Alexandru NEMOIANU: „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”

Puțin înainte de jumătatea veacului al XIX-lea Alexei Stepanovich Khomiakov publica lucrarea, ”Biserica este Una”. Această lucrare sistematiza și demonstra că Biserica este doar una și ea este cea Ortodoxă. Lucrarea a rămas ca punct de referință pentru toți cei care studiază istoria creștinismului și caută să înțeleagă esență lui. Pentru Ortodocși această lucrare ar trebui să fie lectură obligatorie. Această lucrare demonstrează, fără drept de apel, un adevăr pe care de fapt toți Ortodocși îl știu sau ar trebui să îl știe, că Biserica Ortodoxă este singura Biserică păstrătoare a întregului mesaj creștin, a Adevărului și singura care poate asigura mântuirea. Aceiași lucrare arată că în materie de creștinism nu există “adevăr” parțial, sau puncte de vedere cu merite egale; sau suntem în “adevăr”, sau nu suntem.

Alexei Stepanovich Khomiakov a trăit din 1804 până în 1860. El descindea dintr-o strălucită familie nobiliară rusă (“dvoreni”). Strălucită a fost acea familie prin contribuția membrilor ei, pe câmpuri de luptă, în cultură și artă. Dar mai ales o familie care în chip autentic trăia Ortodoxia. Tatăl lui Alexei Khomiakov era vestit pentru modul omenesc și creștinesc în care își trata țăranii de pe moșiile lui. Se pare că în casa tatălui lui Alexei Khomiakov a poposit chiar “Pelerinul Rus” în peregrinările sale și o emoționantă descriere se află în paginile acelei cărți despre acel popas. ”Pelerinul Rus” fiind o altă carte care ar trebui citită de către orice creștin Ortodox.

Alexei Khomiakov a studiat temeinic și, în același timp, a fost ofițer în armata Imperială. Pe câmpurile de lupta el s-a purtat admirabil în anii 1822-1828. După aceea, majoritatea vremii, a petrecut-o în conacul moșiei străbune. De acolo el a trimis, sub formă de “scrisori”, texte, adevărate cărți, privitoare la istoria Rusiei dar mai ales despre rolul Ortodoxiei.

Alexei Khomiakov a manifestat o totală neîncredere în “capitalism” și în “socialism”. El a considerat că aceste forme sunt inumane, degradante și aducătoare de dezastru. (După părerea mea istoria a confirmat această opinie). Pentru el esențial era “neamul” și formele lui de organizare tradiționale modelate și spiritualizate de Ortodoxie. În acest sens el a dat o importanță decisivă termenului de “sobornosti” (sobornicitate), însemnând “universalitate”, dar în dependență reciprocă a membrilor, în “comuniune”. Iar cea mai apropiată manifestare a acestui concept în societate el o afla în obștea sătească, în “sat”,”obshchina”. Gândirea lui a fost împărtășită de către filozoful istoriei Constantin Leontiev și de către Fiodor Dostoievski. Este interesant că acest model de gândire a fost “uitat” multă vreme și abea în ultimii ani (2008-2017) a fost reactualizat și, până la un punct, retrăit în Rusia. Alexei Khomiakov a trăit pe moșia să și s-a străduit cu dăruire pentru cei care îi erau dependenți. În timpul epidemiei de holeră, din 1860, Khomiakov a umblat din casă în casă, ajutând pe cei năpăstuiți și atunci a și contactat boala care i-a adus sfârșitul. Khomiakov a trăit plenar cele pe care le predica. Cum ziceam Alexei Khomiakov este autorul a mai multor lucrări (care, cu voia lui Dumnezeu, voi căuta să le prezint) dar cea mai importantă rămâne, ”Biserica este Una”. (După cunoștință mea, nu există o traducere românească a lucrării, dar ea poate fi accesată pe internet la google.com, Alexei Khomiakov, ”The Church is One.)

Lucrarea “Biserica este Una” este scrisă concis și cu o densitate care face ca fiecare frază să devină un postulat. Este foarte greu să “rezumi” această lucrare.

Primul capitol este intitulat,”Biserica este Una”. Aici autorul arată că Biserica este una, unul fiind Trupul lui Hristos care și este Biserica. Ea se manifestă, pe pământ, prin totalitatea credincioșilor (evident Ortodocși) uniți prin Duh.

Biserica este “împărțită” în cea “triumfătoare”, din Ceruri și cea “luptătoare”, a celor vii. Dar această “diviziune” este doar pentru oamenii trăind pe pământ, în veșnicie această diviziune nu există, Biserica cuprinzând pe cei care au fost, sunt și vor fi.

Apoi, în capitolul “Una Sfântă, Sobornicească și Apostolească”, autorul demonstrează aceste “atribute” ale Bisericii care, din nou, îi dovedesc singularitatea și din nou dovedesc Ortodoxia ei.

În capitolul ,”Scripturile și Tradiția”, Khomiakov arată că “lucrarea” și” tradiția” premerg “scripturile” dar că toate trei sunt în unitate fiind inspirate de același Duh Sfânt. Khomiakov arată apoi limpede că cel care ar respinge una dintre aceste trei (lucrări, tradiție sau scripturi) s-ar așeza pe sine dement “judecător” al Duhului Sfânt și ar comite un păcat de moarte. Căci, spune el, Ortodoxia nu este un exercițiu intelectual, este o trăire vie și personală.

Sfânta Tradiție reprezintă învățăturile care la început nu au fost scrise, ci transmise prin viu grai. Mai târziu ele au fost scrise de către Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe. Mai pe înțelesul “sectarilor”, între Tradiție și Scripturi este aceiași relație ca între cel nou născut și certificatul său de naștere. Ca să existe un “înscris” al nașterii, mai întâi trebuie să fie un nou născut. În semeția lor prostească ,,sectarii” au ajuns să nege Tradiția, recunoscând doar Sfânta Scriptură, ”aberația ‘Sola Scriptura”! Dar și tradiția are un început și în fapt ei au creat o nouă tradiție, o tradiție săracă, rătăcită, rău înțeleasă. În loc să respecte Tradiția instituită de Apostoli și de către Sfinții Părinti ei accepta aberațiile blasfemice ale lui Martin Luther și ale penibililor lui urmași. A corecta lucrarea Sfantului Duh, făcută în Tradiție, este o hulă nebună și dovada de mândrie demonică. Vai de capul acestor “sectari” osândiți la pierderea și a acestei lumi și a celei care va să vină. Ca așa este, că lipsiți de povața Sfintei Tradiții, deci de lucrarea Sfântului Duh, ”sectari” nu se pot adânci decât din rău în mai rău, ne este dovedit de mulțimea, în continuă creștere, a acestor “secte” prostești, una mai anapoda și mai aproape de demonism decât alta.

În “Mărturisirea”, autorul arată că aceasta se face prin rugăciune și trăire a preceptelor recomandate de Biserica, repet din nou, Ortodoxă, singura adevărată.

În “crezul” Khomiakov arată că mărturisirea de credință, ”Crezul” niceo-constaninopolitan, este o revelație divină și orice adaus, substragere sau omisie, îl așează pe cel care ar cuteza să o facă în “anathema”, lepădare din Biserica și alăturarea cu necuratul.

În “Biserica și Tainele ei” Khomiakov arată că Biserica nu este simplă adunare a credincioșilor, ea este Duhul Sfânt și Tainele care se găsesc în Ea. Fără ele nici măcar nu putem vorbi de Biserică. Forma vizibilă a Bisericii sunt Tainele, iar cea spirituală: Credința, Nădejdea și Dragostea.

În “Credință, Viață și Unitatea Bisericii” din nou Khomiakov insistă că manifestarea “exterioară” este unitatea în “taine”, iar cea interioară unitatea în Duh. (“Într-un Duh să mărturisim’).

În”Mântuirea”, în mod emoționant Khomiakov vorbește despre legătura obligatorie între credincioși (iarăși repet, doar cei Ortodocși) și capacitatea de a purta poverile unul altuia, până am ajunge la “măsura lui Hristos”.

În final autorul arată că Ortodoxia nu este o “naționalitate”, deși se manifestă în “neamuri”, ci o “cale” . Iar unitatea ei monolitică, în dogme și în Taine, unitate păstrată de-a-lungul a două mii de ani artă, din nou, că este singura cale.

Lucrarea este scrisă cu patos și într-o formă care emoționează și inspiră. În privința “Mântuirii” Alexei Khomiakov spune că, în final, va rămâne doar Dragostea. Credința, care este încredințarea asupra celor nevăzute, va deveni cunoaștere “față către față”, ”nădejdea” va deveni bucurie nesfârșită, dar Dragostea va continua să crească în infinit, din Lumină în Lumina.

Mai mult nu se poate spune.

Să mulțumim lui Dumnezeu cu umilință pentru privilegiul de a fi Ortodocși, membrii ai singurei mântuitoare, ”una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

3 decembrie, 2018

Victor RAVINI: Să-mi faci tu mie una ca asta?

Aici zăcea un avocat care locuise pe strada mea. Crucea de marmoră albă era cam aplecată într-o parte. Pe cruce era fotografia lui cu țigara în gură. Nimeni nu mai era cu țigara în gură prin cimitir, nici măcar preotul și nici chiar groparii. O doamnă de o anumită vârstă trecu pe alee cu niște lumânări în mână, se opri o clipă și bombăni că avocatul „fumează în cimitir ca un păgân. Toată viața a fost un păgân și păgân a rămas. Nu degeaba îi zicea lumea Paganini.” Pe vremea lui Carol I şi sub Ferdinand, avocatul scotea săptămânal o foaie locală de scandaluri, Castranova nova, mai citită decât ziarul Universul de la București. Titlul publicației sale devenise supranumele orașului. Ca să consolideze acest supranume, l-a subminat în felul lui dibaci. Se pare că tot el lansase, prin oamenii săi de încredere, că nu-i lipseau așa ceva, avea peste tot oamenii săi, să zică lumea Castravechia vechia sau mai simplu Castraveția, ca să rimeze cu Veneția și Elveția. Când ploua, unii știolcăiau prin băltoace în galoși de ploaie cu catarame și ziceau că erau la Veneția, în gondole catamarane. Avocatul, sau mai degrabă ziaristul, reușise să dezbine locuitorii urbei, mai rău decât se dușmăneau partidele conservator și liberal sau hoții cu vardiștii. Unii apărau supranumele Castranova, iar mucaliții râdeau de ei și ziceau Castraveția. Castranovanii se aveau cu castravețanii mai rău decât conservatorii cu liberalii. Și, ca să fie confuzia cât mai pe dos, castravețanii le strigau castranovanilor că erau castravețani. Ca să-i facă să turbeze de furie.

Mi-l amintesc din copilărie pe avocat, un bătrân încovoiat, pe care toată lumea îl saluta cu respect de parcă ar fi fost preot sau director de bancă. Iar el le răspundea la salut ca la niște copii cuminți. Avea obiceiul să se oprească şi să scormonească cu bastonul prin gunoaiele adunate de vânt lângă trotuare în rigolă. Întorcea cu bastonul câte o hârtie, îşi potrivea ochelarii, se apleca, o ridica, o citea, apoi o arunca sau o băga în buzunarul de la haină. Înseamnă că era o hârtie importantă. Bunica râdea din dosul perdelei şi zicea că avocatul culegea din gunoaie informații pentru ziar sau strângea dovezi zdrobitoare pentru la tribunal. Așa făcuse toată viața, așa făcea și acum, când nu mai avea de ce și ar fi cam fost vremea să ia drumul bisericii. Nea Ristică Pencioiu, tutungiul, zicea că bătrânul avocat rămăsese cu reflexul lui Pavlov și ne explica ce e aia: Câinele lui Pavlov a murit, iar Pavlov era așa de ramolit, încât a continuat să zdrăngăne cu clopoțelul, fără să mai știe de ce.

Odată, când era foarte tânăr, avocatul a jignit în ziarul său un căpitan de la regimentul de cavalerie, care pierduse din buzunar o scrisorică de amor de la o duduie respectabilă din elita simandicoasă a oraşului. A publicat scrisorica în săptămânalul său, la rubrica Rochița transparentă, cu numele expeditorului şi destinatarului. Foicica lui săptămânală s-a vândut cât ai bate din palme. Lambe Ziaristu, zis Parkinsonistu, cu ziarele într-un fel de paporniță făcută dintr-o matriță de ziar de la tipografie, ținută pe umăr cu o curea, bătea pasul pe loc, tremura din toate balamalele și striga cât putea: “Ia ziaru, ia ziaru! Ia că frige! Ia Rochița transpirată!” S-a vândut mai bine decât covrigii calzi, cum striga Bașandrică Împăratu: “Ia covrigi cu ou, ia şi fără ou, ia neamule, că mâine nu se mai știe!” Căpitanul de cavalerie a apărat onoarea onorabilei dudui şi l-a provocat pe avocatul ziarist la duel. În felul acesta, a făcut-o pe doamnă să ajungă şi mai mult în gura lumii. Civilul avu de ales arma. El, care nu pusese niciodată mâna pe nicio armă, a ales pistolul. Pistolul, bată-l vina.

Părţile beligerante au sosit în zori de zi, fiecare în landoul său cu cai, cu birjar, la marginea pădurii de lângă cimitir. Fiecare cu suita sa de martori, toţi cu redingotă neagră, ca cioclii. Aveau bani de aşa ceva. Care nu, găsea de închiriat, la Țecu Berbecu, ceaprazarul. Ocaziile cam erau. Au adus şi un doctor, aşa cum trebuie, cu pălărie cilindru, Zeiss. Căpitanul, în uiforma de paradă, cu tunică roşie şi pantaloni albi de plezneau pe el, nici nu se putea apleca pe vine. Cizme negre, de îţi făceai mustaţa în ele, coif ca soarele cu pene. Îşi lustruia decoraţia militară de pe piept, cu gesturi ca la operă, ca să poată adversarul să ţintească mai bine cu pistolul. Le-au prezentat, cu ceremonia necesară, ca la liturghie când țărcovnicul ține popii Biblia să citească, cutia neagră matlasată cu catifea roșie sau cu mătase, ce o fi fost, și cu pistoalele bine lustruite. Avocatul tremura ca frunzulița de mesteacăn. S-a uitat bine și a zis printre dinții clănțănindu-i de frică: “Eni-meni, mic-mac, pic-pac”. A pus mâna pe un pistol, de parcă ar fi apucat șarpele boa de la circul Bernea. Când a văzut căpitanul cum ţinea avocatul pistolul în mână, a râs şi a zis: „Ține bine pistoala cum trebuie, să nu te împuști!”. La noi în Castranova, dacă voiai să-i zici una dură vreunuia, nu-i ziceai „prostule!”, îi ziceai „proasto!”. Mai dur de aşa, nu exista. Nu știu cum se numește această figură de stil. Castrvețanii aplicau în practică mai multă stilistică și retorică decât cunoșteau profesorii universitari de la București pe vremea aceea.

