Alexandru NEMOIANU: Reprezentanții minorităților

Destulă agitație a stârnit împrejurarea că o anume lege, privind practici judiciare, a trecut, a fost aprobată de către majoritatea Parlamentului cu aportul votului exprimat de reprezentanții în Parlament ai minorităților entice care trăiesc între hotarele României.
Au fost glasuri care au declarat că așa ceva nu poate fi “admisibil”(!?), că acei reprezentanți ar fi “trădat Țară”(!?) , iar alte voci au căzut pur și simplu în larmă de sorginte totalitară și deci suburbană. Adevărul este că toate aceste răbufniri nu făceau decât să demonstreze o totală neînțelegere a Constituției României și o încă o mai profundă neînțelegere a mecanismelor de funcționare ale unui Parlament democratic.
În primul rând trebuie plecat de la un adevăr.
Democrația nu este perfectă și foarte adesea mecanismele ei sunt folosite de oameni de rea credință. Dar, rămânând imperfectă, democrația rămâne cel mai mic rău dintre relele care pot bântui neamul omenesc. În această paradigmă se înscrie și Constituția României.
Între altele, Constituția prevede că grupurile etnice, care nu pot obține pragul electoral de 5%, să aibă totuși câte un reprezentant și deci posibilitatea de a se exprima în forul legislativ. Este o măsură omenoasă și generoasă. De aici mai departe se pune problema CARE trebuie să fie poziția acestor reprezentanți, acestor deputați. Iarăși câteva precizări sunt necesare.
Din nefericire oamenii politici nu urmăresc “principii”, urmăresc interese.
Poziția unor deputați, condamnați pentru totdeauna de a fi minoritari, este o poziție inconfortabilă dar, în același timp aceiași, veșnic minoritari: acei deputați au datoria să promoveze cât mai dibaci interesele minorității pe care o reprezintă. Iar asta poate fi făcut într-un singur fel: înțelegând că trebuie să țină un profil prudent, discret și mai ales înțelegând că toată viața politică parlamentară se întemeiază pe principiul, nu foarte elegant, de quid pro quo, altcum zis, ”ce îți dau și ce îmi dai”. Bazat pe această realitate reprezentanții minorităților ÎNTOTDEAUNA vor căuta să fie alături de majoritatea parlamentară, cea care poate să aprobe anume foloase grupurilor minoritare. Iar pentru a obține acest lucru parlamentarii minorităților sunt obligați să acorde votul acelei majorități, atunci când ea are nevoie în momente critice. Repet, nu este o poziție elegantă sau generoasă, este o necesitate pragmatică, din nevoie. În această înțelegere vom putea desluși de ce au votat deputații minoritari, așa cum au votat, în cazul legislației de care pomeneam. Încă mai simplu spus nu puteau face altfel. Datoria lor este să promoveze și să obțină interese pentru minoritatea lor și asta au făcut. Iar politicienii care se grăbesc să verse lacrimi de crocodil și să dea lecții în principialitate și loialitate față de “Țară” ar trebui să se uite în oglindă și să vadă că nu e cazul, că nu ei sunt cei chemați să dea predici lacrimoase și că mai înainte de a vorbi de moralitate ar trebui ca înșiși să o aibă; și nu o au.

–––––––––––––

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

10 iulie, 2018

Isabela VASILIU-SCRABA: Marile spirite sunt cele rebele – Titu Maiorescu

In 1942 fiica lui Maiorescu aducea în țară arhiva cu materiale inedite maioresciene si un sac de corespondență care toate ar fi ocupat „vreo 10 –12 volume” din seria de „Studii și documente literare” (I. E. Torouțiu, Din ineditele lui Titu Maiorescu, în „Convorbiri literare”, nr.1/1944, p.13). După aproape patru decenii, din arhiva adusă de Livia Dymsza (decedată pe 14 martie 1947) s-a publicat în comunism un volum cu „Scrieri din tinerețe”. Acesta a cuprins și traducerea unor prelegeri despre o „nouă fundamentare a filozofiei” din iarna lui 1858 pe care Maiorescu le-a publicat în volum la Berlin în 1859 cu titlul „Relația”. Apreciată prin câteva recenzii elogioase, lucrarea a constituit și teza sa de doctorat la Giessen (25 iunie 1860). La Biblioteca Academiei se află o copie a lucrării transcrisă de fostul său student Ion Rădulescu-Pogoneanu (a cărui casă din Cartierul Primăverii i-a fost atribuită de ocupantul sovietic stalinistului Ion Ianoși).

Cu câțiva ani înainte apăruse (în 1975) primul volum din Epistolarul maiorescian (provenit din aceiași sursă). Unii l-au cotat ca un mare eveniment menit să clatine imaginea oficială a unui Maiorescu glacial întru perpetuarea căreia s-a tot citat o răutate a lui Iorga: „cald și frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul”. Din rândurile acestea s-a văzut că marele istoric n-a putut trece peste o remarcă a lui Maiorescu (devenit personalitatea copleșitoare a sfârșitului de secol 19) spundând că lui nu-i plac cei ce varsă rapid tot ce-au ingurgitat.

Descoperirea perioadei berlineze a adus la lumină si profilul necunoscut al unui Maiorescu rebel care nu se lasă timorat de ce se vehiculează în lumea culturală a epocii: „In Germania se aud multe despre admirabilul bun simț al lui Voltaire, ca și când el ar fi fost reprezentantul a ceea ce englezii înțeleg prin al lor „common sens”. Dar trebuie să mărturisesc că nici măcar o urmă din așa ceva n-am găsit la Voltaire…La acesta o veritabilă stupoare produce numai faptul să vezi cum cel mai sublim cuvânt din toate limbile (cuvântul „Dumnezeu”) e tras când în colo, când încoace, e înțeles acum într-un fel, pe urmă intr-alt fel, si așa la nesfârșit…Voltaire cu scânteietoarea sa critică a instituțiilor putrede este la el acasă și are o însemnătate incontestabilă. Dar el coboară la nivel de nulitate când nu se mulțumește cu asta. Cel ce a spus NU, a vrut să spună și DA, iar aici s-a înșelat amarnic (f.63 și f.64). Simt o adevărată strângere de inimă când văd încercarea cuiva de a se înălța până la Dumnezeu cu sărăcăciosul său bagaj de cuvinte…Dincolo de bolta înstelată viețuiește Tatăl nostru al tuturora. Aceasta a fost simțit de spiritul unui preafericit. Să fi fost Schiller acel spirit?” (Titus Livius Maiorescu, Relația (/Conexiunea), dizertație filozofică, Berlin, 1859, fila 104, traducere din germană în volumul îngrijit și prefațat de Simion Ghiță: Titu Maiorescu, Scrieri din tinerețe, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981).

Nu fusese Schiller, fusese Kant, dar tânărul doctorand n-a mai pierdut vremea să verifice. Vorba lui Noica: există adevăruri cu și fără exactitate. Aici avem exemplul unui adevăr fără exactitate, dar mai ales dovada unei atitudini rebele, trăsătură specifică marilor spirite.

Tânărul rebel se va vedea și cu ocazia cercetărilor și documentării științifice necesară găsirii celor mai bune reguli pentru scrierea cu litere latine a limbii românești.

Incă din vremea domniei lui Cuza Vodă, Ion Ghica semnase decretul de trecere la scrierea cu caractere latine (1860). Legiferarea a fost urmată de o perioadă de tranziție în care literele latine erau amestecate cu literele grecești adoptate de scrierea slavonă de până atunci. De fapt a fost un haos pe care oricine îl poate constata la simpla vedere a cărților din acea perioadă, cărți pe care eu am avut prilejul să le văd la Biblioteca Academiei frecventată zi de zi între treizeci și patruzeci de ani (vezi prefața la vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992). Spre a face o oarecare ordine, însuși premierul Ion Ghica a publicat în 1864 niște reguli de scriere (Regulile limbii române). Desigur cu totul insuficiente într-o epocă de mari avânturi culturale în care pașoptiștii doreau franțuzirea limbii românești, Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) propunea italienizarea (în 1869 fiindu-i respinse proiectele ortografice) iar școala latiniștilor ardeleni s-o latinizeze.

Din noiembrie 1865 a început și Titu Maiorescu să se preocupe să găsească cele mai potrivite reguli de scriere cu caractere latine. În acest scop a consultat ultimele cercetări ale unor filologi de prestigiu în Europa.

