Adrian GRAUENFELS: François Villon – bard sau derbedeu?

Războiul de 100 de ani a lăsat în Franța nu victime, ci numeroase castele construite de combatanți în frumoasa regiune Aquitaine, pe superbele malurile ale râului Dordogne. La finele războiului, a urmat o perioada de sărăcire a populației lăsate la vatră, care nu mai găsea de lucru, unii fiind împinși să aleagă drumul vagabondajului, al aventurii și al jafului, atunci când se ivea vreo ocazie. Un astfel de personaj, François de Montcorbier, alias François Villon (născut 1431 la Paris – dispărut în ianuarie 1463) a devenit unul dintre marii poeți ai Franței medievale.

Interesant este că tot ce se știe despre Villon a fost colectat din documentele legale și din propriile sale scrieri. Villon s-a născut la un cuplu francez, sărac, în 1431, la Paris. Tatăl său a murit când era băiat mic, iar el și mama sa au fost lăsați într-o sărăcie care se înrăutățea pe măsură ce Parisul a suferit ocupația engleză, război civil și foamete. Băiatul a fost predat lui Guillaume de Villon, un capelan al bisericii Saint-Benoît-le-Béntourné și viitor profesor de drept ecleziastic la Universitatea din Paris.

Maestrul Guillaume l-a adoptat pe François, i-a schimbat numele de familie și a început să-l învețe gramatica și sintaxa latină. La vârsta de unsprezece ani, Villon a devenit student la Facultatea de Arte a Universității Sorbona, iar sub tutela tatălui său adoptiv a primit diploma de licență în 1449. Până în anul 1452, când Villon primește diploma de Maestru în Arte, tânărul era pe făgașul unei cariere promițătoare, fie în biserică, fie în drept.

Se știe foarte puțin despre viața sa din următorii câțiva ani, dar la 5 iunie 1455, Villon a fost arestat pentru uciderea preotului Philippe Sermoise, într-o luptă la un bar din Paris. Cu toate acestea, de pe patul său de moarte, preotul l-a iertat în public pe Villon, care fugise din oraș, la Angers. Astfel, tânărul poet a fost grațiat.

În anul 1456, Villon s-a întors la casa sa din Paris. În decembrie, el a scris „Le Petit Testament”, una dintre cele mai importante lucrări ale sale. Villon a susținut că a terminat poezia de Crăciun, în timp ce s-a întâlnit cu mai mulți cunoscuți și ulterior a furat 500 de coroane de aur din cufărul cu bani al Colegiului din Navarra, unde comunitatea își păstra fondurile. Întemnițat la Châtelet, a evadat, părăsind din nou Parisul, pentru o perioadă de șase ani de vagabondaj.

În „Le Lais” – „Micul Testament” (1457), Villon se arată compunând poemul în aceleași ore în care se petrece jaful. În notele scriitorului Louis Simpson* despre traducere, acesta pune întrebarea: „S-ar putea ca Villon să fi scris aceste strofe după jaful la Colegiu, pentru a-și fabrica un alibi?”

La scurt timp după incident își caută un adăpost în provincie. Între timp, unii dintre compatrioții săi criminali au format o gașcă de răufăcători care jefuiau tot nordul Franței. Când autoritățile au început să aresteze și să-i spânzure prietenii, Villon a fost, de asemenea, acuzat și alungat din Paris. A rătăcit câțiva ani găsind refugiu între decembrie 1457 – ianuarie 1458 la Blois, la ducele Charles d’Orléans, prinț și poet, admirator al operei sale, care în cele din urmă a aranjat grațierea lui Villon.

La Blois are loc un concurs de poezie pe tema „Cad mort de sete – alături de fântână”, temă dată de Ducele d’Orelans. Villon este declarat învingător. Balada se intitulează: „Balada lui Villon, zisă a întrecerii de la Blois”. Firea de răzvrătit a lui Villon nu s-a adaptat la plictisul vieții de la curte, făcându-l ca în 1461 să părăsească traiul tihnit în schimbul aventurii alături o de bandă de răufăcători. Apare pe la Bourges si la Moulins in regiunea Bourbonnais. Tot în 1461, după ce a fost din nou încarcerat pentru o crimă minoră, Villon a fost închis la închisoarea Château de Meung-sur-Loire, de unde a fost grațiat la trecerea regelui Louis XI prin oraș. În închisoare, Villon a compus ceea ce este considerat capodopera sa, „Le Testament”. Cele peste două mii de versete scrise sunt inspirate de posibilitatea imediată a unei condamnări la moarte, prin spânzurarea sa, întru potolirea furiei generale și a fervorii religioase. Dar, norocul lui Villon îl trădează în cele din urmă. Revenit la Paris, spre sfârșitul lui noiembrie 1462, poetul s-a văzut amestecat, deși fără a avea un rol activ, într-o altercație de stradă în urma căreia a fost arestat, judecat și condamnat la moarte prin spânzurare. Urmând un apel de ultim moment în Parlament, Curtea Supremă pariziană („Le Parlement de Paris”) i-a comutat pedeapsa la expulzarea din oraș pentru o perioadă de zece ani.

În așteptarea sentinței capitale, Villon a compus „Balada apelului lui Villon” „Balada oamenilor spânzurați” și „Eu sunt Francois, ei m-au prins”. Villon avea doar 34 de ani. A părăsit orașul și a dispărut pentru vecie.

Villon este deci un caracter ambiguu care oscilează între teolog, poet, hoț și bătăuș, a cărui viață aventuroasă îi aduce o faima de derbedeu notoriu. Personaj legendar, el oferă o nesecată sursă de inspirație pentru artiști, scriitori și muzicieni, până în zilele noastre. Cu primele sale versuri Villon a cunoscut o celebritate imediată. „Semincerul” și „Testamentul”, operele sale de căpătâi au fost publicate pentru prima dată în 1489 – la numai 26 de ani de la dispariția sa – urmată de alte 34 de ediții până la mijlocul secolului XVI. De la primele apariții s-a născut „Legenda Villon”, cu diferite caractere, conform diferitelor epoci: farsor, escroc sau poet blestemat.

Continue reading „Adrian GRAUENFELS: François Villon – bard sau derbedeu?” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mircea ELIADE – Profet al Eternității

„Mircea Eliade trebuie gândit în triunghiul:

Dumnezeu, om şi natură, în care domină

Sacrul, adică realul atotcuprinzător, cauza

unică a tuturor lucrurilor.”