Avocatul s-a bâțâit pe picioare ca un om beat sau bolnav și a tras înainte de semnal. A nimerit pălăria cilindru a doctorului. Doctorul a leşinat şi s-a prăbuşit în iarbă. Martorii la duel au căutat în geamantănaşul lui cu trusa medicală, să-i dea ceva, să îl trezească. Dar ce ştiau ei ce să-i dea? Auzeam că cineva dintre martori ar fi strigat să vină un doctor. De unde să vină? Nu era niciun doctor prin cimitir în zori de zi și nici prin pădurea de alături.

Căpitanul a izbucnit în râs, şi-a aruncat pistolul peste umăr şi s-a urcat în landoul său, de unde i-a salutat pe toţi de parcă el ar fi fost însuşi regele Carol I.

Avocatul ziarist a învăţat lecţia şi s-a potolit. După Război, adică sub Ferdinand, a uitat lecţia. De data asta a publicat o scrisorică mică-mică, dar cam mare, nevoie mare, nu ca aia cu căpitanul. Găsise scrisorica tot aşa, pierdută pe stradă, căzută cum cad lucrurile importante din buzunarul cuiva. De data asta era vorba de generalul de la regimentul de artilerie. Un bărbat la fel de lat, pe cât era de lung. Mai bine zis, pe cât era de scurt. Se vându foicica săptămânală, ca ţuica fiartă iarna, în piaţa de porci în postul Crăciunului. Cititorii râdeau şi ziceau că de data asta avocatul, ha, ha, haaa. Să vezi, că o să-i fie mai uşor să nimerească ţinta. Generalul l-a provocat bineînţeles la duel. Civilul a trebuit şi de data asta să aleagă arma şi a scris în ziarul său:

– Împotriva unui căpitan am ales pistolul. Dar împotriva unui general de artilerie, aleg tunul. Generalul să se înfățișeze cu dotarea necesară!

Generalul extraplat tocmai era la bărbier când i-au adus ziarul. A citit ziarul şi i-a căzut lornionul de la ochi. A râs, încât toate decoraţiile de pe piept i-au zdrăngănit ca zurgălăii la calul de la sanie. Şi-a zmuls şervetul de la gât şi l-a aruncat în capul bărbierului. Unii cică ar fi zis: „Unde e avocatul să-l pup pe frunte!” Şi l-a iertat.

După ce s-a pensionat, avocatul a continuat să pledeze, în calitate de avocat onorific, așa e titulatura, dar numai în procesele cele mai importante şi mai dificile. Procesele mai onorifice, ziceau castravețanii, de nu se înțelegea prea bine ce voiau să spună cu asta. E și asta o figură de stil, să nu priceapă nimeni ce vrei să spui. L-a apărat pe un client care lucra la fisc şi era acuzat că a furat banii Statului. Era cea mai mare escrocherie din istoria oraşului şi poate cea mai gravă din ţară, pe cât îşi mai aduceau unii aminte. Toate escrocheriile, ca şi toate iernile sau secetele, erau cele mai grave din istoria țării. Mai era încă un acuzat, însă acesta era apărat de un avocat venit de la Bucureşti, un profesor universitar de drept roman și de retorică de la facultate. Cel mai renumit avocat din toată țara. Și care nu a pierdut niciodată niciun proces. Niciun proces. Cei doi acuzaţi aruncau vina unul pe altul. Cei doi avocaţi aveau să se dueleze pentru clienţii lor, însă de data asta cu cuvinte, arma bine ascuţită a fiecăruia dintre ei. Avocatul ziarist avea acum arma cea mai potrivită lui pentru un duel. Însă adversarul de la București era cine era. Nu pierduse niciun proces în toată cariera lui. Toate personalităţile cele mai importante din Castranova, toţi juriştii, politicienii, atât conservatorii cât și liberalii, ba chiar şi prefectul judeţului, boieri sau negustori veniţi de prin alte părţi, cât şi asistenţii profesorului, veniți special de la Bucureşti, toţi abia mai aveau loc în sala mare a tribunalului, chiar și sus la cucurigu, unde stăteau în picioare, toată lumea luminată, ca să-l asculte pe celebrul profesor, care le făcea onoarea să vină şi să pledeze în urbea lor.

Profesorul le-a dat o lecţie practică de retorică şi artă a apărării în dreptul roman. Un model de oratorie cu figuri de stil superbe şi cu gesturi teatrale. Unii avocaţi mai tineri fuseseră studenţii lui, iar acum îşi luau notiţe. Șușoteau între ei că fostul lor profesor putea să dea lecții lui Cicero și lui Quintilianus. Între timp, bătrânul nostru avocat, ziaristul, a adormit pe scaun. Profesorul şi-a continuat nestânjenit pledoaria cu cuvinte bine alese şi cu figuri de stil bine elaborate, după toate regulile artei retorice. Uneori, punea o întrebare în vânt pentru a trezi sentimentele judecătorului şi completului de judecată, sau judecata lor dreaptă. Alteori făcea câte o pauză de efect. Publicul înceta să mai respire. Atunci se auzea bătrânul avocat sforăind cu gura căscată şi cu capul căzut într-o parte sau pe spate. Bietul său client stătea ghemuit şi cu privirea pierdută în pământ. Era fiert, nici nu mai îndrăznea să-și trezească avocatul, ziceai că era mort sau va muri pe loc. Tinerii avocați chicoteau pe înfundate, făceau pronosticuri ce putea visa acum bătrânul adormit. În loc de avocat onorific îi ziceau onirific. De la Oniros, zeul viselor. Câteva stenografe locale stenografiau pledoaria. Profesorul venise și cu stenografele sale de la tribunalul din București.

Judecătorul indignat abia se abţinea să nu izbească cu ciocanul său de lemn în masă, ca să-l trezească pe bătrânul pensionar adormit. Îl cunoștea bine și nu s-a putut aștepta la atâta indolență din partea lui. Ce dezonoare pentru un avocat onorific. Judecătorul se stăpânea să nu izbuncească, să nu întrerupă astfel fermecătoarea pledoarie a profesorului. Profesorul, când striga în gura mare, când şoptea, bătea cu piciorul în podea şi ridica ameninţăror pumnul. Cu gesturi bine studiate, şi-a sfâşiat anteriul negru de avocat şi panglicile albe de la gât, și-a zmuls părul, şi-a tras singur palme, s-a repezit la propriul său client să-l sugrume, ca apoi să plângă pe pieptul lui, în hohote. Unora din public le-au dat lacrimile. Până şi clientul lui a început să plângă de milă pentru sine însuşi.

Tribunalul şi publicul erau profund mişcaţi de emoţionanta apărare. Pe de altă parte erau uimiţi și indignați de indiferenţa nesimțitului de avocat, prea bătrân şi adormit, ca să mai aibă ce căuta acolo. Ce greșeală că l-au mai lăsat să fie activ, când dovedea acum că era așa de pasiv. A dormit şi a sforăit tot timpul. Toţi îşi ziceau că gata, acuma s-a terminat cu cariera lui de avocat sfoiegit şi de ziarist tot așa. La gunoaiele din rigolă cu el!

Continue reading „Victor RAVINI: Să-mi faci tu mie una ca asta?” →

Victor RAVINI: Dacă ciobanul din Miorița a fost sau n-a fost omorât

De unde vine disprețul unora dintre noi față de ciobanul din Miorița? De ce este ponegrit? Austriacul Leo Spitzer a afirmat că Miorița este „una dintre marile opere clasice ale literaturii universale.” Ce au unii împotriva celei mai frumoase poezii create de strămoșii noștri? Miorița nu poate să le placă celor ce o înțeleg pe dos, celor ce confundă conținutul poetic sublim din versuri, cu relatarea unui fapt divers de la ziar. Cum de au înțeles greșit? Au citit-o în grabă și nu au remarcat bogăția de idei frumoase și luminoase din acest cântec bătrânesc, cum în numeau rapsozii populari. Să o luăm pe îndelete, bătrânește.

Adelaïde Filleul, marchiză de Souza-Botelho, a fugit din Franța ca să nu-i taie gâtul ghilotina, ca soțului ei. A ajuns la Londra fără niciun ban și s-a apucat să scrie cărți, ca să aibă din ce trăi. Cărțile ei au avut un succes uriaș, a devenit atât de cunoscută încât a tras sforile la cel mai înalt nivel diplomatic și a exercitat o putere neoficială asupra mai multor țări, de la Lisabona până la Moscova. Talleyrand, vulpoiul suprem al acelor vremi turburi, a întrebat-o care era optimismul absolut. Această femeie, cu o asemenea capacitate intelectuală, ale cărei cărți se reeditează mereu și se vând bine chiar și azi, a dat vulpoiului un răspuns pe măsura lui: „A își începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor.” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs). La fel își începe testamentul ciobanul nostru din Miorița. Probabil că Jules Michelet și mulți alții nu cunoșteau aceste vorbe ale celebrei scriitoare, când au spus că ciobanul este pesimist. Cercetarea anterioară a neglijat conjuncția condițională dacă și faptul că ciobanul pune verbele la condițional și conjunctiv, moduri prezumtive.

Antropologul scoțian Victor Turner arată că aspectul modal al verbului este hotărâtor în comunicare. El analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. Omul în realitatea cotidiană face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea reală este dirijată de necesitate economică și raționalitate, pe când cea teatrală sau rituală e fantezie. Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la modul conjunctiv sau optativ și exprimă sentimente sau dorințe, spre deosebire de atitudinile cognitive, care implică o acțiune rațională. Modul conjunctiv, optativ și condițional sunt moduri prezumtive, care exprimă o acțiune virtuală și neîndeplinită. Pornind de la V. Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

– mioara, cântărețul, ucigașii sau ciobanul vorbesc de un omor viitor, iar verbul este la modul prezumtiv – uciderea e părelnică și nu a avut loc

– ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează niciodată

– cântărețul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

Primele două categorii concordă cu ceea ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Al. Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”

Într-o variantă mai veche, bine păstrată, ciobanul cere el însuși să fie ucis de trei ori: la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori. El mai cere să fie îngropat de trei ori la rând, în diferite locuri și să nu pună pământ peste el, iar el va cânta din fluier pentru oile sale. Cine a mai pomenit să fie careva îngropat de trei ori la rând în aceeași zi? Și fără să fie acoperit cu pământ? Niciun etnolog n-a mai întâlnit un asemenea obicei. În altă variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. Trei substantive la plural, cel puțin șase obiecte, pentru doi ucigași. În alta, cu nouă topoare. De ce așa multe arme pentru doi ucigași? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo era o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală, ci de o punere în scenă. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru, cu sensuri simbolice sacre, unde el este regizorul și actorul principal.

Numărul de 9 topare din Miorița (varianta CXCIII versul 7, pagina 651 din antologia lui Adrian Fochi, culeasă în Munții Apuseni) coincide cu numărul de 9 topoare din bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. Topoarele „acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă arheoloaga Senica Țurcanu, șefa Muzeului de istorie a Moldovei http://www.cunoastelumea.ro/descoperire-arheologica-de-exceptie-in-iasi-9-topoare-din-bronz-vechi-de-3-500-de-ani-vide/

Miorița prezintă un simulacru de ucidere, mimesis, ca la teatru sau ca într-un ritual. Aceeași moarte simbolică a eroului principal are loc și în jocul călușarilor, moment eliminat din spectacolele coregrafice de azi. Doar în câteva variante omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui. Asemănarea cu alți eroi mitologici, din alte culturi, este evidentă. Cercetătorii care au făcut comparații cu Călușul sau cu mituri asemănătoare din alte culturi, au fost discreditați fără drept de apel.

Poemul se încheie cu vorbele ciobanului. Așadar, după ce ne-a spus poezia și ne-a lăsat cu gurile căscate, el revine la oile sale și pleacă cu ele la păscut. Este evident că ciobanul din Miorița nu a fost ucis. Toată acțiunea se petrece în imaginația lui. El ne povestește viziunea sa poetică despre o eventualitate – care nu are loc – și ce crede el că ar putea zice mama lui. George Călinescu și încă alții ne-au atras atenția că Miorița este un mit, nu o relatare despre o întâmplare concretă. Însă unii cercetători l-au desconsiderat pe Călinescu și pe ceilalți și au afirmat că poemul descrie o crimă adevărată. Cum a putut să fie mai apropiată de înțelegerea celor mai fini intelectuali crima, decât poezia? De la Ovid Densusianu și până la Mircea Eliade, mulți au confundat poemul multimilenar și de o frumusețe poetică ce a uimit Occidentul, cu un fapt divers de la ziar. Academicianul Romulus Vulcănescu afirmă că „Variantele care se referă la o culpă reală și justă nu comentează moartea ciobanului, ci o consemnează pur și simplu, ca un fapt divers.” (Etnologie juridică, Editura Academiei, 1970, p. 221). El argumentează pe larg că ciobanul e condamnat la moarte pe drept sau pe nedrept, pentru unsprezece crime.

În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere cu implicații juridice. Cuvântul lege apare în sumedenie de variante ale Mioriței din antologia lui Adrian Fochi, a lui Virgil Medan sau alte antologii și s-a crezut fără temei că are sens juridic. Celebrități universitare, prea conștiente de superioritatea lor față de restul lumii, nu s-au gândit să caute în orice dicționar român-român și să vadă că lege are două sensuri, unul religios – mai vechi și unul juridic – mai nou. În toate textele vechi, la clasicii noștri sau la autori mai apropiați de noi, ca Dan Deșliu, lege are un sens religios. În cultura populară, orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu un sens juridic. Deci, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase.

Este de mirare că Mircea Eliade a acceptat întru-totul interpretarea juridică a lui Adrian Fochi și a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös). Eliade ignoră ce a spus Călinescu și exclude că Miorița ar fi un mit. Nu e nevoie să avem cine știe ce studii superioare ca să vedem singuri că ciobanul din Miorița nu poate fi un personaj concret, ci un personaj literar, exponent al bunătății și perfecțiunii omului în general. El este un erou din mitologia pre-creștină a strămoșilor noștri, ce trece printr-un ritual tradițional, sacru, ezoteric, de inițiere a ciobanilor în tainele psihicului uman și ale universului, așa cum le înțelegeau oamenii pe atunci.

Confundarea mitologiei arhaice cu realitatea de la tribunalele din zilele noastre a dus la regretabila răstălmăcire a poemului. Erudiți îngropați în cărți și cu dispreț pentru originea țărănească a culturii noastre strămoșești, au crezut că străbunii noștri erau proști, incapabili de a crea metafore și alegorii poetice. Au citit Miorița cu ochelari opaci, iar tot ce este luminos și înălțător în Miorița au văzut ca întunecos și tragic. În acest fel ni s-a băgat pe gât o înțelegere pe dos a Mioriței, cum că ar fi vorba de o crimă murdară, ciobanul ar fi peisimist, resemnat, un laș, iar ca el ar fi întregul popor român. Concepția că Miorița ar fi dăunătoare individului și națiunii este falsă. Dăunătoare individului și națiunii este interpretarea greșită a Mioriței, din partea unor savanți orbiți de propria lor strălucire. În apărarea lor, pentru că îi stimez, aș zice că nu își dădeau seama de aberațiile pe care le-au scris.

