fața oamenilor, că nu-i penibil doar băiat de mingi. Tu te bucuri de viață ştiind ce-i important, găsind o soluție, deşi norii n-au sentimente, nu trăiesc bucurii ca oamenii în combinațiile lor ca super vedetele tentante de la Buftea, din industria cinematografiei româneşti decimate, pusă la pământ, breaz, ca să mă decepționeze, că noi tot ce-i bun distrugem, ca să ne facem nefericiți ca hoții de buzunare, care fur mireasa de anume şi nu doar asta pot românii (ce vorbă-i asta dând totul din casă, ca cei de la Meteo, că-i ceață în mintea lor şi-i risc să pierdem apocliptic tot ce avem).

  – Când eram copil proiectam diafilme în spatele blocului din bucătărie prin fereastra pe peretele opus, pe care vopsisem un ecran cu var. Seara când venea întunericul se aduna lumea din șantier cu scaunele afară și începeam proiecția basmelor realizate de Studiourile Alexandru Sahia. Cineva din grup citea cu glas tare subtitlurile ca să înțeleagă povestea și cei care nu știau să citească, devenind astfel bucurie de grup. Lumea s-a obișnuit atât de tare, încât după ce am terminat cele aproape o sută de diafilme dăruite de nașul fratelui meu mai mic, un fost pilot de aviație militară din Constanța, am hotărât să-mi fac eu diafilmele mele, poveștile mele. Aveam vreo 10 ani. Aveam numai nota 10 la desen. Devenisem așa de bun încât copiam bancnote de un leu cu creionul și culoare sub lupă de nu se prindeau babele în piață care vindeau semințe și mere. Sigur că nu era mare pierdere pentru o bătrână un leu când se descoperea ca e fals, însă pentru mine era un leu muncit din greu, iar cei care au obținut acei lei desenați de mine și îi mai păstrează azi, le ofer 100 de dolari americani pe unul. Mai ofer 100 de euro pe o fotografie din sala de spectacole din Oțelul Roșu unde s-a ținut Bienala teatrală ”Ion Luca Caragiale”, unde echipa de teatru din Oravița a câștigat locul trei pe țară cu piesa de teatru Comedie cu Olteni, în care l-am interpretat pe Tiron (Ciron). Am desenat multe scheciuri din creion cu Charlie Chaplin, Stan și Bran etc. De mic copil mi-a plăcut să-i fac pe cei din jur să râdă; la școală, îi imitam pe profesori. Am fost și prins de câteva ori și tras de urechi. De fapt comedianții spun adevărul. Dumnezeu ne privește cu atenție și spune adevărul, El ne-a dăruit și minciuna, însă doar ca reper pentru înțelegerea adevărului. Noi folosim minciuna ca să ne ascundem, iar dacă treci prin viață fără să minți, însă conștient de ea, atunci devii înger, treci examenul. Și atunci când am ajuns la sfârșitul celor o sută de diafilme, am realizat că trebuie să mă apuc să-mi realizez eu propriile mele povești, ca să-mi continui aventura. Și am primit inspirație de la Creator; la doar 10 ani, eram specialist în falsificări, deci puteam să-mi falsific și diafilmele. De-acum încolo îmi scriam poveștile mele prin desene pe bucăți de hârtie albă tăiată la lățimea filmului de 35 de milimetri, desenam fotograme cu imagini din poveștile mele și chiar scriam și subtitrări. Toate sub lupa de la diaproiector. Bineînțeles că poveștile mele erau cu farfurii zburătoare, feți frumoși, cowboys și țărani români la coasă. După 10 fotograme înmuiam hârtia în untură albă de porc ca să devină semitransparentă, o ștergeam de grăsime cu o sugativă, iar seara aveam o nouă poveste. Râdeau oamenii de se tăvăleau pe jos. Unii se mai și țucau. Se vedea foarte bine proiecția pentru că la noi, serile din România erau într-adevăr foarte întunecate. Trebuie să ai curajul să aduci ceva nou în povestea clasică pentru că nu avem multe stiluri oferite de Biblie. Noi, ca specie umană suntem singura dintre specii care putem ieși afară și aduce ceva nou în scris și tu ai acest curaj, l-am văzut în tine, lucru de care nu sunt capabili cei care spun că scrisul tău miroase. Ei nu înțeleg cu ce fel de tip de poveste te lupți tu, că tu încerci să introduci ceva în sistem, însă sistemului îi este frică de necunoscut și de nepredictibil, de necontrolabil. Ei sunt răi cu tine sau geloși. Toți avem capacitatea să fim răi, dar așa cum am spus-o mai sus, noi cei care încercăm să luptăm să fim buni înspre eternitate, o folosim doar ca punct de referință. Noi nu vindem ambalaj sau schelete. Bunătatea din tine e produsul, cu cât cunoști mai mult rău, cu atât îți vei crește limita de bunătate. Înainte de a te cunoaște și respecta trebuie să-ți afli lungimea nasului, să-l cunoști pe Satana din tine. Puterea de a fi bun cu diavolul din tine este FORȚA! Ca să fii bun trebuie să fii foarte disciplinat. Când comedianții îi imită pe politicienii care spun “adevărul”, atunci râdem. Noi românii nu mai știm să râdem decât la prostie. ATUNCI VA APĂREA UN COMEDIANT ADEVĂRAT CARE SĂ NE VADĂ. Sper că e suficient material de râs în ultimii 30 de ani, care să ne trezească.

—————————-

Ben TODICĂ

Australia, Melbourne

24 noiembrie, 2018

 

Alexandru NEMOIANU: Un piersic înflorit în timpul iernii

Trăind la “Vatra Românească, în Jackson, Michigan, în imediata vecinătate a Episcopiei Ortodoxe Române din America, am asistat la așezarea spre veșnică odihnă, în cimitirele ținând de acest așezământ, a numeroși reprezentanți, unii de frunte, ai generației românești interbelice, care a fost a renașterii naționale și creștine, aflați în exil.

Toți acești oameni, așezați spre veșnică odihnă în cimitirele “Vetrei Românești”, au avut o existenta exemplară. Nu neapărat sub forma “lucrurilor” lăsate în urmă (lucruri care, oricât de mărețe ar fi sunt condamnate la uzură și uitare), ci exemplari sub specia modelului existențial urmat, a valorilor morale sub care au trăit, căci valorile morale sunt singurele care pot garanta libertatea, adică existența cu rost. Nu curgere naturală, biologică, ci viață cu rost, care înseamnă capacitatea de de a lua hotărâri și voința de a le urma statornic, indiferent de opinia publică sau de “modă”.

Am putut vedea modul în care, unul câte unul, acești oameni se duceau spre cele eterne și am fost martor împrejurării că, din ce în ce mai des, această așezare spre veșnică odihnă se făcea în tot mai mare singurătate. Adică, numărul celor care participau, dimensiunea cortegiilor funebre, era tot mai mică, până a fi compusă din doi, trei prieteni bătrâni și preotul slujitor. În chip paradoxal, această singurătate, pe care la început am perceput-o ca tristețe, a căpătat o altă înțelegere, mai adâncă și cred mai adevărată.

Fiecare dintre acești singuratici din cimitirele “Vetrei Românești” împlinea cele profețite de un poet reprezentativ al generației pomenite, rugăciunea: ”..să ne primim și cuiele și fierea/Ca Ține-n marea Ta singurătate…”. Iar așa am înțeles, sau cred că am înțeles, și una dintre cele mai zguduitoare caracterizări făcute acelei generații, ”un piersic înflorit în timpul Iernii”.