Absolvent pe primele locuri la instituția care educa înalta nobilime din Imperiul habsburgic, Maiorescu a fost înzestrat cu un spirit filozofic de mare finețe, pe care l-a cultivat toată viața. La el acel „grund” filozofic a stat la temelia întregii sale activități fie de domeniul literaturii (criticii literare), filozofiei sau al învățământului superior, fie de domeniul politicii. In ce o privește pe ultima, nepotrivirea dintre o formă importată și un fond autohton fără legătură cu forma l-a făcut pe Maiorescu să nu fie de acord cu adoptarea modelului belgian (o țară cu cca 43% flamanzi si cam 32 % valoni) pentru constituția din 1866 a Principatelor Unite (țară cu peste 90% români).

Când a avut de cercetat regulile de scriere, spiritul filozofic al lui Maiorescu l-a îndemnat să meargă pe calea cea mai scurtă. El n-a pierdut timpul să vadă pe unde se împotmoliseră inaintașii săi români. S-a documentat rapid, citind ultimele noutăți apărute în Europa occidentală, ca de pildă conferințele filologului Max Mueller din Anglia (1861-1864), traduse și tipărite în Germania în 1864 cu titlul Știința limbii, la care a l-a adăugat pe Steinthal, comandând cea mai recentă carte tipărită de acest filolog. După jumătate de an, fondatorul „Junimii” publica în iunie 1866 volumul: Despre scrierea limbii române. Proiectul maiorescian a fost acceptat în cea mai mare parte, deși la început stârnise opoziția vehementă a unor somități ale vremii (Cihac și alții reprezentanți ai etimologiștilor Școlii de la Blaj).

Așa au scăpat românii de bătaia de cap pe care o produce o limbă în care se scrie „curcă” (church), se citește „cioară” și înseamnă „biserică” (apud. Dan Duțescu, n.1918).

„Orice om este un produs al vremii sale. Și atunci când își depășește vremea. Fiindcă în acest caz el nu constituie decât o nouă îmbinare de elemente existente în epoca sa” scria europeanul (și rebelul) Maiorescu la 20 de ani (Titu Maiorescu, Einiges philosophische…, 1861).

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/rebelul_maiorescu/

Vasilica GRIGORAȘ: Rugă pentru ploaie (haibun)

Ne aşteptăm ca şi după o noapte de vară secetoasă, aerul să fie mai respirabil, natura mai vioaie. Însă, de ceva timp
„pe cer niciun nor –
în poala dimineţii
şi greierii plâng”.
O dimineaţă înnăbuşitoare de iulie. Sub arşiţa care încinge văzduhul, frunzele se răsucesc palide, altele se pleacă obosite şi cad. Florile se usucă şi ele, acoperind pământul cu petalele odinioară înmiresmate. Fluturii stau ascunşi în cine ştie ce unghere pentru că nu mai au loc unde să poposească la vedere. Adăpostite prin cele mai ascunse desişuri, păsărilor parcă le-a secat glasul. Gâzele caută să stea tot mai la întuneric pentru că le dor toate mădularele de fierbinţeala razelor. Iar pământul, supărat nu ştiu pe cine, crapă şi el de atâta uscăciune şi amărăciune. Firea toată tânjeşte după ploaie. Aşadar,
„secetă mare –
în răget de talangă
zace tăcerea”
şi
„natura în doliu –
curcubeu răpit de zmeu
în plină vară”.
Şi plâng şi oamenii. Îşi fac mari griji pentru următoarea perioadă, pentru întreg anul agricol. Dacă în continuare este secetă va fi compromisă recolta. Hrana cea de toate zilele.
Ca întotdeauna, există nădejde. În tradiţia ortodoxă, se fac rugăciuni pentru ploaie. Sunt scoase icoane din biserică, preoţii şi credincioşii pornesc în pelerinaj. Rugăciunile sunt aprinse, nu de dogoarea insuportabilă a astrului diurn ci de încrederea în puterea credinţei şi ajutorul Domnului.
Rugăciunea este un plâns al sufletului pentru o cerere curată.
„irişi-nlăcrimaţi –
ruga-nălţată spre cer
speranţă vie”
Cu vreo câteva ore înainte de chindie o fâşie îngustă de cer se zburleşte deodată, se încruntă şi se întunecă. Privirea tuturor rămâne pironită de norii care dau năvală. Nu e greu de intuit ce se va întâmpla. De bună seamă, vine furtuna. Sătenii îşi adună în mare grabă orătăniile din curte şi le duc la adăpost. Cu mic, cu mare intră în casă, nu pentru a dormi, căci grijile sunt mai mari decât casa. Uitându-se pe fereastră, văd în marginea pădurii copacii clătinându-se până la pământ şi aud un geamăt puternic al vântului năpădind satul. În foarte scurt timp, o perdea densă de apă acoperă totul.
Mulţumim Doamne, este la bună vreme, dar ajută să fie liniştită şi cu folos!
Şi aşa a fost.
„iarăşi curcubeu –
râmele la plimbare-n
grădina vie”
iar
„după-nserare –
prin geam intră tăcut un
petec de lună”
care a potolit oceanul de griji şi suferinţe. E minunat când totul se termină cu bine, iar barca pluteşte firesc prin serpentinele vieţii.
Gândurile pline de slavă şi mulţumire, întotdeauna cristale şlefuite în valurile sufletului încercat, alunecă şi se rostogolosc molcom spre tihnă şi odihnă, reîmprospătându-ne şi ridicându-ne vălul de pe fruntea întunecată.
Noapte bună şi liniştită pentru toată lumea!

–––––––––-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

8 iulie, 2018

Magdalena BRĂTESCU: Dido și Aeneas – Premieră Eveniment la Opera Israeliană

Considerată o capodoperă a barocului, „Dido și Aeneas” a fost compusă de englezul Henry Purcell pe un libret de Nahum Tate pe la sfârșitul secolului al XVII-lea. Prima reprezentație (1689) a durat o oră și a avut loc la Pensionul de fete Josias din Chelsea, un cartier al Londrei. Purcell însuși a cântat la clavecin, iar elevele au dansat.

În Israel „Dido și Aeneas” a fost montată în 1985. Am văzut spectacolul montat în 2014 pe scena Operei din Rouen, Haute Normandie, de coreografii, regizorii și scenografii de un talent și de o fantezie ieșite din comun, Cécile Roussat și Julien Lubek. Mi-am spus atunci că nicio altă reprezentare nu o va putea depăși. Și iată că Opera israeliană a invitat tandemul Roussat-Lubek și ei au reeditat succesul folosind aceleași decoruri și costume de poveste, precum și lighting design-ul fabulos al lui Marc Gingold. De data aceasta cu o distribuție în întregime israeliană și sub bagheta minunatului Ethan Schmeisser care a dirijat orchestra Barrocade și corul Operei telaviviene. Barrocade, o formație de mare succes, interpretează din 2007 muzică veche folosind instrumentele epocii, de coarde-lăută, teorbă, arciliuto, violoncel și de suflat- chalumeau, basson, fluier, oboi.

Realizatorii au avut două idei originale, plasarea acțiunii la malul mării și în universul subacvatic și folosirea unui grup de dansatori și acrobați care fascinează spectatorii.

Muzica lui Purcell are armonii divine. Uvertura french style e în tempo lent și solemn. Urmează un allegro cu elemente împrumutate din fugă și în continuare prima arie a confidentei reginei, Belinda „Shake the cloud”. Episoadele în care apar vrăjitoarele-sirene sunt tipic englezești, cântate realist sau cu vocalize ceea ce dă muzicii o tentă comico-dramatică. Cea mai cunoscută arie, cea a morții lui Dido are o cromatică descendentă și o parte vocală, prevestind contrapunctul născut din polifonia lineară. Purcell reușește să pună pe muzică limba engleză în lamentații pline de patos, arii bucolice și coruri strălucitoare, totul pe un fond dramatic dens și concis.

Subiectul e inspirat din Cartea a IV-a a Eneidei de Virgiliu în care e vorba de dragostea cu sfârșit dramatic dintre Dido, regina Cartaginei și eroul troian Aeneas, fiul lui Venus. Se presupune că opera ar fi alegorică. Tate însuși menționa că James al II-lea ar fi Aeneas care, indus în eroare de forțe malefice, o părăsește pe Dido, simbolizând poporul britanic. Mai plauzibil îmi pare ordinul dat Jupiter lui Aeneas de a rupe legătura cu Dido și de a se întoarce în Italia pentru a întemeia orașul Roma în locul Troiei distruse.

