Prietenia, pilonul rezistent al vieţii „Alături de un prieten adevărat este cu neputinţă să ajungi la deznădejde.” – Honore de Balzac Mi-aduc aminte de oamenii dragi mie, prieteni care deşi au fost departe fizic, mi-au fost aproape sufleteşte. Ei au fost ca nişte păsărele ce şi-au făcut cuib în sufletul meu. Și chiar dacă au ,,zburat” spre alte zări, au lăsat urme adânci… Dar, de fapt, ce este prietenia?
Prietenia înseamnă două inimi care bat în acelaşi ritm şi cântă amândouă pe notele iubirii. Prieten e acela care îţi cunoaşte povestea, îţi înţelege trecutul şi te ascultă fără să te judece. Când eşti istovit şi nu mai poţi înainta, el îţi dă din energia sa. Un prieten adevărat îţi ştie gustul lacrimilor şi surâsul inimii. Plânge cu tine, râde cu tine şi împarte cu tine, nu doar clipele de azi şi pe cele de mâine. Atunci când greşeşti prietenul adevărat cu blândeţe te ceartă şi întotdeauna te iartă. Uneori nu e nevoie de cuvinte pentru a atinge inima unui prieten. Putem deschide uşa sufletului său cu o simplă privire scăldată de razele suave ale dragostei. Prietenii sunt două soluri diferite, udate de aceleaşi ploi. Un prieten/ o prietenă este un înger ce te acoperă cu aripile încrederii şi te luminează cu candela speranţei. O astfel de prietenă, supranumită Poeta cu Suflet de Înger, avea să apară în calea mea. În viaţă avem parte de întâlniri emoţionante care nu sunt întâmplătoare. Ele ne încarcă sufleteşte. Am învăţat că orice om care apare în drumul nostru are un rol bine determinat în misiunea şi viaţa
noastră. Un astfel de om a fost poeta și jurnalista Mariana Gurza, care mi- a întins mâna ,,prieteniei” și mi-a oferit posibilitatea de a fi redactor al
revistei „Logos și Agape”.
Deși timpul nu ne-a oferit ocazia să ne cunoaștem foarte bine, din puținele conversații în mediul online am înțeles ce fel de om e Mariana – un Om ce cunoaşte fericirea de a dărui, de a iubi şi care reflectă multă lumină și optimism. Ea vibra prin toți porii ei sensibilitate, altruism, delicatețe sufletească, fiind un autentic promotor al frumosului. Consider că Mariana Gurza a avut același crez ca și mine. A crezut în oameni, în Dumnezeu, în bine, în iubire, în poezie.
Crez Cred în alb, deși pe alocuri e și puțin de gri. În adânca noapte zăresc un strop de zi. Cred în Dumnezeu, pesemne și El crede-n mine, de m-a creat dintr-un gram de cer și tină. Cred în poezie, Demiurg de ,,feeling” ce mă ajută stelele dimineții să ating. Cred în iubire, vis ancestral, bucată de timp real-ireal, clipa ce (mă) scrie pe fibra inimii: Există și mâine! Există poeții pentru a pune un frumos epitet vieții! În încheierea acestui eseu, îi dedic Marianei Gurza poezia
,,Cei care nu mai sunt…”
Cei care azi nu mai sunt i-am cuprins în cuvânt, să nu moară niciodată, într-o poveste cu ,,a fost odată”.
Cei care azi nu mai sunt ascunși de-al eternității vânt, sărută petale de cer printre valuri de înalt mister și-mi lasă gust de infinit în toamna unui vis iubit. Pe o frunză strivită de dor îmi las sufletul călător și sper că lumina nu e ucisă de beznă când viața mai face o poznă. Cei care azi nu mai sunt trăiesc mereu în al meu gând.
Sensul vieții se risipește, motivul existenței dispare și e suportabil, nu ne speriem de drumurile fără obstacole, știind că ele nu duc nicăieri, trăind fără rațiuni precise. Atunci ajungem la un mod insolit de a analiza propria viață, iar uneori frica de viață o dedicăm unui destin pasiv, extins asupra unei generații. Aș dori să prezint acum un portret original, fără a căuta termeni de comparație, al unui om adevărat, care ne-a transmis emoții, într-o multitudine de culori și acesta este Mariana Gurza. Eliberată din lumea materială, lipsită de bucurii și de iubire, plină de violență, îngerii au dus-o spre inima mării și a cerului, în lumina cunoașterii și de aici spre un nou început, o nouă viață.
Am cunoscut-o pe Mariana Gurza, prin intermediul scriitorului Ioan Popoiu. Era director la revista „Logos și Agape”, pe care, cu multă generozitate, talent și multă înțelegere o conducea și prin ea promova literatura, oameni cu har, talentați. De la-nceput, s-a legat între noi o prietenie liniștită, loială, ca un singur glas, apreciind, cu o precizie aproape filosofică, scrisul meu, cărțile mele, pe care, ulterior mi le-a publicat, comentat, făcându-le cunoscute. Am simțit lângă mine un om bun, cunoscând măruntaiele scrisului, așa cum sunt uneori oamenii sau pâinea caldă, așa cum, blândă și superbă, poate fi natura. În revista, pe care cu cinste și dăruire o conducea, citeam opere, nume de valoare și noi, imagini și cuvinte episodice, pentru anumite momente, o povestire mereu deschisă vieții, o ultimă imagine, un ultim cuvânt, o succesiune veșnică a anotimpurilor și a generațiilor.
Am remarcat acea culoare vie a dreptății și valorii, cu o minte sclipitoare, pentru ca soarele să ne poată lumina, fără a i se acoperi razele de către norii cenușii, de sabia lașității din jur. Am descoperit noțiunea sublimului, acea fascinantă îmbinare diversă a spațiului cosmic, acel drum interminabil către o planetă fără nume. Simbolic vorbind, era ambiția de a atinge perfecțiunea, la un nivel înalt al dezvoltării și conștiinței spirituale. Neobosită, mereu optimistă, nu gândea că timpul se odihnește la un moment dat, că-și schimbă
culoarea, astfel reușind să deschidă poarta unei rezistențe într-un mister inexprimat, acea mângâiere cu suferința, mai mare decât multe secole. Încerca să găsească miracolul vindecării, aproape de divinitate dar și de știință, într-o fascinantă paletă a vieții și a întrebărilor existențiale. Parcă experimenta cum să supraviețuiască, să fie puternică în suflet și trup, prietenoasă, frumoasă, elegantă, blândă, să știe cui să ofere, fără a fi dezamăgită. Numele său a pătruns până departe, prin revistele cu care colabora și prin numele scriitorilor de elită din toată lumea. Nu vorbea mult despre trecut, nici despre viitor sau de drumurile tinereții, de orizontul așteptărilor; căuta o anumită cale, pe care a găsit-o în lumea de acolo, de sus. Cunoștea și-nțelegea minuțios problemele existențiale, realiste și pătrunzătoare. Avea mândrie, suflet mare, stil, naturalețe și curaj. Și pe aripa ușoară a unui pescăruș plutitor în jurul meu, îi dăruiesc recunoștință, cărțile mele, toată considerația, aprecierea și prețuirea.