Străbunii noștri nu puteau să fie proști sau răuvoitori, ca să creeze și să ne lase moștenire nouă, strănepoții lor, un poem nociv, așa cum au afirmat unii sau alții. Nocive și răuvoitoare sunt teoriile unor celebrități prea mari ca să mai respecte vreun cadru teoretic și vreo metodologie de cercetare adecvată. Singura lor metodologie a fost părerismul, iar cadrul teoretic a fost bunul lor plac. Nu s-au bazat pe nicio lucrare neutră de referință, ci doar și-au atacat rivalii. Au înțeles totul anapoda, în lipsă de orice alte idei. Au pus pe seama ciobanului și a tuturor românilor propriile lor frustrări, spaime, defecte de caracter și deruta lor existențială. Doctrina cu care ne-au mințit încă de pe băncile școlii l-a făcut pe Nichita Stănescu să creadă că Miorița ar fi școala tristeții noastre naționale. Noi nu avem vreo tristețe națională, oricât de triști am fi unii din noi câteodată. Nu Miorița este școala tristeții noastre naționale, ci școala interpretărilor tenebroase, confuze și contradictorii, păguboase, pe care ni le-au injectat unii dintre cei mai străluciți intelectuali. Cercetători, pe care îi respect, au încercat să cenzureze pasaje întregi și ne-au propus să aruncăm la gunoi cele mai frumoase și mai emoționante versuri din Miorița. În ce scop? Ei știau mai bine decât oricine că știința nu dă voie cercetătorilor să modifice textul cercetat. Cam prea mulți au atacat în fel și chip acest poem străbun. Nu putem ști dacă exegezele lor vătămătoare au fost o strategie premeditată sau inconștientă de a pângări cea mai luminoasă creație a folclorului nostru și să înjosească astfel identitatea noastră națională, de care le-o fi fost rușine. În toată bibliografia la Miorița nu am găsit cuvântul țăran. Nu avem de ce să ne fie rușine că ne tragem din țărani sau din ciobani, ci ne putem mândri. Sunt cele mai onorabile meserii, la baza oricărei civilizații. Eliade se codește să foloseasă cuvântul cioban și zice păstor, ceea ce pentru Miorița este inadecvat, deoarece acest cuvânt a pătruns din latină în română cu sensul de conducător religios și abia în vremuri moderne a fost extins de către orășeni la sensul de cioban.

Continue reading „Victor RAVINI: Dacă ciobanul din Miorița a fost sau n-a fost omorât” →

Victor RAVINI: Când a fost compusă Mioriţa?

S-au emis cam multe ipoteze despre datarea Mioriței, dar au fost insuficient sau defectuos argumentate. Ovid Densusianu a datat Miorița în istoria recentă și a adus ca dovadă 37 de documente juridice de la tribunal. Dumitru Caracostea s-a abținut să nu râdă, când a obiectat că Mioriţa nu poate fi datată pe baza unor documente scrise după publicarea ei. Alţii o datează pornind de la alte documente, ce nu au de a face cu Mioriţa şi nici Mioriţa nu are de a face cu ele. Nicolae Iorga spune că Mioriţa a fost creată de un singur anonim prin secolul al XVIII-lea. La prestigiul lui, nu mai era nevoie să își susțină afirmația cu argumente și dovezi. Îl credem pe cuvânt de onoare. Hasdeu datează Miorița pe criterii lingvistice între 1350-1450. Datarea cea mai îndepărtată în timp a fost făcută de Caracostea, Ion Diaconu şi alţii, care – fără să ne spună pe ce criterii – o datează pe vremea dacilor. Îi credem și pe ei, pe cuvânt.

Niciuna din ipoteze nu a fost bazată pe o metodologie de cercetare adecvată, ci doar pe păreri. Părerile au fost prezentate drept concluzii definitive, când de fapt țâșneau din fantezie, numită de savanți intuiție. Intuiția este bună pentru a începe o cercetare, însă concluziile trebuie întemeiate pe constatări, pe analiza acestora, pe argumente și dovezi, iar nu pe simpla intuiție. Iată cum arată metodologia aplicată în cea mai amplă și mai reprezentativă lucrare despre Miorița: „Cu aceasta am ajuns la acele două pasaje din tematica clasică a lui V. Alecsandri pe care, pe baza frecvenței obiective a temelor, ca și prin adoptarea integrală a concluziilor bazate pe intuiție ale lui D. Caracostea, le-am eliminat din analiza noastră, ca nefiind genuine și contrazicând chiar realitatea folclorică.” (Adrian Fochi, Miorița, 1964, pag. 284). Fochi aplică metoda cantitativă – analiza statistică – respinsă de Mircea Eliade (De la Zalmoxis la Genghis-Han, 1980, pag. 241) și de toți cercetătorii serioși, pe motiv că statistica este inadecvată pentru a înțelege ideile, subitilitățile, frumusețea, mesajul și complexitatea unui text.

Pentru o mai bună înțelegere a unui text ete necesară o analiză calitativă, iar nu cantitativă. Statisticile cu diagrame și procente nu pot fi dovezi sigure pentru a îl acuza pe Alecsandri de un fals, și să eliminăm astfel 16 versuri din Mioriţa. Ce judecător i-ar da câștig de cauză la un proces, dacă ar vedea așa bazaconie de argumente ale acuzației? Și alții au mai propus eliminarea a încă alte versuri, dintre cele mai frumoase. Să nu fi știut ei că cercetarea și analiza nu au voie să modifice materialul cercetat? De unde vine ura unor cercetători împotriva Mioriței, încât analiza lor ciopârțește și să aruncă la gunoi cele mai emoționante versuri sau chiar întregul nostru poem național? Dar și mai șocantă este „adoptarea integrală a concluziilor bazate pe intuiție ale lui D. Caracostea”. Cum adică, concluzii bazate pe intuiție? Fochi adoptă concluziile bazate pe intuiția altcuiva. Așa merge în știință? Garanția valabilității părerilor personale din cercetarea anterioară este prestigiul științific al fiecărui savant. Părerea unuia exclude părerile contrare ale altora și exprimă propria sa certitudine. Ne rămâne să alegem noi între certitudinea unuia și certitudinile altora. Așa s-a ajuns la haos, la nedumeriri, la năluciri, la dispreț pentru ciobanul din Miorița, pentru întreg poporul nostru și pentru noi înșine. Cine a vrut asta? Și în ce scop?

Geneza Mioriţei este o preocupare majoră a lui Adrian Fochi, în monumentala sa monografie şi antologie din 1964. El îi condamnă pe cei ce susţin datarea Mioriţei pe vremea dacilor, însă nu numește pe nimeni. El ignoră că autorul, care semnează prefața monografiei, datează Miorița pe vremea dacilor. Acesta ignoră că Diaconu făcuse datarea, pe care el o prezintă ca o noutate. Lanțul ignoranțelor străbate întreaga monografie, iar pe alocuri chiar și antologia. S-a tipărit în Editura Academiei, fără ca redacția să fi putut să-și spună punctul de vedere, desigur sub teroarea organizației de partid. În diferite capitole, Fochi face felurite datări, dintre care, cea mai clară ar putea fi aceasta: „Mioriţa oglindeşte un stadiu destul de vechi în dezvoltarea conştiinţei sociale a poporului nostru” (pag. 420). Sau: „La baza Mioriţei stă un fapt real. Faptul s-a petrecut într-o epocă istorică relativ nouă” (pag. 544). Rezultatul acestor precizări vagi este stabilirea datării între „un stadiu destul de vechi” și „o epocă istorică relativ nouă”. Beneficiul este că datarea e suficient de nebuloasă, pentru a ne scuti, la fel ca pe el însuși sau la fel cum au fost scutiți și alți cercetători, de a mai citi vreo carte despre metodologia datării textelor. Așa că fiecare din noi putem crede ce vrem sau cum ne place, la fel ca și cercetătorii.

Mircea Eliade afirmă că românii au moştenit elemente de cultură de la populaţia locală pre-indoeuropeană. Reținem afirmația lui, ce confirmă concluziile expuse mai jos. El zice – fără a se referi la Mioriţa – că: „alte elemente culturale comune tuturor popoarelor balcanice par încă şi mai vechi decât moştenirea geto-tracă, prezentând o configuraţie pre-indoeuropeană” (De la Zalmoxis… pag. 190). Din păcate, Eliade nu ne spune la ce „alte elemente culturale” se referă sau cât de „încă și mai vechi” sunt. Le vom căuta aici împreună și le vom găsi. Vom afla și cât de vechi sunt.

În acest mic eseu prezint pe scurt cadrul de referință pe care l-am folosit (în Mioriţa – Izvorul nemuririi, editura Alcor, Bucureşti, 2016, 2017) pentru o datare relativă a variantelor, prin comparație cu alte elemente deja cunoscute. Cercetătorii anteriori, care au folosit un cadru de referință și metoda comparativă, au stârnit dușmănia celorlalți cercetători. Am analizat 973 de variante, din trei antologii, referindu-mă pas cu pas la cercetători români și la autorități mondiale. În acest fel, confirm mai multe concluzii anterioare, cum ar fi aceea a lui Caracostea că legea, despre care se vorbeşte în numeroase variante ale Mioriţei, nu are de a face cu justiţia. Toți îl ignoră pe Caracostea, inclusiv academicianul Romulus Vulcănescu și Eliade. Toți, în afară de Caracostea și Constantin Noica, ignoră dicţionarele românești, care arată că sensul juridic al cuvântului lege este neologistic. Toți ignoră că în istoria literaturii române, de la Coresi până la Arghezi și Dan Deşliu, cât și în cultura populară orală, lege are un sens exclusiv religios, nu juridic. Savanți de cel mai mare prestigiu în țară și în afara țării nu au văzut că legea ciobanilor din Mioriţa nu poate fi o lege juridică. Nu au văzut că este o lege religioasă arhaică, precreștină. Nicidecum nu poate fi legea bisericii creștine. Eliade susține cu fermitate: „concepte specific creștine nu sunt atestate în Miorița” (1980, pag. 246). „Nu numai cimitirul este absent, ci și satul și biserica” (idem, p. 243).

Cu referire la Caracostea, Noica și la orice dicționar român-român, rezultă că uciderea are cauze şi scopuri religioase, precreștine. În Mioriţa nu poate fi vorba de un omor cu caracter juridic, ca în Baltagul lui Sadoveanu. Variantele Mioriței spun că doi ciobani vor să îl omoare pe baciul lor cu nouă topoare şi cu bolovani de moară, sau cu securi şi cu topoară sau cu altă multitudine de arme. Niciun savant nu s-a întrebat: cum să aibă nevoie doi ucigași să omoare un om cu așa multe arme? Cum puteau doi ciobani să mânuiască atâtea arme? La Sadoveanu era suficient un baltag.

Mă refer la teoreticieni străini, neimplicaţi în disputele noastre fratricide, și confirm concluziile cercetătorilor români (Ion Filipciuc, Al. Amzulescu, V. Kernbach și alții) care afirmă că baciul din Mioriţa nu poate fi victima unei crime sau al unui sacrificiu sângeros, ci este un ales, un erou într-o reprezentaţie rituală simbolică, o ceremonie paşnică şi repetabilă. Variantele cele mai vechi şi mai bine păstrate sunt colinde. Acestea se repetă în fiecare an, de la o casă la alta, iar în textul unora din ele uciderea şi îngroparea se repetă dimineața, la prânz și seara, în trei locuri diferite. Cum poate careva să fie ucis și îngropat de trei ori pe zi? Ce etnolog a mai văzut asemenea datină sau obicei și în ce sat? Fochi nu își pune această întrebare, deși el are un întreg capitol (p. 491-530) în care caută coșciuge și strigoi prin întreaga Europă și toată Asia, pentru a ne convinge că „imaginea nunții mioritice” și întreg sensul Mioriței „este apărarea de puterea malefică a mortului” (p.529). Concepția că Miorița este un bocet compus contra strigoilor, a fost anterior susținută de Constantin Brăiloiu și ulterior reluată de Mircea Eliade la pagina 235, fără vreo rezervă sau îndoială.

Controversele în legătură cu alegoria morţii şi nunţii cosmice sunt o eroare ştiinţifică, construită strâmb, pe o metodologie de cercetare defectuoasă, pe prejudecăţi, pe erori de logică şi pe confuzii de definiţii, fără niciun cadru de referințe teoretice, adică fără sprijin sau credit la vreun alt savant. Înţelegerea, poate nu chiar răuvoitoare dar în orice caz greşită, a morţii şi nunţii ciobanului, a dus la doctrina aberantă a pasivităţii şi resemnării ciobanului, ceea ce jigneşte demnitatea de român și e o insultă la adresa fiecăruia din noi, dar mai cu seamă și în primul rând la adresa acelora care susțin asemenea aiureli. Analiza mea se bazează pe o metodologie nouă, se sprijină pe un cadru larg de referințe teoretice și a fost verificată de doi profesori universitari emeriți suedezi, care cunoșteau Miorița din lucrări de referință în limbi occidentale. Concluziile la care ajung în analiză înlătură absurditățile susţinute cu tărie și cu o inexplicabilă înverșunare, de câteva celebrităţi orbite de propria lor aureolă și ocupate cu alte lucrări mai importante. Îi putem înțelege că s-au grăbit și n-au avut timp să îşi verifice părerile cu ajutorul teoriilor la care ajunseseră colegii lor de breaslă, români sau străini, ce practicau o metodologie mai exigentă. Patriotismul lor incontestabil i-a împiedicat să citească lucrări de referință în limbi străine, ba chiar și să citească cea mai de neocolit lucrare de referință, Istoria literaturii române, de George Călinescu, ale cărui constatări chiar și Eliade le ignoră.

Pentru datarea Mioriței, mă limitez la câteva probe succinte, toate cu rezultate convergente. Sharan B. Merriam, profesoară emerită la Universitatea din Georgia în USA – ale cărei cărţi fundamentale despre metodologia de cercetare se studiază la facultățile din mai multe țări –spune că toate textele, chiar şi cele întemeiate pe fantezie, sunt un produs al contextului istoric şi de aceea au o legătură cu realitatea. Cu referire la cărțile ei, afirm că toate aspectele etnografice, sociale, economice, toți termenii concreți și abstracți din metaforele Mioriţei pot avea legătură cu nivelul de dezvoltare a societăţii din vremea când au fost compuse versurile. Toate adaosurile ulterioare, redau aspecte economice şi sociale din vremuri mai noi. Modificările arată că multe metafore și alegorii nu au mai fost înțelese, au murit.