Acțiunea se desfășoară într-un univers marin, inițial pe un mal stâncos al mării, în portul cartaginez (actualmente Tunisia) unde are loc întâlnirea mitologicului cuplu. Dido și Aeneas își consumă dragostea într-o cochilie uriașă. Lumea subacvatică e populată de sirene, făpturi fantastice, un monstru marin și o caracatiță-magician gigantică. Furtuna violentă reprezentând furia zeiască întrerupe extazul amoros. În lumina aurie a asfințitului, marinarii troieni se îmbarcă pe vaporul a cărui provă ocupă jumătate din scenă. Mateloți acrobați realizează un melanj de street cu piramide, apoi se cațără pe catarge. Un Cupidon înaripat, acoperit de fulgi zboară în aer într-un număr de trapez pe muzică.

În rolul lui Dido, mezzo soprana Anat Czarny cucerește printr-o evoluție muzicală foarte reușită, vocea bine dozată și interpretarea în nuanțe asortate barocului. Finalul dramatic, când fusta i se desface ocupând toată scena și se transformă în marea care o înghite în valurile ei, surprinde și emoționează publicul.

Baritonul Oded Reich (Aeneas) pe linii melodice perfecte redă frământările eroului în lupta cu destinul, intrigile vrăjitoarelor și ordinul lui Jupiter de a-și părăsi iubita. Foarte reușită a fost și soprana Daniela Skorka (Belinda) cu o partitură întinsă, bine susținută. Menționez de asemenea pe tenorul Guy Mennheim (magicianul-caracatiță) și pe Moran Abouloff, Tali Ketzef, Nitzan Alon și Yaniv d’Or.

Producția cucerește publicul prin candoare ludică. Stilul operei este respectat cu grijă, iar inovațiile scenice se urmăresc cu deliciu. Un succes excepțional!

———————————–

Magdalena BRĂTESCU

Tel Aviv, Israel, 2018

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: Dido și Aeneas – Premieră Eveniment la Opera Israeliană” →

George ANCA: Și Ibsenienii (1)

Soarele duşmanilor României. Noi nu suntem cum trebuie. Amsterdam, începutul sanscritei.. Soare oranj aprins. Cam bătrâne putinelele. Knut fără cnut, un citat, 25 ibişi, favoriţi, orbi la mustaţă. Bârnă australă, într-o pupă ostenită stenită. Zbori prima oară.

Plata gambrianului pe-o entorsă. Îndulcirea oceanului neînroşit, scuturarea neîngălbenirii, nepărerilor ancore angore, format în pendul de balanţă, ce-aţi mai ocheanului chinul, norma cântată, alergia ghintuită. Am o uitare, tu aceeaşi dependenţă în urmă, să nu zburăm cu biblioteca într-o barcă din Oslo. Knut, nu mai găseşti vik de viking, de-acel dac celt, dacă înving la vinclu dincolo, de două ori zburând tu ai vise, e bine şi-aşa, ochi în ochi, memorial pe loc, tu mai la oprire, fiecare nărav. Acum şi turbulenţa, parapanto, îngăurindu-ne aripoaia arăpoaică, de te lăsasei Thule Ushuaia, om sta de vorbă, viking vlah, iar nici o oprelişte regelui Coson, ieftinit peste exasperare, generălime, şi din forfotă dezlimpezim fuma, despărţirea cuvintelor a inumanitate.

Staţi voi de vorbă, trei ore more. Foile s-ar fi răsfirat, scufundare în arhipelag, arhetip antarh. Povestiţi-vă indiscutabilitatea de-o separare, cum ne şi ieşisem din toleranţă pe tăcere, voce pe aripă, o tăcere peste răsărire. Longevitate neîncăpută, de-a geniile cu mirarea pe o natură populară, studiu nord, remediu Vahalla, amintire Eminescu. Stream, ocean de-o închipuire, vă uitaţi, literele se uită, nici o uitare. Am mai rutinat cantonamentul fereastră pe mijloc transoceanic, om pe companie, o sută de ani de independenţă norvegiană, ce ne va spune regele Harald, salut, sult, sultanul foamei neîmprejmuitoare. Petrolul sus ne consternează consoarta. Auzisei de el, nu de expozanta injurioasă, nici n-or fi citit scârnăvie de catalog de se strâmbară bătrânii aguridă, iagorzinenci postrăcari acari, copii de institut şi muşiţă pe feciorie, mai târziu nu ne-om mai gândi la asta, ba încă, recitind fraga, nu migdala, femeia locului, roditoarea ondinului din fixitatea sentinţei. Aici am uitat, om consemna sirena în locul xilenului, pe arhidiagonala arhiopterix. Tu, metalizată zburătăcire dintâi, ţi-aş dedica din curaj continuitatea, cum nu se face caz de modestie. Agonisită noimă de mai ieri, cu vizita copiilor după o casă numai ziduri de eliberat, pe scumpete şi nouă. Complexul a nu conversa din principiu de o vreme participii nepatriciene, batraciană participare din cuvinte, jos la urechi, condiţionare. De ce scăpând în cuşti nemişcare, sus ori nord, vedic îngheţ în topire spre a cânta origine avatar reprim teoriile noastre, o cunoaştere de gheaţă, albul peşterii cu frişcă franceză. Ce s-o mai alege de lege, blege, aşa şi maniera montaliană după pierderea caietului în Milano, geaba microfon, pe când în Stockholm, chemat spre a mi-l înapoia. Ce să vă mai fi povestit frustrărilor, om străbate către experienţă, neuniţi de tardivă cunoştinţă, poate la coadă la înregistrare plus hotel, încopciată shaorma, selected delights, zboruri peste iţe, iţire invidiată. Din ai nemării, măritori creştini, predrepţi preolanda americă, stătători o dată domoliţi dolomiţi, potoliţi gâscani gânsaci în saci, postav de fibre de-un balansoar, curpenul interplante umplute, voi vă veţi cunoaşte scrisul vorbei, cât că urzea motorul pacea. Într-un târziu ne regăsim imperiu, tatăl nostru paralizat, soru-meo la ce l-am mai fi judecat. Şi nu ierta unde s-o fi dus la sârbi o ortodoxie, de-l citea în urmă tot pe Kant, că nu eu. Om ţine rândul în de fiecare deinde infamare. Citatele între 1 şi 25, abia 26, pe din doi, care vechi, care ai virtualităţii pe plătite. Ne-om consola pe o consolă de arhipelag, piramidal fiord, pe mască ridicată ancoră. Din vechi coarne dependenţelor electrozi, pentateuc rarefiat pe fruntea renilor, de-o inhibiţie până la Crăciunul întors. Îţi mai păruse a gârlei secătuire încă o jilăveală aminte libidinară, oho, fie-ne mintea fruntea, parbrizul briza. Dacă nu mă şi interiorizez nescrumit. Mai m-aţi văzut scriind şi acum pe lac în zbor. Cherhanaua reazvârlită înotului din coadă, flashuri de film cărăbănire ştirilor, cu pusul inimii la respect, pulsatil, cadavre de-o spălătorie oceanică într-un transport, catalepsie psi, ne toarnă tigrul negativitatea pisicii. Din care citat ibsenian prenegator, de sub medicamentul vederii, noima paginii celeilalte, o soră de bagabont, soarta consoarta, norocul rock-ul, ca-n India soarele cu oborocul. Creangă, Andersen, Rebreanu, Hamsun. Mai înainte vorba cu sfânta, trăgeam mânerul smântânii cu dinţii şi înotam rejuvenarea aslanică. Nici o identificare, sau bărcile voastre în delta dimpotriva grecimii. La mijloc de pământ, valurilor, vă veţi afla nevoirea sororală, mai repede cuviinţa, prin Gorj la gorge, gesturi reperabile bioştiinţei pe laptop cu o pedanterie îmblânzită bătrâneţe, rarefiate dorinţe, măslini pe Olimp. Mărgărita drăcoaică, El Fausto gaucho, Peer cu locotenentul absurdităţii violente. Care grasul cafelelor şi cu avionul păsări pe sfoara cânepică, endemic adverb adjectivului cu virtualul. Ne-om salva cu nişte preamabili. Amsterdam în nisipul Rajiv, ăl nou, ăi cu declaraţii de non-entitate că nu dase mâna până mai încoace la pişorenţă. Comisia contra măslinei. Sanscrita la Roma. Acasă vi se părea o dată Arya, nucleu Brihadaranyaka. Să-i fi scris să se apuce de Panini, sau de hindi, sau să se lipească de Mysore, cu americanii, ca Peter al taiwanezei.