Dragostea de oameni și-o manifesta fulgerător, prăbușindu-se peste viață, ca un uragan, care o supăra, o smulgea din ea, ca un cer de frunze
purtându-i lumina în abis, și niciodată nu era prea târziu să-nceapă să ne- ndrepte către direcția bună. Verticalitatea îi aducea rădăcini adânc înfipte
în pământ, ca unei grădini veșnice, înaltă și-ndrăzneață, plină de binecuvântare, din care va răsări timp. Poemele sale sensibile, pline de talent și experiențe existențiale, înnoitoare – vor călători în universuri, căutându-și confirmarea poetică, departe de crunta și grotesca realitate. Devenim oameni în măsura în care îi iubim pe ceilalți, să ne-nălțăm ca plutele peste ape, ieșind curați din întuneric, din toate judecățile și veacurile. Astăzi îi voi trimite Marianei Gurza, un zâmbet însorit, un buchet de ghiocei și viorele, prin mesagerul primăverii răsărit din judecata luminii. Acum trăiește în liniște și se roagă pentru sănătatea și pacea lumii și a pământului, în spirit liber, zâmbind, în sfere înalte… în acel soi de bucurie întemeiată sau din convingerea de a fi lăudată pe pământ, unde tăcerea ar putea fi un discurs puternic, fără emoții… Pentru mine, Mariana Gurza a însemnat prietenie sinceră, devotament, iubitor de frumos și cultură, un miracol, un veșnic neobosit călător, plutitor ca o umbră benefică, fără spaime, mereu discretă și strălucitoare, așa cum se aude muzica într-o scoică… Trimit de aici, din colțul scrisului meu, câteva versuri din ultimul meu volum: „Să ne dăruim zâmbetul celor care merită, să-l oferim cu ambele mâini
Dac-am fi îngeri am vorbi în fiecare seară cu cerul, cu ferestrele lui Nu vorbesc nimănui de sus, asta înseamnă o foarte mare nepolitețe Voi încerca să rămâm departe de cei care sunt repetabili, neplăcuți Nici măcar: ,,Ce mai faci”. nu mă voi interesa de alții – doar de mine Mai mult decât de ei – cu ocazia asta îmi voi vedea adevărații prieteni. Printre oameni sunt tot felul de șarlatani, cu greu urcând drumul cunoașterii Imaginați-vă ziua iluminării, a orologiilor încremenite de urmele orelor”…
DESPRE CUVÂNT „Și Cuvântul S-a făcut trup și s-a sălășuit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de
adevăr.” (Ioan 1;14) În acest text ni se arată adevăruri esențiale. În primul rând că Fiul lui Dumnezeu, „Cuvântul”, s-a întrupat și s-a sălășuit între oameni. Ni se mai spune că oamenii au văzut „slava Lui”, Mărirea Lui. Iar a vedea „Slavei” înseamnă a cinsti, a respecta, a da ascultare.
Este cuprinsă aici, în câteva vorbe, învățătura cutremurătoare despre Cuvânt, cel prin care s-au făcut toate cele văzute și toate cele nevăzute. Rostirea de către Dumnezeu, „Cuvântul” Lui, Fiul Lui, a adus în ființă întreaga creație, iar pentru a mântui această creație, căzută prin păcatul omenesc, același Cuvânt s-a făcut trup. Dar dincolo de aceste adevăruri existențiale acest text evanghelic ar trebui să ne îndemne, pe toți și pe fiecare, să folosim cu toată grija și toată responsabilitatea propriile noastre cuvinte. Prin „cuvinte” ne putem mântui și prin „cuvinte” ne osândim. Folosirea fără grijă, la întâmplare a „cuvintelor” dovedește gol existențial, lipsă de grijă, sărăcie de gândire.
„Cuvintele” sunt cele care ne apropie unul de altul și tot ele exprimă adâncul, sau vidul, din inima noastră, din centrul nostru existențial. „Cuvintele” sunt cele care așează stările în memoria personală și colectivă. „Cuvintele” exprimă frumosul și urâtul, ierarhizează și, într-o perspectivă mai largă, „cuvintele” reînfățișează lumea. Prin cuvinte lumea în care trăim este tălmăcită și împărtășită celor care vor veni. Fiecare generație trăiește o experiență istorică unică, nerepetabilă. Cuvintele care înfățișează acea realitate sunt cele care vor justifica, sau osândi, acea experiență unică. Mai mult chiar, forma acelor cuvinte
transmite duhul unei anume epoci, starea sănătății ei morale. Pentru a fi mai clar. Frumusețea cuvintelor folosite, eleganța exprimării, din capul locului înseamnă bună cuviință și responsabilitate. Respectul pentru limba vorbită înseamnă și respectul pentru cele din jur și pentru Cel care le-a adus în ființă. Iar aici trebuie să fim foarte lămuriți. Aceea este „limba vechilor Cazanii, pe care-o plâng și care-o cântă pe la vatra lor Țăranii”, este limba în care gândim în taina inimii noastre, este limba în care visăm. O limbă care, coborâtă în adâncul nostru esențial, acolo unde nu putem minți și nu putem amăgi, se purifică și de fapt se sfințește.
Marele învățat Sextil Pușcariu arăta; „Limba (deci „cuvântul”) nu e… numai un servitor al gândirii, ci și un stăpân al ei. Dacă este adevărat omul vorbește așa cum cugetă, nu e mai puțin adevărat că omul cugetă după cum s-au deprins să vorbească înaintașii lui. În limba tradițională căutăm expresiile cele mai potrivite pentru a îmbrăca gândurile, dar această limbă moștenită, cu anumite clișee și asociații constante, îndreaptă gandurile noastre pe căile pe care s-au mișcat și cugetele înaintașilor noștri, stabilind o legătură trainică între fiii aceluiași neam, forma mentalis națională”. În dureros contrast cu vorba, cuvântul, pomenit mai înainte, se află larma vocală auzită pe stradă și mai exact la colțuri de stradă. O limbă fără urmă de respect pentru cuvinte, rostită în tonuri și intonații cu totul străine de duhul limbii române. O limbă care a fost masacrată pe stradă dar și în spațiul tipărit, prin introducerea a nenumărate „barbarism”, cuvinte străine incluse fără rost. Includerea lor dovedind lipsă de identitate, lipsă de respect pentru „loc”, lene de a gândi, slugărnicie. Este sinistrul „jargon” al zilei, fioroasa limbă „manelizată”.
Vorbirea brutală, la întâmplare, vulgară, „murdară”, nu dovedește doar grosolănie personală și colectivă, penibilă urăciune, reprezintă ceva mult mai grav și mai primejdios. O asemenea comportare dovedește boală sufletească și dovedește împărtășire cu duhurile răului. Căci în acest fel de vorbire se arată manifestarea dușmăniei, a urii sălbatice a „răului”, a negativității pure, împotriva „Cuvântului”, împotriva Dumnezeului în Treime mărit. Spurcăciunea etalată, cu voluptate și cu obrăznicie în vorbirea stradală, este, cum spuneam, simptom de boală sufletescă și de neputință
de a sta pentru bine și frumos. Într-o asemenea vorbire, cu asemenea cuvinte, nu se pot exprima decât trăiri deșarte și fără rost. Fiecare avem obligația morală de a nu folosi astfel de mizerie rostită. Iar grija pentru cuvintele folosite poate deveni cale de mântuire. Atenția și efortul de a folosi cuvinte potrivite și cuviincioase lucrează profund în centrul nostru existențial, în inima noastră, a fiecăruia, produce o schimbare, o „întoarcere”, o metanoia. Cuvintele frumoase și cuviincioase, folosite cu stăruință, încet, cu grijă, se apropie de înțelegerea „Cuvântului” care ne-a adus în ființă. Este un proces de anamneză, de reamintire a ceea ce din început am fost, de ceea ce din început am fost meniți să fim, de reamintire a „Raiului în care ne-a vrut Dumnezeu”. Este cale de descoperire a marelui adevăr, „dacă nu M-ai fi știut, nici nu M-ai fi căutat”. Este calea de a ne apropia de „ușa” Mântuirii, de Biserica Drept Măritoare care ne așteaptă pururea pe toți și pe fiecare. Memento: În aceste rânduri am căutat să exprim sentimentele și admirația ce am avut și am pentru Mariana Gurza. Un om a cărui vocație a fost Cuvântul și Iubirea.
Mariana Gurza o stea românească în dor și cuvânt Poetă, scriitoare, eseistă, ziaristă… Un om de cultură complet, un Om minunat, un suflet de aur, o româncă
adevărată, luptătoare pentru cauza neamului său… Este o bucurie, o mângâiere și-o binecuvântare să cunoști și să colaborezi cu astfel de oameni deosebiți, săritori și implicați în a înfăptui binele.