Petre Ţuţea

Mircea Eliade s-a născut la 28 Februarie 1907 în Bucureşti. Ioan Petru Culianu consemnează data de 9 Martie 1907, în familia căpitanului de armată Gheorghe Ieremia care din admiraţie pentru marele lingvist, poet şi om politic Ion Eliade-Rădulescu şi-a schimbat numele în Eliade. În şcoala primară apar clar semnele luminoase ale unui copil precoce, iar în cea secundară pe care a absolvit-o la Colegiul „Spiru Haret”, deja ard licăririle scânteilor în fascinantul domeniu al literaturii cu primele povestiri în 1919, un prim jurnal în 1921, primele romane, Memoriile unui soldat de plumb, Romanul adolescentului miop în 1922, şi deschiderea Drumului spre orientalistică, Calea care îl va consacra în eternitate, cu primele articole în 1924. Din anul 1925, a urmat Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti. În 1926, a intrat ca redactor al faimosului cotidian Cuvîntul condus de filosoful Nae Ionescu, înteţindu-şi atacurile împotriva profesorului-istoric Nicolae Iorga prin articolele sale, când acesta se abătea de la Destinul imperial al românismului. În anul 1927 a călătorit în Italia unde i-a cunoscut pe Giovanni Papini, V. Macchioro şi G. Gentile. În anul 1928, tot în Italia şi-a pregătit documentarea despre Filosofia Renaşterii italiene pentru susţinerea tezei de Licenţă în Filosofie. Primind o bursă de la Maharajahul Manindra Chandra Nandi din Kassimbazar şi-a continuat studiile La Calcutta-India (dec.1928-dec.1931), unde i-a audiat pe marii filosofi Rabindranath Tagore şi Surendranata Dasgupta, autorităţi în Filosofia indiană şi în Istoria religiilor. În ţară, în 1929 i-a apărut primul roman, Isabel şi Apele Diavolului. În 1930 au început în India frământări civile care au dus la închiderea Universităţii din Calcutta. Mircea Eliade a locuit în casa profesorului său Surendranata Dasgupta, dar apoi s-a produs o ruptură între mentor şi discipol, probabil cauza a fost efectul care a dat naştere ulterior romanului de mare succes Maytreyi, astfel că Mircea Eliade a fost nevoit să peregrineze pe la mănăstirile Hardwar şi Rishikesh (în Svargashram-ul lui Shivananda) din Himalaya. În anul 1931 s-a întors în patrie, iar în anul 1932 şi-a susţinut doctoratul la Universitatea Bucureşti cu o teză despre Yoga, publicată la Paris-Bucureşti în 1936 sub titlul, „Yoga. Essai sur les origines de la mistique indienne. A predat cursuri de Filosofie şi Istoria Religiilor la Universitatea Bucureşti, între 1933-1940. În anul 1933 i-a apărut romanul de succes Maytreyi, parţial autobiografic şi documentar indian. Ediţia critică apărută la Fundaţia pentru Literatură şi Artă – B. P. Haşdeu – Scrieri literale, morale şi politice, i-a adus în 1937 premiul Societăţii Scriitorilor din România. La alegerile parlamentare din anul 1937 a fost ales deputat. În 1938 devine editorul revistei Zamolxis (1938-1942). După instaurarea dictaturii regale de către Carol al II-lea la începutul anului 1938, Mircea Eliade v-a fi arestat şi internat în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde v-a fi întemniţat şi mentorul său, filosoful Nae Ionescu. Activitatea sa publicistică a fost prodigioasă în cadrul revistelor: Calendarul, Credinţa, Cuvîntul, Criterion, Gândirea, Buna Vestire, Tinerimea Română, Vremea, Sfarmă Piatră, susţinând şi celebrele conferinţe la Radio România: „Secretul Indiei”, „Eseul european şi eseul românesc”, „Mesaj cultural de 6.000 de ani”, „Arta şi tehnica criticii.” În anul 1940-1941 a fost ataşat cultural al ambasadei României la Londra, iar din 1941-1945, tot ca diplomat cultural la Lisabona. S-a stabilit la Paris, unde a predat Istoria Religiilor la Ecole des Hautes, între 1945-1948, apoi la Sorbona între 1948-1956. Între 1956-1957 a ţinut cursuri la „Haskell Lectures”, iar din 1957-1985, devine titularul catedrei de Istoria Religiilor la Universitatea Chicago, devenită din 1985, Catedra „Mircea Eliade.”

Opera sa erudită este eminamente covârşitoare, cât un Everest de creaţie spirituală.

Spunea odată Mântuitorul nostru Iisus Hristos, că: „Nici un Profet nu este cinstit în cetatea sa!” Din nefericire şi nenorocire în Patria noastră-Ţara Profeţilor, acest Adevăr divin a căpătat cetăţenie veşnică.

Opera Profetului Mircea Eliade a însumat, „peste 1500 de cărţi, eseuri şi articole de specialitate, dedicându-i-se peste 500 de lucrări omagiale. Celebru şi respectat în Occident, Eliade a fost denigrat în România de pe poziţii marxist-leniniste de către Oscar Lemnar, Zaharia Stancu, Pavel Apostol ş.a.” (Rost-manifest românesc, an I, nr. 2, aprilie 2003)

A fondat revistele Luceafărul, la Paris în nov. 1948, apoi cu Ernest Junger, Antaios (1960-1972), colaborând intens şi la publicaţiile româneşti: Fiinţa Românească, Cuvântul în Exil, Revista Scriitorilor Români, Buletinul Bibliotecii Române (Freiburg), Caete de dor, co-editor la revista History of Religions din 1957.

„Mircea Eliade a primit titlul de Doctor Honoris Causa al mai multor universităţi din Franţa, SUA, Anglia, Belgia, Argentina, precum şi mai multe premii din partea unor instituţii prestigioase; a devenit membru al Academiei belgiene şi a fost decorat cu „Legiunea de Onoare” în anul 1978.” (ibid., Rost-manifest românesc, an I…)

Cea mai mare parte a lucrărilor sale au apărut în ediţii consecutive fiind traduse în limbile de largă circulaţie universală. „Faima internaţională a lui Eliade este confirmată de o lungă serie de distincţii, doctorate honoris causa etc., pe care nimeni nu poate prea lesne să le enumere (probabil că nici măcar el însuşi…). Una dintre primele este DHC la Universitatea din Yale, în timp ce ultimele sînt DHC la Universitatea din Lancaster (august 1975), DHC la Sorbona (14 febr.1976), catedra oferită de Academia Regală din Belgia (20 febr. 1977) şi altele. (Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Cittadella Editrice, Assisi, 1978/ Ed. Polirom, Bucureşti-2004)

OPERA – lucrări filosofice şi ştiinţifice:

Solilocvii (1932); Fragmentarium (1939); Ifigenia (1939) dramă în trei acte şi cinci tablouri cu premiera în sala „Comedia” a Teatrului Naţional din Capitală în 12 Februarie 1941; Mitul reintegrării (1942); Traite d’histoire des religions (1949); Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase (1951); Images et symboles (1952); Das Herlige un das Profane (1957); Birth and Rebirth (1958); Nuvele, Madrid (1963), From Primitives to Zen (1967); Religions australiennes (1972); Histoire des croyances et des idees religieuses I-III (1976-1983); Mircea Eliade/ Ioan P. Couliano, Dictionnaire des Religions, Editions Plon-1990.

Ioan Petru Culianu care a colaborat timp de patru luni, în 1975 cu Mircea Eliade ca cercetător postdoctoral la Divinity School, Uniersitatea Chicago, i-a dedicat o monografie în anul 1977, prezentând o listă mai vastă a Operei savantului, astfel:

a) Operele lui Eliade

Alchimia asiatică; Cosmologie şi alchimie babiloniană; Mitul reintegrării; Comentarii la legenda Meşterului Manole; Insula lui Euthanasius; Amintiri I. Mansarda; Le Yoga. Immortalite et liberte; Techniques du Yoga; Traite d’histoire des religions; Le Mythe de l’eternel retour; Le Chamanisme et les techniques archaiques de l’extase; Images et symboles; Forgerons et alchimistes; Mythes, reves et mysteres; Naissances mystiques; Patanjali et le yoga; Mephistopheles et l’Androgyne; Aspects du mythe; Le Sacre et le profane; De la Zamolxis a Gengis-Khan; La Nostalgie des origines; Religions australiennes; Fragments d’un journal (I); Occultism, Witchcraft, and Cultural Fashions; Histoire des croyances et des idees religieuses; Myths, Rites, Symbols; From Primitives to Zen.

b) Lucrări despre Eliade

Altele în afara celor 500 de lucrări omagiale: Dialectic Altizer, M. E. and the Dialectic of the Sacred; Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, Cittadella Editrice, Assisi, 1978, la care se adaugă cu cinste şi venerarea adusă de Petre Ţuţea în, Mircea Eliade, ed. îngrijită de Tudor B. Munteanu, Cluj-Napoca, Eikon-2007.

Profetism Românesc al lui Mircea Eliade care îmbrăţişează în cele două volume: Itinerariu spiritual * Scrisori către un provincial *Destinul culturii româneşti şi România în eternitate sunt o împletire de idei geniale, presărate ca nişte safire strălucitoare pe broderia regală a unor eseuri fascinante. Cele două volume de Profetism Românesc sunt elaborate astfel: în primul volum au fost adunate primele două părţi din Cuvîntul, revistă de prestigiu a generaţiei de aur, condusă de filosoful gîndirist Nae Ionescu, Itinerariu spiritual şi Scrisori către un provincial, apărute între 1927-1928, iar partea a III-a Destinul culturii româneşti este o chintesenţă a gândirii sale răsfrântă pe aripile unui sfert de veac, prin care generaţia sa îşi asuma viitorul de aur al culturii române, luptând cu patima patriotică, cu flacăra spiritului, cu focul credinţei, cu jarul jertfei lor împotriva Cosmosului şi Timpului pentru a rezidi TOTUL.