Vă ţineţi geana cu un gând de adormire. Se sfârşeşte săptămâna. Poză fără zoom mâine regelui Harald. Cu prinţesa Sirindhorn am vorbit. Ţări mame, gropi surpate, ritualuri maluri, mall-uri. Mă tot trezeam din visul norvegianului, o persoană, un fior, un fiord în Iordan. Răpusă puja, parentalia, schiurile, dar nici norvegieni, o piesă în pulpană ibseniană. Din poze reînchipuirea întoarcerii într-o neîmpăcată obârşie. Atunci ce cauţi tocmai acolo – păi şi pe tine şi pe mine, cu ei, din asiatici, de ne norvegieni, că nu schiază. Pe zi, să se ştie scrisul – la ziar –ba, cărţi treacă din Maroc. Diagonala Oslo Singapore Melbourne. Dimineaţă pe creastă necocoşată, nu mai e permis nici laţul laţă lăţişoară, o apă mai mult gheaţă, o limpezime condiţionată. Luaţi-o p’acolo. Vikingi pe vikingi, pe briţi friţi celţi daci. Victoria icter. Surorile neveste musulmanului. Eminescu între Valhalla şi Vede. Nici zvastika nici valkiria – gender-ul e ca holocaust-ul. Personaj, cnut, din tine – îi e foame şi-şi sfâşie manuscrisul – hagi rupea din el în contra-arhipelag. Interdicţie profunzimii. Fuga pozei. Răcit – înotul în fiord.

Vreau să dau o carte regelui şi una bibliotecii, să mă întâlnesc cu bibliotecari scriitori, să înot în fiord la Knut, între Dostoievski şi Joyce. Încercuire în plus a cununei. Pronaosul plin de femei în costume boiane. Bulb hulubăriei, miloagă de miere la morgă, lângă mine, somn întins, Othelia, hamsie elicea din piept. Nici de foame împuşcat elefant la vânătoare în India, câine bagajului-bag. Albine. Biblic Cervantes în ciunget. Pilitură de-a valma resorbită matricial pe lunca întemeiată barză. Alp lapon, nerv de serv, fărâmă de farmec, lumânări la coasă în toleranţa schiurilor corăbiere, catargele clinchetând nor Grieg, Gud, Fader, Son og Heilag.

Concertele vibrau indianitate iluzionantă chihlimbarului fiordiu două trei ceasuri pe măcel de animale cu istorie omenească aimless ori în Bremen fractal poundian Câmpulungul piatră Dan Barbilian cnutul Mureşene nehamsunian echo Eminescu soldat căpitan.

Welcome to your home in Oslo. His portrait is no on banknote. An equestrian statue born in Lom Vaga/Vogo. Max von Sydow plays Hamsun. Hansen: if you want to meet idiots go to Norway.

Continue reading „George ANCA: Și Ibsenienii (1)” →

Roni CĂCIULARU: Arta plastică a doctorului Bruno Herșcovici

Există undeva o mărturisire a lui Cezanne, prin care pictorul afirmă: „… peisajul gândea el însuși prin mine, eu fiind, de fapt, conștiința sa”. E foarte adevărat, dacă ne referim – cum a făcut-o, desigur, și marele pictor – la procesul creației artistice. Dar nu e numai atât! Îmi permit să privesc actul creației și din unghiul receptorului de artă, știut fiind că armoniile cromatice, celelalte mijloace de expresie, contribuie la sugerarea unei idei, a unei stări de spirit, și, privind mai atent, toate elementele creației la un loc, relevă un anume fel de a reda realitatea, astfel încât poți deduce temperamentul, particularități umane ale artistului, viziunea sa asupra lumii, asupra oamenilor în mijlocul cărora îi e dat să trăiască. E ca și cum ai spune – ascultă-l și cum vorbește, și vei ști ce fel de om e… Astfel de gânduri mi-au apărut în minte privind cele două tablouri expuse, nu de mult, la Expoziția celei de a 43-a Conferințe Naționale a Asociației Medicilor din Israel (la hotelul „David Intercontinental”), tablouri care poartă semnătura amicului meu, dr. Bruno Herșcovici, care se afirmă și pe tărâmul artei plastice, cu seriozitate și consecvență (după cum îl știm, de altfel, că se comportă și ca medic).

Pe tărâmul relației cu pacienții săi, a știut întotdeauna să apară cu acele disponibilități intelectuale și psihologice care dau încredere și speranță, dar și rezultatele medicale de rigoare. Echilibrat, atent, sigur pe sine și cu indicații profesionale „la obiect”. Un astfel de comportament este rezultatul unui fel de a fi, dar și al unei eficiente auto-educații. Afirm aceste lucruri căci, iată, pictura doctorului nostru, ni-l dezvăluie pe Bruno Herșcovici nu numai un personaj optimist și stenic, ci și un om cu fragilități și profunzimi afective și intelectuale deosebite, chiar surprinzătoare. Asta, desigur, pentru cine nu-l cunoaște mai în esența lui. Căci, cine a urmărit pictura doctorului – și nu-s deloc puțini! – a putut observa, cum spuneam într-un alt rând, referindu-mă la portretele realizate de medicul-pictor: „desenul, expresia feței vorbesc prin ele însele (…). Ele vorbesc de o anume tristețe, de un ce neînfăptuit, de o dorință fără speranță, de o anume durere profund omenească”. Dar cum în artă ai voie să minți despre orice, numai despre tine nu, iată că omul viguros și cald și bun, acel îndrumător în a te face să învingi răul din tine, iată-l acum și sub alte fațete, mai puțin vizibile în viața de zi cu zi, care-i subliniază profunzimi nu tocmai bănuite, ilustrându-l pe acest pictor tocmai prin sinceritatea-i caracteristică, atunci când se află în fața șevaletului, reliefându-se astfel puterea gândirii și a simțirii sale artistice. Ne apare, așadar un om superior clipei și efemerității noastre, a tuturor.

Dar despre ce tablouri este vorba, în cazul nostru? Unul e portretul unui savant, care nu atrage prin frumusețea sa fizică, dar care se remarcă prin autenticitatea tensiunii interioare și prin efortul de gândire al celui reprezentat. Profunzimea gânditorului, încordarea așteptării unui rezultat aflat încă în interiorul unui mecanism computerizat, îndoiala și dorința de îndreptățire a supoziției analizate, întreaga frământare a omului de știință, în momente critice – transpar din tabloul acesta, el câștigând estetic mai ales prin vibrațiile interioare ale savantului, ce reies din pânza pictorului, cu reală sensibilitate artistică. Nu voi insista asupra acestui portret, căci surpriza o reprezintă pentru mine celălalt tablou al d0ctorului din aliaua noastră. Este știut că medicul-pictor Bruno Herșcovici s-a ambiționat, de-a lungul anilor săi de pictură, să realizeze în special portrete. De ce? Pentru că Omul l-a interesat dintotdeauna, și pentru că este genul de pictură cel mai greu de realizat. Iată-ne, acum, în fața unei mult mai largi deschideri a pictorului: avem în față un peisaj, în care o pădure înconjoară un copac roșu, acesta contrastând armonios cu verdele din jurul poienei aflate, și ea, în prim-plan. Ținuta dreaptă a copacului – erou principal, coloritul său, împletind roșul, maro-ul și galbenul, și un pic de verde și de alb, ilustrează, în cele din urmă, o anume plurivalență a metaforei. E vorba de trecerea timpului și de faptul că aici copacii pot muri și în plină vată; e vorba de îndârjirea copacului-erou de a nu fi copleșit de moartea pe care și-o simte, continuându-și existența cu resursele-i rămase, în mod demn și falnic, calm și superior.

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Arta plastică a doctorului Bruno Herșcovici” →

,,OARE, DEJA, MERITĂM?” – glose la Antologia realizată de doamna Elena Armenescu: “UNIREA FACE PUTEREA”

…Toate cărţile (bune…) merită respect, dar aceea pe care o am în faţă, acum, merită un respect cu totul deosebit. Este o “Antologie Centenară”, alcătuită de doamna ELENA ARMENESCU : “UNIREA FACE PUTEREA – 100-ROMÂNIA: 1918-2018 – SĂRBĂTORIM ÎMPREUNĂ”, editată (splendid!) la Râmnicu Vâlcea, de Editura Antim Ivireanul, 2018.