Aveam mare nevoie de un om de cultură cunoscut și apreciat în Timișoara pentru a deschide grupul ASCIOR Timișoara și m-a ajutat minunatul om de cultură Vasilica Grigoraș, făcându-mi cunoștință cu această stea a culturii și românismului adevărat, scriitoarea Mariana Gurza. Din păcate Mariana Gurza nu a putut să preia funcția de președinte ASCIOR Timișoara dar mi-a recomandat-o pe scriitoarea Violeta Secoșan Cadar și pentru că era mare urgență ca de „Zilele Timișoarei” să reușim să facem deschiderea ASCIOR Timișoara cu această ocazie, tot draga noastră Mariana Gurza m-a ajutat prin intermediul d-lui prof. univ. dr. Dumitru Mnerie ca să fim acceptați în Catedrala Ortodoxă chiar de „Ziua Crucii” cu acest eveniment așa important pentru asociația noastră. Ulterior, d-l prof. univ. dr. Mnerie Dumitru a acceptat să fie președinte al Ariei ASCIOR Banat, lucru extrem de benefic și însemnat pentru asociația noastră, participând la Conferințele naționale ASCIOR cu materiale de înaltă ținută culturală, științifică.
Din nefericire nu am putut vorbi față către față cu distinsa Mariana Gurza în toți acești ani, ci doar, de câteva ori la telefon, dar, de fiecare dată m-a impresionat profund modul atât de optimist și realist de abordare a problemelor, solicitudinea în rezolvarea problemelor culturale, afectivitatea și modul concret cu care sprijinea scriitorii… Un om de-o sensibilitate impresionantă dar și un scriitor extrem de profund,
cu mare acuitate a detaliului semnificativ, un adevărat și extrem de sensibil credincios care lupta cu amorțeala și nepăsarea din jur. Mariana Gurza este un univers cultural, opera sa definindu-se printr-o reală și lucidă reflecție asupra lumii în care trăim, aflată într-o degringoladă fără margini: „Am obosit de toate…/ de micimea ta omule,/ de indiferenţă/ de minciună./ Privesc cameleonii/ cum caută copacul/ stufos/ doar pentru/ a-şi satisface/ capricii/ fără sens./ Să domini prin tot/ doar pentru a demonstra/ că tu, eşti în vârful copacului/ stăpânind/ fără remuşcări/ ultima suflare umană…” (Am obosit…) A colaborat la revista noastră „Orizonturile Bucuriei”, dar și aici, îmi amintesc modul cum îmi trimitea materiale ale altor scriitori pentru a fi promovați, lucru ce m-a impresionat profund, având mereu acea atitudine de protector și promotor al culturii în periodicele pe care le-a condus, mai ales în revista atât de dragă și interesantă, pe care a înființat-o, cunoscută și apreciată în țară și peste hotare, inspirat intitulată „Logos și Agape”. În plină creație, după multe volume proprii dar și în participare, s-a stins un om de cultură minunat care avea multe și importante lucrări de realizat, mulți și importanți scriitori de promovat.
Cu mare bucurie i-am oferit distinsei scriitoare Mariana Gurza una dintre cele mai mari distincții ASCIOR, Medalia ASCIOR cu Brevet, pentru întreaga sa contribuție în promovarea credinței, culturii adevărate, pentru promovarea scriitorilor și românismului. Mă bucur enorm să văd câți prieteni, susținători și admiratori are, pe bună dreptate și știu că va rămâne în sufletul nostru ca un model de Om Bun și Luptător pentru frumos, adevăr și dreptate, un minunat militant pentru trăirea cea adevărată, deși
modestia, acuratețea sufletească, pioșenia i-au fost trăsături de caracter definitorii: „Sunt ceea ce nu voi şti/ niciodată…/ O frunză verde rătăcită/ spre piscul tău iubito/ c-un dor ce nu mă iartă./ Sunt ceea ce nu voi şti/ niciodată…/ Clipă minusculă în timp/ zâmbet,/ lacrimă curată,/ sunt doar anotimp…” (Autoportret)
Mariana Gurza are un loc al său în peisajul cultural românesc, și- a zidit nemurirea prin ceea ce a iubit, cum a iubit și cum a transmis această
minunată iubire pentru Dumnezeu și oameni, pentru dreptate și frumos, pentru înveșnicirea sufletului. Veșnică pomenire, minunata noastră Mariana Gurza! Îți mulțumesc din suflet pentru tot!
Mă încearcă emoții greu de descris, trebuind să mă refer la Mariana GURZA, elogiindu-i faptele
doar prin verbe conjugate la timpul trecut. Ne-am cunoscut cu aproape 20 de ani în urmă, într-un birou de consiliere al AJOFM. Eram acolo în căutare de parteneri instituționali, eu reprezentând, în calitate de Rector, Universitatea IOAN SLAVICI – nou apărută pe piața educațională timișoreană. Dumnezeu a făcut ca discuția preliminară deciziei de cooperare să o port cu un mare specialist al „sectorului suflete” – referent Mariana Gurza. Nu cred că atunci m-a tratat pe mine ca pe-un caz de excepție. Dar, era recunoscută pentru implicarea ei emoțională în discuțiile cu cei care-i cereau sfatul. Eu i-am prezentat o nouă oportunitate educațională particulară, pentru cei care ar fi în căutarea unui loc mai potrivit de muncă. De atunci, an de an le-a îndrumat multora pașii către universitatea și liceul „SLAVICI”, iar eu am avut norocul să descopăr din ce în ce mai mult sensibilitatea artistică a poetei Mariana GURZA, un OM atât de cald, în mijlocul unei familii minunate și al unui grup nemărginit de prieteni și colaboratori.
Sub egida Fundației pentru cultură și învățământ IOAN SLAVICI din Timișoara am inițiat și organizat împreună multe activități, pentru a căror reușită, ideile, „pana” și vocea Marianei Gurza și-au lăsat o importantă și valoroasă amprentă. Astfel, în semn de aleasă recunoștință și prețuire, „pentru ajutorul inestimabil acordat”, în aprilie 2013 i se înmânează o binemeritată „DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ”. Dar viața ne-a fost armonios călăuzită dinspre oficial către particular.
În 2005, la aniversarea mea de jumătate de veac de viață, mi-a dăruit o cărticică, dedicată în totalitate mie, intitulată „Timpul este un poem”. A fost o realizare de suflet pentru suflet, pentru înfăptuirea căreia a antrenat și pe alți membri ai familiei, (fiica, Ioana, ocupându-se de ținuta grafică și creația coperții, iar soțul Vasile de tipărire). Prefața este semnată de regretatul meu coleg și prieten, distinsul, prof.univ.dr.ing. Sevastean I. IANCA, fost prorector al politehnicii timișorene.
De-atunci, mi-a fost și mai drag să mă simt apropiat de familia Mariana și Vasile GURZA, ei însoțindu-mă la altar în calitate de NAȘI, cu prilejul ceremoniei religioase de căsătorie mele cu Gabriela-Victoria. Majoritatea evenimentelor de familie ni le-an petrecut cu bucurie, împreună, poemul Marianei devenind o adevărată hrană spirituală. Venirea pe lume și aniversările primilor ani de viață a fiicei noastre Andreea-Elena au fost marcate de frumoase cărticele speciale, iar poezia și cuvintele frumoase ne-au rămas ca valoroase amintiri de familie.
Nu demult, căutându-mi mama, … acum doar printre poze și alte suveniruri, m-am trezit înăbușindu-mă în lacrimi în fața unei coli de hârtie pe care este dactilografiată o poezie primită de la Nașa noastră dragă, Mariana „poeta”, (cum, … cu drăgălășenie adăuga mama, când mai povesteam noi între noi, prin casă …):
4 generații alături de Mnerie Drăghina („Babo”) Ce dulce-i cuvântul, MAMĂ când te privești tăcut în oglinda vremii la vremurile de demult …
Și cei dragi, în jurul mamei țes din dragoste și dor chipuri, zâmbete încununate, parte din destinul lor.