„Totul pentru împlinirea personalităţii lor!/ Totul pentru aşezarea României în eternitate! Şi într-adevăr au dat totul! În 1953, când Marea Generaţie era decimată – cu program, planificat, satanic – Magul ei – cum l-a numit încă de tânăr Victor Stroe – ştia, cu siguranţă şi seninătate, că orice s-ar întâmpla şi oricât de mari vor fi încercările la care poporul său va fi supus, El nu va mai putea fi scos de pe orbita pe care „tânăra generaţie” – a lor – reuşise să-l aşeze. Aceasta, pentru că orbita poporului şi culturii româneşti a fost şi este însăşi orbita Europei. Mircea Eliade este cel dintîi care a cunoscut acest adevăr!” (Precizări cu privire la Ediţia de Faţă,/ Mircea Eliade, Profetism Românesc, Vol. 1, p. 157)

Menirea Profetului creştin ortodox, dacoromân dincolo de nemărginita sa iubire întru Dumnezeu şi nemăsurata dragoste pentru Neamul său, trebuie să împlinească Destinul poporului său descifrându-i viitorul naţiei, dându-i prin slujirea, jertfa şi iubirea sa infinită un sens mesianic, consubstanţial cu Voinţa Mântuitorului Hristos.

Neamul nostru a fost ales şi hărăzit de Dumnezeu dintru început cu geniul profetic, a cărui dimensiune spiritual-religioasă a rămas neîntreruptă de-a lungul timpului milenar prin şirul de Profeţi Aleşi ai diverselor naturi de creaţie-slujire-jertfire-iubire, privind o reîntrupare a omului ca Om, o renaştere a creştinului ca mistic ortodox.

„Profetismul lui Mircea Eliade a implicat, de la început, acest mesaj, şi este secretul gloriei lui mondiale. Nu istoricul religiilor, nu savantul, nu exegetul mitului omenirii a fascinat pe contemporani, ci profetul Eliade, păşit din „pustiul” ţării natale pe scena mondială o dată cu cea mai teribilă catastrofă ce-i lovise neamul. În acel moment, profetismul românesc al lui Mircea Eliade se implică în destinul umanităţii întregi, aşa cum profetismul lui Cantemir devenise european în urma catastrofei din 1711… Dar în măsura în care suflul profetic al culturii româneşti, de la Cantemir-Eminescu-Iorga, se continuă în opera sa, profetismul mondial al lui Mircea Eliade este o prelungire a culturii române în universalitate.” (Dan Zamfirescu, Mircea Eliade – Profet al Neamului Românesc, în Mircea Eliade, Profetism Românesc, Vol.1, p. 7)

Să ne amintim că unul dintre cei mai mari PROFEŢI ai Neamului dacoromân Părintele ieromonah ARSENIE BOCA, după ce s-a împărtăşit din Universul Ortodox al Teologiei creştine, a survolat înălţimile Cosmologiei prin scrierile lui Rudolf Steiner şi cele ale compatriotului său Mircea Eliade, pe care şi-l aminteşte cu recunoştiinţă în autobiografia scrisă în vremea arestării sale în temniţele securităţii din Râmnicu Vâlcea. „…Aveam problema voinţei şi stăpânirea simţurilor. Mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare… Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Calcutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte din studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.” (Iovu Mihuţ, Copilăria Părintelui ARSENIE BOCA – Documentar. Ed. Icoana, Arad-2012, p. 11)

Părintele Profet ARSENIE BOCA avea harul înainte vederii, care conştientiza peste vreme sensul unei împliniri, miracolul unei întrupări, edificiul unei zidiri, ctitoria unei înnoiri spirituale, profeţia care îi era hărăzită lui Mircea Eliade spre a o împlini întru Destinul Neamului său urmând Calea mesianică a Profetului absolut IISUS HRISTOS.„Importanţa capitală a profetismului eliadesc decurge, pentru noi, din faptul că nimeni nu a ştiut mai bine ca el să întrevadă şansele pe care însăşi catastrofa istorică sub care se prăbuşise ţara şi cultura română le oferea poporului român şi spiritualităţii sale. În destinul altui popor ce transfigurase catastrofa în mesianism, el a ştiut să discearnă o cale de mîntuire şi înălţare a neamului său. În acel moment, profetismul românesc a păşit într-o nouă vîrstă, s-a plasat pe o nouă orbită, mondială. Geniul profetic al lui Mircea Eliade nu numai că a prevăzut un viitor devenit prezent, dar a şi contribuit esenţial la împlinirea profeţiei!” (Dan Zamfirescu…, p. 8)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Mircea ELIADE – Profet al Eternității” →

George ANCA: Dialectică advaitină – Rugăciuni în închisorile comuniste

Abstract

The paper belongs to the theme of religion in Romanian Communist prisons, and is intended as a contribution in literary socio-anthropology by gathering prayers composed by heart by great poets like Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, and unknown ones grown up out of repression and hope for freedom with God’s help. It comes in continuation to another mentioned presentation on a Hegel’s-Noica’s metaphorical dialectic triad (awakening, knout, lattice) and advaita (nondual) – kind of unification of repression and liberty through poetical transendency. The imprisonned-liberating prayers are taken tacitly as advaitin (nondual) creations of soul (atman) in union with god (brahman). See also our book Chaos, Prison and Exile to Mihai Eminescu, Aron Cotruş, Radu Gyr and Horia Stamatu.

Cuvinte cheie: închisoare, rugăciune, poezie, Iisus.

Subiectul meu, la cea de-a opta ediţie a sesiunii de comunicări “Ţara Bârsei” a fost Deşteptare şi cnută via Andrei Mureşanu, cu patru referinţe “familiare”: Andrei Mureşanu, Onisifor Ghibu, Victor Săhleanu, Alexandru Trifu. Am vrut să fiu hegelian, via Noica, şi să scot, pe lângă teză (deşteptarea), antiteză (cnuta) şi sinteza (până la urmă, gratia, din poemul Gratii de Victor Săhleanu:)

Între noi doi – gratii

şi nu ştim care dintre noi este înapoia lor.

Şi nu ştim dacă sunt gratii de cuşcă (cine e fiara?)

de colivie (cine are aripi?)

sau de închisoare (cine e temnicerul?)

Mai are sens să vorbim de “afară”?

Spaţiul acesta nu are decât înlăuntruri

dincolo este un alt dincoace

şi ni se pare numai – că putem ieşi

păşind între nori…

Intermezzo suprarelaist sub rafală postmodenistă (political-correctness). Gata adrenalina. Antrenează-te în treacăt, cu teamă de orice biped. Închisorile se regretă sub gardă schimbată. Rugile din puşcării – înviază sufletele noastre şi iartă-ne nouă greşelile dialectului. Lumea e altfel decât ţara noastră, noi nu mai avem voie să fim. End of everything. Din cât laur aş muri? Slobozia Veche. Olahus în Orăştie. Moise Vodă. Wind Symphony. Din ce m-am exclus pentru a mă salva (slăvi-părăsi-sabachtani)? N-o să piară iarba duşmană, mă recunoaşte. – din verde grâu pironul azurului pe frunze. Trei: deşteptarea, cnuta, cometa. Nondual(ă): gratia. De unde, dialect advait, dialectică advaitină, Noica povestind despre Hegel.

Din Rugă pentru pâine de Ştefan Vlădoianu:

Frângă-Ţi-se trupul, danie,

pentru om, pentru gânganie,

săturând şi foamea sfântului

şi pe-a lighioanelor pământului,

câinii şi măgarii şi plăvanii

şi boierii lumii şi golanii,

păsărelu-nvolburând stihiile

şi, slăvească-mi-Te, puşcăriile!

Am vorbit (sotto-voce?) despre poetul Ştefan Vlădoianu la lansarea cărţii-restituire Sângele lui Nessus sau într-o comunicare la Biblioteca Academiei. Întemniţat 22 de ani, şi-a “gândit” (a compus-o în gând) poezia la Aiud, în minele din Baia Sprie şi “Valea Nistru”, în izolarea de la Gherla. Ar fi fost, în argou, un avatar al lui Villon dacă nu i-ar fi fost destinat să transfigureze “la polul plus” represiunea şi moartea în puşcăriile comuniste, în tot alt pelerinaj imaginar, cu o dicţie şi muzicalitate de neexplicat.

Din Isus în celulă de Radu Gyr:

Unde eşti Doamne?… am urlat prin zăbrele.

Din lună venea fum de căţui.

M-am pipăit şi pe rănile mele

Am găsit urmele cuielor Lui.