Am pornit de la afirmația lui Călinescu, că Miorița este un mit „cu ecoul cel mai larg”, dintre cele „patru mituri ce înfățișează patru probleme fundamentale: nașterea poporului român, situația cosmică a omului, problema creației (…) a culturii și sexualitatea” (pag 60). Eliade respinge ideile lui Călinescu, însă nu îl numește. Aplicând o perspectivă sinoptică asupra celor 973 de variantele analizate și clasificate după mai multe criterii, pe categorii și pe scale ascendente sau descendente, am observat că Miorița a putut fi concepută pentru a fi înțeleasă pe două niveluri semantice. Nivelul primordial este o înțelegere ezoterică, pentru ciobanii inițiați în tainele meseriei lor, ale psihicului uman și ale universului, așa cum erau cunoscute la vremea aceea. Nivelul secundar este exoteric, pentru cei încă neinițiați sau profani, pentru societatea din afara frăției lor profesionale. Totodată am observat că, de la o variantă la alta, textul a fost modificat și a alunecat de la un conținut ezoteric, la formulări cu caracter exoteric. Abstracțiunile din mit au fost înțelese ca fapte concrete din realitate, ceea ce a facilitat adaptarea textului mai vechi la realități sociale și economice mai noi. Alunecarea de la mythos la logos a derutat destul de puțini țărani, doar pe cei care erau mai legați de pământ decât de cer sau de stele, și destul de mulți savanți, mai legați de salariu și prestigiu decât de Miorița.

În câteva variante, ciobanii subordonați baciului au căciuli din blană de urs, ca semn distinctiv că sunt „nesupuși”. Textul nu spune față de cine sunt ei nesupuși și nici dacă ei înșiși au vânat urșii sau au cumpărat căciulile gata confecționate. În multe variante, ciobanii au suliţe, lănci, arcuri cu săgeţi, săbii, topoare, securi şi bâte, la fel ca vânătorii. În nicio variantă nu am găsit vreun baltag. Sadoveanu nu l-a putut lua din Miorița, ci probabil de la turci. Uneori, sacrificiul ciobanului e planificat pe ziua de Sf. Ilie, zi sfântă pentru ciobani, moştenită din religia vânătorilor, aşa după cum ştim din ancheta de folclor întreprinsă de Hasdeu. Acesta ne informează că Sf. Ilie a fost mai întâi soldat înconjurat de arme, viteaz şi bun vânător, cioban la oi, fiu de oameni sărmani şi servitor la diavolul. Deci nu este vorba de omonimul său din Biblie, ci provine din pre-creștinism. Din competențele pe care le are el în cultura populară și din importanța lui în textul mai multor variante, rezultă că Miorița poate avea rădăcini în cultura pre-pastorală, a vânătorilor.

Într-o variantă, colindătorii zic că bărbaţii din familia pentru care cântă ei sunt plecaţi la pădure să vâneze un căprior. Partitura ciobanului este rostită de puiul de căprioară vânat. Căpriorul vrea să fie îngropat la stână, ceea ce poate reda prin sinecdocă trecerea de la vânători la păstori. Identificarea eroului principal din Mioriţa cu un căprior din pădure ne trimite la vremurile anterioare păstoritului. Elementele din cultura vânătorilor arhaici sunt bine integrate în toate variantele Mioriţei și precumpănesc calitativ improvizaţiile sau adaptările la vremuri mai noi. Rezultă că în Miorița sunt versuri ce păstrează amintirea unor realități dintr-o societate aflată la începuturile culturii pastorale.

Societatea şi divinităţile ciobanului sau ale mamei lui nu se încadrează în structura tripartită a societăţii şi a zeilor indoeuropeni (clarificată de Georges Dumézil înainte de al doilea Război Mondial), compusă din trei clase sociale: 1. conducătorii politici şi religioşi, ca Burebista și Deceneu, 2. războinicii şi 3. producătorii de bunuri materiale. Uciderea ciobanului din Mioriţa nu corespunde cu sacrificiile religioase efectuate de indoeuropeni, prezentate de Bernard Sergent, în Les indoeuropéens. Histoire, langues, mythes, Payot, Paris, 1995. Trecem peste faptul că în Miorița e un sacrificiu simbloic, iar nu sângeros, ca la indoeuropeni. Nici nunta ciobanului nu corespunde cu nunţile la indoeuropeni, descrise de Bernard Sergent. Aşadar omorârea, cât şi nunta ciobanului în cer sau pe munte, pot fi ritualuri religioase anterioare venirii indoeuropenilor. În niciuna din variantele Mioriţei nu se găseşte nimic din structura tripartită a societăţii şi a divinităţilor indoeuropene. Concluzia mea este că Mioriţa a fost definitiv structurată înainte de apariția indoeuropenilor în preistorie.

Marija Gimbutas (The Gods and Goddesses of Old Europe, 7000-3500 B. C. Myths, Legends, Cult Images, Berkeley-Thames and University of California Press, 1974) afirmă că divinitățile indoeuropene au pătruns pe teritoriul României în neolitic, în mileniul al IV-lea î.Hr. Divinitățile ciobanului sau ale mamei lui nu corespund culturii indoeuropenilor. Niciun fenomen social, religios sau de alt fel din Mioriţa nu se poate relata la indoeuropeni. Toate aspectele din Miorița sunt anterioare indoeuropenilor. Versurile cele mai bine realizate artistic din variante, şi care pot fi genuine, oglindesc o lume arhaică, anterioară venirii indoeuropenilor în spaţiul mioritic, o lume anterioară neoliticului. Cuvinte ca pușcă, maior, călimară sau Turcia, din versuri șchioape, fără ritm și fără rimă, sunt adaosuri târzii și nu putem să datăm crearea Mioriței după aceste cuvinte, cum au făcut unii cercetători respectabili, ca Hasdeu.

Ciobanul spune mioarei cum să o identifice pe mama sa dintre alte femei bătrâne: ea are un brâu de lână. Brâul de lână poate fi un semn distinctiv al unei situaţii economice şi sociale superioare celorlalte femei. În mai multe variante, mama ciobanului poate vorbi cu divinităţi animiste, ce personifică fenomene naturale: Dunărea, Apşoara, Ceaţa, Sfânta Negurice, care uneori o cam ajută iar alteori nu prea, să îşi caute fiul. Divinităţile ei vorbesc la fel ca orice femeie înțeleaptă de la ţară şi sunt o oglindire a ei. Tot ce ştim despre mama ciobanului aflăm din versurile spuse de el, ca despre ceva viitor şi eventual. El știe că ea, cu sau fără ajutorul divinităţilor, se poate transforma într-un corb şi deplasa anulând spaţiul şi timpul, la fel ca şamanii. El știe că ea cunoaşte funcţia farmacologică şi magică a unor plante şi poate semăna busuioc în vatră, pentru a cunoaşte viitorul lui. Ea nu se duce să-l caute la munte, ca Vitoria Lipan, ci se duce să întrebe Dunărea. Vedem că ea se orientează mai bine în peisajul său lăuntric, psihologic, plin de credinţe religioase animiste, decât în cel geografic. Orientarea ei cognitivă şi interpretarea pe care o face asupra semnelor magice îi răsplătesc strădaniile şi sunt, funcţional, acceptabile în sistemul social în care trăieşte, chiar dacă împiedică dezvoltarea cunoştinţelor empirice raţionale. Mama ciobanului are o competenţă religioasă şi socială remarcabilă în societatea contemporană cu ea, care a creat Mioriţa. Demersurile ei cu caracter divinatoriu sau magic și brâul de lână îi asigură o poziţie socială dominantă. Ea este o exponentă a epocii matriarhale, când femeile ordonau viaţa socială cu ajutorul unor norme şi reprezentări religioase, create de ele pentru a organiza şi controla totul în jurul lor, între cer şi pământ, ba chiar şi sub pământ, în lumea de dincolo.

Mama ciobanului şi divinităţile ei feminine nu au vreun echivalent masculin. Câteva variante conțin versuri cu ritm deviant şi fără rimă, care zic ceva vag despre tatăl sau frații lui, dar aceștia nu au nicio funcţie epică sau lirică. Aceste versuri sporadice nu sunt şlefuite artistic, sună strident și nu sunt reluate de alţi rapsozi în alte variante. Sunt improvizaţii individuale, din vremuri mai noi. Ele nu pot fi reprezentative pentru întreg materialul cercetat, ca să datăm originea Mioriței după ele, dar ne sunt folositoare pentru a urmări procesul de creaţie colectivă peste generaţii, care uneori a ameliorat textul, iar alteori l-a degradat.

Absenţa unui echivalent masculin al mamei ciobanului în Mioriţa, cât şi absenţa unui echivalent masculin al divinităţilor feminine, se pot explica cu referire la constatările, concluziile şi teoria lui Louis Bouyer (în capitolul The Archaic Cult of the Mother Goddesses, pag. 40, din The Christian Mystery. From Pagan Myth to Christian Mysticism, T&T Clark, Edinburgh, 1990). Acesta spune că descoperirile arheologice arată că „zeiţa mamă nu a primit un însoţitor masculin înainte de neolitic, când creşterea bovinelor, care la început era simplu pastorală şi nomadă, a devenit sedentară şi urmată de o agricultură incipientă.”

Nomadismul sau seminomadismul ciobanilor noştri, din Mioriţa și de azi, sunt o tradiție arhaică, din străfundurile epocilor pietrei, pe care nicio schimbare istorică, nicio invazie sau dominaţie străină, nici măcar dictatura comunistă, nu le-a putut extermina. Agricultura în Mioriţa este vag semnalată, prin comparaţia mustăţii ciobanului cu spicul de grâu. Nu putem şti dacă grâul era cultivat sau creştea spontan, ori dacă e un adaos târziu în text. Cu referire la Bouyer, putem data situaţia socială a mamei ciobanului şi reprezentările ei religioase cu divinităţi feminine fără echivalent masculin, în perioada matriarhală şi înainte de neolitic.

Ciobanul vorbeşte de o divinitate feminină în cer: mândra crăiasă, a lumii mireasă sau alte denumiri ale ei. În multe variante, ea e înlocuită cu o fată frumoasă, ce poartă pe frunte, la gât, sau pe piept podoabe de culoare galbenă ce sunt simboluri solare sau lunare și se iveşte pe munte pentru a se uni cu el. De la O. Densisianu până la Eliade, cei mai renumiți savanți văd aici un „conflict erotic” între ciobani, „rivalitate amoroasă” şi o crimă „din motive sentimentale”. Pornind de la unii cercetători români mai puţin renumiţi, ale căror concluzii le-am verificat cu teorii validate de către ştiinţa religiilor, ajung la concluzia că fata de pe munte nu poate fi o nimfomană cum s-a crezut fără temei, din dispreț pentru țărănci și pentru moralitatea rurală, ci este apariția (hierofania) unei divinităţi, cu care ciobanul va efectua o unire sfântă (hierogamie).

Când mireasa cerească este o „fată de crai”, acest crai e absent din text. Soarele și luna oficiază religios la nunta ciobanului. În limba celților și în limbile germanice de azi, soarele este de genul feminin, iar luna de genul masculin. Limba română păstrează amintirea vremurilor matriarhale când luna văzută din Carpați era de genul masculin. În limba noastră, luna nouă se mai numește crai nou (vezi Ciprian Porumbescu). Mireasa cerească „fată de crai” poate fi relatată la crai nou adică luna nouă. Nu putem exclude că „fată de crai” ar putea și să fie un adaos târziu, apărut în patriarhat, la fel ca fata de maior, de popă sau de ţărani săraci, care apare pe munte. Oricum, este vorba de o hierogamie cu o divinitate cerească (uranică) sau cu o divinitate terestră (chtonică). Variantele Mioriței pun în evidență două forme de hierogamii: 1. omul se agață de divinitate (apvägen în suedeză) și 2. divinitatea înșfacă omul (kattvägen). Explic aceste hierogamii în patru capitole, sprijinindu-mă pe lucrările de referință ale mai multor universitari, cercetători în psihologia religiilor. Cu referire tot la Bouyer, divinităţile feminine ale ciobanului pot fi plasate şi ele tot în paleolitic. Divinitățile ciobanului și ale mamei lui corespund cu divinitățile paleolitice și pot fi dovada că Miorița a fost compusă în paleolitic.

În două variante, baciul observă că prea multe oi mor fără nicio altă explicaţie, decât aceea exprimată pe ocolite, că femeile nu au respectat anumite zile sfinte. Ion Aurel Candrea (Iarba fiarelor – Studii de folclor, Cultura naţională, Bucureşti, 1928, pag. 123-131) spune că anumite zile sfinte din calendarul babelor trebuiau respectate prin repaos pentru a nu se îmbolnăvi animalele. Baciul poate crede că femeile nu şi-au respectat datoria de a ţine legătura cu cele sfinte, adică divinitățile feminine ce garantau sănătatea oilor. Atunci, el poruncește fraților săi să îl ucidă. Ucidere ce nu se efectuează, ci doar e simulată teatral. Cei trei bărbaţi preiau rolul de a efectua ei, un ritual simbolic în vederea restabilirii ordinii cosmice. Are loc un transfer de responsabilitate pentru obligaţiile religioase, de la ritualuri efectuate de către femei la ritualuri efectuate de bărbaţi. În ansamblul tuturor variantelor se poate vedea o schimbare a raportului de forţe sociale, economice şi competenţe religioase de la femei la bărbaţi, o trecere de la matriarhat la patriarhat.

La începutul Mioriţei, suntem în matriarhat şi e raiul pe pământ. Raiul va fi tulburat de ştirea complotului bărbaţilor, ce vor ucide personajul principal, cu care ne identificăm. Rapsozii încă nu ne-au dat elementele necesare ca să știm că va fi o ucidere părelnică, un teatru popular. Măiestria stilistică a textului, alternarea a pronumelor și a diatezelor sau inversarea subtilă a consecuției temporale a verbelor ne fac să ni se pară că acțiunea prezumtivă din viitor s-ar fi și petrecut în trecut. „Să îi spui că la moartea mea a căzut o stea.” Versurile ne-au emoționat într-atât, încât nici nu băgăm de seamă că ciobanul nu a murit și nu a căzut nicio stea, iar el ne va întoarce spatele și își va vedea de oile sale. În puținele variante unde uciderea are loc, mama lui îl reînvie, ceea ce dovedește că nu este vorba de o crimă ca acelea de la tribunal, ci el e un erou mitologic, comparabil cu alți eroi reînviați, din mitologia altor popoare antice. Cercetătorii, care au făcut comparații cu mitologia alor popoare, au fost distruși de către rivalii lor din breaslă. Sfârşitul poemului, cu viziunea ciobanului despre un viitor în care el ar putea să fie ucis, fără ca mama lui să-l mai poată ajuta cu procedurile ei, consemnează slăbirea credințelor religioase din matriarhat, în vremea când se făcea trecerea spre patriarhat şi spre neolitic.