Draga voatră mamă, pentru voi, este ICOANĂ! Să-i dea bunul Dumnezeu Multă sănătate, zile luminate, iubiri-o înconjoare …
Un arbore bine înfipt cu sevă ca nectarul este rod al dragostei dintre părinți de la Dumnezeu tot darul.
Iar voi, dragii mei, iubiți ICOANA VIE cu pace și armonie căci Doamne, bine este să ai părinți. La mulți ani, Mnerie Drăghina („Babo”) ! (Mariana Gurza, 14.10.2014. Era aniversarea mamei la 82 de ani. ) S-a format o relație specială între Mariana și Gabi, nu doar de protectorat spiritual, specific raportului Nașă-Fină, ci o prietenie ale cărei taine a rămas doar de ele știută. La aniversarea soției, din octombrie 2015, poemul dedicat ne-a emoționat mai mult, poate și prin mesajul transmis de poetă, cu șapte ani înainte de „plecare”, cu referire la drumu-i „plin de poeme”, în care „se vor ivi cohorte / de îngerii ce-și vor / lăsa aripile / peste singurătatea mea, / acum, / la sfârșit de drum …”
Pentru că discuțiile lor, de fiecare dată erau pline de glume și bună dispoziție, atunci n-am băgat în seamă presimțirile Marianei „ascunse” în versurile-i încărcate, ca de-obicei de multiple înțelesuri. Spiritualitatea se revărsa mereu când ne adunam laolaltă. Au urmat multe frumoase evenimente de familie, iar sărbătorile din casa mea aveau incluse an de an în meniu „cozonacul de la Ica”, mama Marianei, dragă tuturor. Dar, a venit sfârșitul de an 2019, atunci când … „cuptorul” de bucate și de vorbe bune s-a stins. Viorica Plevan, (căs. Rizac, n. 9.11.1930, Cupca, Bucovina), în ziua de 16.12.2019, pe un pat de spital timișorean, a închis ochii pentru totdeauna, într-un mod discret. La scurtă vreme, în prima zi din 2020 a plecat și mama mea. Lovituri grele ! Mari sărăciri sufletești ne-au cuprins. Așadar, am rămas orfani … Dar, cum ? … Ne-au murit ICOANELE ??? … Cele care ne purtau de grijă până … parcă nu așa demult ?… Icoanele noastre vii … ne-au devenit doar ICOANE.
Mariana și-a adunat gândurile lansând, într-un timp destul de scurt, cartea „Icoane vii”, cu o explicație a inspirației scrisă și pe copertă: „Există un mister al cerului. Un dans al norilor. Un limbaj discret fără cuvânt între mine și restul lumii încremenite în taină”. În prima parte a cărții, Mariana ni se destăinuie din postura de copil „născut într-o casă parohială, aproape de tot ce înseamnă credință și românism”. În acest spațiu a aflat „drumul spre acea lume a cuvintelor sfințite”, căutând mereu să înțeleagă „sfintele taine” dar și a unor necunoscute din viața de început a părinților, „ … oameni harnici, care și-au lăsat vatra strămoșească, încercând să uite calvarul persecuțiilor staliniste, prigoana și suferința”, resemnați „purtând o viață dorul Bucovinei înlăcrimate”. Apoi, în partea a II-a a lucrării, poeta, se lasă cuprinsă într-un „șir de mătănii, /Unduit lângă candela ce arde” … lăsând la vedere lumina iubirii din „ICOANELE” – aparent păstrate ca simple poze-n casă. Din versurile pline de sensibilitate, presărate cu mai multe adresări directe părinților, se lasă impresia vitalității acestor icoane.
Mariana, în finalul cărții, ne dădea o lecție de viață: „… o mare albastră,/apoi un fluviu,/un râu de munte,/un pârâu/care curge spre Apa cea Mare,/spre care trecem cu bănuțul în mână.” *
Științele vieții ne oferă argumente certe despre continuitatea și ireversibilitatea scurgerii timpului. Dar, sunt momente din viață care par în totală contradicție cu această crudă lege, simțită de toată lumea, dar fără să fie revendicată de vreun pământean. Așa se întâmplă când ne moare cineva drag. În tumultul mersului înainte, în actualul context al cotidianului atât grăbit, când se oprește inima vreunui prieten adevărat, parcă se oprește și timpul tău.
„Mulțumesc!” a fost ultimul mesaj scris pe care mi l-a trimis Mariana pe „mess”, în dimineața zilei de 13 martie, 2021, la ora 7:50. E drept că literele tastate de ea pe telefon s-au mai amestecat… Atunci, „mulțumesc”-ul nu mi l-am putut imagina ca un ultim mesaj de adio, ci doar un simplu răspuns în conversația noastră curentă. Cu două zile înainte și-a amintit de aniversarea noastră, a finilor ei, transmițându-ne: „Vă pup! Să fiți fericiți!”
În seara de 12 martie a aflat cu tristețe și de zborul spre îngeri al Academicianului Nicolae Dabija, cu care s-a cunoscut personal și pe care-l admira nespus de mult. Apoi, netrebnicul de virus a trecut-o în zile de profundă tăcere …, după care, în 26 martie, pe întuneric ne-a răpus-o. Nu pretind seriozitate, sobrietate, deșteptăciune și alte atribute pentru ceea ce scriu acum. În viață trăim unele momente în care ar trebui să simțim multă jenă față de neputințele proprii, față de caraghioslâcul posibil de apreciat de cei din jur, a stupidității reflectate în mișcări, ciudățenii de comportament. Nici autocenzura nu ne mai funcționează. Ne pierdem și soluția ipocriziei, nemaiputându-ne controla imaginea, cu care s-au obișnuit cei din preajmă.
Dar, într-un fel se creează o stare specială, de eliberare, în care, nici că ne mai pasă de ceea ce-or zice alții. Așa m-am simțit luni, 29 martie 2021, preț de 3 ceasuri. În agenda mea apăruse, parcă adăugat spre neuitare, un eveniment cultural inițiat de draga noastră Mariana GURZA: „ … va avea loc la ora 15,00 în incinta cimitirului din Dumbrăvița, lansarea proiectului „OPERA OMNIA – Mariana Gurza”… , cu participarea …, având ca invitați … ” „ … Se vor respecta toate restricțiile impuse prin decizia CJSU Timiş de carantinare, datorită pandemiei COVID-19” … Ca de obicei, am încercat s-ajung mai devreme, … poate e nevoie de o mână de ajutor în
organizarea evenimentului, … așa încât … să iasă bine. (?!?!). Mariana- suflet își așezase chipul pe cer, în locul soarelui, de unde putea să
supravegheze tot, să ne primească pe fiecare, oferindu-ne câte-un mănunchi de raze calde, luminoase însoțite de fine adieri de vânt în loc de pupături. Pe un modest catafalc îi era trupul ascuns într-un sicriu, sigilat regulamentar și însoțit de o crudă cruce de lemn, încrustată sec cu datele istorice: „n .04.10.1955 – d. 26.03.2021”. Doar locul trupului ferit de ochii lumii era marcat de etichetă: „Mariana GURZA – 65 de ani”. Noi toți participanții, inclusiv membrii prezidiului, ne purtam cu smerenie masca obligatorie.
Mi se părea ciudat să nu-l văd, ca de obicei, pe meloterapeutul Gheorghe Iovu și orga sa, creând miraculoasele acorduri relaxante. „Lucrările ședinței” au fost conduse de un sobor de 7 cuvioși părinți, veniți, nu din obligație ci din recunoștință nedisimulată față de protagonista evenimentului, poeta și inițiatoarea de întâlniri de suflet în jurul poeziei. Trupul Reginei MG-65, era în mijloc, pe piedestal, dar sufletul ei era deja înălțat la cer. La ora începerii ceremoniei peste cimitir s-a întronat „Duhul Marianei”, reflectat deja din dreapta lui Dumnezeu, nouă dăruindu-ne un zâmbet discret lăsat să curgă pe raze de soare. Acum, mă simt cu cugetul mai împăcat, mai convins că ICOANELE nu ne mor.