Până la moarte, Constantin Bucescu a recitat fabulos, în cheie religioasă, dar şi de cult al martirilor întemniţaţi, versurile lui Gyr, împreună cu ale lui Crainic (îi ştia şi “proza”, eseurile), Voiculescu, Ciurunga, parcă spre a reelibera dintre zidurile puşcăriilor, sunetele nemuritoare circulate prin alfabet Morse şi învăţate în taină de fiecare deţinut.Cine mai recită acum acele rugăciuni pe viaţă şi pe moarte?

Din Rugăciune pentru pace de Nichifor Crainic:

Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse,

Şi dulceaţa celui sfâşiat de leu,

În arena morţii, Dumnezeul meu,

Fii şi răsăritul vieţii mele-apuse,

Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse!

Din Doamne de Vasile Voiculescu:

Singură moartea e o dincolo de fire

Prăpastie cu adânc de fericire.

Furtuna extazului mă va urca, poate,

Peste vămile şi stavilele toate,

Într-o pală de parfum, Doamne, până la Tine.

Dela Valmiki la Eminescu, marii poeţi transformă soka (durerea) în sloka (stanţă), melancolia în vers. Dar în puşcăriile comuniste din România secolului XX a izbucnit un filon poetic neverosimil, de explicaţie mistică, oarecum coral, sub un miracol al rugii ca expresivitate religioasă, narativă, mântuitoare, uneori cu nume, alteori semnate de stele (pseudonime ale deţinuţilor.) Sunt rugi-sonet, rugi-balade, rugi-bocete, antologabile, recitabile – Tudor Gheorghe a făcut-o muzical -, dintr-un anonimat al suferinţei într-o glorie a sacrificiului-vers-libertate.

Rugăciune de Grigore Zamfiroiu:

Ridică-te în pulbere de soare

La treptele de aur, în genunchi,

Şi du-i-Te cu mâinile mănunchi

Uşernică şi geamăt la picioare!

Că ne-a-ndoit istoria de trunchi,

Şi sufletele nu mai dau licoare,

Că biciuie blestemul şi ne doare

O canceră avană pe rărunchi…

Aceluia ce-Nalturile ştiu-L

(Şi forfota de-aicea… şi pustiul…)

Privirea Ta cu lacrimi o îndreaptă

Să-ndărăptezi mânia-i înţeleaptă –

Că ne-au adus căderile lăcată…

Şi graţie… şi beznă… – Preacurată!

Din Rugă de Emanoil Paraschivaş:

Venit-a vremea să-mi măsor şi fruntea.

Vroind să ştiu cât e de-adâncâ marea,

luai valu-n piept, purtat de lumânarea

negaţiei ce zilnic mi-a fost puntea.

Rugă de Fronea Rădulescu:

Deschide Doamne poarta minţii mele

Ca să cuprind tot ce e necuprins.

Dă-mi flacăra din focul Tău nestins

Să urc mai sus de cer, mai sus de stele.

Îngăduie ca sufletul meu prins

Din când în când de pasiuni rebele

Să fie dezlegat de orice rele

Şi-aprinde iar lumina-n ochiu-mi stins

Cuminecând fiinţa mea firavă

c-un singur strop din necuprinsa-Ţi slavă.

Purificat astfel, Te rog, Părinte,

Ascultă-mi cea din urmă rugăminte:

SPRE NEAMUL MEU ÎNTOARCE DOAMNE FAŢA

Continue reading „George ANCA: Dialectică advaitină – Rugăciuni în închisorile comuniste” →

Ileana VLĂDUȘEL: La pas prin amintiri

De acolo de unde sunt eu, cresc pe ramuri bucăți de cer, pacea coboară de la izlaz pe seară, din fântână bei nectar din muguri de primăvară.

Soarele, acolo unde am crescut, dormea noaptea între tufele de trandafiri, luna se strecura pe coșul de fum, ai spune că am crescut într-o carte de frații Grimm.

Dar ar fi greșit să crezi așa, eu am crescut lângă bunica mea, acolo în bătătura cu spumă din săpunul din leșie amestecată cu floarea de lămâiță și până am făcut vreo șase anișori am avut unchi care semănau cu niște frățiori, parcă eram eroii din poveste cu Prâslea cel Voinic, Cosânzeana și Harapul, în iesle dormeau mieii și uneori mă lăsa să dorm lângă ei bunica mea, înduioșată de ochii mei.

Si așa am început limba fiarelor s-o cunosc, câinii îmi cunoșteau și visul pe de rost, se săturaseră de mine, le mâncam zilele pe pâine, pisicile ziceau că sunt de-a lor, iar podul casei….ei bine, podul case era cufărul meu cu mistere, în el, am ascuns toate doinele prinse între filele inimii neatinse de iureșul vieții și între ele am pus praful de stele să nu-mi roadă timpul amintirile. În stele am ascuns creionul fermecat atunci când am mai crescut și am plecat să mă fac adult serios și îngândurat, la oraș.

Acolo de unde sunt eu, doarme uneori, când e prea obosit, Dumnezeu. Pe EL îl las, dar dacă te hotărăști să te duci pe acolo, să-l vizitezi, nu te deranja n-ai să reușești, frunzele de stejari și fagi s-au împletit cu cerul și vezi printre ele doar dacă ai drag de joacă și de povești , dacă nu, ar fi foarte bine să te ferești. Din lună, noaptea coboară soldați, încă mai știu cum să-i comand, gata de atac, dacă intrușii vor să-mi invadeze raiul cu stele prinse în fagi.

Dacă totuși ești curios închide ochii și imaginează-ți tot ce e mai frumos!

Dacă ai reușit o să înțelegi, dacă nu, nu are rost să te mai deplasezi, ești condamnat la o închisoare pe viață, fără zâmbet și fără culoare.

Oricum, de acolo de unde sunt eu, fericirea izvorăște dintr-un izvor, eu sunt binecuvântată pe viață să nu-mi plece copilăria din coastă, să nu se usuce ramul din mine, cel pe care rodesc toate jocurile din copilărie.

Nu e de vânzare, nu e de dat, îl port cu mine în suflet, cu tot cu podul vechi și cu soldații îmbrăcați în armurile țesute de păienjenii paji.

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: La pas prin amintiri” →

Ionuţ Caragea, premiul MOMPEZAT pentru poezie

Dragi prieteni, cu mare bucurie în suflet vă anunţ că am câştigat în Franţa premiul pentru poezie MOMPEZAT 2019, oferit de Societatea Poeţilor Francezi (Société des Poètes Français). Volumul meu premiat se numeşte “J’habite la maison aux fenêtres fermées” şi a fost publicat în 2019 la editura Stellamaris din Brest, Franţa (https://editionsstellamaris.blogspot.com/2019/09/jhabite-la-maison-aux-fenetres-fermees.html). Dintre cele 5 volume care mi-au fost publicate în Franţa, acesta este primul în care sunt autorul unic al poemelor traduse sau scrise direct în franceză. Tehnoredactorul cărţii şi director al editurii Stellamaris : Michel Chevalier. Lectori şi corectori: Amalia Achard şi Marine Rose (ambele din Franţa). Coperta: Jacqueline Barkla (Australia).

Premiul MOMPEZAT este al doilea premiu important pe care îl câştig în Franţa. Anul trecut am câştigat premiul Francois-Victor Hugo, oferit tot de Societatea Poeţilor Francezi, volumul premiat fiind „Mon amour abyssal”, ed. Stellamaris, Brest, 2018 (traducere de Amalia Achard).

Societatea Poeţilor Francezi (http://www.societedespoetesfrancais.eu/) a fost înfiinţată în anul 1902 de José-Maria de Heredia, Sully Prudhomme (primul câştigător al premiului Nobel pentru literatură) şi Léon Dierx, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la naşterea lui Victor Hugo. Este cea mai veche şi cea mai prestigioasă societate de poezie din Franţa (v. Wikipedia).

Le mulţumesc tuturor celor care mă apreciază şi mă citesc, le mulţumesc criticilor şi scriitorilor care mi-au dat credit, le mulţumesc prietenilor şi membrilor familiei mele pentru susţinere. Pentru mine, premiul MOMPEZAT are o semnificaţie aparte. Roger Georges Mompezat este un personaj important al istoriei franceze, un membru activ al Rezistenţei din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Face parte din genul de oameni care mă inspiră în viaţă şi, mai ales, în activităţile literare.