Acea caracterizare a fost interpretată în diferite chipuri: unii au văzut în ea tristețe și dezamăgire, alții disperare politică, alții pur și simplu disperare și alții nu au înțeles nimic. De fapt, acea caracterizare a fost expresia unei miraculoase înțelegeri a existenței creștine și ea ne este deplin deslușită de cele spuse în Evanghelia Sfântului Marcu,11,12-14: “Și a două zi ieșind din Betania, El a flămânzit. Și văzând departe un smochin care avea frunze, a mers acolo că să vadă dacă va găsi ceva în el; și ajungând la smochin, n-a găsit nimic decât frunze. Căci nu era timpul smochinelor. Și începând Iisus a grai, a zis; de acum înainte rod din tine nimeni în veac să nu mănânce”.

În legătură cu aceasta au fost destui, mai ales cei “foarte cuminți” și “raționali”, cei care nu trec stradă decât corect, au exclamat surprinși, ”cum să aibă roadă dacă nu era vremea? ”Dar aici se ascunde întreaga taină. Atunci când Dumnezeu ne cheamă, noi nu trebuie să avem semeția nebună de a afla cauzele acelei chemări și nici temeritatea și obrăznicia de a ne afla scuze pentru a nu răspunde, ”scuze” de genul; ”nu era momentul potrivit”, ”ce va zice lumea”, etc. Atunci când Dumnezeu ne cheamă și ne cere să fim părtași la lucrarea Lui nu există decât un răspuns: PREZENT! Așa au răspuns singuratecii din cimitirele de la “Vatra Românească” și așa au răspuns, în ceasul cel mai greu al istoriei românești, contemporanii lor de generație și crez. Căci ceasul cel mai greu al istoriei românești s-a petrecut în temnițele și lagărele bolșevice. Acolo generația pomenită și-a dovedit, în împrejurări în care nu se putea minți, în condiții de viață și moarte, că au răspuns chemării lui Dumnezeu. Acolo ei au împărțit și au dat din pâinea lor celor care erau mai nevolnici, au apărat pe cei bătrâni, au învățat pe cei cu care erau închiși “crezul” deținutului politic, crezul care îi putea scoate cu demnitatea întreagă din infern: ”să nu crezi în administrație, să nu îți fie frică, să nu cerșești”. Tot acolo, aceiași oameni, același “piersic înflorit în timpul Iernii”, a arătat că singura cale de a înfrânge răul absolut este binele absolut, adică purtarea suferinței, a Crucii și iertarea. Acea generație a dat sens și dimensiune istorică, dimensiune morală și a așezat pe cei care au trecut prin iadul bolșevic al temnițelor ca luptători pentru Ortodoxie și pentru Neam, a arătat că nu au murit și nu au trăit degeaba. Acea generație, la chemarea lui Dumnezeu a răspuns Prezent. Au făcut această știind că era singură cale.

Așa a răspuns Împărăteasa Cerurilor, cea care este” mai cinstită decât heruvimii și mai mărită, fără asemănare, decât serafimii”Mărita, Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria. Cea care, vestită de Arhanghel asupra minunii minunilor, nu a șovăit și a spus: ”Iată, roabă Domnului. Fie mie după cuvântul tău” și așa a făcut cu putința Întruparea și Mântuirea Neamului Omenesc.

După o splendidă legendă a drept măritorilor Răsăritului se spune că în acea clipă, uluite, oștirile îngerești și-au întrerupt o clipă imnul de slavă și în tăcerea cosmica a răsunat doar cântecul Fecioarei, glasul Ei. Glas care este al Bisericii luptătoare, glas care se aude de două mii de ani și care nu va înceta până la a două Mărită venire.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

24 noiembrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Câteva gânduri despre 1918 și Marea Unire

Zona Banatului „muntos” a avut o istorie deosebită dominată, având de caracteristică principală, independența, libertatea locuitorilor ei.

Din cele mai vechi timpuri,sub conducerea fruntașilor locali, a cnezilor, locuitorii acestei zone au avut rosturi nobiliare, adică libertatea individuală și dreptul de a purta arme. În schimb ei trebuiau să apere zona de năvăliri din afară.

Aceste rosturi s-au perpetuat în tot cursul vremii, în vremea ocupației otomane prin nesupunere, prin „lotrie”, iar în vremea dominației habsburgice sub și în sistemul „graniței militar.

Ceea ce aș vrea să amintesc aici sunt câteva amănunte care pot fi ilustrate prin cazul Văii Almăjului și al „casei” Boldea din Borlovenii-Vechi. În acest context am să amintesc și contribuții ale unor membrii ai familiei mele paterne, Nemoianu, la Marea Unire din 1 Decembrie, 1918.

Acești locuitori ai Almăjului erau cu rosturi nobiliare, după statutele medievale, dar nu aveau nimic de a face cu decorul romantic care însoțește construcțiile imaginare. Acei oameni erau țărani și cel mai adesea țărani săraci. Dar această împrejurare nu îi făcea mai puțin nobili.

Dar circumstanța că erau liberi, că aveau dreptul și voința de a apăra ceea ce era al lor cu arma, la caz de nevoie, faptul că rosturile militare îi purtau în locuri și împrejurări diferite, îi făcea să fie mental pregătiți să accepte și să înfrunte „noul”. Ei acceptau „noul” istoric dar rămâneau încrâncenați în rostul lor existențial, în tradiția lor românească și a „locului’.

În veacul al XIX-lea această deschidere mentală s-a manifestat prin grija de a da „înainte” și încă mai vârtos prin trimiterea, măcar unora dintre copii, la „carte”.

Așa a fost cazul „casei” Boldea din Borlovenii Vechi.

Dascălul Pavel Boldea și-a trimis copii la școală și unul dintre ei a dat înainte și a devenit fruntaș în rândul preoțimii militare ortodoxe din armata imperială chesaro crăiască. Colonelul K.u.K Pavel Boldea a devenit fruntaș, dar în sufletul lui a rămas ceea ce fusese din naștere, un țăran din Borloveni, cu grijă pentru frații și rudenile mai mici, cu grijă pentru satul și „țară” lui, Almăjul. El a avut grija și pe cheltuiala lui au mers la școli și au devenit „domni” frații lui și nepotul Coriolan Buracu.

Feciorul său, Lt.Col. KuK Romulus Boldea, a avut la rândul sau o carieră militară și apoi politică meritorie; a fost Prefect al Județului Severin și Președinte al Comunității de Avere Grănicerești din Caransebeș. Dar în același timp a gospodărit cu mare grijă bunurile familiei din Borloveni și casa din Borloveni i-a fost principala reședința, în care Dumnezeu i-a îngăduit să închidă ochii.

Pentru acești oameni și pentru urmașii lor, inclusiv subsemnatul, Borloveniul și Almăjul au fost și rămas “patria” ideală.

Din neamul lor mai mulți au contribuit la realizarea “marii Uniri”. Romulus Boldea și unchiul lui Grigore Boldea, amândoi ofițeri în armata chezaro-crăiască, au fost între primii ofițeri bănățeni care au trecut călare munții și s-au înrolat în armata română. Amândoi au luptat pe frontul” de la Tisa”, împotriva bolșevismului maghiar. Vărul, respectiv nepotul și unchiul Coriolan Buracu, a avut un rol esențial în mobilizarea Almăjenilor și a fost delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia care, la 1 Decembrie 1918 proclama unirea tuturor Românilor. ”Casa Boldea” a fost parte activa la Marea Unire.

Între românii bănățeni care au avut rol activ la Marea Unire și care au fost membrii ai familiei mele paterne, Nemoianu, amintesc pe doctorul Virgil Nemoianu, bunicul meu patern, și pe Petre Nemoianu, un unchi și nașul meu de botez.