O altă datare, mai cu cifre și ani. Gimbutas afirmă că oamenii din cultura Hamangia erau sedentari şi practicau o agricultură avansată, de mai multe feluri, cultivau grâu şi alte cereale, aveau oi, capre, vite, porci. Oamenii din Mioriţa nu au trecut de creşterea oilor şi de cultivarea grâului. Excepție fac versurile stridente din variantele adaptate la vremuri mai noi. Femeia Gânditoare de la Hamangia, sau zeiţa mamă, după cum zice Gimbutas, stă direct pe pământ. Scăunelul Gânditorului poate fi reprezentativ pentru situaţia privilegiată a bărbatului în familie şi în societate. Statuetele au fost găsite într-un cimitir preistoric, aproape de Delta Dunării şi de Marea Neagră, acolo unde ciobanii obişnuiau încă din străvechime să vină cu oile la iernat. Pentru aceasta, trebuiau mai întâi să traverseze Dunărea cum puteau, pe la Vadu Oii – întrucât așa s-a creat acest toponim – şi să treacă prin actualele sate Ciobanu şi Mioriţa.

Într-o variantă, mama ciobanului locuieşte într-o casă la mare, cu uşa şi ferestrele spre soare. Mioara năzdrăvană se va metamorfoza într-o fată cu părul lung şi se va duce acolo, dar pentru a ajunge în acel loc, desigur că trebuia şi ea să meargă pe acelaşi drum pe care mergeau ciobanii cu oile. Observ o coincidenţă între trei locuri din acelaşi colţ de ţară: 1. locul unde ciobanii iernau cu oile, 2. locul unde e casa mamei ciobanului, 3. locul unde au fost găsite cele două statuete. Necropola în care s-au găsit, cât şi scăunelul ornamentat pe care stă Gânditorul, arată că poate fi vorba de o societate sedentară, cu case ca a mamei din poezie. Cu referire la Gimbutas și Bouyer, Perechea de la Hamangia poate fi reprezentativă pentru vremea când oamenii au devenit sedentari şi se ocupau de prăsirea vitelor mari, iar statuetele de femei capătă un echivalent masculin, în neolitic.

Versurile stridente, cu vite mari, agricultură insuficient specificată şi tatăl total nesemnificativ pot fi adăogate de către contemporani ai culturii Hamangia sau ulterior. Societatea şi reprezentările religioase din cele mai multe și mai bine păstrate variante ale Mioriţei pot fi mai vechi decât cultura Hamangia. Casa şi poziţia socială sau religioasă a mamei ciobanului pot fi mai vechi decât Perechea de Gânditori de la Hamangia. Măsurătorile cu C14 datează aceste statuete în anul 5880 ± 70 î.Hr. Arheologii români sunt mai prudenţi decât cei occidentali şi – bazați pe metoda comparativă, atât de hulită de cei ce nu au învățat cum să o aplice – zic că mai sigur ar fi prin anii 4800 î.Hr. Deci: Perechea de Gânditori, cu vârsta de 7000 sau 8000 de ani, puteau să fi auzit şi să recite sau să cânte Mioriţa-Urballade.

Nimeni nu și-a pus întrebarea în ce limbă a putut fi compusă acea Urballade, de care unii au vorbit fără să spună nimic. Transmiterea Mioriței din gură în gură, de la Urballade creată pe vremea dacilor – cum zic unii – sau mai înainte, așa cum am arătat mai sus și cu mult mai pe larg în carte, a putut urma evoluția limbii strămoșilor noștri. Același lucru s-a întâmplat cu Crezul bisericii române, care s-a transmis oral și a urmat evoluția limbii, de la conciliul din Nicea (anul 325), când a fost scris în latină și până azi, fără să fi fost nevoie să mai fie tradus din latină în română.

Cu referire la dicţionarul lui Mihai Vinereanu (Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, Editura Alcor, Bucureşti 2009), majoritatea covârşitoare a cuvintelor din Miorița şi chiar versuri întregi, unul după altul, sunt de origine traco-dacă, traco-ilirică sau pre-latină. Etimologiile propuse de Vinereanu și cele propuse de alți lingviști prezintă un clar defect de logică: se exclud reciproc. Nicio etimologie a vreunui lingvist nu poate fi o certitudine absolută, atâta timp cât mai există o altă etimologie, a altui ligvist. Lingvistica este o știință exactă și nu se mulțumește cu explicația că, dacă nu o fi cum zice un lingvist, atunci poate că o fi cum zice altul. În știință nu e ca în politică. Majoritatea opiniilor nu poate fi un criteriu științific. Notorietatea lingvistului care își argumentează etimologiile, a editurii care le-a publicat sau aspectul grafic al publicației, iarăși nu pot fi criterii științifice, pentru stabilirea adevărului. Ori sunt toți lingviștii de acord, ori niciunul nu prezintă certitudini. Până atunci, nu avem deptul să ne îndoim de niciunul, deoarece toți sunt lingviști și deci nu pot să greșească. Toți pot să aibă dreptate, după cum ne place fiecăruia din noi, mie sau dumneavoastră.

Ca să putem stabili datarea Mioriţei după criterii lexicale și să știm dacă versurile îşi au sau nu își au originea în acele limbi vechi, ar trebui mai întâi să ştim bine deosebirile dintre ele și contribuția lor în istoria limbii române. Altminteri, ne rămân etimologiile slave, bulgare, cumane, maghiare sau turcești, la care relatează DEX cuvintele din limba română și încearcă să ne convingă că localnicii le-au învățat de la popoarele năvălitoare sau migratoare. Aceste popoare migratoare nu prezintă niciun fel de dovezi arheologice ale vreunei culturi materiale proprii, cu care să fi venit. Conform unor lingviști străini, cuvintele comune în limba română și în limbile vecine au fost preluate de către noii veniți, de la populația locală, care avea o cultură avansată, bine documentată arheologic, ceea ce popoarele nou venite călare și cu ghioaga în mână nu aveau. Siturile arheologice prezintă stratificări. Mai în adâncime se află un strat cu ceramică măiestrit lucrată sau alte dovezi de cultură avansată și niciun fel de arme, ce prezintă dovezi de incendiu și distrugeri violente, peste care se suprapune un strat cu o ceramică mai puțin elaborată și cu obiecte casnice mai rudimentare, unde sunt și arme. Nu e nevoie să fim arheologi ca să înțelegem ce s-a întâmplat acolo.

Până când lingviștii vor face noi descoperiri sau elucidări și vor reuși să nu se mai contrazică unii pe alții, putem fi siguri numai de faptul că Mioriţa oglindeşte o societate aflată în epoca de piatră, încă învăluită în ceţurile preistoriei şi ipotezelor. Datarea Mioriței într-o etapă sau alta a preistoriei rămâne la fel de dificilă ca şi etapizarea însăşi. Indiferent de dificultăţile etapizărilor propuse de către arheologi sau lingvişti, şi cu toate incertitudinile inerente oricărei ştiinţe, putem fi siguri de un singur lucru: Stadiul de dezvoltare a societăţii din Mioriţa reflectă o epocă istorică mai veche decât societatea şi mitologia din culturile indoeuropene. Mioriţa oglindeşte o epocă mai veche decât cea din epopeile lui Homer, decât mitologia nordică sau vechile scrieri mitologice din India, mai veche şi decât poemul lui Ghilgameş, considerat ca fiind cea mai veche operă literară.

Cu referire la Sharan B. Merriam, concluzia mea este că textul Mioriței, chiar și versurile ce exprimă fantezia ciobanului sau a creatorilor acestui personaj principal – simbol al omului bun, desăvârșit, cu aspirații spirituale și exemplu luminos pentru toți – sunt un produs al contextului istoric în care trăiau acei creatori și de aceea au o legătură cu realitatea din epoca în care trăiau ei. În concluzie, oamenii care au creat Miorița-Urballade au pus în poem contextul social, economic și spiritual în care trăiau ei. Acestea sunt caracteristice pentru epoca paleolitică. Miorița a fost creată în epoca paleolitică, iar transmiterea orală a versurilor, oricât de conservativă a fost, a făcut posibilă modificarea și adaptarea textului la realități ulterioare, care se opresc în feudalism, prin secolele propuse de Hasdeu și de Iorga, care au fost derutați tocmai de cuvintele și versurile adăugate. Mioriţa este un document ce prezintă traiul material, concepţia despre lume, filozofia vieţii, sufletul, mândriile, temerile, aspirațiile și visurile pe care le aveau oamenii pre-indoeuropeni din zona Carpaţilor şi a Dunării de jos, în paleolitic.

Diferiți istorici, arheologi şi lingvişti occidentali, care nu pot fi suspectaţi de patriotism românesc şi nici de protocronism, dacomanie sau vreo altă formă de subiectivism, susţin în ultima vreme la unison, cu dovezi şi cu argumente care nu au fost şi nici nu pot fi contestate, că teritoriul Carpato-Dunărean şi din zonele învecinate în ţările mărginaşe sunt leagănul civilizaţiei din Europa, care a precedat venirea indoeuropenilor. Numai reaua credință a unor dușmani sau trădători poate contesta sau ignora concluziile acestor universitari nepărtinitori și devotați adevărului.

Concluziile, la care am ajuns în carte, citând mult mai multe lucrări de referință decât în acest eseu, converg spre o datare a compunerii Mioriţei începând cu epoca anterioară venirii indoeuropenilor, la care s-au făcut modificări ulterioare. Am arătat că Mioriţa poate fi mai veche decât Perechea de Gânditori de la Hamangia. Aşa-zisa Urballade putea fi închegată acum 7000 sau 8000 de ani, iar Miorița poate corespunde cu trecerea de la matriarhat la patriarhat și de la paleolitic la neolitic.

Bine, dar chiar puteau oamenii arhaici din Carpaţi, niște analfabeți, să creeze în epoca de piatră o capodoperă literară atât de desăvârșită, încât conţine mai multe idei decât cuvinte, așa cum am arătat în analiza celor 973 de variante? Îl las pe Claude Lévi-Strauss să răspundă în locul meu. Celebrul antropolog, etnolog şi structuralist francez, afirmă (în Race et histoire, Denoël, Unesco, prima ediţie 1952) că toate societăţile omeneşti, foarte îndepărtate şi arhaice, au făcut cei mai decisivi paşi spre progres, cu opt sau zece mii de ani în urmă. Descoperirile oamenilor de atunci alcătuiesc cea mai mare parte din ceea ce noi numim civilizaţie. Suntem în continuare dependenţi de marile descoperiri făcute în timpul revoluţiei neolitice: agricultura, creşterea animalelor, ceramica, ţesutul. Noi n-am făcut decât să adăugăm îmbunătăţiri la aceste descoperiri.

Aceste afirmații ale lui Lévi-Strauss nu au fost contestate de nimeni. Așadar, putem fi siguri că existau premisele materiale și culturale pentru ca Mioriţa să poată fi creată în epoca de piatră, cam în aceleaşi vremuri în care s-au făcut marile descoperiri fundamentale, pe care el zice că se întemeiază civilizaţia întregii lumi. Gimbutas și mulți alții, ce nu pot fi acuzați de naționalism românesc, arată că epoca la care se referă Lévi-Strauss a lăsat mai multe și mai importante vestigii arheologice pe teritoriul actual al României şi în teritoriile învecinate, decât oriunde. Cercetarea Mioriței este un plai deschis pentru oricine, chiar și pentru cei ce o disprețuiesc și disprețuiesc poporul care a creat-o și a transmis-o literaturii universale. Oricine are libertatea să respingă rezultatul cercetării pe care v-am expus-o aici foarte pe scurt și să vină cu altă metodă de datare, cu alte argumente, la fel de întemeiate sau și mai întemeiate, pentru o altă datare a Mioriței.

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

2 decembrie, 2018

Monah Iustin T. : Cât valorează Gândul Unirii?

(IMAGINE: Umbra lui Decebal, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi Cuza la Alba Iulia 1918; Pictură Valentin Tănase)

Cât valorează un gând bun, care ne poate ordona puterile sufleteşti în ziua de 1 decembrie 2018, la 100 de ani de la Marea Unire? S-ar putea ca acest gând bun să valoreze cât Unirea însăşi, pentru că ne readuce în gândirea strămoşilor noştri de acum un secol care au făcut Unirea. S-ar putea să avem surpriza să constatăm că tot ce ne desparte pe noi de ei e acest gând. Nu economia. Nu reformele. Nu corupţia. Ci un gând fundamental, care conţine totul. Pacea. Credinţa. Şi Unirea însăşi. Să-i spunem „Gândul Unirii”.

Ei bine, ce au ei şi n-avem noi?

Noi, românii anului 2018, ne uităm la noi înşine şi ne evaluăm în păcatele noastre. Ne vedem cu predilecţie prin prisma autostrăzilor pe care nu le-am făcut, a corupţiilor care s-au întâmplat, chiar şi a eşecurilor unor iniţiative nobile precum Referendumul pentru Familie. De aici ideea profund debilitantă pentru puterile noastre sufleteşti, un perpetuu complex de inferioritate care nu e de la Dumnezeu, ci de la Cel Viclean: „Iată binele pe care trebuia să-l facem şi nu l-am făcut. Nu ne mai putem iubi pe noi înşine în păcatele noastre”. Este o logică moralistă, ce pare virtuoasă, dar e greşită fiindcă ratează vindecarea omului şi-l menţine bolnav. În schimb, ne uităm la românii din 1918 şi-i evaluăm mai presus de păcatele lor. Căci oricât ne-ar părea de greu s-o credem, au fost şi atunci destui laşi, oportunişti şi opozanţi vehemenţi ai Unirii („protestatarii” de atunci) sau politicieni corupţi. Dar alegem să-i vedem mai presus de păcatele lor, ca neam, în Actul Unirii pe care l-au făcut, fiindcă de fapt aşa s-au văzut ei înşişi. Ei, românii de la 1918, prin logica credinţei, au înţeles că un neam trebuie construit şi trebuie iubit mai presus de păcatele lui, prin ceea ce a pus Dumnezeu bun şi durabil în el. Prin coabitarea tuturor acelor suflete hotărâte de Dumnezeu să se nască acolo şi atunci, româneşti, înzestrate cu calităţile potenţiale necesare neamului. Iar Dumnezeu e acelaşi furnizor de „şanse” şi în 2018, şi oricând. La El, nimic nu se schimbă.

Să fim siguri că românii din 1918 nu s-ar fi văzut pe ei înşişi neapărat mai buni decât noi. Şi nu ne-ar fi considerat mai prejos decât ei. Dacă ei au avut capacitatea să se iubească pe ei înşişi şi România Mare mai presus de păcatele lor, să fim convinşi că aceşti oameni mari de suflet la fel s-ar uita şi la noi, urmaşii lor peste 100 de ani. Ne-ar iubi mai presus de păcatele noastre. Ceea ce nu înseamnă că nu le-ar părea rău, sau nu ne-ar compătimi pentru slăbiciunile şi dezbinarea noastră. Dar aceasta este cu totul altceva. Este distincţia fundamentală între natura noastră coruptibilă şi acel „mai bine” pe care l-a sădit Dumnezeu în noi, chipul Lui în noi. Acel „mai bine” – fie el şi potenţial, netrezit, blocat sub complexul de inferioritate al momentului – ne face dragi şi preţuiţi oricărui om care vede cu ochii lui Dumnezeu lumea. Românii momentului 1918, dacă ne-ar vedea, nu ne-ar dispreţui pentru binele pe care nu l-am făcut, ci ne-ar întinde mâna cu căldură pentru binele pe care suntem capabili să-l facem, şi-l avem de făcut. Iar acesta este însuşi felul în care se uită Dumnezeu la noi. Pentru că El ne-a creat pe fiecare dintre noi şi tot El a creat un neam la 1918, dând fiecăruia gândul: „Să fiţi împreună mai presus de păcatele voastre”.