Cu credință și gândul bun de veșnică amintire și pomenire a dragei noastre Marianei GURZA, azi o ICOANĂ , din care putem reaprinde mereu lumina iubirii, pe care ne-a lăsat-o moștenire, în scrierile sale și în spiritul LOGOS și AGAPE.
Amsterdam, OLANDA Născută sub semnul zodiacal al balanței,
Mariana Gurza (născută în 2 octombrie 1955, Caraș- Severin) este personalitatea care prin harul său
scriitoricesc contribuie, în nenumărate rânduri, la completarea literaturii naționale românești și, evident, la amplificarea culturii. Este vorba de lucrări literare în versuri și proză, iar autoarea acestora fiind Mariana Gurza – poet, prozator, eseist, dar, în același timp, și editor al câtorva reviste de cultură. Mult cunoscută în calitate de poetă, Domnia sa a publicat de-a lungul timpului 12 volume de poezii, printre care cele mai semnificative sunt: – „Paradox sentimental” (Editura Augusta, Timișoara, 1998), „Gânduri nocturne” (Editura Augusta, Timișoara, 1999), „Nevoia de a sfida tăcerea” (Editura Augusta, Timișoara, 2000), „Lumini și umbre” (Editura Augusta, Timișoara, 2001), „Lacrima Iubirii” (Editura Artpress, Timișoara, 2003), „Ultimul strigăt” (Editura Eubeea, Timișoara, 2006), „Șoapte gândite” (Editura Atticea, Timișoara, 2006), „Pe urmele lui Zenon / On Zeno’s footsteps” (ediție bilingvă româno-engleză, Editura Eubeea, Timișoara, 2012), „Dumnezeu și umbră / God and shadow” (ediție bilingvă româno-engleză, Editura Singur, Colecția Scrisul de azi, 2016) și alte 4 volume de proză – „Destine umbrite” (Editura Atticea, 2008), „Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” (Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ, 2016), „Apropieri – pelerinaj prin idee, gând și suflet” (cronici, aprecieri, editura Mușatinia, 2017), „Petru Ciobanu, un iubitor de neam” (eseuri, Atticea, Timișoara, 2007). După lecturarea acestora putem constata că întreaga operă literară a Marianei Gurza este o viziune largă asupra fenomenelor ce aparțin existenței umane din acest univers, respectiv, este o viziune plină de sensibilitate accentuată asupra lumii spirituale prin intermediul căreia se resimt și se desprind constant stările sufletești ale scriitoarei, în centrul subiectelor fiind plasată, în mod prioritar, suferința și îndurarea, dar și indolența semenului său. Cu un impuls divin și o inteligență aparte, poeta are un mare spirit de imaginație, astfel având capacitatea de a reda cu multă iscusință mesajul artistic (atât prin poezie, cât și prin
proză) printr-o formă nespus de concretă, evident, sensul este conceput de un conținut arhiplin de sentimente inocente față de oameni, țară, copii, părinți, univers, deci „față de tot ceea ce este prezent în viața pământească, firește, proprie omului”. Orice vers liric din creația poetică a Marianei Gurza este realizat în jurul cuiva sau a ceva, bazat pe factorul ideal al existenței – spiritul și, desigur, credința în puterea divină. Este ceva fenomenal de frumos, totul reflectând capacitatea poetei în a descrie emoția umană prin conținuturi literare care, la rândul lor, sunt un izvor de învățăminte sau, mai bine zis, o sursă de lumină spirituală destinată omului, destinată oricărei comunități umane – „Pe malurile timpului,/ vremea rece şi ploaia/ răcoresc suflete./ Unii zidesc palate în sfidare/ fără să întoarcă privirea,/ fără să le pese de molimă,/ de cancer, de tot ce ucide/ în noi şi printre noi./ iar eu, cu rugul întrebării/ încotro/ prea rar/ pricep sensul cuvintelor/ care scriu/ numele pomeniţilor.” (Sfidare). Cu aceeași formă de reflectare autoarea relatează: „Într-o seară/ mama a uitat/ afară sacul cu sare/ dimineaţa era o mare sărată./ Tata şi-a lăsat coasa/ pe marginea acestei mări/ şi-a ruginit…/ Primului copil născut/ în seara aceea/ i se argăsise pielea…/ A fost primul semn/ că era timpul
să ne rugăm,/ să oprim puţin vremea/ şi s-o culcăm lângă noi/ încălzind- o ca pe/ pruncul părăsit.” (Vremuri crude); consecutiv, gândul fiind
urmat cu o altă imagine artistică foarte frumoasă: „Luntrea ostenise./ S- a întors fără mine/ şi fără vâslaş./ Rămăsese în ea/ inima mea rătăcind
îngheţată/ şi plânsul ca un tunet/ căutându-şi/ dragostea luată de vârtej” (Umilința mă mistuie). Trecerea de la o condiție la alta sau trecerea de la o emoție la alta în aceeași formă clară și concisă, care este însoțită de acțiunea contemplației obiectului estetic, explică faptul cât de umană este personalitatea scriitoarei în raport cu propriile exigențe, dar și cu cele sociale/ comunitare, în modul acesta demonstrând un comportament respectuos față de sine și lumea înconjurătoare, negreșit, morala integră fiindu-i creștină cu adevărat – „Am crezut că ştii/ cine sunt/ Eu mă credeam,/ deopotrivă că sunt/ şi umbră şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/ că-n oglinda timpului/ nu eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs/ o rochie albă,/ o flacără de lumânare,/ un ou roşu,/ o bucăţică de prescură,/ un ochi de lumină.” (Spune-mi cine sunt). Foarte atentă la schimbările ce au loc în evoluția omului și în univers, Mariana Gurza, poeta harului divin, simte cu multă ușurință respirația reală a timpului, a naturii, a întregii constelații, corespunzător,
în modul cel mai obiectiv imprimând totul prin vibrația artistică a cuvântului, aceasta numindu-se „creație poetică autentică” – „Încă un poet ars pe rugul iubirii,/ când începusem să uit/ că fiecare avem vămi de plătit,/ că în fiecare din noi/ mai e un ins,/ care mereu/ rămâne dator/ cu o iubire.” (Visând în miezul de cuvânt). Traversând necontenit cu gândul prin curenții timpului, scriitoarea este preocupată, în același timp, și de pasivitatea, nepăsarea și lipsa de interes a omului față de tot ceea ce se petrece în juru-i: „Tu şi timpul/ aţi trecut unul pe lângă altul,/ neştiindu-vă./ Până-ntr-o zi…/ când el s-a numit altfel/ decât timp, s-a/ făcut culegător de stele,/ inimă,/ trandafir,/ scoică…/ Şi zbuciumul inimii/ şi chinul trupului pălmuit,/ avea urme de sfâşiere…” (Trece timpul). Cât despre complexitatea comportamentului uman în astă lume, autoarea își declară emoția artistică cu multă durere și indignare: „Am crezut că dragostea ta/ are gust/ de păpădie,/ apoi de apă de mare,/ sau de nucă de cocos./ Dar avea gustul coclelii/ arginţilor lui Iuda./ Pe chipul meu/ dus-întors/ trecuse viaţa…” (Durere). Pe lângă meditațiile pline de zbucium și încordare pentru timpul necăjit, pentru omul și societatea umană care este mereu în decădere, pentru idealuri și năzuințe inexistente, poeta prin arta cuvântului se vrea transferată și în limitele tăcerii, a liniștii, a împăcărilor sufletești, astfel declarând credință deplină în tot ceea ce este divin:
„Când voi fi întrebată/ de ce-am trecut munţii/ voi aşterne pe albul cerului/ povestea melcului care-şi/ poartă visu-n spinare,/ sperând/ să poposească şi el,/ aidoma mie,/ în lăcaşurile sfinte./ Acolo, la picioarele Tale,/ Doamne,/ smerită,/ mi-a fost dor de mine/ cea de la început,/ când am cunoscut lumina,/ şi pace, şi încrederea/ în puterea Ta,/ Doamne al meu./ Acum, mă rog Ţie…” (În căutarea liniștii). Prin respectiva descriere poetică identificăm o ființă umană, o scriitoare ce are o mare dragoste și încredere în divinitate – natura divină fiind considerată drept cârmuitoarea lumii. Totodată, putem defini că lirica Marianei Gurza reprezintă acea categorie a esteticii prin intermediul căreia se profilează vizibil sentimentul uman față de întreaga complexitate a valorilor umane – lucruri nespus de frumoase în stil metaforic. În contextul dat vom menționa că despre caracterul poetic al Marianei Gurza și-au exprimat părerea mai multe personalități distincte din cultura națională românească, nemijlocit și mulți critici literari de o notorietate aparte: „Mariana Gurza (n.2 octombrie 1955) – poetă, editoare și eseistă creștină. Însemnări și reflecții „nobile și