Dr. Virgil Nemoianu, o personalitate a Mehadiei și a zonei invecinate, era cunoscut pentru sentimentele lui românești. La începutul războiului, în August 1914 el a fost deportat, cu întreaga lui familia, și așezat cu domiciliu obligatoriu în Debretin. Pe toată durata războiului el a fost considerat ”suspect politic”, un a avut dreptul de a purta uniforma militara corespunzătoare rangului său de căpitan medical în rezervă. Abea în Noiembrie 1918, la sfârșitul războiului a putut reveni în Mehadia. Acolo a făcut parte din comitetul roman local care a trimis ca delegat la Alba Iulia pe preotul Coriolan Buracu.

Unchiul meu și nașul meu de botez, Petre Nemoianu, a fost în vremea războiului cadet TR (termen redus) și a căzut prizonier trupelor rusești. El a fost internat, împreună cu majoritatea românilor banato-ardeleni cazuți prizonieri la Ruși, în lagărul de la Darnita. Acolo el a făcut parte din comitetul care a organizat un regiment ardealo-bănățean, căruia i s-a îngăduit să meargă la Iași unde, în Februarie 1917, a depus jurământ de credință României și a intrat în luptă. Aceasta a fost prima manifestare majora de acțiune de unire naționala și evenimentele au fost descrise de Petre Nemoianu în lucrarea lui, ”Prima Alba Iulia”. Pentru acțiunea lor, membrii regimentului” de la Darnita”, au fost condamnați de către autoritățile austro-ungare la moarte în contumacie.

Cazuri similare au fost numeroase între Românii banato-ardeleni în veacul al XIX-lea. Oameni care de la starea de fruntași sătești au devenit fruntași provinciali, profesioniști care știau să funcționeze în lumea „nouă” și oameni care păstrau intacte valorile morale țărănești. Ei sunt cei care au făcut cu putință trecerea întregii „românimi” banato ardelene pe o treaptă nouă a înțelegerii politico sociale și ei sunt cei care, în esență anonim, au făcut cu putință Marea Unire din Decembrie, 1918. Nu prin acte „eroice” personale, ci prin statornicia în credință, valoare și tradiție românească moștenite din generație de țăran în generație de țăran, prin valorificarea a mii de ani de „vigoare țărănească”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

21 noiembrie, 2018

Vasilica GRIGORAȘ: „Români, treziţi-vă!”

Aş porni în acest demers literar de la definiţia din dicţionarul explicativ al limbii române a cuvântului „unire”, de la înţelesul, conţinutul său.


UNIRE înseamnă, printre altele, asamblare, îmbinare, alipire, reunire, armonie, concordie… Încercând un exerciţiu de observaţie şi interpretare a ceea ce se întâmplă astăzi cu fiecare dintre noi, în jurul nostru, în ţară şi în lume, îmi îngădui să spun că „unirea” este „rara avis”, deci, pe cale de dispariţie, iar termenul ar trebui să se regăsească doar în dicţionarele de arhaisme. Sigur, că exagerez, însă, astfel doresc să trag un semnal de alarmă asupra unei stări de fapt, înainte de a se ajunge la o limită greu de ajustat şi îndreptat.


Şi s-o luăm metodic. Cred că fiecare observă din ce în ce mai des şi mai mult că, parcă ceva nu este în ordine cu noi înşine, ca indivizi, oameni cu toate rolurile pe care le îndeplinim (soţ/soţie, părinte, copil, om al muncii…) Noi nu mai suntem în armonie cu noi înşine, sufletul parcă nu mai are aceeaşi rezonanţă cu mintea şi trupul. În aceeaşi măsură, avem diferende mai mari sau mai mici cu cei din jurul nostru, avem întotdeauna ceva de împărţit cu cei de lângă noi ori de mai departe. Judecăm pe mulţi, clamăm şi atribuim injurii, deşi la vedere afişăm o mină binevoitoare, care nu este altceva decât o mască plină de un rânjet, acel „professional smile” care se promovează în vest.


În aşa-zisa democraţie, politica ne-a învrăjbit şi mai tare. Începând din cele mai mici cătune şi sate, oraşe, până la nivelul întregii ţări şi pe tot mapamondul între oameni există discordie. Şi cred că există o explicaţie simplă. S-a răsturnat scara de valori, banul fiind valoarea supremă şi aşa cum spune românul: „Banul este ochiul dracului”. Şi dacă ni-l dorim şi-l ţinem aproape pe diavol, îl îndepărtăm pe Dumnezeu, cel întreit: Tată, Fiul şi Sfântul Duh. Unde nu mai există credinţă, există doar durere. În viaţa noastră, a românilor există un mare paradox: bisericile sunt pline, oamenii merg în pelerinaje în ţară, în străinătate, fac multe acte de caritate şi totuşi se întâmplă atâtea lucruri grele şi urâte: crime, violuri, hoţie şi corupţie până la cele mai înalte trepte ale societăţii româneşti.


Pentru că în acest an, sărbătorim cu „mare pompă” un eveniment de o importanţă covârşitoare în existenţa milenară a poporului român, Marea Unire din 1918, se cade să regândim modul nostru de a fi, de a convieţui în această societate în vădită degringoladă. De ce? Pentru că înfăptuirea acestui deziderat a dovedit că numai în unire putem să ne păstrăm ceea ce am moştenit de la înaintaşi, putem adăuga câte ceva la talanţii dăruiţi şi oferiţi spre înmulţire generaţiilor viitoare. Dar să ne amintim câteva momente ale împlinirii idealului unirii neamului românesc.


Unirea din 1918 este un punct nodal de mare însemnătate şi rezistenţă pentru dăinuirea poporului român şi cea mai mare sărbătoare a tuturor românilor. Întrebarea fundamentală pe care trebuie să ne-o punem fiecare dintre noi la împlinirea unui veac a acestui vis milenar, cred că este: ce facem fiecare dintre noi pentru bunul mers al ţării şi pentru a lăsa viitoarelor generaţii un stat puternic, un popor demn, o ţară dezvoltată şi respectată în lume, în condiţiile unei civilizaţii moderne şi a globalizării tot mai accentuate şi atât de vocale? Poate, pare fără noimă această întrebare. Ne simţim mici, fără importanţă, fără putere de decizie, singulari în peisajul social-politic internaţional actual. Patriotismul este condamnat, etichetat ca fiind un sentiment exagerat, de sorginte comunistă, lucru cum nu se poate mai pervers. Procesul de europenizare are meritele lui, însă poate fi şi extrem de dăunător. Încearcă să sape la pilonii de rezistenţă ai fiinţării poporului şi statului naţional – credinţă, spiritualitate, educaţie, cultură… Depinde însă de noi cât şi cum vor fi atinse interesele şi idealurile noastre. Se impune bună-credinţă, vigilenţă, cunoaşterea şi promovarea adevăratului potenţial al neamului şi ţării sub toate aspectele sale. Să ne postăm conştient în contemporaneitate, să redobândim şi să manifestăm virtuţile înaintaşilor şi să fim mândri că suntem români, după unii, cel mai vechi popor trăitor în graniţele sale.


Unirea a fost un ideal de milenii al românilor din întreg spaţiul românesc, din provinciile istorice: Muntenia, Moldova, Banat, Crişana, Bucovina, Basarabia, Transilvania, de aceea s-a împământenit sintagma „unirea în cuget şi simţiri” a românilor de rând şi a oamenilor de stat, cei care aveau în mână pârghiile politice de decizie a destinului ţării. Românii adevăraţi au dorit această unire a teritoriilor româneşti sub un singur steag, un singur nume şi un singur conducător, proces de lungă durată. Această idee n-a apărut dintr-o dată, într-un anumit moment, într-o anumită conjunctură, ci a fost purtată aievea de români şi a fost lăsată moştenire urmaşilor urmaşilor.