Evident, nu Antologia împlineşte suta de ani – ci Antologia evocă, “sine ira et studio” (din punct de vedere istoric, cultural şi literar), împrejurările şi reacţiile lirico-patriotice, faţă de „UNIREA CEA MARE”, cum i se mai zice actului istoric, de la 1 Decembrie 1918. Unirea Ardealului, cu Patria-Mamă. Sau, dacă vrem să fim exacţi, Unirea MAMEI cu Fiica… – …pentru că, în Ardeal, bate inima Sarmizegetusei, cea atotîntemeietoare, precum în Carpaţi, aşa şi-n lume…

Având în vedere că Antologia de faţă se referă la un act politico-spiritual, care a preocupat şi frământat o Europă întreagă (după primul război mondial), se pune problema: această carte poate deranja-irita sensibilităţi europene? Da şi nu: cine-i fără minte, se simte agresat şi de o floare de grădină, ori de un fluture…; dar cine-i cu minte (şi cu echilibru deplin în mintea aceea), citeşte, admiră, discută-comentează.

Doamna ELENA ARMENESCU (ca artist cu autoritate) putea, dacă ar fi căutat, cu orice preţ, scandalul senzaţional, „profitabil”, să alcătuiască o Antologie-de-scandal – periculoasă, pentru însăşi existenţa poporului român.

Nu. Doamna ELENA ARMENESCU este un autentic Artist: cumpănit, idealist, dar şi desăvârşit responsabil. De aceea, şi Antologia domniei sale nu este „periculoasă” (nu provoacă, în duhuri frustrate şi fanatizate politic, deci, MINCINOS!), ci…desăvârşit ”priincioasă”! Cu o meticulozitate, acribie şi metodă (pe care eu, unul, nu le-am mai observat la NICIUN ALT ANTOLOGATOR DACO-VALAH !!!), autoarea ANTOLOGIEI îşi împarte materialul antologat-antologabil, astfel:

I-PARTEA I – POPAS ISTORICO-LIRIC.

Aici, în secţiunea primă, sistematizează acte/documente de arhivă, unele chiar inedite, despre „Primul întregitor al teritoriilor locuite de români” (Mihai Viteazul), despre „pregătirea Unirii din 1918” („Un act istoric îndelungat”), amintind că frământarea/avântarea pentru aparentul miracol al anului 1918 le pregătiseră, egal, răscoala (revoluţia masonică?) a lui HORIA, CLOŞCA şi CRIŞAN (1784), dar şi revoluţiile (cu rădăcini dovedit masonice!), de la 1848-1849; amintind, analitic, de anul „Micii Uniri” (1859), autoarea trece la decriptarea luptei pentru UNIFICARE DE NEAM şi din celelalte provincii înstrăinate de vremuri şi trădări: mişcările din Bucovina (…de la martirul vechi, voievodul GRIGORIE GHICA AL III-LEA – şi până la martirul cel nou, muzicianul-compozitorul CIPRIAN PORUMBESCU, care, ca şi EMINESCU, se dovedeşte unn excepţional activist, pe tărâm politic, atât prin muzica sa, cât şi prin şedinţele Societatăţii Academice ARBOROASA…) etc.

Urmează prezentarea unei corespondenţe simptomatic-concludente, pentru SPIRITUL UNIRII, spirit pătruns până şi în cele mai sceptice firi: Caragiale şi Vlahuţă. După care, în mod logico-ştiinţific, sunt oferite cititorului: Declaraţia de unire a Basarabiei cu România, Legea ratificării unirii Basarabiei cu România (31 Decembrie 1919), Cuvântarea lui VASILE GOLDIŞ, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, precum şi Rugăciunea de la Alba Iulia 1918… – …apoi, finalizând, „rotund”, această secţiune, pregătitoare de atmosferă spirituală unionistă: Lista ziariştilor români, prezenţi la dezbaterile de acum 95 de ani, precum şi diversele, dar puternicele ecouri ale actului de la 1918, în presa internaţională…

SECŢIUNEA A II-A A PĂRŢII I conţine exprimările profund lirice ale marilor Artişti şi Oameni de Acţiune Români, din vremurile care preced „MAREA UNIRE”, cum şi cele ce o însoţesc: evident, nu puteau lipsi paşoptiştii: ANDREI MUREŞANU (cu „Un răsunet”, al său şi al Neamului său!), VASILE ALECSANDRI (unul dintre harnicii artizani-masoni PATRIOŢI [la români, totul este paradoxal!)], ai „Micii Uniri”: cu „Deşteptarea României” şi „Hora Unirii”), GRIGORE ALEXANDRESCU, GHEORGHE ASACHI, ŞT. O. IOSIF, CONSTANTIN ARICESCU, DIMITRIE BOLINTINEANU… – …venind, la rând, vizionarii veacului al XIX-lea: MIHAI EMINESCU (…cel cu „Doina” sa de foc şi bocet înviforat, dar întru veşnicie, amândouă! – precum şi cu lirico-epica poemă vizionară, de tinereţe, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…”), ANDREI BÂRSEANU (cu realist-vizionarul său cântec, azi devenit …imnul de stat al Albaniei: „Pe-al nostru steag e scris unire”, pe muzica martirului CIPRIAN PORUMBESCU!), ALEXANDRU VLAHUŢĂ (cu obiditul, dar şi prearealistul şi vizionarul său poem „Ţară de pripas”!)…neputând lipsi stihurile, de văpaie întărâtată, ale celui mai dinamic „agent de influenţă”, în „problema” UNIRII MARI – OCTAVIAN GOGA…cântăreţul „pătimirii noastre” – …scos, azi, cu desăvârşire, din manualele şcolare, pentru că, vezi, Doamne, e…”naţionalist”!…adicătelea, nu respectă [„sireacul”!] „correctness political”, nici de dincolo de mormânt! – …cum nici acelea ale lui GEORGE COŞBUC (şi el „excomunicat” de MEC…!) şi ION NENIŢESCU. Stihurile lui RADU COSMIN („Vrem Ardealul”), adresate unui rege israelito-german, anti-unionist (Carol I… – …trădătorul din Tratatul cu Imperialii Austro-Unguri, alcătuit „pe şestache”, în 1883 – precum şi cel ce-a poruncit „azvârlirea peste bord”, a lui EMINESCU, în 1889, la comanda „maitrului GHIŢĂ de la Sinaia”!) au adus moartea, în închisoare, a dactilografei poemului ofensiv, Doamna MARIA PUIA…precum şi stihurile „găsite în raniţa unui soldat român, mort în toamna lui 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de curbură” („Nu plânge, Maică Românie!”) încheie, în modul cel mai adânc-impresionant, această erudito-lirică Parte I…!

II – PARTEA A II-A – „DESPRE UNIRE”, a Antologiei de faţă, conţine stihuri (în ordinea statornicită, de ALFABET, numelui autorilor lor!) ale poeţilor contemporani (stihuri dedicate şi, EGAL, însângerate…!!!), raportate nu doar la sărbătorirea centenarului 1918-2018, ci şi stihuri-„remember”, stihuri de doliu şi bocet, după provincii daco-valahe, încă de care suntem ciuntiţi şi jefuiţi, de către o istorie rău-alcătuită de oameni, de la Facere încoace:

-profeticul ardent IOAN ALEXANDRU, elegant-înviforata doamnă antologatoare, ELENA ARMENESCU, CORNEL BALABAN, ADRIAN BOTEZ, ION BRAD, VIRGIL CARIANOPOL, GEO CĂLUGĂRU, RADU CÂRNECI (…celebru maestru-sonetist, dar şi cu o înaltă statură patriotică!), VIRGIL CIUCĂ, LIVIA CIUPERCĂ, NICOLAE DABIJA, GABRIEL DRĂGAN, GEORGE FILIP, FLORIN GRIGORIU, GUNER AKMOLLA, PIROSKA HANEA, DUMITRU ICHIM (cel mai hăruit, întru Orfeu, dintre preoţii ortodocşi ai Diasporei!), CAROLINA ILICA, înflăcărata basarabeancă LEONIDA LARI (arhanghel-femeie, acum, în cerurile Lui HRISTOS-DUMNEZEU!), iscusita şi înzestrata poetă RODICA ELENA LUPU (şi ea, autoare a unei Antologii, exclusiv orfice, a „MARII UNIRI”! – Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2018), o-dată-hăruitul-cu-cel-mai-înalt-har-orfic, basarabeanul ALEXEI MATEEVICI (poemul său celebru, „Limba noastră”, n-a mai fost urmat de altele, la fel de pline de vizionarism…dar i-a fost suficient, părintelui MATEEVICI, să devină NEMURITOR! …ca şi Rouget de Lisle, autorul unui singur cântec de luat în seamă: „LA MARSEILLAISE”!!!) , NICOLAE GRIGORE MĂRĂŞANU, NICULINA MERCEANU, TEODOR AL. MUNTEANU, GABRIEL NĂSTASE, NICOLAE NICOARĂ-HOREA, IULIANA PALODA-POPESCU, mult-regretatul tribun olteano-bârcean, ADRIAN PĂUNESCU…apoi, VIOREL POPESCU, VIRGINIA VINI-POPESCU, MIHAI PREPELIŢĂ (basarabeanul propus, de Academia DACO-ROMÂNĂ, condusă de domnul GEO STROE, pentru Premiul Nobel!), IOAN RAŢIU, GEORGE ROCA (australianul cu mult alean, după tărâmurile Ardealului Sfânt…!), MELANIA RUSU CARAGIOIU, FLORIAN SAIOC, AURELIAN SILVESTRU… – …”mai la vale” situându-se, în geografia lirică a Monumentului ELENO-ARMENIAN, disimulatul sentimentalist şi patriot, imensul post-caragialian-post-marinpredian, MARIN SORESCU, SHANTI NILAYA, TRAIAN DINOREL D. STĂNCIULESCU, PASSIONARIA STOICESCU, ELENA TAMAZLÂCARU…

Un inspirat text în proză, al doamnei EVELYNE MARIA CROITORU: „Eminescu, artizanul spiritual al UNIRII”. Apoi, „Un martor ocular al MAREI UNIRI”, text semnat de MELANIA RUSU CARAGIOI, Timişoara, 1980 – după care urmează secvenţe, selectate din versurile „martorului ocular”, inginerul şi astronomul MIHAI STOICOVICI.

Urmează textul (inteligent şi rememorând, prin flash-uri, momente ale MARII FĂPTUIRI, de la 1918), semnat de NICOLAE NICOARĂ-HORIA: „Arad – Alba Iulia-1919: SĂ NU UITĂM SĂ NE ADUCEM AMINTE!”…Textul se continuă cu o fotocopie a ziarului „ROMÂNUL”, de Joi, 8/21 Noiembrie 1918, nr. 11, care începea aşa : „Istoria ne cheamă la fapte!” – lăsând loc, astfel, ca autorul articolului să-şi sfârşească înalt-spirituala-i lucrare cu mobilizatorul verset patriotico-ziaristic: „Adevărul Sfintei Treimi Româneşti: TRANSILVANIA, MOLDOVA şi ŢARA ROMÂNESCĂ!”

…Din păcate, memoria de azi este una teribil de mioapă: când vede-când nu vede Ardealul, ca VATRĂ A LUMII!…când vede, când nu vede, DELOC, că ROMÂNIA înseamnă mult mai mult decât Basarabia…: Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Maramureşul de Nord, Insula Şerpilor, parte din Câmpia Panonică (n-au decât să se-ncrunte vecinii unguri – ADEVĂRUL supără, ştim!), Banatul (acum, sârbesc!), Cadrilaterul…

MILENA MUNTEANU are un text interesant, dar, mai cu seamă, problematizant – dublat de o fotografie: „Istoria în fotografie” – în care aduce lucrurile în tragicul contemporaneităţii: „Mă întreb unde s-au dus, oare, legăturile dintre oameni? Unirea din cuget şi simţire ? Contribuţia fiecăruia spre ţulul comun, un scop mai mare decât orice mulţumire individuală?”

…Chiar aşa: unde s-au dus toate cele bune – şi ce-a mai rămas din noi, românii care, cică, „aniversăm”?! În mult prea multe cazuri, astfel de „aniversări” sunt, mai curând, o batjocură, cu nuanţe sado-mazochiste…

De aceea, nu putem fi de acord cu „MOISELE” propus de Doamna ELENA ARMENESCU (în articolul „Cine suntem? Ce vrem?”)…: histrionul (dacă ar fi să dăm crezare zvonurilor: şi securist, şi mason…astea două se confundă, azi!) – DAN PURIC (…cel cu aere de predicator neo-protestant…avându-l, ca „impresar artistic”, pe domnul DAN BICHIR!!!). Nu, în ultimele sale clipe (…chinuite aici, pe Terra, cu S.R.I.-ul „pe coadă”!!!), Sfântul nostru popular, IUSTIN PÂRVU, a avut revelaţia greşelii sale, de a avea încredere într-un teanc de măşti, care a făcut mari (şi învâlvorate!) „diligenţe” (pe lângă…toţi ai lui!), să NU se clădească, la Aiud, Catedrala pentru MARTIRII ÎNCHISORII STALINISTE…!!!

…MONUMENTUL ANIVERSAR al Doamei ELENA ARMENESCU se încheie, extrem de onest, cu : LISTA ORGANIZAŢIILOR DIN ALIANŢA PENTRU CENTENAR – şi cu un text, auto-apologetic, al ACADEMIEI ROMÂNE: „Academia Română – în Anul Centenarului”.

Academia Română, deocamdată, s-a acoperit de ruşine, din cel puţin trei pricini:

1-A împărţit România în două fronturi filologico-lingvistice: unul al lui „Î” şi altul al lui „Â” (deşi Facultatea de Filologie-Iaşi, prin regretatul prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA a adus, „pe academica masă”, un dosar gigantic, un munte de argumente, perfect îndreptăţite, întru explicitarea (şi, apoi, înlăturarea!) burleştii năluciri, a lui „Â”…;

2-cu largul concurs al dlui N. MANOLESCU (…şeful USR!), a distrus fibra naţională, încă de la nivelul formării ei (copiii-elevi), prin blestematele (dar extrem de profitabilele, prin mâna escrocilor de tot felul şi naţia/etnia!) de manuale alternative;

3-ascunde sub covor („sub oboroc”)…”DACIA PREISTORICĂ” a lui NICOLAE DENSUSIANU, precum şi argumentele a sute de cercetători străini şi a mii de cercetători români (adunaţi în Academia DACO-ROMÂNĂ!), în legătură cu…ONOAREA CEA MAI ÎNALT-PLANETARĂ (…A ROMÂNILOR, FIREŞTE!): ACEEA DE A AVEA RĂDĂCINILE ÎN DACIA!!!…

Dacia, care este “CENTRUL EUROPEAN AL CELEI MAI VECHI CULTURI CUNOSCUTE PÂNĂ ÎN ZIUA DE ASTĂZI” (cf. Daniel Ruzzo, Peru,1968) – căci “BUREBISTA ŞI DECEBAL AU CREAT ÎN DACIA O CULTURĂ PE CARE NUMAI CEI CU VEDERI ÎNGUSTE AR PUTEA-O CALIFICA DREPT BARBARĂ. (…) Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii (…). SUS, ÎN MARAMUREŞ, EXISTĂ UN LOC MARCAT DREPT CENTRUL BĂTRÂNULUI CONTINENT” – cf. Paul Mac Kendrick – 1914-1998, Europa de la Atlantic la Urali – şi, totodată, “cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România, iar CIVILIZAŢIA DANUBIANĂ ESTE PRIMA MARE CIVILIZAŢIE DIN ISTORIE, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană, considerată, încă, leagănul civilizaţiei” – cf. Harald Haarmann, precum şi savantul suedez Olof Ekström – 1926-1981 : “LIMBA RUMUNĂ ESTE O LIMBĂ-CHEIE, CARE A INFLUENŢAT ÎN MARE PARTE LIMBILE EUROPEI”…etc. etc. etc.

Adevărul acestor afirmaţii ale noastre şi ale colegilor noştri de Academie DACO-ROMÂNĂ sunt recunoscute până şi la VATICAN! L-a recunoscut însuşi Papa Ioan Paul al II-lea, prin cuvintele fostului său consilier – “MICEAL LEDWITH, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, fost decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, fost președinte al Conferinței șefilor de universități irlandeze și fost membru al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor Universităților Europene (CRE)“:

<<Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că LIMBA ROMÂNĂ, SAU PRECURSOAREA SA, VINE DIN LOCUL DIN CARE SE TRAGE LIMBA LATINĂ, ȘI NU INVERS. Cu alte cuvinte, NU LIMBA ROMÂNĂ ESTE O LIMBĂ LATINĂ, CI MAI DEGRABĂ LIMBA LATINĂ ESTE O LIMBĂ ROMÂNEASCĂ. Așadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină)>> – 05 Martie 2014, www.certitudinea.ro.