sentimentale”, versuri ce combină un material sufletesc neoromantic și metodologie imagistă în cărți reprezentative de poezie…”(Artur Silvestri); „Doamna Mariana Gurza, cuprinsă de fiorul liric încă din tinerețe, surpinde prin poemele sale atât eternele paradoxuri ale iubirii, cât și alte stări prin definiție umane: tristețea, dorul, pasiunea, iubirea de țară și neam, răzvrătirea, incertitudinea și nu în cele din urmă, credința. Pătrunsă de un puternic simțământ religios, poeta, scriitoarea si ziarista Mariana Gurza, închină scrierile sale, atât lirice cât și eseistice, puterii divine, patriei și întregii lumi. „Suflet fremător și suferitor”, inundat de „o devoratoare iubire pentru neam și glie” doamna Gurza își lasă cu certitudine amprenta asupra literaturii contemporane și nu numai” (Adrian Dinu Rachieru). Cu o notă aparte, vom străbate și creația artistică în proză a Marianei Gurza. Este un capitol la fel de interesant și emoționant al scriitoarei, care, de asemenea, prezintă un interes deosebit pentru publicul cititor. Respectivele compuneri literare se regăsesc în volumele „Destine umbrite” (Editura Atticea, 2008), „Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” (Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ, 2016), „Apropieri – pelerinaj prin idee, gând și suflet” (cronici și aprecieri, Editura Mușatinia, 2017), „Petru Ciobanu, un iubitor de neam” (eseuri, Atticea, Timișoara, 2007). În acest subiect al discuțiilor cu referire la volumul „Destine umbrite” ne vom întâlni din nou cu opinia criticului literar Adrian Dinu Rachieru, care spune: „Destine umbrite” (2008, Editura Atticea) reprezintă primul volum de proză al doamnei Mariana Gurza, un op ce reunește încercările eseistice ale acesteia. …sub titlul
Destine umbrite” noul op se vrea o carte de neuitare… o carte- mărturie, reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire
pentru neam și glie…”. Însă, Vasilica Grigoraș ne mărturisește următoarele cu referire la volumul „Apropieri – pelerinaj prin idee, gând și suflet”, Editura Mușatinia, 2017: „În cartea Marianei Gurza nu întâlnim o lume poleită, care sclipeşte asemenea florilor roz de cireş primăvara, ci lumea reală cu umbre şi lumini, cu dureri şi bucurii. Acest lucru se explică prin însăşi viaţa poetei şi a familiei sale, cântată ori descrisă în poezie şi proză. De aici putem descoperi relaţia biunivocă între timp şi societatea umană în continuă mişcare, spre bine sau rău!? Greu de spus uneori. Nădejdea ne salvează. Este o lucrare de sinteză şi de analiză fără a face judecăţi de valoare. Coerent alcătuită în ansamblu şi în detaliu pe problematici literare şi spirituale mai mult
decât interesante; ca într-un puzzle se prezintă fiecare piesă a imaginii de ansamblu, toate actele dintr-un „dosar – credinţă”, redactate cu sufletul şi cu mintea tuturor semnatarilor. Cred că apariţia acestei lucrări de referinţă este răspunsul divin pentru sentimentul de empatie şi dăruire celorlalţi, altfel spus, confirmă valabilitatea legii atracţiei.”. Prin urmare, precum este lirica poetică așa este și creația artistică în proză a Marianei Gurza, realizată într-un limbaj expresiv și deslușit, având ca suport elementul de construcție despre viața cotidiană a lumii cu toate subtilitățile și manifestările existenței; despre realități umane, dar și imaginare, corelate cu conținuturi spirituale, cât și materiale. În mod aparte, cu o pătrunzătoare capacitate scriitoricească, sunt prezente descrierile despre natura omului, atât ascunsă, cât și cea vizibilă/ perceptibilă, ce este trecută prin forme vitale ale existenței, astfel fiind desemnată structura internă și externă a unei teme, a unui proces. Realizând cu multă atenție toate mijloacele de expresie, prozatoarei îi reușește de minune să pătrundă ușor în adâncul evenimentelor care se vor relatate.
Personalitate distinctă a culturii naționale române, Mariana Gurza de-a lungul timpului s-a impus activ și cu mult succes în activitatea scriitoricească, aceasta incluzând în sine: creația literară în versuri și proza, publicistică/ jurnalistică, editorială. Fiind o descendentă onorabilă din familia Vasile Plăvan (figură emblematică a anilor 1915- 1939, avocat, jurnalist, publicist, unul dintre cei care a luptat pentru Marea Unire), unchiul din partea mamei-Viorica Plăvan, Mariana Gurza este un mare adept al corectitudinii, onestității, echității sociale și, nu în ultimul timp, o promotoare elocventă a valorilor spirituale/ intelectuale
valori ce pun bazele unei culturi în viața unui popor. Despre identitatea Domniei sale se pronunță cu multă onoare și respect o bună parte din
intelectuali/ scriitori/ personașități publice, printre aceștea înscriindu- se: – Emilia Țuțuianu, care scrie „Mariana Gurza este lacrima durerii
coborâtă din nord de Moldovă Ştefaniană pe câmpiile bănăţene spre mereu aducere aminte, strângând boabele de lacrimi ale înaintaşilor în peceţi peste vremi. Sensibilă şi intransigentă, dulce şi amară ori asemeni strigătului de pescăruş, poeta Mariana Gurza împarte alinări catifelate prin vers, prin trăiri, cu toată fiinţa, pentru acum şi mai târziu.”; – Vasilica Grigoraș, care menționează „Scrisul Marianei Gurza este fin şi armonios, însă robust şi durabil – exprimă o anumită stare, un clocot lăuntric, în care primează dorinţa de a dărui. Crede în
oameni, deşi a suferit din cauza unora. Nu spune doar jumătăţi de adevăr, ea nu ştie să facă acest lucru pentru că ea spune adevărul întreg, chiar dacă uneori supără, însă ea nu se supără niciodată. Poate fi uneori „cascadă”, „uragan”, dar şi atunci este iubitoare, iertătoare. Este o „plantă de leac” din templul naturii umane ale cărei infuzii (sentimente şi gânduri bune) ajung întotdeauna la ţintă. Aşa cum la chinezi „ceaiul este starea inimii”, la Mariana, vorba bună este starea inimii sale, iar darul cel mai de preţ este acela de a simţi starea aproapelui.”. Pentru a-și atinge idealul spiritual, Mariana Gurza muncește fără răgaz întru binele societății române, muncește pentru a primi satisfacție sufletească, în așa mod realizând pe viu sentimentul/ emoția umană (atât de bucurie, cât și de tristețe) ce este expusă prin opere literare, lucrări ce sunt create prin harul divin, prin harul scriitoricesc
Am să mor într-o zi, o zi pe care nu o voi ști decât eu, căci în mine va bate ultima stea căzătoare, trimisă de cel ce odată mi-a dat să văd ziua mare pe acest pământ
mult prea încărcat. Am să mor fără tine, am să plec fără voi, nicicând n-am crezut să am spațiu-ntre noi, să nu pot atinge ce-mi este drag, să las în urmă acuma ce fac, să curgă marea pe chipul meu, să văd atunci, că n-am fost un zeu. N-am fost nimic mai mult de un om, ce am trăit fără să știu cum să trăiesc cât am fost viu, cum să iubesc, cum să ascult, frunza cum freamătă singură-n vânt. Am avut timp, dar parcă n-a fost, să aflu în viață care mi-e rostul, să bucur un suflet, ce astăzi îmi spune: eu plec mai departe, tu singur rămâne.