Pentru coerenţa demersului nostru aş menţiona pe scurt punctele, nodurile trainice ale menţinerii şi realizării visului de unire, paşii făcuţi în decursul istoriei şi evenimentele cheie, remarcabile, cu multe sacrificii, dar şi cu satisfacţii.


În spaţiul românesc, delimitat aproximativ de graniţele actuale ale României, populaţia băştinaşă a încercat de-a lungul timpului să se unească într-o singură organizare statală. Cea mai veche tendinţă de unire, cunoscută de istoria spaţiului carpato-danubiano-pontic, a avut loc în urmă cu mai bine de 2000 de ani. Sub conducerea lui Burebista, conducătorul geto-dacilor, vechea populaţie locuitoare a acestui spaţiu, are loc formarea primului stat care se întindea pe toată suprafaţa României de astăzi. Această unire a fost şi rămâne un punct de referinţă în istoria românilor, o moştenire simbolică la care s-au raportat românii şi conducătorii acestora în diferite perioade istorice.


După un mileniu şi jumătate, împlinirea visului unui Regat Dacic are loc atunci când Mihai Viteazul, prin strălucite campanii militare şi eforturi diplomatice reuşeşte unirea Ţării Româneşti, a Moldovei şi Ardealului, în anul 1600, devenind Domnul ţării unite. Din păcate a fost o unire de scurtă durată, însă această faptă strălucită a păstrat viu idealul locuitorilor autohtoni ai acestui spaţiu de a locui într-un stat cu un singur conducător. Păstrându-se vie amintirea personalităţii lui Mihai Viteazul şi a actului înfăptuirii unirii sub conducea sa, în 1848, a avut loc transformarea conştiinţei de neam în conştiinţă de ţară, reînviind mugurii dorinţei de unire. În această perioadă apar intelectuali, personalităţi marcante, paşoptiştii care se întâlnesc în ţară şi în străinătate şi se ocupă pe cale diplomatică de viitorul şi destinele ţării.


Un moment esenţial în evoluţia Ţărilor Române şi înaintarea spre idealul unirii, a fost Unirea Moldovei cu Ţara Românească şi alegerea aceluiaşi Domn în ambele provincii româneşti, care prin reformele socio-politico-economice a realizat Mica Unire, un pas hotărât spre Marea Unire. Prin metode politice şi diplomatice, Cuza îi sprijină pe românii din afara Principatelor Unite, menţinând prin aceste acţiuni conştiinţa apartenenţei la un singur neam.


Anul 1877 aduce România în prim planul unei lupte dintre Imperiul Rus şi Imperiul Otoman şi cu toate acestea, la 21 mai, parlamentul României (Moldova şi Ţara Românească) declară independenţa absolută a ţării, sfinţită prin luptele la care au participat armatele române, recunoscută şi consfinţită de mai toate cancelariile străine. Astfel drumul spre Marea Unire continuă.


Primul război mondial aduce cu sine mai multe schimbări la nivelul politicii şi a factorilor de putere în spaţiul european, determinând o transformare radicală pe harta geo-politică a Europei. Imperiile multinaţionale s-au destrămat, permiţând reforma unităţii naţionale şi afirmarea unor noi state independente. La 27 martie 1918, Basarabia este primul teritoriu care s-a unit cu România, ca urmare a deciziei adoptate de Sfatul Ţării, Bucovina, provincie a Austro-Ungariei, după destrămarea acesteia, în cadrul Adunării Naţionale de la Cernăuţi, s-a decis unirea Bucovinei cu România, iar la 15 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei a votat în unanimitate “unirea necondiţionată şi pentru vecie”.


Unirea provinciilor româneşti cu Regatul României nu rămâne fără ecou nici în Transilvania aflată în cadrul fostei monarhii Austro-Ungare. În cadrul unui plebiscit, populaţia venită în număr mare din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş îşi alege reprezentanţii şi formează Consiliului Naţional Român Central (CNRC), au convocat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia la 1 decembrie 1918. Consiliul numeşte un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, condus de Iuliu Maniu. În cadrul acestei adunări, Vasile Goldiş a citit “Rezoluţia Unirii” cu România. Câteva zile mai târziu, Consiliul trimite la Bucureşti o delegaţie condusă de patriarhul Miron Cristea, care înmânează regelui Ferdinand I declaraţia de la Alba Iulia. La 24 decembrie, regele promulgă decretul prin care confirmă legislativ unirea Ardealului cu Regatul României.


În plan internaţional, noua configuraţie teritorială a ţării a fost recunoscută prin tratatele semnate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, din anii 1919-1920. Ungaria recunoaşte unirea abia în 1920, prin tratatul de la Trianon. La 15 octombrie 1922 a avut loc la Alba Iulia încoronarea regelui Ferdinand I, numit şi “Întregitorul” şi a reginei Maria, ca suverani ai României Mari. La festivităţi au fost prezenţi reprezentanţi din 13 state ale lumii, aceasta fiind o nouă dovadă a recunoaşterii Marii Uniri pe plan internaţional.


Marea Unire a României de la 1 Decembrie 1918 este cea mai valoroasă împlinire din viaţa poporului, neamului românesc. A presupus un viu interes din partea românilor şi străinilor. Acolo unde interesele şi opiniile împărtăşite au fost diferite, divergente, au chemat la gândire, raţiune şi dialog… Unirea este evenimentul care a lăsat în urmă dificultăţile insurmontabile trecute cu multă diplomaţie, decizie fermă şi creatoare pe fundamentul realităţilor istorice, cu rezultate remarcabile.
Unirea este un fapt istoric de mândrie naţională, la care trebuie să ne raportăm permanent cu bucuria împlinirii şi demnitate. Din perspectivă decizională, România a dus o politică statornică de întregire teritorială, de apărare a independenţei naţionale.


Unirea de la 1918 nu este doar o naraţiune, un roman trăit, o frescă vie a unei societăţi. Analiza scopului şi cauzelor acestui eveniment are o explicaţie şi o conotaţie fiinţială pentru neamul românesc. Problema deciziei a fost esenţială în aprecierea momentului, dar şi a destinului nostru ca ţară şi neam.


Din păcate şi astăzi există teritorii româneşti în afara graniţelor statului român. Iar un alt mare păcat este acela că milioane de români au luat drumul pribegiei pentru un trai mai bun, firesc şi decent pentru aceste vremuri.


Dacă la începutul acestei scriituri, am făcut referire la OMUL trăitor pe acest pământ, nu pot să nu mă adresez şi factorilor de decizie politică, aflaţi într-o nebuloasă stridentă în ceea ce priveşte destinul ţării şi neamului. Aşa cum spunea eminentul economist de talie mondială, Anghel Rugină, după evenimentele din 1989, în România ar fi fost posibil un „miracol economic”. A propus o strategie economică ştiinţifică, însă reprezentaţii puterii de pe toate eşichierele politice postdecembriste au refuzat cu obstinaţie. Dezamăgit şi scârbit de lipsa de reacţie şi bunăvoinţă a guvernului, parlamentului şi preşedinţilor României, academicianul român, trăitor şi mult apreciat şi respectat în SUA și în lume, a adăugat cu tristeţe: „Dar oricît am studia de mult, noi toţi trăim sub aceeaşi lege universală a imperfecţiunii omeneşti. Din păcate am ratat acest miracol. Români, treziţi-vă!”