Premiul MOMPEZAT va fi decernat pe 3 aprilie la Paris (Studio Raspail), atunci când va avea loc proclamarea oficială a palmaresului. Premierea sa va desfăşura în prezenţa Comitetului Societăţii Poeţilor Francezi, a membrilor săi de onoare şi a celorlalţi câştigători.

De menţionat că pe lista câştigătorilor se mai află şi scriitoarea Sonia Elvireanu, pe care o felicit din toată inima!

Cu drag,

Ionuţ Caragea

25 ianuarie 2020,

Oradea

Prof.univ.dr.Cristina DUMITRESCU: A apărut romanul “Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste“

După câțiva ani de cercetări prin arhive, documente, mărturii și manuscrise, așa cum mărturisea recent într-un interviu, scriitorul Al.Florin Țene a scos la lumina tiparului romanul “Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste“, apărut la Editura Cartea Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020.

Așa cum se specifică pe ultima copertă: “Al.Florin Țene este un scriitor polivalent. A publicat 84 de cărți de poezie, romane, critică literară și eseu. Este cunoscut și ca promotor cultural, ctitor de reviste și cenacluri, fiind președintele național al Ligii Scriitorilor Români.Din seria cărților “între realitate și poveste“ autorul a mai publicat romane despre viața scriitorilor Gib I.Mihăescu, Ion Minulescu și Alexandru Macedonski. Cărțile lui Al.Florin Țene au fost în atenția a numeroase personalități din țară și străinătate care au scris elogios în presă și în diferite volume despre acestea. Pentru îndelungata activitate în slujba limbii și culturii române, autorul romanului”Întoarcerea din cruciadă-viața scriitorului Radu Gyr între realitate și poveste “ a fost distins cu diferite Diplome și Medalii oferite de numeroase foruri culturale din țară și străinătate”.

Eu a-și mai adăuga că volumele scriitorului clujean se află în multe biblioteci din SUA, Franța și în alte țări unde se află mari comunități de români.

Romanul despre Radu Gyr de Al.Florin Țene, membru UZPR, ne descoperă un scriitor talentat, dotat cu talentul istoricului literar ce cu acribie a studiat arhive , manuscrise și cărți, cu ajutorul cărora a dat viață personajelor sale atât prin adevărul istoric, dar și prin imaginație.Astfel, conturându-se un personaj viu, real ce-l atrage pe cititor în aventura vieții lui Radu Gyr.

–––––––––––

Prof.univ.dr.Cristina DUMITRESCU

Hedi S. SIMON: Ziua Holocaustului după 75 de ani

În următoarele zile se vor întălni la Ierusalim conducătorii lumii raționale, cele mai mari personalități din țările Europei, dar și ale altor continente, care cu 75 de ani în urmă au luat parte, sau au contribuit într-o măsură mai mare sau doar tangențială, la evenimentul cel mai sângeros cunoscut în istoria omenirii în ultimile veacuri. A avut loc un colaps în existența omenirii, care nu poate fi șters din memoria niciunui popor, cu atât mai mult al acelora care au suferit cel mai mult.În primul rând poporul evreu, care a pierdut 6 milioane de oameni într-un mod inuman, criminal și umilitor.

Au avut desigur pierderi umane uriașe și toate țările beligerante în războiul acela dement, necontrolat de nicio lege internațională de protejare a civililor. A suferit și poporul rus, polonez, englez, american și prin reflecție toți ceilalți trăitori ai acelor vremuri. Spre deosebire de evrei însă, acele popoare au fost niște forțe naționale care au luptat pentru a se apăra cu arma în mână, având posibilitatea să răspundă la violența nazistă cu violența legitimă de a se apăra. De aceea au și învins, dar după cinci ani de măceluri care au lăsat lumea scăldată în valuri de sânge.

Evreii în schimb, răspândiți peste tot și fără a avea cea mai mică șansă de a se apăra singuri,nu au fost sprijiniți de nimeni, nu au primit nicăieri un adăpost; amintim în acest sens doar exemplul acelui vapor încărcat cu evrei europeni care fugeau de viitorul sumbru al amenințării natzise în căutarea unui port care să-i primească.Dar niciunul nu s-a deschis pentru ei, iar în final ambarcațiunea s-a întors în Europa „în brațele morții” –„Nimeni nu ne vrea!” a spus Bashevis Singer prin gura unui personaj. „Nimeni nu-i vrea!”, au jubilat fanaticii lui Hitler, justificând astfel găselnița lor despre „soluția finală” și au concretizat-o construind cuptoare la Auschwitz. Acolo unde au ars în cuptoare milioane de ființe umane neajutorate, distruse fizic și moral. Ceea ce nu înseamnă că evreii nu au făcut încercări de a lupta pentru viața lor. Să nu uităm revolta evreilor din ghetto-ul warșovian, lupta lor disperată și lipsită de speranță deoarece echilibrul de forțe era prea evident în defavoarea lor. Dar au luptat cu demnitate, precum au luptat și Maccabeii pe muntele Mitzada cu mii de ani în urmă, murind cu fruntea sus și cu șira spinării la verticală.

Tocmai aici s-a creat controversa dintre israeleni, cetățeni ai unui Stat liber, cu ostași demni în Armata lor națională, cu cele scrise de către doamna Hanna Arendt z.l., o filozofă evreică originară din Germania cu studii la Universitatea de la Heidelberg, sprijinitoare a Israelului. Doamna,a participat la procesul lui Eichmann la Ierusalim, ca după aceea să scrie, impresionată profund, o carte în care punea multe întrebări despre „Cum a fost posibil?”. Adică, cum s-a întâmplat așa o grozăvie în Germania ei civilizată și cultă, dar mai ales, cum s-au lăsat evreii măcelăriți fără a se opune, mergând la moarte „nedemn” și cu fruntea plecată. Cu tot respectul față de această doamnă, mă asociez părerii israelenilor, spunând că a greșit, deși doar din necunoașterea situației reale.

Am asistat aseară la o convorbire dintre reporterul T.V. dl. Amnon Levy cu o supraviețuitare a Holocaustului, d-na Hanna Kohen, discuție care mi-a încălzit sufletul. Am înțeles că ei erau vechi cunoștințe. Reporterul îi amintește interlocutoarei sale cum a sunat-o cu mulți ani în urmă tocmai din Auschwitz, unde plecase împreună cu soția sa cu prilejul unei comemorări. A întrebat-o dacă își dorește ceva anume ca amintire din Polonia, sau să transmită ceva din partea ei. D-na Hanna Kohen, eliberată din lagăr la vârsta de 16 ani, a trăit tot restul vieții împreună cu noua ei familie în Israel, deci a depășit vârsta de 90 de ani, rămănând tot tânără, inteligentă și spontană. Când a auzit întrebarea lui Amnon Levy a zâmbit cu multe înțelesuri. După o scurtă pauză i-a răspuns: „Nu trebuie să-mi aduceți nimic… dar dacă vreți să le transmiteți ceva din partea mea, este destul să le spuneți «Eu trăiesc! Mai trăiesc…!»”. Dar nu numai ea, ci copiii ei, nepoții și strănepoții vor continua să trăiască pe aceste locuri, fiindcă suntem un neam de învingători. Învingem istoria cu toate petele ei negre.

De astăzi au început să aterizeze pe aeroportul „Ben Gurion” din Tel-Aviv avioanele guvernamentale venite din toate colțurile lumii. Vor fi oaspeții noștri: monarhi, președinți și prim miniștri de pretutundeni. Vor vizita țara noastră frumoasă, micul Paradis care a înflorit în numai 75 de ani în ciuda dușmăniei care ne înconjoară. Vor vizita Ierusalimul – orașul etern -, dar în special vor vizita muzeul Holocaustului „Yad VaȘem”! Acolo trebuie să vadă Continue reading „Hedi S. SIMON: Ziua Holocaustului după 75 de ani” →

Al. Florin ŢENE: Visul alb

Câinele, singurul prieten care-i mai rămăsese, îl lingea pe față cu un devotament rar întâlnit. Nenea Călin, așa cum îl strigau mai toți copiii din cartier, se ghemuise sub un teanc de cartoane acoperite cu o folie din plastic în gheena de gunoi care răspândea un miros pătrunzător de varză acră. ”Ce miros plăcut de sarmale “, își zise în gând, trăgând peste cap cartonul să nu-l ningă. Patrocle se întinse lângă el, băgându-și botul sub labele din față, veghind cu ochii întredeschiși.

