Da, Marin Sorescu n-a existat. A existat doar Unul căruia, în toiul unei nopți de iarnă geroase, începând să se dezghețe, i s-a luat ceața de pe ochi și, văzând întunericul și lumina pe pământ, a zărit și un Nume!
– Ce-ar fi, și-a zis, să mă îmbrac eu în el și El în mine, să văd lumea ce mai face, cum o mai duce cu viața, cu fericirea și uimirea, cu spaimele de moroi și cu altele de-alde- astea…
Astfel că, îmbolnăvindu-se rău de viață, s-a născut tocmai când începea să moară. Noaptea îl dureau luna și cu stelele, iar ziua, soarele, până răsărea iarba în calea oamenilor și i se deslușea adevărata căutare despre înțelesul încheieturilor lucrurilor.
Avea însă o altă viziune a viziunii lucrurilor despre care oamenii Bulzeștilor, ca peste tot pe meleagurile oltenești, nu știau prea multe, că trăiau toți cu spaima de strigoi, de moroi, cum li se mai zicea. Ba unii mai și damblageau de spaima lor, de nu-și mai reveneau toată viața. Ca Gligore Ăl Moale al Ioanei lui Bâzdâc, de-i flencăneau mâinile în toate părțile când mergea pe șușea. I se strâmbase și gura, așa, într-o parte, de nu înțelegeai nimic din ce vorbea. Fugeau toți de el ca de Ucigă-L Toaca. Îl lăsase și muierea și nici tac-su și sătenii nu-i mai răspundeau la „Bună-ziua”. De teamă să nu se molipsească de poceală. Și nici muierile prin sat nu mai făceau copii ca lumea, că-i lăpădau de la-nceput, de cum rămâneau grele, de frică să nu facă tot moroi.
Pe-aci, prin partea Bulzeștilor însă, ca peste tot pe meleagurile oltenești, era obiceiul ca oamenii să fie cunoscuți mai mult după porecle decât după numele lor de botez, iar muierile, ce să se mai obosească ele să-și țină minte numele ? Își ziceau simplu ele-ntre ele: Daică! Fă! , Țață! Lele,Tale! , de parcă se și mândreau cu astea ca de cine știe ce titluri de noblețe și mare faimă. Pe-aci însă, prin Bulzești, bântuia rău frica de moroi cu fel de fel de întâmplări de se zbârlea părul pe oameni când le-auzeau. Parcă le-aud și acum când se întâlneau muierile ciopor la cișmele să ia apă sau la Cooperativă să-și cumpere gaz și sare pe ouă, că bani n-aveau:
– Dar cu Mărin ăsta al Nicoliței, ce-o mai fi, fă, daică, fă, că nu-i de-a bună, zău , zicea Mița lui Urlatu din capul satului, din vale, că i-auzi, când l-a născut avea deja trei dinți din față și nici nu supsese bine colastra de la mumă-sa, că a și-nceput să meargă și să vorbească. Iar când i-au pus la trei zile de Ursitori, s-a dat jos noaptea din postavă și-a mâncat toți colăceii ursitorilor, unși cu miere și cu nucă, să le-mbuneze. Și-a băut și tot vinul din sticla de pe corlată de, când au venit Ăle Trei să-i facă rânduiala și-au văzut minunea, s-au spăriat de moarte și-au rrruuupt-o la fugă prin spatele cășii, prin budidăi până-n fundul curții , de era să le hărtănească și câinii, să rămână oamenii săracii, fără ursitori.
– Da, da, daică Ioană, cu Mărin ăsta al Nicoliței, nu-i deloc de-a bună, zău, nu-i de-a bună, că n-auziți ce face? zicea Floarea lui Urâtu, merge noaptea peste tot în toiul nopții din cimitirul din Dealul Liliecilor până-n vale la cișmele și nu se teme de moroi. O fi tot de-al lor, Daică Ioană că și țața Măria lui Fleancă zicea că a aflat de la Leana lui Bâlbâitul din capul satului din vale,că ,așa e … că de cum s-a născut, avea deja trei dinți din față și a și început să meargă și să vorbească. ..