Ne vom trezi oare? Când şi cum? Cu ce efort, cu ce jertfe? Întrebări retorice!? Deocamdată plutim în derivă totală, cu vâsle betege, virtutea nu mai stă de veghe nici sub vălul înserării, nici la lumina zilei, în drumul nostru nu mai vedem frumuseţiile creaţiei divine pe acest spaţiu, numit îngereşte „Grădina Maicii Domnului”. Nu e timp de patetism, ci îmbrăţişez atitudinea, gândirea şi simţirea unui mare spirit al neamului românesc, Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta, care spunea: „Am o nădejde imensă în aceşti tineri care îmi sunt atât de dragi! Ei bine, aceşti tineri nădăjduiesc că vor reface – şi poate chiar la un nivel mai înalt – toate tradiţiile noastre, vor respiritualiza fiinţa noastră! Le doresc să izbândească, iar atunci când vom şti că ei sunt din nou în căutarea adâncilor taine pe care le-ascunde spiritualitatea noastră, atunci vom putea noi, cei bătrâni, trece dincolo liniştiţi”.
Până atunci, cu nădejdea în bunul Dumnezeu şi încrederea în robusteţea gândirii şi plinătatea simţirii tinerelor generaţii, să ne bucurăm sincer de aniversarea Centenarului Marii Uniri a României. Sărbătorirea Zilei Naţionale a României pe 1 Decembrie, să nu mai fie niciodată doar: „steagul arborat / de florile mărului – / speranţa în plop!”


La Mulţi Ani, ROMÂNI din ţară şi de pretudindeni!


La Mulţi Ani, ROMÂNIA!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

Noiembrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: ,,Totul se termină cu bine”

În momentul de față trăim o vreme a vizualului. Aproape toate pot fi vizionate, pe discuri, pe computer, pe televizoare. Avem imagini pentru toate ocaziile. Iar cu preferință ne uităm la acele imagini care ne fac să ne simțim bine și care, aproape necesar, trebuie să se sfârșească tot cu bine. Sunt așa de numeroase asemenea povestioare/film siropoase și lacrimogene. Vedem imagini cu soți în pragul divorțului și care, miraculos, se împacă și trăiesc fericiți pentru totdeauna. Un altul vorbește despre felul eroic în care un soț își grijește partenerul pălit de Alzheimer și, iarăși miraculos, acel partener își revine. Sunt alte imagini cu copii care au luat-o razna dar care își revin. Iar aceste povestioare vizuale sunt cu duiumul și ele ne fac să ne simțim bine.

Aceste imagini oferă o secvență din felul în care mila lui Dumnezeu pătrunde în viața oamenilor și o luminează. Aceleași imagini ne dau nădejdea că, în situații similare, și noi vom avea parte de un “sfârșit fericit”. Dar adevărul existenței este că nu toate povestirile vieții au parte de un “sfârșit fericit”. Lumea în care trăim este atâta de răscolită, atâta de pătrunsă de păcat încât cel mai adesea poveștile din viață nu au parte de un “sfârșit fericit”. Cele care se sfârșesc bine există, dar mai multe sunt cele care nu sfârșesc bine.

Fiecărei istorioare despre pocăință, iertare și împăcare îi corespund foarte multe altele despre divorțuri și despărțiri pentru totdeauna. Fiecărei istorii despre o adopție fericită îi corespund altele pline de durere. Sunt acele tragedii ale unor copii adoptați dar care erau în asemenea măsură distruși de abuzuri din orfelinatele unde fuseseră, încât dragostei celor care îi adoptaseră nu mai puteau răspunde decât prin ură absurdă, răutate, viciu și degradare.

Fiecărei istorii despre soți care își îngrijesc partenerul pălit de Alzheimer cu pace, îi corespund altele în care cel bolnav se cufundă tot mai adânc în demență și în final trebuie instituționalizat. Aceste istorii de viață nu inspiră pe cel care le privește sau aude și încă mai puțin pe cel care le trăiește cu nădejde. Atunci când cei răi biruiesc și triumfă, atunci când cei bogați devin mai bogați și cei săraci mai săraci, atunci când cel sărman este umilit și batjocorit și când i se smulge ultima rămășiță de demnitate de către neamuri proaste ajunse în fruntea bucatelor, ne întrebăm de ce. Toți am dori să aflăm care este rostul unei suferințe. Este foarte posibil ca unele dintre fazele existenței noastre să aibă, să fie lăsate, în scop educativ, să ne ajute să învățăm ceva. Putem trece prin faze de sărăcie și nevoie, iar apoi să avem o schimbare bruscă în bună stare și autoritate. Dacă nu vom învăța din asta ca avem datoria de a ne purta omenește și smerit atunci degeaba am trăit și pe merit ne-am adunat osânda. Sunt acei oameni de nimica ajunși la opulență, dar care nu au strop de milă pentru cei mai mici și care caută să își uite originile până a uita și de mormintele strămoșilor. Dar de multe ori nu aflăm răspuns la rostul suferinței…Aflăm doar că suferința există, uneori fără să-i putem afla explicația. Suferința și nedreptatea din lume sunt consecință directă a păcatului, a căderii lumii văzute din rostul pentru care a fost adusă în ființă. Dar suferința sau, mai exact, purtarea ei până la capăt, are în sine o colosală putere. Acela care suferă “până la capăt” în fapt biruiește suferința, dovedește că este mai tare decât suferința și îi ia puterea de acțiune în viitor. Dar acest lucru poate fi împlinit doar prin smerenie întărită prin har dumnezeiesc. Nu știm de ce a ales Dumnezeu smerenia ca armă, cale de biruință. Dar cine poate pătrunde adâncul înțelepciunii lui Dumnezeu?

Scriptura cuprinde multe istorisiri despre sfârșituri “bune”. Dar altele se termină fără explicație. Iar adevărata taină stă în împrejurarea că și cele care nu se termină “bine” au rost și au semnificație. Iar aici trebuie să fim foarte conștienți de un lucru.

Avem tendința să credem că bunătatea și mila lui Dumnezeu se arată doar în acele împrejurări când, după criteriile lumii, lucrurile se termină cu “bine”. Avem o tendință de a crede că doar atunci se vădește prezența lui Dumnezeu. Cu același mod de gândire putem socoti că El nu este acolo unde lucrurile nu se sfârșesc cu bine. Mai mult, putem ajunge să credem că Dumnezeu ne datorează că existențele noastre și experiențele noastre să se termine cu bine. Dar Dumnezeu nu ne datorează nouă nimic, nici ca toate să se sfârșească “bine” și nici explicații de ce a fost astfel. Noi trebuie să știm însă și să credem din tot sufletul că tot ce se întâmplă, oricum s-ar sfârși în lumea asta, are rost bun și într-o zi vom vedea că, de fiecare dată, Dumnezeu a ales să facă cel mai bine.

Doar cel care încetează să mai dorească “totul se sfârșește bine” este în stare să trăiască. Nu există veacuri fericite. Dar există momente de fericire și există libertate în asemenea momente.

Atunci când am pierdut, când nu mai există îndoială că pentru noi lucrurile nu s-au terminat cu “bine”, atunci suntem în fața unui alt tărâm. Tărâmul pe care îl deschide doar credința în lucrarea cea bună a lui Dumnezeu și certitudinea că, “nu nouă Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă”(Ps.113,9).

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

19 noiembrie, 2018

Vavila POPOVICI: Despre consecvență

„Nu poate exista o politică veritabilă fără consecvență și moralitate.”