Până una-alta, Academia Română să ne scutească de exhibiţionismul ei …”patri(h)otic”…!!!

…Dar problema noastră, acum, este acest MONUMENT UNIC DE BUNĂ-CREDINŢĂ şi de PATRIOTISM, ca şi de ERUDIŢIE: ANTOLGIA “UNIREA FACE PUTEREA”, realizată de o artistă desăvârşită (metamorfozată, cu un succes deplin, şi un OM DE ÎNALTĂ ŞTIINŢĂ SPIRITUALĂ!) – Doamna ELENA ARMENESCU!

De-ar fi, în ţara asta, măcar vreo câteva mii de Doamne (…şi Domni, dacă se poate…) “eleno-armeneşti”, apoi UNIREA CEA DESĂVÂRŞITĂ, A TUTUROR PĂMÂNTURILOR CARE NE ATÂRNĂ, CA FRANJURII DESTRĂMAŢI, PE-AFARĂ… – …S-AR ÎNFĂPTUI DE LA SINE ŞI DINTR-ODATĂ, PRECUM ORICE MARE MINUNE A LUI HRISTOS-DUMNEZEU!!!

…Dar, din câte simt eu, azi, nu ne-o merităm, încă, nici pe această UNICĂ Doamnă ELENA ARMENESCU – tot aşa cum nu ne merităm, încă, nici “UNIREA CEA DESĂVÂŞITĂ”, adică, “PUTEREA NOASTRĂ CEA DESĂVÂRŞITĂ”!!!

Prof. dr. Adrian BOTEZ

Adrian BOTEZ: Crăiasă te-am aflat a mântuirii (stihuri)

SE ZBAT ÎN FEREASTRA-MI FLUTURI DE NOAPTE

se zbat în fereastra-mi Fluturi de Noapte

e vestea-aşteptată : minunile-s coapte

o iau pe costişă – prin mărăcini

dezvălui poienii o Tufă de Crini

cu valsuri în beznă – e noaptea din urmă

vrăjitele Ştime se-nchină la lună

beţie de Şerpi – zvârcoliri – Vasiliscul

Smaraldul poienii îşi tremură Piscul

şi păsări – şi greieri – iubitele moarte

horesc FărăTimpul – în eternitate

Obrazul de Zeu se schimonoseşte

dezmăţarea – din umbră – într-una tot creşte…

…fii mândru că-asişti la apocalipsă :

din doage legale – cam toate-ţi sunt lipsă…

***

TE VOI AŞTEPTA ÎN ASTRE – ROZÀRIA VEGHETOARE

te voi aştepta în astre – Rozària veghetoare

(e sfat – în tril şi-orbire – de Privighetoare…) :

acolo va fi Linul – acolo va fi Crinul

colindă Inorogii – colindă şi Veninul…

Vergură Celestă – amintiri de-amurguri

Vergură Celestă – nimiceşte burguri

zburăm peste clopotniţe şi hanuri – nu mă scutur :

zburăm să se desfacă Viermele – în Flutur

pe pieptul meu cu capul – Rozària din rouă

adus-ai – peste Munte – lumină şi Stea Nouă :

cu tâmpla-n tâmpla Lui Hristos

noi lăfăit visăm – şi – deci – FRUMOS…

…Rozària nu doarme – Rozaria veghează

făcând din orice beznă – MIEZ DE-AMIAZĂ…

…toţi telegarii Soarelui nechează…

***

…CAPUL TĂU PE PIEPTUL TĂU MEU – CÂTĂ LUMINĂ

…capul tău pe pieptul meu – câtă lumină

inima-mi s-a-ntors – teafără de ghilotină

capul tău pe pieptul meu – o – bogata pace…

sfinţi vor pogorî – cu strai de lună să ne-mbrace

capul tău pe pieptul meu – acum simt Piscul

ştiu că a muri nu e deloc vag-riscul :

sunt doar aripile de-nălţare

spre a pune Munţilor stihare…

în poiene – inorogii grăiesc pentru noi

Crist-Păstorul a pornit izvoare-n şuvoi

tainele-s Smaraldul de la gâtul tău

tainele smaralde-aduc iertarea celui rău…

…capul tău pe pieptul meu – icoana şi uimirea :

nu s-a mai iscat din Crini decât Iubirea…

***

CRĂIASĂ TE-AM AFLAT A MÂNTUIRII

crăiasă te-am aflat a mântuirii

încarc pocal cu-otravă şi lumină –

şi te poftesc la Cina de Rutină

cea după care înfloresc toţi Mirii.

în palma ta strecor inel de şoaptă

ne închinăm cununile spre lac:

până şi stelele rotirea-şi tac…

luna din cer – acum – va cădea coaptă.

sub tălpi, firesc, ne cresc jivine-albastre,

iar peste frunţi, lebăda răcoreşte:

de sus de tot, boltirile sihastre

dau semnul tainic: raiul iar rodeşte!

prin iarbă – -ncolăcirile măiastre

clocesc vestiri – că Înţeleptul creşte…

***

SĂ CREZI CĂ ŞTIU SĂ-NSTRUN LĂUTA-N NOAPTE

să crezi că ştiu să-nstrun lăuta-n noapte

pe-aleile-ndelung fremătătoare –

ştiu să-nfierbânt iubirii mii de şoapte,

să-nlăcrimez – duios – o sărbătoare.

sunt fiu de flori şi de privighetoare

sunt prinţ – pe lac îngenunchind extaze

şi stelele îmi sunt ascultătoare

iar îngerii scot capul printre fraze.

dar cui să-nchin inima mea din lacră

inima ferecată-n verb de aur?

dar unde-i zâna – unde-i umbra sacră

Continue reading „Adrian BOTEZ: Crăiasă te-am aflat a mântuirii (stihuri)” →

George BODEA: Un demers temerar- antologia băimăreană eCreator 2

De-a lungul unui singur an (2017) apăreau la Baia Mare cinci antologii (patru de poezie şi una de poezie şi proză), de sute de pagini fiecare dintre ele şi cu zeci de autori mai mult sau, cei mai mulţi, mai puţin cunoscuţi. Şi iată, la început de an 2018, apare o nouă voluminoasă antologie tot „de poezie şi proză“, editată de Cenaclul Ecreator 2 şi cosiderată de prefaţatorul ei, poet el însuşi (Ioan Romeo Roşiianu, „o fotografiere a literaturii române“!). Toate cele şase antologii (şi aflăm că o alta e în curs de alcătuire) au apărut în cadrul unui proiect amplu intitulat mai întâi „prietenii poetice“, iar în cazul ultimei , mai cuprinzător, „prietenii literare“. De această ultimă dată, „prietenii“ sunt în număr de 74.

În continuare, fiindcă realizatorul principal al ultimei antologii este dispus să ne mai dea cuvântul („Şi, după cum era firesc, comentariile vă vor aparţine dumneavoastră, cititorilor!“), aş încerca să-mi formulez cât mai constructiv părerile, închipuindu-mă în ipostaza de membru onest al cenaclului ce a dat titlul volumului. Acelaşi făptuitor al antologiei mărturiseşte în prefaţă că a fost nevoit să respingă zeci de autori „guralivi şi indignaţi“, din rândul cărora îi şi numeşte pe câţiva dintre cei mai sâcâitori, dar se va vedea în prima parte a acestei „luări de cuvânt“ că lista lor este mult mai cuprinzătoare, doar că nu-l voi numi pe niciunul dintre „prea mulţii gureşii poeţi“, cum îi numea Blaga în poezia Lucrătorul, ci voi cita pasaje / abateri flagrante de la ceea ce înseamnă imagine poetică.