AZI LAS O LACRIMĂ SĂ CURGĂ
Azi las o lacrimă să curgă pentru ce-a fost și ce-a rămas, un strop de veșnicie pură ce și-a lăsat amprenta peste veac. Călătorind cu tine într-o noapte, pe vers frumos în taină m-ai rugat,
TRISTĂ ȘI RECE
E tristă și rece plecarea în grabă, dar faptul că n-ai fost un ins oarecare, trăiești și acum prin slove, în noi, cartea nicicând nimeni n-o îngroapă, ea peste ani ne va fi călător. N-aduce ceasul ce aduce minutul, n-am fost pregătiți pentru ruptura cea mare, nici un rămas bun, nici o îmbrățișare, doar lacrimi și flori au rămas pe cărare. Părerile de rău vor netezi conștiința, va face punte între două lumi,
una curată fără de prihană, iar alta crudă, grea din cale-afară. N-avem puterea de a întoarce și timpul e necruțător, cu toții vom muri pentru a ne naște și ne vom naște pentru a muri.
Am intrat în familia ei de suflet …aşa îmi zicea mereu! S-au scris atât de multe despre prietenie, încât nu ştiu dacă voi scrie ceva nou, dar voi sublinia anumite aspecte la modul particular. Prietenia depinde de cei doi sau mai mulţi oameni implicaţi. Am întâlnit-o pe Mariana într-un grup de radio în 2012. Intrase în direct, lăudând iniţiativa prezentatorului de a citi, de a lectura câteva poezii care apăruseră pe grupul respectiv. Nu ştiam nimic despre dânsa! Un nume într-o mare de multe alte nume, dar mi-a captat atenţia prin vocea sigură, prin claritate, dar mai ales prin cuvintele elegante şi foarte bine alese. Laudă şi încurajare am auzit. Suntsentimente pe care le găseşti rar sau foarte rar printre oameni.
Am început să am emisiuni la acel radio şi Mariana Gurza, mereu prezentă, foarte atentă la modul cum mă exprimam, cum mă comportam cu oamenii. Am început să vorbim la telefon sau prin messenger. Timpul a legat o prietenie deosebită între noi. Ne ştiam fără să ne cunoaştem fizic. Vorbind la telefon foarte mult, i-am cunoscut generozitatea, puterea de a se lăsa pe sine pentru a ajuta, pentru a promova, pentru a susţine autori cu diverse scrieri: proză, poezie, eseuri, prezentări de carte. Au trecut 3 ani de zile care ne-au apropiat şi mai mult.
Eu am pornit o emisiune personală la un radio online, iar ea pornea Revista Logos&Agape. În timpul emisiunilor, publica articole, spunând mereu că face acest lucru mult mai bine cu mine alături. Nu de puţine ori îmi spunea că şi soţul este prezent pe unde. De multe ori îmi zicea: „Sunt aici lângă tine dar mi-au venit copii Ioana și Vlad cu nepoțeii. Și ei te ascultă! Ești în familia mea de suflet!” Lucrând pe calculator foarte mult, îmi spunea de foarte multe ori că o dor ochii, dar nu se lăsa până nu termina ce îşi propunea. Am cunoscut mulţi oameni de calitate prin intermediul ei. Nu de puţine ori a fost omul din umbra multor surprize care au avut loc în aceste emisiuni de radio.
Lansări de carte multiple,
sărbători aniversare, sărbători culturale, ediții de colecție, toate au fost pline de emoţie datorită Marianei Gurza. Mariana era de un profesionalism cum rar am întâlnit la cineva. Verifica tot timpul ceea ce promova, în două trei locuri. Nu o puteai minţi! Simţea minciuna! Mă surprindea mereu pentru că imediat intuia sursa din care citam.
A fost – cât de mult doare acest cuvânt – omul care m-a susţinut în apariţia celor trei antologii „Printre rânduri… printre gânduri… printre oameni…”, apărute la Editura Singur, sub conducerea lui Ştefan Doru Dăncuş. Nu doar că m-a susţinut, dar a şi participat la corectarea lor din punct de vedere literar. Promovarea lor, a autorilor din cadrul acestor antologii a avut loc în foarte multe reviste la care colabora ca redactor sau ca scriitor. Nu degeaba, numită „poeta cu suflet de înger” mi-a dăruit cu foarte mare generozitate multe din ceea ce ştia. O prietenie nu apare din senin, ci doar atunci când eşti pe aceeaşi lungime de undă, când credinţele şi princiipiile tale de viaţă le regăsești şi în celălalt, când ceea ce te caracterizează vezi oglindit în celălalt. Pentru mine a fost mai mult decât prietenă, a fost ca o mamă, ca o soră mai mare, a fost un om despre care nu prea pot vorbi la trecut…
Pe la mijlocul lunii februarie 2021, în cadrul unei convorbiri, m-a rugat să devin redactor în cadrul revistei personale „Logos & Agape”. Nu am să uit cât voi trăi cum mi-a zis „În vremurile tulburi în care trăim, chiar dacă mi se întâmplă ceva, ştiu sigur că Revista este pe mâini bune! Nu-mi lăsa revista să moară!” Nu aveam de unde să ştiu că se v-a încheia bine luna februarie şi aceste cuvinte vor deveni atât de grele, aş putea spune că mă urmăresc și acum. De atunci, împreună cu Lavinia Elena Niculicea, redactor și ea în cadrul revistei Logos&Agape, încercăm să continuăm munca titanică depusă de Mariana pe tărâmul culturii române. Închei aceste rânduri cu gândurile și spusele Marianei: „Pe lumea asta, nimeni nu moare, doar plecăm puţin, pentru a ne reîntâlni undeva… cândva!”
Singură, te caut în freamătul nopții în acorduri nesfârșite printre poeme. Uneori poposești printre filele nescrise încercând să-mi lași zâmbetul tău.
Ești așa cum imaginația mea te-a desenat pe un petic de cer. Prea falnic pentru a te opri din zborul tău îngeresc Pot spune doar MULŢUMESC!