Gândul Unirii, atât de puternic, nu poate fi decât un gând smerit. Să (re)înveţi să te iubeşti pe tine însuţi, ca popor şi ca neam, mai presus de păcatele tale. Să crezi în binele pus de Dumnezeu în tine mai presus de slăbiciunea de fiecare zi, pe care ţi-o recunoşti mereu. Acceptare şi transcendere. Păi, asta nu e altceva decât logica pocăinţei creştine, care înnobilează orice om, şi-l face să trăiască în smerenie şi recunoştinţă.

…şi, mai ales, în Unire!

La Mulţi Ani împreună!

––––––––––

Monah Iustin T.,

1 decembrie 2018

Alexandru NEMOIANU: Cu neputință este să nu vină smintelile

În Evanghelia Sfântului Luca, cap.17;1 Mântuitorul spune, ”cu neputință este să nu vină smintelile, dar vai aceluia prin care vin!” Sunt cuprinse aici câteva lucruri esențiale.

În lumea căzută, ca urmare a păcatului strămoșesc, ispitele vin și ele vin prin lucrarea necuratului și au consecință prin căderea în ele, din libera voie a omului. Dar în același timp păcatele comise și perpetuate și mai mult, înfățișate ca model și cale de urmat, sunt vina exclusive a celui care le comite. Iar cel care le recomandă și duce în cădere pe mulți își adună enorma osândă. O osândă atât de mare încât Iisus exclama “vai” pentru aceia. Toate cele pomenite merita o privire încă mai atentă.

Aducând în lume păcatul, și prin el moartea, diavolul a obținut asupra lumii o stăpânire pe care însuși omul i-a conferit-o, prin neascultarea față de Dumnezeu și supunerea către cel rău. În acest fel, din pricina păcatelor omenești, necuratul a ajuns “stăpânitorul acestei lumi”. Este doar datorită dragostei infinite și milei lui Dumnezeu că oamenii nu sunt nimiciți de cel rău. Dar prin propriile lor puteri oamenii nu mai erau capabili să se mântuiască și să devină ceea ce, la început, au fost. Era nevoie de intervenția directă a lui Dumnezeu și ea a fost făcută prin întruparea Fiului lui Dumnezeu și prin șederea Lui între oameni prin jertfa de pe Golgota și prin glorioasa Înviere. În această privința un foarte important, tainic eveniment a avut loc și el ne este relatat în toate cele trei Evanghelii “sinoptice”.

Imediat după Botezul în Iordan, Mântuitorul a fost purtat “de Duhul” în pustie (în pustia Carantaniei) și acolo El a postit vreme de patruzeci de zile. Atunci de El s-a apropiat ispititorul.

Ispititorul nu știa că în față lui se află Fiul lui Dumnezeu, știa doar că “ceva” neobișnuit se întâmplă și categoric era îngrozit. Profitând de ceea ce era limpede, ca om, Mântuitorul era istovit și era flămând, ispititorul a căutat să îl “doboare” , să oblige la reacții contrare voinței și planului divin.
Aceste ispite au fost trei. Dar ele sunt “tipul” tuturor ispitelor pe care le oferă necuratul, în infinite forme, dar care toate,se reduc la aceste trei “tipuri”.

Necuratul a spus, ”zi acestor pietre să se facă pâini”. A încercat să așeze dorința materială peste puterea duhovnicească. Mântuitorul l-a respins aducându-i aminte, ”că nu numai cu pâine se va hrăni omul..”. Dar câteva lucruri trebuiesc nuanțate. De ce nu a făcut necuratul pietrele pâini? Era mai tentant. Nu le-a făcut pâini, deoarece NU putea. Necuratul nu poate face, poate oferi iluzie și ispită. Iar în oferta “pâinii” vedem ispita: bogăției, luxului, desfrânării, ”consumarismului”. A doua ispita a fost mai subtilă și ea se adresa mândriei, credinței în “deșteptăciune. Necuratul citează din Scripturi, ”Îngerilor Săi va porunci să te apere..”. Iarăși este de nuanțat că citatul este incomplet, trunchiat. Este clara metodă a necuratului (să nu uităm că satana înseamnă “cel care dezbină”, iar diabolos înseamnă “cel care clevetește”, ”cel care minte”.) căci nu există metodă mai josnică și mai perfidă de a minți decât folosind “jumătatea” de adevăr. Îndemnul la “provocare” a Creatorului, este respins prin vorbele,”să nu ispitești pe Domnul..”. Această ispită este provocarea la: minune facilă, la scamatorie, la circ,la amăgire și mai rău, la răstălmăcirea adevărului divin. Iar ultima provocare este cea care pe mulți rătăcește; ”închină-te mie și îți dau pământul în stăpânire”. Răspunsul este răspicat, ”doar Domnului Dumnezeu să te închini”. Din nou vedem minciuna la lucru. Necuratul nu poate da nici o stăpânire. El nu este stăpânul vieții și al morții, el nu este făcătorul celor văzute, el este un uzurpator și un fur, el nu poate da nimic, doar moarte, fizică și spirituala. Dar în această ispita găsim: ideologiile lumești, tiraniile, dictaturile, ”globalismul”. Iar cu această lungă introducere revin la titlul propus,”sectanții”.

Sectanții sunt cei care cad în fața ispitei a două. Cei care se încred în mândria și trufia minții lor. Cei care răstălmăcesc învățătură creștină. Cei care adaugă și substrag din această învățătură. Cei care folosesc “citate” scripturistice luate din context. Cei care se închină unui “dumnezeu” al închipurii lor și care de fapt este o zămislire insuflată de cel rău.

Sectele sunt o grupare de oameni care mărturisesc aceiași erezie, îndepărtare de la învățătură Bisericii (evident cea Ortodoxă, singura adevărată și unică) și se organizează într-un soi de structuri organizatorice dubioase. În sectele actuale regăsim cu cea mai mare ușurință ereziile apărute în primele secole creștine. Erezii care au fost respinse de Biserică și care au fost date, la timpul sau, anathema (blestem de scoatere din Biserica și aruncare la un loc cu diavolii, care au și inspirat erezia respectivă). Cu toată acestea sectele apar din nou, repetând ereziile. Să nu uităm că necuratul nu este “deștept”, este tenace. Sectele apelează la mândria omenească și îngăduie fiecărui membru să tâlcuiască după voia să învățătura creștină. Evident că aceasta duce la neorânduială și asta este lesne de văzut. De la schisma lui Martin Luther și până acuma au apărut peste 25 de mii de secte, fiecare declarând că deține “adevărul” și fiecare rătăcind mai mult și mai mult. Nici nu poate fi altcum. Una dintre cauze fiind și prostească afirmație a sectanților cum că singură “cale” de viață creștină ar fi urmand “sola scriptură”, doar Scripturile. Spun ei că doar citind “Scripturile” se poate duce o viață creștină. Sectarii resping și “lucrările” și mai ale Tradiția Bisericii. În primul rând ei, în această privința, mint din capul locului. Ei resping Tradiția milenară dar își construiesc propria lor “tradiție” penibilă. Dar în plus ei nu realizează că spun o prostie. Căci Biserica, lucrările Ei și Tradiția Ei au creat “Scripturile” și nu invers. Este la mintea oricui că mai înainte de a fi fost scris un gând se găsea în mintea unui om sau a unei colectivități. Dar sectarii pun carul înaintea boilor. Dar dincolo de această prostie ei comit un fioros păcat.

Biserica se sprijină pe: lucrări, Tradiție și Scripturi. Toate trei sunt insuflate de către Duhul Sfânt. Eliminând una dintre ele, cei care îndrăznesc să o facă, pur și simplu se constituie în “judecători” ai Duhului Sfânt; un păcat de moarte.

Sa ne ferim de acest cancer spiritual care sunt sectanții, să stăm “bine , să stăm cu frică” strânși lângă Maica noastră Biserica Ortodoxă, Trupul lui Hristos, și să ascultăm la îndemnul mereu actual al Sfântului Pavel, Apostolul Neamurilor,”deci dar, fraților, stați neclintiți și țineți predaniile pe care le-ați învățat fie prin cuvânt,fie prin epistola noastră” (ÎI Țes.,2:15). Iar dacă, prin ispitire sau slăbiciune omenească vom avea îndoială,să mergem la Preoții noștri Ortodocși, să le cerem sfatul și să îl urmăm fără șovăială. Întotdeauna se va vedea că au avut dreptate.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

30 noiembrie, 2018

Laura Anișoara MUSTEȚIU: Taina scrisului (89) – Un eseu dedicat tatălui meu

Sper ca acest eseu să vă poarte într-o călătorie scurtă, dar placută, prin viața mea, o călătorie în care vom descoperi împreună unul dintre miracolele naturii umane, taina scrisului. Păşiti cu mine pe calea prăfuită al trecutului, unde oameni deosebiţi și timpul călător mi-au influențat spiritul și viaţa.

Am fost norocoasă nu numai să cresc in oraşul florilor, sau „mica Vienă”, cum i se spunea orașului Timişoara, dar si într-o atmosferă magică, înconjurată de cărți și creativitate artistică. Tatăl meu, poet si sculptor, avea darul de a raspândi o energie plăcută în jurul lui, o energie născută din creativitate artistică, din pasiunea de a sculpta și de a scrie. Adesea stătea la masa, privind în aer, părând pierdut într-o lume necunoscută. Eram micuţa, nu ştiam să citesc, dar îi vedeam strălucirea feţei, şi simţeam că arta de a scrie este ceva foarte special și magic, ceva care te face să strălucești ca o stea intr-un univers nou, necunoscut.

Zilele pline de creativitate artistică petrecute cu tatal meu și pasiunea lui de a cizela cuvinte frumoase sub dalta inspirației, mi-au aprins flacăra dorinţei de a citi și de a scrie. „Întinde mâna să atingi un munte,/ Şi stelele să urce către frunte…/” spunea tatăl meu într-o poezie dintr-un album scris în 1974 cu dedicaţia „Fetiţa mea cînd vei citi,/ Aceste rînduri aurii,/ Să zbori cu inima spre soare,/ Spre generaţii viitoare,// Să duci cu tine mai departe,/ Şi gîndul meu,/ Și-această carte.//” Poeziile tatălui meu m-au învaţat că scrisul nu este numai un talent care mocneşte în adîncul fiinţei noastre! Scrisul este o revelaţie care lasă amprenta sufletului pe hîrtie.

Am început să citesc cărți la o vârstă fragedă. Biblioteca vastă a tatălui meu a fost un început aventuros și promițător. Primele mele aventuri în universul lui Ion Creangă, Petre Ispirescu, Ioan Slavici, apoi Rudyard Kipling… unde aproape m-am pierdut în jungla indiană, urmate de Jules Verne și mulți alţii, au rămas de neuitat. Prin acei scriitori am descoperit că lumea e mare, provocătoare și minunată, iar prin modul lor natural și însuflețit de a scrie am înțeles că arta scrisului trebuie fie o experiență aventuroasă, sublimă. Dar am inţeles şi că după ce colindăm prin universuri literare, după ce citim creaţii care ne inspiră, ne întoarcem acasă, acolo unde spiritul ne luminează drumul înspre imaginaţia noastră, imaginaţie considerată a fi infinită.

Într-o seară, am intrat în bucătăria noastră micuta. Era întuneric, dar lumina lumânărilor era suficientă pentru a ilumina masa unde tatăl meu scria. În tăcere, m-am așezat la masă lângă el, am luat o hârtie și un stilou și am început ca și el, să privesc undeva, prin aer. După numai câteva minute, cuvinte frumoase au început să izvorască sfioase din lumea mea interioară, revărsându-se armonios pe hârtie într-un poem, un mini-monolog despre viață. Tatăl meu a ramas surprins, mândru, fericit, citind prima mea poezie şi descoperind în mine o scânteie de iubire pentru arta de a scrie. Aceste momente au rămas neşterse în memoria mea – a fost ultima seară din viața tatălui meu.

Plecare tatălui meu din viaţă a lăsat un gol imens în jurul meu; m-am simţit pierdută într-o lume rece și necunoscută. Am continuat să citesc, înfometată de a găsi înțelepciune și mângâiere în lumea cărţilor, căutând-i sufletul printre rafturile prăfuite ale bibliotecii. Cărți memorabile de Caragiale, Victor Hugo, Alexander Dumas, m-au scos din solitudine și m-au inspirat pe o cale veselă – aşa am început să mă joc cu purceii în vacanţe la bunici, simulând lupte cu sabia și jucând scene de muschetieri cu prietenii pe „cale” în Bucerdea Vinoasă, un sat aproape de Alba Iulia. În special in acea parte a vieții, cărțile au jucat un rol major în dezvoltarea pasiunii mele pentru scris. Scriitorii m-au învăţat că a citi şi a scrie nu este un proces mecanic, este ceva mult mai presus, este o manifestare liberă a spiritului nostru în universuri cotidiene, o manifestare care uneori provoacă acțiuni mărețe în lumea din jurul nostru. Prin poeti eminenţi precum Eminescu, Coşbuc sau Nichita Stănescu, am înţeles că arta de a scrie este similară picturii – creăm cuvinte care oglindesc imagini și emoţii vii – unele imagini dispar, se pierd, iar altele intră în eternitate. Pe lângă literatură, pasiunea de a scrie era încă o primăvară timpurie! Poeziilor mele le lipseau esenţa, erau numai muguraşi al unui pom care a dat fructe mult mai târziu.

Dupa terminarea liceului de Filologie-Istorie, am emigrat în 1990, cu un grup de prieteni, în Germania. A fost o etapă de luptă pentru existență, un timp în care fiecare acţiune mi-a croit drumul în viaţă. La început, am fost incapabilă să mă exprim în limba germană, împiedicîndu-mă la fiecare pas de cuvinte reci, necunoscute. Spiritul meu se simțea ca un prizonier închis într-o cameră obscură a necunoscutului. Prietenii mei români s-au decis să plece mai departe, prin alte locuri străine, iar eu am rămas acolo, în Speyer, un orăşel german aproape de graniţa cu Franța. Poate că cel mai dureros în acele timpuri a fost faptul că nu mai puteam vorbii în limba mea, în modul meu hazliu, melancolic sau filozofic… cu acent timişorean, sau aşa cum îmi plăcea uneori ‚să vorovesc’ în graiul bunicilor mei, în dialect ardelenesc. În acele timpuri, o mare parte din identitatea mea de român a amorţit, tot ce conta era numai stăpânirea limbii germane, căci numai prin

ea mi-a fost posibil sa-mi construiesc în acea ţară un viitor.