Păi îți dai seama, Daică Ioană, nu-i de-a bună ,sigur e de-al Lor… de-al Ălora..de Ăia…că și țața Marița lui Crăcănatu zicea că și ea a auzit tot așa…
– Păi asta e de-a bună, fă țață Floare, zi și tu că ești mai bătrână și știi mai multe, e de-a bună ?! N-o fi și Ăsta tot de Ăla.. de -al Ălora… că mi-e și frică să le zic pe nume, de se-ncrețește carnea pe mine numai când mă gândesc…
– Daaa, fă Ioană, daaa, ai dreptate, fă, că nu-i de-a bună , zice și Marița lui Bădălău. C-ați auzit ce-a pățit și bietul popa Niță din sat când a vrut să-l boteze, a sărit jos din cazan și l-a apucat de barbă de era să crăpe inima în el, săracu ‘ ! Bine că nu l-a apucat de altceva! Ha,ha,ha,haaa, au izbucnit cu toate în râs.
– Nu râdeți, fă, nu vă râdeți, că i s-au înmuiat mâinile, scăpând crucea și busuiocul din mână și închinându-se și scuipând în toate părțile, a ruuupt-o la fugă prin altar în spatele bisericii, de n-a mai călcat prin biserică multă vreme să facă slujbe și botezuri. Și nici sătenii n-au mai venit. Ba, i-a mai și spus preotesei, că n-a avut de lucru să-i spună, de-i pierise și somnul , săraca femeie , că visa noaptea numai moroi. Degeaba lăsa ea lamba aprinsă că zeletea din somn , trezindu-se direct în capul oaselor. Holba ochii pe preotul de lângă ea când îl vedea sforăind cu gura căscată și cu barba și părul zbârlit în cap, zgâlțâindu-l mereu: Nițăăă, mă Nițăă mă, tu ești? ca să se convingă că nu e cumva tot moroi… Moroii ăștia băgaseră toată lumea în spărieți ,că umblau noaptea de-a valma printre cășile rărite ale oamenilor din cimitirul Liliecilor din Dealul Bulzeștilor până-n vale la cișmele. Muierile nu se mai duceau nici să aducă apă decât ziua. Cum se lăsa sara până se crăpa de ziuă în cântatul cocoșilor, stăteau închise în casă și nu se culcau până când nu stropeau toate intrările cu busuiocul și agheasmă de la Bobotează.
– Auzi Tale, daică Ioană și voi, fă, zice Ana lui Beșleagă, păi e lucru curat ăsta…e lucru curat?! Sau că, nu mai departe, ați auzit fă, că și azi-noapte, de Sâmbăta Morților, când s-a dus Anica lu` Zburlitu la cimitir cu noaptea-n cap ca să-și tămâie bărbatu’ cu cădelnița cu cărbunii aprinși și tămâie, hââit , a sărit un moroi pe ea și-a vrut s-o pună jos , să-i facă felul chiar pe mormântul lui bărba-su:
– Păi, vă dați seama voi ce-ar fi fost, să-i fi făcut ăla pocinogul, că ne-ar fi umplut satu’ de moroi și-ar fi fost vai de noi…Auzind-o chirăind și ălelalte s-au spăriat și ele și -au rupt-o la fugă buluc, împiedicându-se printre morminte și cruci, țipuindu-se toate cât le ținea gura, de să scoale morții din groapă, nu alta. Au lăsat acolo și colăceii cu sarmale, și cârnații fripți pe varză călită de te luau pe sus miroasele. A treia zi când s-au dus să le adune, n-au mai găsit nimic. Păi le-0 fi mâncat chiar bărba-su și de- a sărit pe ea ,nu s-o fi săturat de ea când trăia, fă Leană daică,zice Măria lui Chiompaliu !