IUBIRE am crezut mereu că moartea este o discuție despre viață, purtată cu Dumnezeu la masa tăcerii lutului un dialog despre ce am fost, când pământul ne adâncea pașii în rod de sămânță nenăscută, visând la urma drumului pe care vom merge până la capăt de lumină am sperat mereu că acest dialog mă va scoate din bezna durerii când nu voi mai ființa în trupul plămădit
din trecere
am așteptat până la ultima cugetare
a sinelui că nu voi așterne întuneric în felinarele ce aprind stelele plecării din murire mă trimiți acasă, Doamne, ca să cuget la epilogul scris de Tine, cu vrerea unui motto ce va spune că am fost un SUNT
EXODUL POEȚILOR „De poeți, doar moartea se teme, că sunt nemuritori prin vreme.” (Maria Filipoiu) „Un poet nu poate fi mai bun decât alt poet. Un poet poate fi mai bun decât sine însuși sau mai slab decât sine însuși.” (Nichita Stănescu) Nimic nu poate compensa pierderea vieții, cum nimeni nu poate disloca tezaurul din sufletul artistului. Artiștii și ziditorii de monumente spirituale nu mor niciodată. Printre artiștii care zidesc opere neperisabile se află și ziditorii materiei cenușii în cărămizi de cuvinte, metamorfozate în metafore poetice. Poetul a fost și va rămâne sufletul literaturii, întrucât în opera poetică rămâne o parte importantă din sufletul mare și generos al creatorului de versuri. Devastatoare a vestea care a venit ca un tunet din cerul întunecat al veșniciei, în urmă cu un an, să anunțe prietenii poetei Mariana Gurza despre strămutarea sufletului ei în lumea celor drepți. A lăsat în urmă ei o citadelă spirituală în care și-au dus ofrandele zeci de condeieri, ca să se înfrupte toți la aceeași masă, din „Logos și Agape“ – apă și hrană vie, primind ca prin miracol – Veșnicia. Fondatoarea revistei „Logos & Agape” în urmă cu 5 ani (2017), a reușit să adune în ea, rod bogat de inspirație, zi de zi, ca într-un anotimp perpetuu al rodniciei. Revista era suflet din sufletul ei și cea mai prețioasă comoară spirituală, pe care ne-a lăsat-o nouă, ca pe o amintire vie, spre adâncă prețuire și rememorare. Este amintirea vie a sute de articole publicate de autorii pe care îi considera frați, fiind frați ai aceleiași mame
creația literară. Toți îi plâng dispariția și lasă roua ochilor să ude ramul de gând, spre rodire și neuitare. Toți care au cunoscut-o, mulți prin intermediul pasiunii scrisului, i-au simțit harul prin care pătrundea până în ungherele sufletului, unde își lăsa rodnicia spirituală, blândețea și căldura sufletească.
Așa au rămas virtuțile dăruite fraților de cuvânt, pe tot parcursul anului care s-a scurs de la plecarea în cetele condeierilor cu aripi de îngeri. Mare este ceata condeierilor strămutați în lumea spiritelor, uciși de arma inamicului invizibil – virusul „SARS-cov2”, din batalionul „COVID-19”, care a decimat omenirea mai mult de doi ani, luând în „Convoiul Morți”, zeci și sute de prieteni și rude, cărora le-a inundat sufletul cu lacrimi amare. Dumnezeu să le așeze sufletele în loc luminos, spre pace, odihnă și veșnică pomenire, iar prietenii să-i păstreze perpetuu în memorie, deoarece omul moare doar când este uitat de cei dragi. Eu n-am uitat de nici unul, dar tare mă doare sufletul de prietena Mariana Gurza. Eu nu te voi uita, cât îmi vei lumina amintirile cu făclia sufletului tău! Omul moare doar atunci când este uitat de cei dragi. Dezvăluind lumea literară a scriitoarei Mariana Gurza, amintesc debutul în anul 2008, cu „Destine umbrite” în proză, a scris mult și bine, încă din tinerețe: eseuri, poeme, elogii pentru limbă, țară și neam, a cântat dorul tristețea și iubirea. Ce coincidență! Am debutat tot în 2008, cu „Tradiții creștine și ritualuri populare românești” – poeme pe tema tradițiilor din „Jurnal de adolescent”. Cuprinsă de fiorul liric, poeta Mariana Gurza a surprins în poemele sale, atât eternele paradoxuri ale iubirii și alte stări umane: tristetea, dorul, pasiunea, iubirea de tară și neam, răzvrătirea, incertitudinea și nu în ultimul rând – credința. A înființat în anul 2017 – revista creștină de cultură, tradiții și atitudine civică „Logos și Ahape”, pe care a păstorit-o până în ultimele zile ale vieții.
Pătrunsă de un puternic sentiment religios, scriitoarea și ziarista Mariana Gurza închina scrierile sale lirice și eseistice, puterii divine, patriei și întregii lumi, pe care le-a publicat în cărți și numeroase reviste de artă și cultură. Despre creația scriitoarei Mariana Gurza au scris mulți împătimiți de vraja condeiului, dar memorabile sunt esența și chintesența din opera sa. Eu nu te voi uita, ci îți voi păstra vie amintirea, la fel ca toți colegii din „Colectivul redacțional – Logos & Agape” – revistă creștină de cultură, tradiții și atitudine. Compasiune și condoleanțe familiei de sânge și fraților-condeieri din familia literară.
Nutresc speranța că prietena mea de cuvânt a ocolit moartea și a înaintat pe calea nemuririi. Ea a rămas în sufletul prietenilor care i-au îndrăgit sufletul luminos și frumos. Drum luminos, poet al sufletelor noastre – Mariana Gurza! Rămâi poeta sufletelor noastre. Regrete eterne și timp luminos Împărăția lui Dumnezeu!
BALADĂ POEȚILOR
Scriitorii nu mor, ci se afundă-n somn pe un tărâm de dor, la Zeu și Mare Domn. Mai cade câte-o stea, iar alta răsare, ducând lumină-n ea, pe-a ochilor zare. De dor lăcrimează Soarele în apus, suflet luminează în veșnicie dus. Plâng îngerii-n cerul funebru, înnorat, privind mesagerul de viață detașat. Plâng prieteni și frați în condeiul stingher, la priveghi adunați, când duh urcă spre cer. Cu lacrimi amare roagă pe Dumnezeu ca să-i dea iertare și pacea Lui, mereu.
Ca un Tată ceresc îi luminează har din destin pământesc, pe al morții hotar. Suspină și Luna în raze de argint, împletind cununa pe astrul răsărit. Speranța nu moare în ploaia de tristeți, ci în zori răsare cu har în alți poeți. Ei duc făclia-n gând la comemorare și rescriu, lăcrimând, vers de neuitare. Curcubeu brăzdează zarea-nlăcrimată, pe poeți așează în Rai laolaltă. *In memoria poeților uciși de pandemia COVID-19. Dumnezeu să-i așeze la masa creatorilor!
POEȚII ÎN REGATUL MORȚII (sonet omagial)
Se frânge viața-n fragile destine Și după moarte nu e dimineață, Doar veșnicia înghețând speranță, Pe sculptori de vers ostatici îi ține. Și-au frânt aripi în labirint cu ceață, Căutând lumina zilei de mâine, Ca spice roditoare pentru pâine, Când i-a răpit o moarte hrăpăreață.
De lipsa lor, sărac e viitorul, Iar amintirea e mai dureroasă În stihurile ce-și plâng creatorul. Dorul de ei pe suflet mă apasă Până îl slobozește Fondatorul De sorți, din colivia ce-i e casă. [27]
CUVINTELE – MUGURII GÂNDULUI
(sonet cuvântului)
Citește, frate, să te înțelepțești, Orice simți că îți atrage privirea! Neîncetat să îți cultivi menirea, Cât o sămânță de creație ești. Spre culme privește nemărginirea Vieții, ce duce pe cărări îngerești, Un ideal visat, în el să zidești Altar de stih, ca să-ți sfințească firea! De condei magic să te îndrăgostești, Ca să te cunune Dumnezeirea Cu muza artei în plaiuri românești. Pe cununi de lauri a fi citirea, Ca un pom din Eden să înmugurești Și în rodul de gând să-ți lași jertfirea. „AUTOPORTRET Sunt ceea ce nu voi ști niciodată… O frunză verde rătăcită spre piscul tău iubito c-un dor ce nu mă iartă. Sunt ceea ce nu voi şti niciodată… Clipă minusculă în timp, zâmbet, lacrimă curată, sunt doar anotimp…” „AM RĂMAS ÎN LUMINĂ Doamne, ce multă lumină dai acestei lumi în agonie. Și însetatei de mine, mi-ai dat să beau din apa vie… Când sângele a ţâşnit ca într-un plâns, m-ai purtat spre lumi necunoscute, să o iubesc şi mai tare pe-a mea. În ea m-am întors, alături cu Tine, deasupra cu cerul îseninat. Eu… Ocolisem moartea…” (12 martie 2022)