Cu un dicționar în mână, am început să citesc cărţi în limba germană, oprindu-mă de multe ori să traduc, să înțeleg și să reflectez asupra cuvintelor. Am plutit în spațiu și timp, în istoria filozofiei, pierdută în întrebări, hotărâta să găseasc răspunsuri călăuzitoare. Prin ele mi-am amintit de energia răcoritoare a cărţilor, de gustul lor plin de filozofie, un gust deja câștigat din cărțile tatălui meu. Jostein Gaarder de exemplu, credea că „există un mister divin în tot ceea ce există” (1991). Iar pentru mine, taina scrisului a fost întodeauna unul dintre cele mai frumoase mistere ale vieţii. Am început din nou sa scriu, în limba germana, texte simple despre viaţă, despre trăirile sufletului departe de mediul meu familar, despre oamenii pe care i-am cunoscut.

Viaţa nu este un concert de dorinţe, cum spune un proverb german. Iar eu m-am adaptat cerinţelor vieţii cotidiene, terminând studii economice si apoi muncind într-o lume rece și competitivă a business-ului, unde modul meu de a scrie era academic, lipsit de emoţii. Pentru un timp îndelungat, a fost numai imaginea clară a intelectului care s-a oglindit în tot ceea ce scriam. În acel timp, presată de necesitatea de a vorbi limba germană cât mai corect, limba română a devenit un prieten singuratic uitat într-o cameră a amintirilor. Au trecut mulţi ani pâna am avut posibilitatea să mă reîntorc la pasiunea mea de a scrie într-un mod creativ.

In 2007 am început studiile în literatura germană și jurnalism la Hamburg. Literatura germană este bogată și versatilă și oferă o perspectivă clară asupra istoriei și culturii germane. Am învaţat lucruri preţioase din cultura lor, din tainele scriitorilor ca Stefan Zweig, care mi-au readus aminte de frumuseţea scrisului, inspirându-mă în acelaşi timp să reflectez din nou asupra realităţilor vieţii. Zweig spunea că „oamenii și evenimentele nu ne dezamăgesc, ci modul nostru cum vedem realitatea.” L-am crezut! Experiențele sale, ca evreu, din timpul războaielor mondiale i-au dat substanță suficientă pentru a scrie din evenimente reale. Studiul în jurnalism mi-a dat multe ocazii nu numai să citesc, dar şi să practic arta scrisului generat din evenimente cotidiene… Am început să scriu interviuri, articole pentru ziar, texte de critică și eseuri.

M-am întors la filozofie prin Richard David Precht, care ridică întrebări despre etică, despre fericire și dragoste. De ce mi-au placut cărţile scrise de Precht? Poate că este onestitatea gândurilor în căutarea adevărurilor vitale, care m-a impresionat cel mai mult. Când găsim un răspuns, o nouă parte existentă în noi devine activă, tangibilă și acea parte continuă să ne îmbucure și să ne călăuzească în viaţă. Prin descoperirile vieţii, arta scrisului are o altă dimensiune, devine o creaţie proaspătă, plină de adevăr. Am continuat sa scriu mai departe. Un articol aparte scris în limba germană este „Timișoara”, un documentar despre istoria, valorile şi schimbările prin care a trecut acel oraş în ultimele decenii.

Vizita mea în 2008, de Paşti, la Alba Iulia a fost încoronată de surprize. La ceremonia de la Catedrala din Alba Iulia, în faţa miilor de credincioşi au fost prezenți regele Mihai și regina Ana. Personalitatea regelui Mihai m-a impresionat profund, chiar m-a tulburat. Oamenii măreţi radiază o energie deosebită, memorabilă, de neuitat. M-am intors în Germania şi am început sa fac cercetări, am citit articole despre viaţa lui. Am constatat cu o oarecare tristeţe că guvernul român a fost singurul din lume, care nu a ştiut niciodată sa îl aprecieze şi să-l respecte. După ce am terminat cercetările, am scris un articol. Când îmi aduc aminte îmi vine şi astăzi să zâmbesc. Profesorul de Jurnalism, pe atunci editor la revista Der Spiegel, mi-a lăsat un mesaj după ce a corectat articolul: „Dragă Laura, mi-a venit sa muşc din masă de supărare cînd am văzut că ai scris mai mult decît ţi-am cerut, asa că îţi dau numai o distincţie”. Cred că taina scrisului am găsit-o în acel timp în flacăra curiozităţii care s-a aprins în mine, mi-a luminat gîndurile, m-a instigat să cercetez şi să scriu despre fapte și adevăruri.

Decizia de a mă muta în Australia în 2014 a fost culminată de sărbătoari, dar și de încercări mari ale vieţii. Departe de mediul familiar, mediu care l-am creat cu multă pasiune și efort în cei 24 de ani trăiţi în Germania, viața mea anterioară a devenit din nou un castel de nisip suflat de vântul destinului. Din nou, am fost încurcată, ca o insectă într-o pânză de paianjen, într-o limbă nouă, incapabilă să-i înțeleg cuvintele. Cuvintele sunt atât de importante; uneori sunt fluturi care ne poartă visele, alteori sunt scoici care conţin perle prețioase de înțelepciune, iar câteodată sunt izvoare care revarsă o energie învioratoare în lumea din jurul nostru. Dar prin toate încercările și obstacolele noi, în fiecare zi, am simțit nostalgia, dorința arzătoare de a mă întoarce în lumea mea, în lumea cărţilor și a scrisului. De-a lungul vieții mele, scriitorii au devenit prietenii mei cei mai apropiați: ei m-au lăsat în cartile lor, în lumea lor spirituala, să mă odihnesc, să ma regenerez; mi-au oferit roadele înțelepciunii lor, emoțiile lor, m-au inspirat să înţeleg și să iubesc taina scrisului.

Prin studiul la universitatea Griffith am continuat să scriu, dar într-o limbă nouă, limba engleză. Prima poveste de ficțiune în limba engleză, o poveste de dragoste din timpul revoluției române din 1989, a fost ca și o eliberare a sufletului din locurile tăcute ale entității. În timp ce scriam, cuvintele cădeau ușor pe pământ, ca și o ploaie de vară, eliberând în lume gânduri răcoritoare, emoții tangibile. Iar anul acesta (2018), cu ajutorul Academiei Româno-Australiane pentru Cultură, una dintre poeziile mele scrisă în limba română a fost publicată în mai multe reviste culturale românești, precum și în Timișoara. Cred că acea publicaţie mi-a revigorat ideintitatea mea de român. Dar și mai mult, după 28 de ani, sufletul meu s-a reîntors în locul în care m-am născut, a atins biblioteca tatălui meu, șoptind printre rafturile pline de cărţi: „Mulțumesc, tată drag. M-ai învaţat două valori inestimabile – pasiunea pentru lectură și iubirea de a scrie”.

Mulţumesc, drag cititor pentru compania plăcută în scurta călătorie în timp și spaţiu!

––––––––––––-

Laura Anișoara MUSTEȚIU

Sydney, Australia

26 noiembrie 2018

Ben TODICĂ: Anul 2018, piatra de temelie a neamului

Trăim vremuri debusolate, pline de oameni dezorientaţi. Când eram copil mă înfruptam din poveştile şi legendele strămoşilor noştri Geto-Daci, pline de Feţi Frumoşi şi Cosânzene şi visam. Generaţia mea a avut povestea ei, cu eroi vii şi vise de reîntregire şi unire, cu tinereţe fără bătrâneţe pline de lacrimi de fericire.

Azi nu mai credem şi am devenit săraci şi goi la suflet şi-n spirit. Fără sens, fără idealuri de viaţă vedem doar hău la capătul tunelului. Fără poveste, trăim doar în prezent. Nu mai avem ţintă, nu ne cunoaştem rostul şi nici mobilul care să ne motiveze să mergem spre lumină. Materialismul e lipsit de suflet şi stabilitate, e o cale printr-un labirint buruienos spre o direcţie moartă. A CREDE a dispărut, pentru că fără poveste, golul din faţă e doar ABIS. În abis eşti nimic!

Neamul nostru întotdeauna a privit spre NEMURIRE în UNIRE, ÎNTREGIRE în NEMURIRE. Credinţa noastră e NEMURIREA!!! Povestea neamului nostru a fost dintotdeauna nemurirea, iar azi mai mult ca niciodată avem nevoie să reînnodăm NEMURIREA, povestea de care avem nevoie azi. Ţinta spre care să ne dorim a privi, a ne motiva existent, a continua drumul neamului, al strămoşilor, părinţilor noştri în nemurire.

În copilărie am ştiut să visez datorită poveştilor noastre. Azi nu mai avem poveşti în care să credem pentru că ni s-au furat şi dacă dorim să ne reînnodăm destinul ca neam, să ne regăsim balanţa ca suflete în Nemurirea Neamului Românescva trebui să ne construim una nouă. Pentru Nemurire au luptat strămoşii noştri în decursul istoriei, vis împlinit la 1 Decembrie 1918. Astfel ne-am sfinţit ca Naţiune Creştin-Ortodoxă, adevărată Catedrală a Neamului pentru nemurirea, mândria şi cinstirea părinţilor noştri.

Copii, fiţi mândri de veşnicia Limbii Române, clădiţi-vă NOUA POVESTE A NEMURII pentru dăinuire şi trăinicie a viselor şi NEAMULUI ROMÂNESC.

Nu întrerupeţi visul, ŢINTA NEMURIRII!

La Multi Ani!

—————————-

Ben TODICĂ

Australia, Melbourne

28 noiembrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Artur Silvestri și ,,casa”

Fără a încerca să înțelegem personalitatea lui Artur Silvestri, de fapt “persoana” lui, nu este cu putință să înțelegem opera lui. În contextul acestui articol în mod deliberat voi folosi, în referire la Artur Silvestri, prezentul și prezentul continuu. După părerea mea Artur Silvestri se află în veșnicie acolo unde cronologia istorică și a lumii nu mai are nici o importantă. În veșnicie lucrurile “sunt”, ieri, astăzi, întotdeauna.

Artur Silvestri este una dintre puținele “persoane” în înțelesul deplin al cuvântului. Unul dintre cei foarte puțini care înțeleg că Omul, “persoană”, este singura din creație care există simultan în spațiul “noetic” (spiritual) și material. Dar încă mai mult “omul” (persoana) are obligația de a le uni, aceste două planuri, prin transfigurarea propriului său trup. Aceasta înseamnă nu “mortificarea” materiei ci transfigurarea ei, aducerea ei la “starea dintâi”. În această înțelegere ar trebui să fie limpede că de fapt singurii “materialiști” autentici, cei care înțeleg și respectă cu adevărat “materia”, sunt chiar creștinii. Această înțelegere este prima condiție pentru deslușirea operei lui Artur Silvestri. Căci așa a înțeles și a mărturisit despre “om” Artur Silvestri.

El a știut foarte bine că “omul” este alcătuit din trup, suflet și duh și la fel de bine el a înțeles diferența dintre ele și împrejurarea că ele trebuie să lucreze în concordie. Artur Silvestri, în toată opera lui, mărturisește că trupul este vehiculul care pune lucruri în mișcare, că sufletul este cel care sau prin care există creștere, simțire, percepție, iar duhul este cel prin care sunt înțelese adevărurile veșnice, “tainele”, care nu pot fi explicate ci doar contemplate. Iar deasupra tuturor stă libera voie, capacitatea și obligația de a face opțiuni morale, între bine și rău. Încă mai mult.

Artur Silvestri a mai știut ceva, un adevăr înspăimântător.

A știut că în întreaga creație nu există putere mai mare decât libera voie a celor înzestrați cu conștiința de sine și înțelegere duhovnicească, care înseamnă capacitatea de a alege între “bine” și “rău”. Această putere, atunci când este cu premeditare folosită spre rău, poate avea urmări devastatoare.

Toate aceste lucruri Artur Silvestri le-a știut, a vorbit despre ele, le-a împărtășit celor din jur și încă mai mult, cu o generozitate care, după cunoștință mea, nu are egal, le-a folosit pentru a promova binele și a împiedeca răul.

Opera lui Artur Silvestri cuprinde capitole numeroase: istorie, critică literară, filozofie a culturii, literatură, memorialistică, jurnalistică, corespondență, istoria “locurilor”. Între ele toate un loc special îl ocupă scrierile despre “imobiliar”. Mai mult, îmi pare că până acuma, aceste scrieri despre “imobiliar”, au fost mai puțin citate și încă mai puțin înțelese și asta în pofida împrejurări că, după înțelegerea mea, în ele se află “cheia” care poate desluși opera lui Artur Silvestri.

Scrierile despre “imobiliar” ale lui Artur Silvestri sunt încă de prea mulți considerate “tehnice”. De fapt ele și sunt, căci au arătat direcțiile de dezvoltare imobiliară în România, viitorul dezvoltării urbanistice și în teritoriu și în plus Artur Silvestri a biciuit fără milă pe cei care efectiv tratau și tratează “imobiliarul” că pe o pradă. Dar ce nu s-a băgat de seama este împrejurarea că Artur Silvestri așeza, în centrul demonstrațiilor sale, vatra în jurul căreia se adună oamenii, locul unde ei se roagă și unde rup și împart pâine, “casa”.

Pentru Artur Silvestri “casa” nu erau cei patru pereți, era “locul” sfânt” unde oamenii ființează.
Această înțelegere am înțeles-o dintr-o emoționantă epistolă a lui Artur Silvestri privind ridicarea unei “case” la Drăgănești-Vlașca. Acea zidire era văzută de Artur Silvestri ca o naștere, ca venirea în lume a unui trup, dacă nu viu, oricum spre viață.

Din această înțelegere scrierile despre “imobiliar” ale lui Artur Silvestri nu mai pot fi socotite “tehnice”. Ele sunt un complex de înțelegere și proiectare a evenimentelor istorice printr-o altă vedere și în starea lor veșnică, întotdeauna.

În centrul evenimentului istoric, social, economic, cultural se așează “casa”, înțeleasă de Artur Silvestri ca loc spre sfințire și copie, “pre-imagine”, a lăcașului veșnic spre care se cuvine omului să tindă necontenit.

Este o înțelegere cu totul nouă, după cunoștință mea neîntâlnita, care obligă și care ajută.

Scrierile despre “casă” ale lui Artur Silvestri sunt scrieri care mărturisesc o taină și care ne spun, ca un dangăt de clopot, că drumul spre bucuria veșnică este mereu deschis.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

28 noiembrie, 2018

Valeriu DULGHERU: Spinoasa cale a Unirii

„Să fim ca o salcie.

Să ne încovoiem, dar să nu ne frângem”.