Eiii, a fost bărbat-su, nu cred fă țață Mărie, nu cred nici în ruptul capului că pe ăla când l-au dezgropat de l-au găsit cu curu-n sus în scriu,i-au înfipt în inimă un țăruș aprins din foc și i-au făcut și moliftă cu popa…Ei, da, cine-a a fost,parcă mai contează, s-a băgat în vorbă Aurica lui Bondoc ! Bine că a scăpat săraca ! Păi a scăpat fă,a scăpat ,că tocmai atunci se crăpa de zâuă și auzind cocoșii satului cântând,moroiul a dispărut ,că ăsta le e obiceiul ,ei bântuie numai noaptea, după miezul nopții până-n cântatul cocoșilor spre zâuă și atunci dispar…Da, da, așa e fă, așa e că tot așa mi-au spus și ăi bătrâni ai mei,așa e, zice alta dintre ele, frecându-și părul zbârlit pe mâini. Da,da nu e de glumit fă cu moroiii ăștia, nu-i deloc de glumit, zău, zice alta, păi n-ați auzit nu mai departe dăunăzi ce-a pățit și Anica lui Speriatu, că tot de la un moroi de ăsta i s-a tras,c-a visat noaptea că-i suge sângele un moroi și-a lăpădat copilul în șase luni pân’ la ziuă, săraca și-a mai rămas și cu un sughiț și-o zbicitură din ochi și din gură când merge pe uliță, apărându-se cu amândouă mâinile în toate părțile de parcă o mușcă viespile…și când se întâlnește cu câte unul pe uliță ,îl apucă de tunică și, zbicindu-l, îl întreabă: mă, tu ești om sau ești de Ăia… de fug toți din calea ei. A fugit și bărbat-su de-acasă, fă Lele Ioană. Lasă fă, că nu e rău că mai vine și la tine să doarmă, că ești tânără și dorită, că tot ți-e plecat bărbatu’ la armată și ți-o fi și ție dor, glumește alta. Taci, fă, dracu’ din gură, că ne mai aude careva și ne ies vorbe, că dacă m-ar prinde bărbatu-meu cu vreunul ne-ar omorî p-amândoi, ar băga cuțâtu-n noi, că știi cum sunt oltenii, poți să le zici orice, dar nu și de mamă și muiere, că te omoară fără milă de păcat…Păi da fă, da, zice alta, numai dacă te prinde că ce, tu ești proastă să te prindă…olele, taci fă, taci Lele Ioană, nu mă mai îndemna la rele că dau de belele…
Da’ știți ce, fă, zice Ioana lui Bâzdâc, hai fă, să schimbăm apele astea din găleți, că se încălziră de când tot pălălăim și ia uite, începu să și picure, că văzui eu purceaua când plecai de acasă că aduna paie din bătătura și le căra în coteț și știți cum e, că asta nu ne minte niciodată, că tot după semne de-astea se ia și Topor ăla când ne anunță vremea în difuzoarele de pe perete și nu greșește niciodată….Da, fă daică, da, ai dreptate,zice alta și hai să mergem că nu potolii nici orătăniile prin bătătură, se culcă nemâncate, săracele ,mâine n-o să mai ouă niciuna ! Da, îîîuuu Doamne ia-mă, ce făcui că uitai să las focul mai moale când plecai de acasă și ia uite cum miroase,mi se prinse tot făsuiul în tuci pe foc la vatră pe pirostii…Ia uite cum miroase arsura pe toată valea, ce-i pun eu pe masă desară ălui meu când vine de la muncă, mă omoară ăla, mă omoră, nu alta…Îîîuuu că și mie, sare și alta cu gura și eu uitai laptele pe foc, îmi dete tot laptele pe foc, și de la mine miroase, ce mă fac, ce dau la copii să mănânce,îmi dă ăl meu cu oala în cap de nu mă văd…
Și tot așa se olicăiau care mai de care, de parcă venea potopul pe lume și-ți era mai mare mila și râsu’ de ele, c-o rupeau toate la fugă, care-ncotro locuiau cu gălețile în cap purtate pe oblanic…Ba unele, împiedicându-se grăbite de bolovani pe ulițe le mai și scăpau pe jos ! Când ajungeau acasă, numai ele aveau să știe ce pățau !