Corneliu Coposu

 

   Lucrând la un nou volum cu rememorări tardive, am găsit notat că în urmă cu câțiva ani am scris articolul intitulat „În ce barcă ne urcăm? Încotro vâslim?”. Începeam articolul cu credința că Europa se va putea afirma ca o putere internațională doar dacă va fi unită; în ultimii ani ai secolului trecut a fost un teatru de război; nu a existat o conștiință europeană, fiind dominată de un naționalism distrugător. Astăzi, lăsând acei ani în urmă, Europa întrunește aproape toate condițiile să redevină, cu adevărat, o mare putere economică, militară, culturală, dar pentru asta e nevoie să fie unită și independentă, să scape de mizeria morală existentă pe alocuri, de altfel chiar pe întreaga planetă. Numai astfel se va putea ajunge la fericire, la ordinea superioară „de adevăr, frumos și bun suprem”. Iar dacă Europa nu va putea integra toate aceste țări ale ei, va fi cuprinsă de spaima încercărilor – tot pe alocuri – de revenire la un naționalism exagerat, periculos chiar, așa cum s-a trăit și în țara noastră România, în etapa  de instaurare a  dictaturii național-comuniste, a revoluției culturale caracterizate prin preluarea tuturor pârghiilor în stat, un accentuat cult al personalității și un aparat de stat capabil să reprime orice formă de opoziție. Naționalismul poate duce la un viitor sumbru, o izolare și o îndârjire a populației, cu manifestări de ură, neliniște, renunțare la ceea ce s-a dobândit cu mari sacrificii – libertatea. Cum pot dispărea aceste sentimente negative? Aforismele elucidează: „În această lume mare, ura dispare prin a iubirii consecventă lucrare”,  și „Unii nu simt fericire întrucât sunt mai interesați de control, de putere, decât de iubire”. Iată un mod – aforismul – de a aminti nevoia de iubire și înțelegere între oameni.

   Din istoria trecutului ar trebui să învățăm și să orientăm bine barca în care ne-am urcat, vâslind-o în direcția propusă, pentru a ajunge la punctul dorit.

   În România se tot umblă la legi ale justiției, fără a recunoaște că nu poate fi justiție și ordine într-o societate în care indivizii sunt lipsiți de o consecvență logică necesară stabilității, statorniciei, liniștii și înțelegerii. A fi consecvent într-o acțiune pe care o întreprinzi înseamnă să ai o gândire corectă care respectă legile, a acționa logic și a avea aceeași linie de conduită, o conduită fermă, neschimbătoare, să poți rezista la eventualele „furtuni” ivite, și a rămâne în picioare atunci când un „vânt păgubos” bate prea tare. Consecvența implică o succesiune de situații care trebuie depășite, deoarece viața se schimbă uimitor de rapid în zilele noastre. Confruntați în mod repetat cu obstacole, voința oamenilor însă, devine mai puternică, caracterul lor devine dârz. Un om îl considerăm statornic când acționează mereu în concordanță cu propriile principii. Instituțiile, politica este necesar să funcționeze și ele în mod consecvent.

   Când am fost de acord și am decis să mergem pe un drum, având convingerea că este bun drumul ales, nu trebuie să mai ezităm, ci să facem tot posibilul pentru a urma cu consecvență drumul. Nu este benefic a ne răzgândi și a schimba opțiunile pe parcursul desfășurării acțiunii. Consecvența și rațiunea merg împreună, atunci când se înaintează corect pe drumul ales.

   Anul 2007 a fost anul aderării României la UE. O provocare a istoriei, o nouă experiență. De fapt, ideea de unitate europeană nu este nouă, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului, idee abordată în scopul găsirii unei soluții pentru evitarea conflictelor dintre statele bătrânului continent și pentru o viață mai bună a populației. De exemplu, „Pax romana” (Pacea romană) a fost o realitate istorică făcută în vederea unificării întregii Europe sub dominația romană, un mod de organizare a vieții sociale devenit în timp un model de structurare a raporturilor politico-militare pe spații geo-politice largi. Pe parcursul istoriei au urmat și alte multe idei de unificare. Dintre ele amintim ideea lui J. J. Rousseau care vedea o „republică europeană” numai „dacă monarhii și-ar abandona natura lor lacomă și belicoasă” spunea, considerând că popoarele se pot emancipa, și ca urmare pot deveni mai înțelepte. La Congresul pacifist de la Paris din 1849 Victor Hugo a rostit celebrele-i cuvinte: „Și va veni ziua când vom vedea două grupări uriașe: Statele Unite ale Europei și Statele Unite ale Americii dându-și mâna prietenească peste ocean…”. Și cum întotdeauna poeții au avut darul previziunilor, există toate șansele ca acest fapt să se concretizeze cât de curând. Dar, la baza acestei concretizări trebuie să stea moralitatea, înțelegerea și încrederea pasului făcut. Fiecare dintre țările care aderă la Uniunea Europeană trebuie să fie bine condusă pe acest drum, fără ezitări să se dorească progresul și nu sărăcia care afectează țările prost conduse cu profitori care își văd de profiturile lor scandaloase realizate prin furt și prin diverse mârșăvii. Societatea s-a polarizat excesiv, unii s-au ridicat indecent prin îmbogățire și alții merg spre limita inferioară a sărăciei. Este tabloul unei societăți bolnave.

   Mediul în care trăim, informările tendențioase care ne intoxică cu știrile lor influențează conduita într-o măsură mai mare sau mai mică, după cum fiecare își are formată puterea caracterului, cunoașterea, capacitatea decelării. Oricum, există o bulversare generală creată de un clan rău intenționat, care nu poate fi trecută cu vederea, ci atenționată de cei din exteriorul țării și strict penalizată de cei din interior, de popor.

   Nu ne-a forțat nimeni să aderăm la Uniunea Europeană, a fost dorința majorității trăitorilor acestei țări și ne-am bucurat când pasul a fost făcut. Ne-am dorit libertatea de a călători, de a munci, de a învăța oriunde în Europa. Astăzi mulți români muncesc, alții vor să muncească în țări ca Germania, Spania, Austria, Franța, Italia, Anglia și deci aderarea la acest spațiu este importantă pentru interesele românilor și nu numai din acest punct de vedere. Nimeni nu a cerut să se ducă să muncească sau să studieze în Est, ci oamenii s-au orientat spre țările civilizate. Românii au avut, de-a lungul istoriei, legături cu țările vestice ale Europei. România chiar ar putea face parte din Europa de Vest, pe baza apartenenței la NATO, a steagului similar cu al Belgiei și cu cel al Franței, și a trăsăturilor similare – se spune – cu ale țărilor din Vest (județul Timiș unde există comunități de alsacieni, francezii din Banat, sașii din Transilvania etc.)

   Indivizii inconștienți care acționează urmărindu-și interesele personale, independent de interesele țării, se pot afla la un moment dat în situația contradictorie în care actele lor așa zise raționale, conjugate, să determine o rezultantă irațională. Este concluzia unui analist politic.

   În orice drum ales există entuziasm pentru obținerea scopului final, dar nu este suficient entuziasmul, ci el trebuie însoțit de consecvență, iar consecvența presupune disciplină, luptă și a nu uita de scopul final propus. Piedicile nu trebuie ignorate, dar nici să descurajeze luptătorii, fiindcă doar prin consecvență se atinge scopul și se poate obține schimbarea în bine. Când se ivesc oameni care vor să compromită acest scop, opunându-se lui, însemnă că ei îmbolnăvesc societatea cu diferite viziuni sau influențe toxice, și pot realiza contrariul – răul societății. Este acea consecvență prostească, îndărătnică, alteori cu iz diabolic, având în mintea lor alt drum, care să distrugă tot ce s-a realizat pană în momentul respectiv cu eforturi, cu entuziasm, cu consecvență. Se creează astfel o diferență enormă între binele dorit și răul ivit.