Așa am fost întotdeauna pe parcursul multimilenarei istorii. Aflați ca o insulă latină în calea tuturor vânturilor, care băteau în special din est, în calea tuturor valurilor de barbari veniți din est, într-o mare tătară, turcă, apoi slavă, întotdeauna a trebuit să supraviețuim. Primul stat dac centralizat și unificat, întins de la Tisa până la Bug, a fost realizat de marele Buerebista în prima jumătate a sec. I, p.Hr. „Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare faţă de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine (Dacice-n.a.). A fost cel dintâi și cel mai mare dintre regii din Tracia” scrie Strabon, Geografia, VII, 3, 11. După asasinarea regelui Buerebista în a. 44 î.Hr. statul dac se destramă în 5 stătulețe. În a. 89 d.Hr. în fruntea statului dac unificat (mai mic ca teritoriu ca cel al regelui Buerebista dar mai organizat) a venit tânărul rege Diurpaneus, numit Decebal „cel viteaz cât zece”. În lupta din a. 89 d.Hr. Decebal cu armata sa reorganizată îi învinge pe romani, impunându-i să plătească tribut peste zece ani. „După o ședere de câtva timp la Roma, Traian întreprinde o expediție contra dacilor. Gândindu-se la faptele acestora, era mâhnit din cauza tributului pe care romanii trebuia să-l plătească în fiecare an, și vedea cum puterea și îngâmfarea dacilor sporesc necontenit” scrie istoricul roman Dio Casius despre împăratul Traian și daci. După cel de-al doilea război dacic (105-106) dacii sunt înfrânți, Decebal s-a sinucis, iar Dacia transformată în provincie romană.

Au urmat peste 1000 de ani când peste daci au trecut puhoaie din est; hunii, slavii, volgarii, ungurii, tătarii ș.a. Dacii s-au încovoiat ca o salcie sub vijelia acestor valuri dar nu s-au frânt. În a. 903 în Transilvania a fost fondat primul voievodat sub conducerea lui Gelu. Cu regret ulterior după o sută de ani Transilvania a fost anexată la Ungaria. La începutul sec. al XIII-lea Muntenia și Moldova au participat împreună cu bulgarii la fondarea țaratului româno-bulgar, regii acestor țarate fiind în majoritate de origine română (Ioniță Caloianul, Ioan Asan al II-lea ș.a.). În sec. al XIV-lea mulțimea de cnezate se constituie în două state dacice: Muntenia (a. 1330) și Moldova (1859). Chiar dacă marele Ștefan cel Mare nu a reușit unirea celor două state românești prin victoriile sale asupra turcilor a favorizat unirea ulterioară. Primul care a realizat unirea celor două principate (Moldova și Muntenia) cu Transilvania a fost domnitorul muntean Mihai Viteazu la 1599-1601. Chiar dacă a fost de scurtă durată această primă unire a avut un impact important în viitoarea unire, demonstrând identitatea națională și posibilitatea creării unei singure țări românești.

Și țarina Rusiei Ecaterina a II-a a dorit unirea celor trei principate românești cu denumirea de Dacia (aceasta de fapt era recunoașterea obârșiei dacice a celor trei principate) dar, evident, sub protectorat rusesc, avându-l drept principe pe amantul său Gr. Potiomkin. Moldova a fost hăcuită cea mai tare de imperiile vecine hulpave. La 1774 Imperiul Austro-ungar rupe din trupul Moldovei Bucovina, iar la 1812 un alt imperiu – Imperiul Rus a rupt de la trupul Moldovei partea de est, numită impropriu Basarabia pentru a ascunde furtul.

Așa ciuntită cum era Moldova a avut un rol hotărâtor la Unirea Principatelor Moldova și Muntenia de la 1859 (mica Unire). Simțind slăbirea juvățului rus după pierderea de către Rusia a Războiului din Crimeea (1856) Moldova și Muntenia nu au ezitat să folosească această șansă, fiind susținute major de Franța. Astfel domnitorul unificator Alexandru Ioan Cuza realizează Unirea Moldovei și Munteniei, fiind ales în a. 1859 domnitor al celor două principate. În a. 1878 prin Tratatul de pace de la Berlin România este recunoscută de granzii Europei, inclusiv de Rusia, nu însă (cum îi e caracterul!) fără să se căpătuiască cu ceva, rupând din trupul României cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad și Izmail).

Mica Unire se înfăptuise însă bucuria românilor era umbrită de faptul că trei provincii românești – Basarabia, Transilvania și Bucovina gemeau sub ocupația imperiilor rus și Austro-ungar. Însă la 1918 se întâmplă o mare minune. România a intrat în primul Război Mondial doi ani mai târziu. În această perioadă România era curtată de ambele tabere beligerante, ambele cu câștig parțial. Dacă adera la Axă câștiga Basarabia, iar dacă adera la Antantă – câștiga Transilvania și Bucovina. În finalul acestui sângeros măcel, grație situației geopolitice din regiune (destrămarea celor trei imperii vecine – rus, Austro-ungar și otoman) România a obținut toate cele trei provincii – Basarabia, Transilvania și Bucovina. Prima provincie românească, care a revenit acasă din lungul surghiun siberian, a fost Basarabia. Atât de crunt a fost jugul rusesc încât la prima ocazie Basarabia a evadat din „închisoarea popoarelor”. Procesul a fost destul de anevoios. Cele mai însemnate momente, care au condus la renașterea națională, sunt prezentate în tabelul ce urmează. De menționat că marii înaintași basarabeni au

1918

2018

5 aprilie 1917 – crearea Partidului Național Moldovenesc;

19 aprilie 1917 – Congresul Eparhial s-a pronunțat pentru formarea Sfatului Țării;

23-27 octombrie 1917 – proclamarea Autonomiei Basarabiei și formarea Sfatului Țării ca organ legislativ;

21 noiembrie 1917 – deschiderea Sfatului Țării, adoptarea imnului „Deșteaptă-te române!” și a drapelului;

29 noiembrie 2017 – recunoașterea Sfatului Țării de către reprezentantul Guvernului Provizoriu;

2 decembrie 1917 – Sfatul Țării proclamă Republica Democratică Moldovenească în cadrul Republicii Federative Ruse;

5 decembrie 1917 – Sfatul Țării declară nerecunoașterea Sovietului Comisarilor Poporului, venit la putere în Rusia în rezultatul loviturii de stat din 7 noiembrie;

24 ianuarie 1918 – adoptarea Declarației de Independență a Republicii Democrate Moldovenești;

27 martie 1918 – a fost votat Actul Unirii cu Patria-mamă cu 86 voturi pro, 3 – împotrivă și 36 abțineri din 135 de deputați.

Generația de Aur Basarabeană a realizat Unirea!!!

1986 – la Chișinău este editată antologia „Mama, graiul!” , Grigore Vieru;

6 mai 1986 – alegerea Dlui Nicolae Dabija redactor-șef al săptămânalului „Literatura și Arta”. Tirajul a crescut de la 2000 de ex. în a. 1986 la 200000 ex. în a. 1989-1990;

15 ianuarie 1988 – constituirea cenaclului literar „Alexe Mateevici”, președinte Anatol Șalaru;

3 iunie 1988 – constituirea Mișcării Democratice pentru Restructurare;

20 mai 1989 – crearea Frontului Popular din Moldova;

27 august 1989 – Marea Adunare Națională se pronunță pentru Legea limbii române cu alfabetul latin;

31 august 1989 – adoptarea Legilor de funcționare a limbilor (297 pro, 43 împotrivă,1 abținere);

23 iunie 1990 – adoptarea Declarației de Suveranitate;

27 august 1991– adoptarea Declarației de Independență (de URSS!);

7 aprilie 2009 – revoluția tinerilor și căderea guvernării comuniste;

24 ianuarie 2018 – semnarea primei Declarații de Unire cu România de c. Parcova, Edineț;

24 ianuarie 2018 – prezent – semnarea Declarațiilor de Unire cu România de peste 160 de autorități locale;

24 martie 2018–semnarea Declarației de Unire cu România de Universitatea Tehnică a Moldovei, prima universitate semnatară.

1 Decembrie 2018 – BASARABIA INCOTRO?

făcut acest lucru – semnarea Actului de Unire în momentul când România se afla într-o situație critică: 2/3 din teritoriu era ocupat de trupele germano-bulgaro-austroungare. La 28 noiembrie a urmat Bucovina, iar la 1 decembrie 1918 – Transilvania a finalizat procesul de reîntregire a Neamului.

Timp de 22 de ani provinciile și-au cicatrizat rănile provocate de imperiile vecine, și-au consolidat legăturile cu „Țara-mamă”. Însă această stare idilică nu a durat mult. La 1940, anul negru pentru România, nori negri s-au lăsat asupra României din trei părți. În baza pactului Ribbentrop-Molotov, semnat de doi căpcăuni ai sec. al XX-lea, prima provincie românească Basarabia a căzut în ghearele ursului estic pe 28 iunie 1940. Apoi în baza Dictatului de la Viena la 30 august 1940 revizioniștii unguri rup din trupul României Transilvania de Nord, iar pe 13 septembrie 1940 sub presiunea Germaniei România a cedat și Dobrogea de Sud. Vecinii au fost ca niște ulii care au rupt din trupul României. Pentru așchia de popor român din Basarabia iadul fusese adus din estul sălbatic. Un regim mai diabolic nu cunoscuse această frântură de popor român pe parcursul multimilenarei sale istorii: genocidul realizat prin închisorile staliniste, Gulag, foametea organizată, deportări în patru valuri. „Ne-au luat totul. Numai sufletul nu au reușit să ni-l ia” mărturisește o supraviețuitoare a deportărilor. Din păcate unora le-au luat și sufletul. Cum s-o înțelegi pe tov. Z. Greceanîi care a fost deportată, iar acum slujește tocmai celor care au deportat-o. Dacă n-ar fi fost așa n-am fi avut astăzi atâtea lichele și cozi de topor.

Și totuși, în pofida tuturor relelor am supraviețuit, ne-am încovoiat dar nu ne-am frânt, astfel că în anii 90’ această frântură de popor român din Basarabia, deznaționalizată, rusificată, sfârtecată în bucăți, a renăscut ca pasărea Phoenix din cenușă. În momentul când regimul comunist a mai slăbit juvățul prin „perestroika lui Gorbaciov” Basarabia a fost una din primele colonii sovietice, în care mișcarea de Eliberare Națională a luat avânt. Momentele de bază, care au dus la deșteptarea acestei așchii de popor, sunt prezentate în tabelul de mai sus. Un rol deosebit de important l-a jucat ziarul „Literatura și Arta” condus de N. Dabija, tirajul căruia a crescut de la 2000 ex. în a. 1986 (când N. Dabija a fost ales redactor-șef) la 200000 ex. în aa. 1989/90. În a. 1988 este fondată Mișcarea Democratică care în 1989 se transformă în Frontul Popular din Moldova. A fost un avânt popular major care a condus la adoptarea Legii privind Limba Română cu alfabet latin, a Declarațiilor de Suveranitate (1990) și Independență (1991), reformarea sistemului politic și educațional. Însă din cauza trădărilor lui Iu. Roșca, pus în fruntea FPM (pe care la dus la groapa de gunoi politic!), am tot dat înapoi ca racul, astfel că astăzi dreapta practic nu există. Nu este doar vina lui Roșca, Ghimpu ș.a. de distrugerea dreptei, este și vina celora care au stat alături de acești lideri și au asistat la aceste demolări. Drept dovadă că toate formațiunile de dreapta sunt neimportante sub aspect electoral este faptul că nu apar nici într-un sondaj ca forțe politice luate în serios la viitoarele alegeri. Am ajuns la sfârșit de An Centenar să ne întrebăm: Basarabie încotro?

Totuși, în acest An Centenar s-a întâmplat o minune, la care mulți unioniști nu se așteptau: semnarea Declarațiilor de Unire cu România de către 166 de autorități locale, 11 organizații, printre care și Universitatea Tehnică a Moldovei, 36 de autorități locale din România, 3 organizații din Diasporă. Unionismul a devenit mai pragmatic și sper că va ajunge și la sufletul lui moș Ion, debusolat de propaganda antiunionistă goebelsovistă a lui Dodon și Plahotniuc care curge gârlă din puzderia de televiziuni aservite. Cu regret mulți dintre cei care se bat cu pumnii în piept că sunt cei mai mari unioniști aduc mai mult deserviciu cauzei Reunirii.

Pentru a nu lăsa să treacă aproape pe neobservate acest important jubileu – 100 de ani de la Marea Unire, un grup de profesori de la Universitatea Tehnică a Moldovei, printre care I. Manoli, subsemnatul, S. Zaporojan, T. Botin, Z. Stratan, V. Cobzac, Iu. Cibotari, M. Vaculenco ș.a., au organizat un foarte frumos eveniment cultural-științific

– Centenar Autumnal, la care au participat mai multe personalități de vază, printre care excelența sa ambasadorul României în Republica Moldova Dl Daniel Ioniță, academicienii N. Dabija și Gh. Ghidirim, A. Reniță, A. Silvestru ș.a. Drept oaspeți invitați au fost și profesorii universitari Dumitru și Gabriela Mnerie (Universitatea Politehnică din Timișoara) și Vasile Puiu (Universitatea „V. Alecsandri” din Bacău). În cadrul Evenimentului a avut loc un frumos moment – transmiterea ștafetei „Hora care ne unește” de către coorganizatorul ediției a XIII-ea a Simpozionului Internațional „Cucuteni 5000 REDIVIVUS, 2018” organizatorilor ediției a XIV-ea – Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” din Iași. Prin impresionante cântece patriotice maeștrii Marcel Zgherea și Alexandru Cazacu au creat o ambianță înălțătoare celor apr. 50 de participanți la eveniment.

Ajunși la sfârșit de An Centenar observăm cu regret că sub aspectul apropierii Zilei Reunirii suntem încă departe de acest vis. Din păcate asistăm mai mult la declarații, festivități de tot felul și mai puțin ne axăm pe proiecte reale cum ar fi gazoductul Ungheni-Chișinău, adaptarea rețelelor electrice din Republica Moldova la parametrii rețelelor din România (Uniunea Europeană) ș.a. Teamă mie că odată cu venirea lui Dodon la putere după alegerile din 24 februarie (nu dea Domnul!) toate aceste proiecte și multe alte proiecte europene vor fi sistate, iar mare parte din populație aruncată într-o mizerie materială și spirituală fără precedent. Avem mai puțin de trei luni ca să ne mobilizăm pe segmentul unionist. Trebuie să facem tot posibilul ca acest buldog putinist Dodon să nu câștige. Chiar dacă a rămas timp foarte puțin trebuie dăm dovadă că ne putem mobiliza în orice condiții. Am mai avut astfel de situații.

Totuși Unirea va fi. Sunt sigur! În pofida tuturor scornirilor dodoniste, plahotniuciste, lupiste. Este un proces natural. Dumnezeu dorește ca la ziua de apoi să vină neamurile adunate, iar poporul român nu e o excepție. Desigur, ne-am fi dorit ca acest act înălțător să se întâmple mai repede dar, probabil, aceasta este soarta poporului român de a trece prin greutăți, pentru a simți mai bine importanța acestuia. Așa a fost întotdeauna de-a lungul multimilenarei istorii a poporului român.

Să ne ajute Dumnezeu!

————————————–

Valeriu DULGHERU

27 noiembrie, 2018

Chișinău-Basarabia