Cam astea erau discuțiile dintre muierile satului din Bulzești când se întâlneau toate ciopor de taină ! Era singura lor distracție și preocupare să afle ce și cum se mai întâmplase prin sat în zâua și noaptea trecută…Care cu care s-a mai îmbârligat,s-au păruit și -ncăierat, ce moroi și pe unde au mai apărut și câte și mai câte de de-alde-astea….Nimic nu le scăpa de ce era la gura lor…Ce să facă, săracele și ele,să se plictisească și să moară de urât…
Dar cele mai multe discuții însă, erau despre unele femei rele de cur, care, deși aveau bărbați, nu se mai săturau, fir’ar ale Pârdalnicului… de tăvălesc toate tarlalele de porumbi cu bărbații noștri, că de atunci nici nu se mai uită la noi, se culcă cu curu’ la noi, zicând că sunt obosiți de muncă, nu de hăndrăneală cu ele… S-a dus vestea de-astea până-n satele vecine, de peste deal la Vulpeni, că nu se mai satură, fir’ar ale iaca Cui ! Vin la ele și dup-acolo, când sunt în călduri…le amușinează…
– Ei, ce să facă și ele, săracele, că li s-a dat-o ca s-o dea, nu să meargă-n Rai cu ea, zice una deocheată, care și ea se spurca la bărbații altora.
Continue reading „Valeriu CÎMPEANU: Marin Sorescu unic și irepetabil”
Din Noiembrie 2018 Franța se află în Revoluție. Cauzele de moment au fost creșteri de impozite și creșteri disproporționate, nerezonabile, pe combustibil. Desigur aceste cauze imediate s-au așezat pe o nemulțumire națională care s-a acumulat de câteva decenii.
Nu pot să nu observ faptul că, pe noi, românii, nu ne-a prins acest an al Marii Uniri în cea mai bună formă. Multe si
Aici zăcea un avocat care locuise pe strada mea. Crucea de marmoră albă era cam aplecată într-o parte. Pe cruce era fotografia lui cu țigara în gură. Nimeni nu mai era cu țigara în gură prin cimitir, nici măcar preotul și nici chiar groparii. O doamnă de o anumită vârstă trecu pe alee cu niște lumânări în mână, se opri o clipă și bombăni că avocatul „fumează în cimitir ca un păgân. Toată viața a fost un păgân și păgân a rămas. Nu degeaba îi zicea lumea Paganini.” Pe vremea lui Carol I şi sub Ferdinand, avocatul scotea săptămânal o foaie locală de scandaluri, Castranova nova, mai citită decât ziarul Universul de la București. Titlul publicației sale devenise supranumele orașului. Ca să consolideze acest supranume, l-a subminat în felul lui dibaci. Se pare că tot el lansase, prin oamenii săi de încredere, că nu-i lipseau așa ceva, avea peste tot oamenii săi, să zică lumea Castravechia vechia sau mai simplu Castraveția, ca să rimeze cu Veneția și Elveția. Când ploua, unii știolcăiau prin băltoace în galoși de ploaie cu catarame și ziceau că erau la Veneția, în gondole catamarane. Avocatul, sau mai degrabă ziaristul, reușise să dezbine locuitorii urbei, mai rău decât se dușmăneau partidele conservator și liberal sau hoții cu vardiștii. Unii apărau supranumele Castranova, iar mucaliții râdeau de ei și ziceau Castraveția. Castranovanii se aveau cu castravețanii mai rău decât conservatorii cu liberalii. Și, ca să fie confuzia cât mai pe dos, castravețanii le strigau castranovanilor că erau castravețani. Ca să-i facă să turbeze de furie.