De câteva zile cerul își revărsa sacul cu fulgi mari de zăpadă peste oraș. Se înnoptase și lumina lampadarului din apropiere prelungea umbrele copacilor până în colțul unde își făcuseră adăpost cei doi.

Câinele ciuli urechile la auzul pașilor care se apropiau. Un bărbat venea spre gheenă aruncând punga cu gunoi în pubelă.

-Iarăși v-ați aciuiat pe aci !? Mama voastră de derbedei!

Nu îi răspunse nimeni. Doar Patrocle mârâi. Umbra omului dispăru, iar pașii afundați în zăpadă se îndepărtară până nu se mai auziră.

-Lasă-l în pace! Culcă-te lângă mine să ne încălzim.

Câinele se întinse în spatele lui, cât era de lung. Simțea căldura prietenului și nu-i mai păsa de fulgii mari ce se așterneau peste ei. Simțea o siguranță știind că Patrocle veghează. O moleșeală plăcută îl cuprinse ca un vis frumos.

“- Și acum, dragi iubitori de poezie, invităm în scenă pe marele poet Călin Matei…, Oamenii aplaudară cu entuziasm. Distinse Poet vă rugăm să ne citiți câteva poezii din volumele dumneavoastră.“

Ne-a Călin adăpostit sub cartoanele umezite, încă, mai auzea aplauzele furtunoase ale spectatorilor.

“- Dragii mei cititori, mă bucur că ați venit în număr atât de mare la întâlnirea cu Poezia. Așa cum Blaga spunea, în unul din eseurile sale, că: “Poetul este un donator de sânge la spitalul cuvintelor “, eu nu fac altceva decât să aduc lumină în conștiința mea care se comportă, de multe ori, ca și cum ar avea un tratat de alianță cu adversarii mei. În acest context eu am făcut din Poezie o armă, din succesul meu o înfrângere și din bucurie o suferință… Și acum dați-mi voie să vă citesc câteva poezii din volumul, de curând apărut, intitulat “Germinația cuvântului de sub zăpadă“.

Nu își mai aducea aminte ce poeme a citit, dar niciodată nu are să uite poezia “Poetul “, pe care a spus-o pe de rost și pe care acum o murmura cu buzele arse de frig în urechile câinelui:

Poetul

S-a întors poetul în satul natal

Cu toate păsările lui zburătoare

Același râu îi aduce la mal

Amintiri din clipe arzătoare.

S-a întors poetul pe strada copilăriei

Și e o altă adresă pe casa lui

Bronzul toamnei sună în frunza viei

Și galbenul scrisorilor a trecut în gutui.

…Ceața timpului, val după val,

peste nuci încet se lasă,

prin inimile oamenilor din satul natal

trece poetul, amintire, spre casă…

„- Domnule Călin Matei, vă mulțumim pentru faptul că ați răspuns la solicitarea noastră. Vă mulțumim în numele conducerii Bibliotecii din Zătreni și al cititorilor noștri. Vă rugăm să mai veniți în mijlocul nostru.

-Dacă mă invitați, am să vin cu mare plăcere.”

Ningea intens și cartoanele se înmuiaseră de tot. Mirosul de varză acră parcă dispăruse, sau se obișnuise de mai bine de doi ani cu el. Chiar îi plăcea. Îi aducea aminte de Mioara când îi gătea varză călită cu cârnații aduși de la țară, de la socri. „Ce vremuri! Toate sfintele sărbători le petreceam acolo, în Zătreni, la socri. Dar…, toate s-au dus. Mioara, bibliotecara care m-a prezentat așa de frumos publicului, după doi ani de căsătorie, a plecat cu altul. Fără nici-o explicație. Socrii au murit și pe mine m-a luat valul…“

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Visul alb” →

Daniel IONIȚĂ: De ce Nicu Alifantis, de ce „Floarea soarelui”?

O meditație asupra poemului lui Nicu Alifantis și al motivelor includerii lui în colecția „Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poetry”

Nicu Alifantis – poetul

Opera poetică a Nicu Alifantis mă fascinează și mă intrigă în egală măsură. Am menționat în câteva ocazii publice (lansări de carte), părerea mea, că un la anume moment încă nedefinit cronologic, arta poetică a lui Alifantis va fi apreciată la fel de favorabil precum este apreciată muzica lui. Deși volumele lui de poezie sunt relativ răspândite comparativ cu ale altor poeți poate mult mai cunoscuți și recenzați, pentru critica literară Alifantis-poetul este aproape invizibil. O scuză foarte validă pentru această lipsă este uriașul con de umbră pe care Alifantis muzicianul – poate cel mai cunoscut și de succes solist, compozitor și om-orchestră din istoria muzicii românești – îl aruncă asupra orcărei alte activități și identități, fie că vorbim de Alifantis-compozitorul de muzică de teatru, sau Alifantis-poetul, în cazul de față.

Fără a avea vreo pretenție de critic literar (sunt doar poet, traducător, și deci probabil un consumator de poezie mai avizat), poezia lui Alifantis prezintă pentru mine un fascinant colaj, o intersecție existențială cu accente romantice. Dar, veți întreba, care poet nu atinge existențialul în opera lui? Sau romanticul? Aproape toți încearcă să o facă. Dar poetul adevărat posedă o anume nuanță unică în registrul vocii lui poetice, care-l separă de legiunile de poeți care pur și simplu mimează. Ceea ce-l deosebește pe Alifantis de „turmă”, este o expresie directă – dar nu directă în mod brutal, ci directă într-o manieră elegantă, nedisimulată, adesea cuplată cu o naivitate studiată, bine echilibrată, care prin ea însăși ne forțează să decidem ce anume este important. Aș putea zice că ne „trișează”, există un element de prestidigitație la Alifantis, voi reveni la asta. Expresia poetic-estetică mi se pare abilă și profundă, dar fermecătoare în acelaș timp.

De unde talentul poetic al lui Nicu Alifantis? O supoziție facilă ar fi aceea că Alifantis, în rolul lui de muzician-interpret, este un culegător atent de poezie din marii poeți români (de la Arghezi la Bacovia, Nichita Stănescu, Radu Stanca și mulți alții) și chiar din alte spații (Camoes, sau Apolinnaire, de exemplu) – aceasta pentru a-și împlini nevoia pentru texte muzicale. Conform acestei teorii, el s-ar fi „contaminat” de la aceștia, devenind, vezi Doamne, și el poet. Sigur, nici unul din noi nu trăim într-un vid unde tot ceea ce producem poate fi absolut original. Toți marii poeți, de la Shakespeare, la Hugo, Eminescu, Rilke, Esenin, Rimbaud, Emily Dickinson, Frost, Yeates, au avut și ei izvoarele lor de inspirație. Dar nu poți fi poet bun fără să ai talent nativ și să produci ceva original. Pentru mine, și pentru mulți alții care au început să-i aprecieze poemele, Nicu Alifantis este un poet adevărat. E o plăcere să-l citești pe Alifantis-poetul, după cum e o plăcere să-l asculți pe Alifantis-solistul.

„Floarea soarelui”

Juxtapunerea acestor două roluri ale artistului mă aduce la poemul „Floarea soarelui”, selectat pentru colecția bilingvă (română-engleză) Testament, a cărei ultima ofertă, „Testament – 400 de ani de poezie românească/400 Years of Romanian Poetry”, acoperă toată paleta istorică și stilistică a poeziei românești de la origini și până astăzi, cum ar fi descris George Călinescu – (de la baladele anonime precum „Miorița”, apoi Dosoftei, Văcărescu, etc. și finalzând cu unii poeți născuți chiar după 1990). Nicu Alifantis se găsește reprezentat alături nume contemporane precum Ioan Es Pop, Mircea Cărtărescu, Marta Petreu, Ileana Mălăncioiu, Lucian Vasilescu, Ana Blandiana, Daniel Bănulescu – și alții, considerați reprezentativi pentru ceea este valoros în poezia românească de azi.

Revenind pentru o clipă la Alifantis-muzicianul, mă intrigă faptul că el arareori cântă… Alifantis. Nu știu dacă face asta dintr-o o alegere strategică, sau din modestie. Nu sunt sigur care este motivul. Dar având privilegiul de cunaoște mai îndeaproape atât artistul cât și omul, aș paria pe varianta de strategie artistică. Știe el de ce o face…, cred…!!!