   A fi consecvent înseamnă a acționa conform cu principiile tale, a fi credincios, perseverent ideilor tale. Să facem distincție totuși, între consecvență și perseverență, aceasta din urmă fiind acțiunea de stărui, a fi statornic în muncă, în convingeri, în atitudini, a fi tenace. Sunt nuanțat diferite, dar amândouă sunt calități admirabile ale omului angrenat în orice activitate, determinate sau legate fiind de demnitate și de onorabilitate.

   În concluzie, consecvența este o calitate, dar trebuie folosită inteligent, cu măsură, niciodată precipitat, ci bine argumentat. De aceea există dialogul, pentru ca oamenii să-l folosească în mod explicativ și respectabil. Dar ce facem când la conducerea unei țări se infiltrează oameni needucați, lipsiți de bun simț, când se formează un clan cu aceleași idei și atitudini neobrăzate, cu un tupeu extraordinar, jignitor, indivizi plini de orgoliu fiind, considerând că fac pentru că ei pot, considerându-i, culmea, pe alții inferiori și dorind să-i lipsească de putință folosind tot arsenalul lor de luptă? Doar am auzit expresia la un interviu: „Ori ei, ori noi!” Ce facem când un clovn își începe discursul cu: „Spun de la început că nu am venit să dau socoteală …”; când un bărbat la andropauză își drege vocea pentru rolul de actor și spune că raportul a fost făcut de niște funcționari, iar cei ce au votat nici nu au știut despre ce este vorba (apropoul era făcut celor din Comisia Europeană); când altul urlă în Parlament: „Vrem o țară independentă, vrem să ne conducem noi, vrem ca parlamentul să fie cel care ia decizii. Vă mulțumesc!” și încheie cu un gest obscen adresat celor din Uniunea Europeană; când  altul afirmă cu o siguranță de netăgăduit că în România procesul este ireversibil, că Președintele Comisiei Europene Jean Claude Juncker și Prim-Vice Președintele Comisiei Europene Frans Timmermans nu sunt șefii lui, sunt la Comisia europeană;  când altul  – plin de ură – dar dându-se drept un om cult, cunoscător al istoriei Europei le spune vest-europenilor să nu compare istoria României cu a lor: „La noi s-a folosit prima scriere din lume. Când Brâncuși făcea statui, voi făceați orgii!”. Sunt vorbele exponenților curentului de opinii care există în interiorul partidului de guvernământ.

   Când se întâmplă toate acestea, ce mai putem spune? Ce replici se mai pot da acestor exprimări abjecte, adăugate altora anterioare?

   Ce deosebire de nivel intelectual, educațional între oamenii care ocupau cândva funcții de conducere în statul român, și al celor din aceste vremi! Să ne amintim de întâlnirea dintre marele istoric Nicolae Iorga și un coleg care-l invidia pentru prestația sa strălucitoare, neputându-se ridica la nivelul lui Iorga. Nicolae Iorga urca treptele universității de istorie unde era decan, colegul îl salută întrebându-l ce mai face stimatul său coleg, la care Iorga răspunde: „După cum vezi domnule coleg, în timp ce eu urc, dumneata cobori”. Sau, o discuție aprinsă în parlamentul interbelic, pe un proiect de lege între istoricul Iorga și inginerul Brătianu. Iorga căruia nu-i prea plăcea să fie contrazis, l-a întrebat ce poate el învăța de la un inginer. Brătianu i-a replicat calm: „Echilibrul, măsura, domnule profesor, pe care dumneavoastră le pierdeți în iureșul politic”. 

   Au fost mult prea multe astfel de ieșiri ingrate la politicienii zilelor noastre! Needucați și plini de ură și-au dat „arama pe față” cum spune proverbul, adică și-au dezvăluit adevăratul chip, adevăratele gânduri, sentimente, doctrina … Și poate într-adevăr să strice, în acest moment, tot ce au vrut și au construit până acum oamenii cinstiți din această țară.

   Da, este adevărat că viitorul trebuie să ni-l clădim noi. Și poate ar trebui să înțelegem că nu putem trăi dezbinați în interiorul țării, și nici izolați de restul lumii. Că trebuie să fim ajutați, așa procedează orice prieten cu adevărat. Iar noi ce facem? Îi întoarcem spatele, îl jignim … Dezbinarea duce la haos și confruntare, izolarea la sărăcie, boală sau moarte.

   Cei incompetenți și rău voitori ai acestei țări, ar trebui să renunțe la încăpățânarea lor, la viziunea bolnavă pe care o au asupra destinului țării și să accepte o conducere demnă care să urmeze pașii făcuți spre visul unei Uniuni Europene. Să înțeleagă că acesta va fi viitorul, mai devreme sau mai târziu. Și cu cât va fi mai devreme, va fi mai sigur și mai bun.

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

18 noiembrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: ,,Popi de țară”

Într-un articol al său, marele teolog român Dumitru Stăniloae, arăta că o comunitate umană poate exista doar sub formă națiunii. Spunea marele teolog că omul este determinat, caracterizat, național și nu poate fi eliminata aceasta determinanta. Umanul pur nu există fără caracteristicile sale, adică cele naționale. A încerca să suprimi caracteristicile naționale ar fi tot una cu a încerca să schimbi, sau să “rectifici” lucrarea lui Dumnezeu. La cele arătate se mai adaugă o foarte semnificativă observație făcută de alt mare învățat, Sextil Pușcariu. El spunea că, “Ortodoxia noastră este cel mai sigur criteriu de diferențiere, căci noi (Românii) suntem singurul popor de limbă latină de credință ortodoxă. Această împerechere fericită de limba latină cu cele mai alese și autentice însușiri sufletești și spirituale Bizantine, ne conferă acea calitate specială, care face Neamul nostru unic.” ”Poporul Român se bucură, datorită sintezei dintre latinitate și Ortodoxie de privilegiul unor însușiri spirituale și ale unei culturi unice, de un deosebit farmec.”

Aceste trăsături și această comoară, au fost cultivate și apărate mai ales de către clerul ortodox român și încă mai exact de către “popii de țară”.

În ultima vreme, a devenit foarte obișnuit să fie folosit, cu sens peiorativ, disprețuitor, termenul de ‘popă de țară”. Acest fel de a adresa noțiunea de “popa de țară” reflectă ignoranță și obrăznicie și este extrem de dureroasă pentru omul credincios. Încă mai mult pentru Românul din spațiul ardealo-banatic. ”Popii de țară” au fost aceia care, în spațiul amintit, ardealo-banatic, au păzit identitatea duhovnicească și identitatea națională românească. Fiind una cu poporenii, încă mai mult, fiind “fratele trimis la carte” care viețuia și împărțea amarul și bucuria cu “fratele rămas la coasă”, ”popii de țară” au fost sfătuitorii la nevoie, exemplul de urmat și cei care, finalmente, asigurau sănătatea morală a satelor. Acolo unde “popa de țară” a fost vrednic, vrednic a fost tot satul.

În Banat și Ardeal, atunci când s-au aflat sub stăpânire străină, ’popii de țară” au fost cei care, cu trudă fără egal și cu enorme sacrificii personale, au ținut bisericile deschise, au întemeiat “școlile confesionale” cele care au făcut posibil învățământ în limba română, au promovat tradițiile naționale ale Românilor. Ei au fost cei care au limitat cancerul sectelor care a biciuit și biciuiește lumea. ”Popii de țară” erau unde a fost mai greu și tot ei au stat și în fruntea horelor. Fără exagerare se poate spune că datorită “popilor de țară” Românii și-au câștigat trăsăturile intime cele mai frumoase, care leagă demnitatea de modestie și modestia de eleganta. Răsplata lor a fost puțină sau de fel, și cel mai adesea a însemnat sărăcie, nerecunoștință ori marginalizare. În tot ce a fost gând bun și biruință românească a fost și trudă și adesea sângele unui “popă de țară”. Iar la asta să adăugăm că lucrarea cea bună a fiecărui “popa de țară” nu ar fi fost cu putință fără sacrificiul preotesei sale care, cel mai adesea, a fost umărul pe care a plâns și a primit mângâiere orice necăjit. În momentul de față categoria “popi de țară” cuprinde tot clerul Ortodox, de la Patriarh la monahul din munți. Iar “popii de țară” toți sunt acuma apărătorii de țară și Neam. Biserica Ortodoxă Română stă azi în linia întâia a apărării Credinței și Tradiției românești, a unității de Limba și Neam.