Oricare ar fi motivul, ca unul care-i savurează muzica, sunt fericit că a introdus în repertoriul lui, așa ca pe o rara avis, o melodie minunată pe versurile acestui poem al lui.

Primul, și poate cel mai important motiv, pentru alegerea poemului „Floarea soarelui” ca să fie tradus și prezent în „Testament…” este legat de filozifia acestei colecții – pe care colegii mei (Daniel Reynaud, Adriana Paul, Eva Foster, Rochelle Bews) și cu mine am adoptat-o și care trebuie să îndeplinească câteva condiții de bază:

a) poemele să fie semnificative din punct de vedere al materialului poetic
b) să reprezinte „vocea” poetului
c) – la fel de important – să „curgă” bine în treducerea engleză.

Adică ele trebuie să devină poeme de sinestătătoare în noua variantă. Cititorul de limbă engleză care nu poate face referință la originalul românesc, să poată trăi aceleaș emoții artistice pe care le trăiește cititorul român. Deci poemele trebuie să poată traversa cu bine această punte lungă, îngustă și alunecoasă, dintre două limbi, două culturi. Din toate aceste puncte de vedere, poemul „Floarea soarelui” nu a prezentat nici o dificultate în luarea deciziei de a fi inclus.

Vorbeam la început de nota poeziei lui Alifantis ca fiind directă, fără ocolișuri. Aceasă caracterisitcă apare chiar din primul vers. O paranteză aici… Toții mari scriitori (fie ei prozatori sau poeți), au capacitatea de a-și începe operele într-un mod direct, care te acaparează de la început, și nu-ți mai dă drumul până nu termini de citit opera respectivă. Exemple pot fi multe, dar îmi vin în minte Kafka („Intr-o dimineață Gregor Samsa se trezește din vis în patul lui, trasfrormat într-o insectă gigantică” – Metamorfoza), Eminescu („Nu credeam să-nvăț a muri vreodată…” – Odă în metru antic), Jane Austen („Este un fapt bine stabilit că orice bărbat necăsătorit care are o situație materială bună, este în căutarea unei neveste…” – Mândrie și Prejudecată), sau Charles Dickens (”Erau cele mai bune vremuri, erau cele mai rele vremuri” – Povestea a două orașe). Ei bine Alifants, în ”Floarea soarelui” face la fel – ne apucă de inimă, ne strânge și nu ne mai dă drumul: „Ne moare dragostea,/ Iubito-n nopți târzii/ Și bate vântul de ne strică urma… ”

Dramatismul e mascat mai degrabă de o reflecție meditativă, dar asta nu-l face mai puțin tragic, urgent! Am menționat elementul de prestidigitație în poezia lui Alifantis. Nonșalanța expresiei disimulează de fapt tragedia situaței. Dragostea MOARE! Și asta obligă pe cititor să acorde de la început poemului întreaga energie emoțională! Provoc pe orice iubitor de poezie să declare cu martori că – după ce a apucat să citească acest început sfâșietor de dramatic, de direct și de urgent – s-ar mai putea opri ca să nu îl soabră dintr-o înghițitură până la capăt!

Sigur, ca la orice mare poem, calitatea poetică la „Floarea soarelui” continua până la final. Voi da mai jos doar câteva exemple, care demostrează ceea ce este unic – singular – excepțional în acest poem, cel puțin în opinia acestui cititor: Continue reading „Daniel IONIȚĂ: De ce Nicu Alifantis, de ce „Floarea soarelui”?” →

George ANCA: Inaugurarea Școlii de Indianistică

Marţi 27 aprilie 2010, la Centrul pentru Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională

Str. J.L. Calderon nr.39, Bucureşti, în cadrul Salonului cultural „Colocviie de marţi”, cu tema „Indianişti români de ieri şi de azi”, a fost inaugurată Şcoala de Indianistică din România. Sintagma circulă de mai mulţi ani, în legătură cu existenţa Asociaţiei Culturale Româno-Indiene (RICA). Amfitionul întâlnirii a fost George Anca, preşedinte RICA, oaspeţi din partea Ambasadei Indiei: Nandkishore Pamwar, secretar II şi Manohar Lal, ataşat cultural.

Au prezentat intervenţii membrii fondatori: George Anca: Recunoaşterea Sakuntalei în Carpaţi; Laurenţiu Theban, Sabina Popârlan: Secţia Hindi a Universităţii Bucureşti, la 40 de ani; Elena Liliana Popescu: Sri Ramana în România; Vasile Andru: Ashram; Mihai Stan: Jainismul în România; Mihaela Gligor: Tradiţia argumentativă în India; Dan Ţop: Receptarea dreptului indian în România; Florina Dobre-Brat: Bharthrihari în România; Florinel Agafiţei: Pionieri, clasici, urmaşi; Doina Boriceanu: Tărâmul Dintre Lumi; Maria Daniela-Pomohaci: Sistemul de caste Au fost lansate cărţi de indianistică publicate de editurile Biblitheca, Oscar Print, Limes, Independent Film. Muzicianul Victor Beliciu, conducătorul formaţiei Turya classical s-a alăturat menbrilor fondatori şi în numele altor artişti. Sperăm să avem un volum de proceedings, măcar pe net.

În pregătirea deschiderii Şcolii de Indianistică, am adresat întrebarea: ce reprezintă pentru Dumneavoastră indianistica/indologia românească? Iată câteva răspunsuri.

Veronica Anghelescu :

Singura modalitate de a mă apropia şi de a înţelege textele sacre ale unei mari culturi.

Crina Bocşan :

Raspuns laconic : necesitatea recunoasterii apropierii, similitudinii intre culturi (in stadii diferite).

Florinel Agafiţei:

În primul rând, efortul, mai mult individual, al multor personalităţi aparţinând arealului spiritual românesc, de apropiere, percepere, înţelegere a culturii şi civilizaţiei caracteristice subcontinentului indian, efort derulat de-a lungul întregii perioade moderne şi contemporane, mai ales; apoi, în acelaşi plan de coordonare, confluenţa manifestată între culturile română şi indiană, în general, şi influenţa prezentă în planul creaţiilor individuale aparţinând tuturor acelor artişti, prozatori, poeţi, sculptori etc., care au sorbit din izvoarele, adeseori nealterate, ale culturii indiene, aşa încât să rezulte, la un moment dat, opere despre care să vorbească întreaga umanitate – vezi, cu deosebire, anumite creaţii ale lui Brâncuşi, de pildă, Eminescu sau ale savantului Mircea Eliade, doar pentru a da câteva exemple.

Travaliul personal, de cele mai multe ori, a însemnat, încă de la începuturile cunoaşterii reale şi profunde, sistematizate, a culturii indiene – începuturi plasate de noi, în veacul al XIX-lea – şi încercarea de creare a unei şcoli de indianistică, dacă stăm să ne gândim la influenţele avute de Haşdeu asupra lui C. Georgian, L.Şăineanu şi, mai ales, T.Iordănescu, de nu cumva şi Simenschy, mai târziu, în acest sens. Modelul se va perpetua în timp, iar numele mari apărute în acest areal în anii interbelici, dar şi postbelici, confirmă ipoteza…

Neîndoios, interesul constant pentru filosofia şi literatura indiană a influenţat cultura noastră, încă de la apariţia în spaţiul românesc a variantei creştine a vieţii lui Buddha.

Mai presus de toate, însă, consider că se află, de fiecare dată, în această ecuaţie a confluenţei şi influenţei, deopotrivă, exemplele înaintaşilor care au favorizat apariţia discipolilor, discipoli care au întrecut, adeseori, pe magiştrii lor, ajungând să fie apreciaţi la nivel mondial, nu de puţine ori chiar în India, la ea acasă, pentru creaţiile personale izvorâte din raportarea la lumea hindusă, cu tot ce incumbă aceasta; şi mă gândesc, aici, deocamdată, doar la medicul Sergiu Al-George – autodidact, când vine vorba de India, sanskrită şi filosofie indiană – cât şi la alţi doi medici indianişti, la fel de renumiţi, poate, A.Roşu şi Sergiu Emil Demetrian.

Deşi accidentele istoriei nu ne-au permis să avem o şcoală de indianistică, precum cea germană sau franceză, deşi contextul nostru diferit de dezvoltare a impus, adeseori, piedici serioase activităţii indianiştilor români – mă gândesc, de pildă, la Vlad Bănăţeanu, Aram Frenkian ori mai sus amintitul Sergiu Al-George, dar şi la alţii, care au fost nevoiţi să plece din România, alungaţi fiind de regimul comunist, vezi, cazul soţilor Anton şi L.Zigmund Cerbu ! – totuşi, pasiunea pentru India a continuat să supravieţuiască, fie şi în condiţiile regimului concentraţionar de extremă stânga, aşa cum a fost cel comunist, de la noi, fie dincolo de graniţele ţării.

Faptul acesta, adăugat celorlalte, spune foarte multe despre legăturile noastre directe, spirituale, cu spaţiul hindus; şi dacă ne mai gândim la Eliade, care afirma, odată ajuns pe tărâmul bătrânei Indii, în anii interbelici, că acolo a simţit profunda legătură cu neamul din care se trăgea, cu protoistoria caracteristică spaţiului carpato-danubiano-pontic (mai precis, în inima verde a Bengalului) pricepem şi mai bine care este importanţa raporturilor româno-indiene în timp, pe de o parte, cât şi a apariţiei indianiştilor, în ultimele secole – la noi – pe de altă parte.

Prezentul postdecembrist consemnează, nu reluarea, ci continuarea mai nuanţată a legăturilor cu spiritualitatea indiană, căci destui savanţi tineri au apărut şi s-au manifestat în arealul spiritual ce leagă România de India şi invers, semnele arătând că eforturile contemporane sunt în direcţia firească, bună, născătoare de noi valori menite a întregi pantheonul spiritual al omenirii.

Indologia românească, fie că s-a manifestat individual, fie că încearcă să se constituie într-o posibilă şcoală – o şcoală despre care Occidentul ar putea vorbi cândva, aşa cum la noi se vorbeşte de multă vreme despre cele apusene şi cum se încearcă a se întocmi la Bucureşti, mai cu seamă, în deceniile scurse de la revoluţie încoace – înseamnă, în fapt, un alt spaţiu al manifestării noastre spirituale, ce incumbă interesul manifest al românilor pentru Orient, în general, India, în mod special, interes pornit, poate, şi dintr-un trecut străvechi, comun cândva, indo-european.

După cum s-a văzut, cel puţin până acum, acest interes n-a avut niciodată ca efect spiritual nefastul, ci dimpotrivă, îmbogăţirea ambelor civilizaţii şi culturi cu tot ce înseamnă şi presupune cunoaşterea reciprocă, respectiv creionarea imaginii unuia faţă de celălalt.

Cu cât cunoaşterea se aprofundează, cu atât mai mult ne vom înţelege mai corect propriile repere spirituale, cât şi pe ale celor cu care, fără îndoială, ne înrudim

Nicolae Georgescu:

Indianistica/indologia românească reprezintă pentru mine, pe scurt, regăsirea latinităţii noastre în indoeuropeană, alături de marile popoare care au adus pe lume instituţia istoriei.
Istorie a fost şi înainte de indo-europeni, egiptenii au trăit, de păildă, câteva mii de ani înaintea indoeuropenilor, dar nu s-a gândit nimeni s-o povesească în timp, ca Herodot, de la cauze la efecte, şi mai ales s-o cânte, ca Homer.

Indianistica la noi a mai însemnat regăsirea atâtor şi atâtor cuvinte, mituri, stări de spirit, chiar obiceiuri, mentalităţi. Şi noi, valahii, jurăm pe Olt – aşa cum indienii jură pe Bengali, de pildă.

Petru Costinescu:

Indianistica, indologia ?

Ce inseamna pentru mine ?

Ceea ce am citit din Lucian Blaga (Trilogia Valorii), Mircea Eliade, George Anca.

Si ce am invatat despre inventiile indiene, marcile indiene si design-ul indian.

Si filmele indiene pe care le-am vazut.

Si prajiturile indiene din Romania.INDIÁNĂ1, indiene, s.f. Prăjitură umplută cu frișcă și acoperită cu glazură de ciocolată. [Pr.: –di-a-] – Cf. germ. Indianer [krapfen]. Sursa: DEX ’98

Si tesaturile de bumbac indiene.

INDIÁN1 s.n. Țesătură de bumbac subțire și fină, albită, vopsită sau imprimată, din care se confecționează obiecte de lenjerie. [Pr.: -di-an. – Var.: indiánă s.f.] – Din fr. indienne.
Sursa: DEX ’98

SARÍ s.n. Îmbrăcăminte femeiască indiană, lungă și amplă, care acoperă un umăr și lasă dezgolit pe celălalt. [< fr., it., engl. sari < cuv. Indian].

Florina Dobre-Brat:

Nu cred ca Bhartrihari intereseaza prea multa lume, si nici Panini si nici filosofia limbajului. Poate ca e mai bine sa abordati un subiect general si fiecare sa poata aduce propria contributie, dupa preocupari si studii.

Cine mai este invitat dintre indianisti? Suntem atat de putini…si atat de imprastiati….care pe unde am apucat si apucam!

/…./Bhartrhari va fi cu siguranta…10-15 minute…nu mai mult.

E ceea ce stiu mai bine. Ma voi gandi la cum sa-l abordez.

/…/Incerc sa vin martea viitoare cu un text despre Sergiu Al-George si Panini.

Mircea Handoca:
Preocuparile mele eliadesti m-au apropiat de indianistica la inceputul deceniului al 8 lea, cand am publicat un articol valorificand afinitatile elective dintre India si Mircea Eliade, desigur, o incercare de amator, nefamiliarizat cu semnificatia si profunzimea notiunilor si cunostintelor de indianistica.
Cartea lui Sergiu Al George <<Arhaic si universal>> aparuta in toamna anului 1981 mi-a dezvaluit noi taine ale prezentei „continentului” indian in constiints culturala romaneasca (Brancusi, Eminescu, Blaga Eliade)
O alta etapa in intelegerea indianismului romanesc l-a constituit pentru mine lectura monumentalei editii din Operele lui Eminescu. La cel de-al paisprezecelea tom am zabovit indelung. Aici se afla reprodus facsimilul a trei manuscrise eminesciene continand traducerea autografa a Gramaticii limbii sanscrite de Franz Bopp. Cele 220 de pagini talmacite in romaneste de poet sunt urmate de alte 70 ale glosarului comparativ, unde traducerilor germane ale autorului le sunt adaugate echivalentul in romana, note si adnotari ale lui Eminescu. CXomentariile Amithei Bhose, la obiect ne ofera cele mai competente si utile informatii si interpretari.
Indianistica romaneasca inseamna pentru mine si cele trei carti ale lui Mircea Itu, si volumele lui Vasile Andru si eseurile de indoeminescologie ale lui George Anca,eruditele studii ale lui Liviu Bordas, si recentul jurnal din India al Mihaelei Gligor, alaturat altor jurnale de calatorie, ce ne aduc aproape nu doar parfumul exotic al Indiei ,ci si cate ceva din sufletul „Indiei eterne”
Mircea Handoca

Julieta Rotaru:

Cred ca titlul comunicarii mele ar trebui sa fie altul „Un proiect international al noului Centru de Studii Eurasiatice si Afroasiatice”. Fiindca intr-un mesaj anterior ma intrebati pe cine am putea invita, eu cred ca cel mai portrivit ar fi dl. Gelu Voican Voiculescu. Este unul dintre cei mai profunzi guenonisti din Romania.

Abhijit-da va fi in Europa abia dupa 1 mai.

Delia Grigore :

Va multumesc mult ca ati participat la festivalul nostru prilejuit de celebrarea Zilei Internationale a Rromilor. Va multumesc si pentru aceasta invitatie la Colocviile de marti. Despre limba rromani si originea ei indiana ar putea vorbi mult mai bine decat mine dl. prof. univ. dr. Gheorghe Sarau (sarau_2006@yahoo.com, 0744.364.689), asadar va recomand sa-l invitati pe dumnealui, iar eu as putea vorbi despre mostenirea culturala a Indiei in cultura traditionala rromani.

Mihaela Gligor:

Gandhi a vorbit tare frumos azi… au venit si indienii convocati… au fost emotionati, saracii…

Continue reading „George ANCA: Inaugurarea Școlii de Indianistică” →