Acești “popi de țară și apărători de țară”, fie ca Bunul Dumnezeu să-i dăruiască mai departe Neamului nostru, sunt între acei mărturisitori de credință și prigoniți pentru credință despre care, în vorbe de foc glăsuiește Sfântul Pavel, Apostolul Neamurilor: ”Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, în munți, în peșteri și în crăpăturile pământului. Și toți aceștia, care pentru credința lor, au fost de pomenire, n-au primit ce le fusese făgăduit. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, că ei să nu ia fără noi desăvârșirea” (Sf.Pavel,Evrei,11,38-40).

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

17 noiembrie, 2018

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Șapte ceruri săsești

Am crescut în mijlocul sașilor ardeleni. Modul lor metodic și organizat de a-și concepe și chiar performa viața m-a fascinat dintotdeauna. Felul lor de a fi mă fascinează în continuare și-mi face inima să bată mai tare ori de câte ori revin prin Ardeal. Paradoxal, deși sașii au plecat, urmele lor au rămas în comportamentul românilor, foștii lor vecini. Ultimii sași rămași prin zona Sibiului susțin cu amărăciune că ceasul culturii lor ar fi sunat demult, dar eu cred că reînvie, chiar dacă poate sub o altă formă.

Intenționat am ales un cuvânt înrudit cu performanța, pentru a descrie stilul lor de viață, căci organizarea obștii săsești mi s-a părut a fi dintotdeauna a fi una mai elaborată, mai eficientă decât a noastră, a românilor. În timp ce noi ne străduim să reacționăm cu dexteritate creativ-ingenioasă la neprevăzut, adaptându-ne rapid la schimbare, ei se pregătesc din timp, anticipând schimbarea și reducându-i impactul. Atunci când noi luptam de voie de nevoie cu ceva vag definit, sașii îndrăznesc să prognozeze și să prevină, planificând mai totul. Meticuloși în toate, dintotdeauna au mizat pe organizare până în cel mai mic detaliu, o particularitate pentru care noi, românii, nu ne-am prea dat în vânt.

Modul lor tacticos de a acorda prioritate „pazei bune, care trece primejdia rea” își are rădăcinile în însăși scopul pentru care odinioară au venit în Transilvania: acela de a crea un scut împotriva invaziilor migratorilor, care năvăleau, după cum se știe, neanunțați. Nimic mai neplăcut decât să te prindă așa „surpriză” pe picior greșit!

Țin  minte cum, copilă fiind, trăgeam cu ochiul pe la petrecerile lor, organizate perfect, cu fast și fanfară, prin șuri împodobite nemaipomenit. Îmi plăceau curțile lor, pavate și pietruite ordonat, grădinile și cimitirele cu iarba tunsă la mustață. Câte un simplu obiect de prin curte sau bucătărie mă frapa prin ingeniozitatea sa. Oftam apoi, convinsă încă odată că „neamțul se naște cu șiroful în mână”.

Casele și gospodăriile lor ni le-au lăsat moștenire. Curțile aliniate la strada principală, cu porți și ocoale calculate după criterii bine stabilite, cu șuri, șoproane, bucătării de vară și grădini de zarzavat distribuite în așa fel încât fiecare familie să aibă acces la apă și la un confort decent dovedesc o cumpănită judecată, de la bun început.

Biserica e pivotul fiecărei localități. În jurul ei gravitează școala, casa parohială, sala pentru festivități și restul gospodăriilor. Atunci când mai sunt și fortificate, bisericile sunt axa pe care se derulează istoria multor sute de ani, viață condensată în pietre pe care parcă le auzi vorbind. În știuta tradiție a pașnicei conviețuiri, cu evlavie și demnitate, sașii care au mai rămas prin țară ne descuie lacătele porților lor conservate surprinzător de bine, grație materialului trainic folosit și modului temeinic în care au fost făcute.

Pe vremea copilăriei mele, deși nimeni nu interzicea explicit vizitarea locașurilor de cult evanghelice, dacă erai ortodox, nu prea aveai ce să cauți pe acolo. Nu știu câți dintre noi realizează că includerea bisericilor fortificate din Transilvania în circuitul turistic este de fapt un privilegiu, nu doar o banală acțiune de descuiere de uși.

Sașii s-au împăcat dintotdeauna bine cu românii. Deși au suferit în rând cu noi sub tăvălugul istoriei cruntele nedreptăți care n-au ținut cont de naționalitate, ei recunosc și apreciază faptul că România le-a oferit dintotdeauna dreptul de a-și cultiva obiceiurile și de a-și folosi fără restricții limba maternă. Ultimul preot evanghelic din Roșia, octogenarul Eginald Schlattner, remarca deunăzi: „În mod paradoxal, este mai ușor să fii neamț în România decât în Germania, plecat ca neamț de aici, unde nu ești recunoscut ca atare.” Dacă ai ghinion, acolo ești confundat cu țiganii; sau te consideră pur și simplu român. Numai dacă ai noroc, ești poate privit ca un ins de origine germană. (citat „Dumnezeu mă vrea aici”, Radu Carp în dialog cu Eginald Schlattner, ed. Lumea Credinței, București 2018, pag. 13).

Ori de câte ori se ivește ocazia, dau o fugă până la Roșia, unde preotul acesta, care, duminică de duminică, își ține slujba într-o biserică goală, mă fascinează. Straniu dar situația aceasta, în loc să descurajeze insuflă curaj. Mai nou, românii de diverse naționalități încep să se adune în jurul acestui carismatic popă al sașilor.

În vara aceasta, încercând să mă refugiez din căldura toridă, am intrat într-un muzeu sibian, Muzeul Bisericii Evanghelice. Așa s-a nimerit. Credeam că pot face o rapidă trecere în revistă. Ei bine, m-am înșelat! Incursiunea mea a durat mult mai mult iar ecoul ei mă urmărește în continuare. Cu alți ochi mă uit de-atunci la sașii, pe care credeam că-i cunosc binișor! Se dovedește din nou că, abia atunci când ne luăm timp pentru a-i cunoaște pe ceilalți avem o șansă să-i și înțelegem cu adevărat. Iată povestea vizitei mele! Herr Peter, Domnul cu cheile, cu care am schimbat câteva vorbe în germană, mi-a înmânat „biletul” de intrare, de fapt o carte poștală cu o cruce mare, aurie, sclipitoare, pe un fond de un roșu incandescent. Frumos, ca suvenir!

A descuiat apoi o ușă prin care m-am strecurat în întunericul opac, tipic muzeelor moderne, punctat pe alocuri de lumințe emanate parcă direct din exponate. Nu mă așteptasem la ceva așa de sofisticat, deși știam că investiția era recentă, cu bani de la un minister de resort din Germania. În spatele meu, vocea Domnului Peter – hm, un Petru care stă de pază la ușă, ce paralelă biblică amuzantă! – m-a îndemnat să merg tot înainte până dau dau de ușa de ieșire, de la celălalt capăt al expoziției. Am început să-mi dibui cu grijă drumul, rugându-mă să nu mă uite încuiată pe-acolo.

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Șapte ceruri săsești” →