Primul pas al formaţiunii neomogene ce ni se propune este făcut cu stângul: „Ceasul cel rău când a venit / Nu ne-a întrebat dar m-a găsit“ (Ceasul cel rău). De data aceasta, alfabetul a vrut-o. Dar urmează şi alte „ceasuri rele“ şi nici nu poate fi altfel când întâlnim asemenea autodefiniri stranii şi hilare: „Eu sunt această claie de aiurări ciudate / Eu sunt această minte-n colţuri“ (Poate c-am să rămân şi-o să mai fiu). Sau când artele poetice şi profesiunile de credinţă sună aşa: „Îşi risipesc poeţii zilnic ADN-ul / Cerneală şi cenuşă este pulsul lor / Cu febra frunţii se hrăneşte Zeul / Ce le-a pus Cruce, vers nemuritor“(Unor visători). Alta îngrijorătoare: „Călimara ascunde cuib de viespi / Pagina e albă şi rea / Cuvintele par lepădate / Vârful peniţei e băut / Ritualul dimineţii cade-n vis / E un început de sfârşit al fiinţei / O trudă fără sens“ (Albastrul zilei). Şi încă una, bavardaj ceva mai nevinovat: „Şi eu şi voi şi ei şi ele / Plutim azi printre cuvinte / Şi-mi scot o oglinjoară / Şi-apoi tu să mă ţii minte / Cum mă uit acum în ea / Şi văd lumea şi văd stele şi văd multe / Tu zici că-s nebun, dar de fapt cutreier doar printre cuvinte“. (Ora exactă).

Cu asemenea „arte poetice“, este explicabil să se ajungă la „performanţe“ de genul: „Într-o zi am ascuns marea sub pernă / Să pot aduna roua de pe garduri / Soarele curgea trist peste valuri absente / La răsărit, din cuvinte nerostite / Am zidit o cetate“ (Valul). Încă una: „Am urcat şi-am coborât multe scări de sentimente / Căutându-mă în bezna sufletului meu de om“ (Regăsiri).

Pe „scări de sentimente“ se poate ajunge şi la naivităţi sprinţare exprimate banal ori alandala: „Pe valul vieţii uneori / Agerul vânticel suflă fiori / Magnific din pomii frumoşi tare,/ Străjerii sărutaţi par de încercare“ (Drum binecuvântat).

Nu mai e sigură, în aceste cazuri, nici soluţia tatuării: „Îmi scriai poezii pe piele / S-a ales praf şi pulbere din ele“ (Melancolie de noapte). Aşa că nu-i de mirare să afli că: „Obosit îmi este versul, zilnic ţi-l trimit pe vânt / Se întoarce fără vlagă, sufletul mi-e răvăşit“ (Gânduri rătăcesc în noapte).

Unele mărturisiri sunt înduioşătoare: „Mi-e dor de strachina cu lapte dulce“ rosteşte atât de convingător cineva. Sunt şi alte aspecte înduioşătoare. Mama apare în foarte multe texte de album de familie. Cineva îşi motivează sentimentul de recunoştinţă: „Când eu urmez al tău cuvânt / Să fiu poet de seamă / Dar simt acum cum chipu-ţi sfânt / Încet, încet mă cheamă“ (Măicuţă scumpă).

Recunoştinţa se îndreaptă şi către Dumnezeu cam din acelaşi motiv: „Iar Tu m-ai înzestrat, / Doamne, / Cu-atâta talent / Şi-atâta inspiraţie Divină / Încât cred că foarte curând / Voi deveni / Cel mai de seamă poet.“ (Imn de slavă). Tot poezie de album e şi cea mai mare parte a liricii erotice. În acest sens Ultimul dans e citabilă în întregime, păcat că spaţiul nu permite redarea ei, mai ales că numaidecât ar trebui acordată atenţia şi temei sociale şi politice. Cum politica şi viaţa socială oferă nenumărate motive de îngrijorare şi decepţie, tonul lozincard-vehement cu greu ar fi putut lipsi: „Jos cu prostia, să urcăm dreptatea / În locul ei, pe care toţi îl ştiu. / Nu ne îmbătaţi cu apă rece / Prea mult amar ne-aţi pus în farfurie“ (Vorbe mari).

Multe s-ar putea spune despre poezia marilor teme, dar se cade să ne oprim măcar o clipă atenţia asupra unui factor agravant care constă în mulţimea de abateri de la normele limbii literare. Câteva exemple însoţite de sublinierile subsemnatului:

„Ascunşi de priviri vom rămâne doi sloi“ (Ninge a dor);
„Eu nu sunt un animal / Şi nu mă las pradă unei fiere“ (Sumbru)
„Minciuna nu le va desparte“ (Dincolo de cuvinte)
O poezie se intitulează Dimineţi matinale în umbra paşilor tăi

Chiar dacă despre această categorie de contraexemple s-ar mai putea face şi alte afirmaţii în numele necesarului adevăr, aş încheia, totuşi, mărturisindu-mi optimismul prin apel, culmea, la un citat al unei autoare din aceeaşi categorie:

„Poezia este un bun tratament, / Ea mă alină, tot ea mă dojeneşte. / A copiilor mei, frumos testament, / Rămând nu-nbătrâneşti” (Microniversul).

Partea a doua a acestei pseudorecenzii ar putea începe cu o întoarcere pe dos a mesajului din strofa redată mai sus. Există poezie care nu e un remediu universal, ba chiar poate fi periculoasă dacă o înţelegi aiurea; ea arareori „alină“, cel mai adesea provoacă, nu prea dojeneşte, fiindcă, de pe când era şcolăriţă, nu-i plăcea pisălogeala şi rareori e îndreptăţită să devină „un bun testament“. E drept că, doar atunci când e „naivă“, are toate şansele să nu-şi dea seama de vârsta reală pe care o are. Iar a fi autentic înseamnă a te cunoaşte înainte de toate pe tine însuţi.

„Sunt numai scribul trist care traduce / jurnalul scris cu vorbe nerostite / de nevăzuţi ţintuiţi pe cruce“ (Corneliu Neagu, Epitaf fără cuvinte).

Continue reading „George BODEA: Un demers temerar- antologia băimăreană eCreator 2” →

Constantin MARIN: Recenzie la cartea părintelui Radu Botiș, „CA TĂMÂIA ÎNAINTEA TA”

Trebuie menţionat, de la bun început, că această carte este plăcut mirositoare (spiritual vorbind), prin patru aspecte, primele două fiind legate de grafică: în primul rând, imaginea de pe coperta I duce gândul spre un vitraliu de biserică; în al doilea, fiecare pagină este însoţită de o vignetă, element tipografic care sporeşte gradul de interes cu care se citeşte întreaga carte. În al treilea rând, textul este tradus – integral, în ordinea paginilor, desigur – în limba engleză, probabil la sugestia cuiva din cadrul editurii. Şi în cel din urmă, prin mesajul integral al cărţii.

Autorul, părintele Radu Botiş, precizează, în debutul volumului: „Aceste versuri şi gânduri ale mele din următoarele pagini le închin, înainte de toate, Mântuitorului Iisus Hristos, al cărui umil slujitor încerc să fiu, la altarul jertfei mântuitoare – talantul primit nevoind să-l îngrop în pământ, roadele lui să ajungă la voi, fiecare, ca o clipă de mângâiere, ca un sentiment de înălţare şi împlinire sfântă a menirii fiecăruia, vremelnici, pe acest pământ – călători spre cer. (…)”.

Consideraţii şi încurajări despre parcursul literar al autorului acestei cărţi exprimă Pr. Vasile Hotea – Protopop al Chioarului, Augustin Cozmuţa – Redactor-şef al ziarului „Graiul Maramureşului”, Daniel Cornea – redactor de emisiuni religioase la Televiziunea Cinemar şi Emilian Arădeanul – episcop, vicar eparhial (trecut, între timp, în lumea drepţilor).

Se întreabă, părintele Radu Botiş: „Cât de limitat îşi mai poate concepe omul ateu locul veşniciei, pe care Iisus Hristos l-a promis tuturor săvârşitorilor binelui? Totuşi, în faţa morţii, neputincios, omul ateu devine asemenea tâlharului de pe cruce?”. Însă, pentru a stimula atenţia cititorului, observăm cum fluxul de poezii este întrerupt – din când în când – de scurte meditaţii, cu valoarea unor predici, precum cele intitulate „Gândind, mereu, mereu”, „El, Mântuitorul prea milostiv”, „Taina Crăciunului”, „Învierea Domnului Iubirii”.

Una dintre poeziile care merită integral citată este cea intitulată „Rugăciune”: „Doamne, în a dragostei rânduială, / Sub pavăza crucii agale suind, / Lacrimii noastre caută vremi de beteală, / Prin astă lume străluminând. // Doamne, chipul din sfânta icoană / Iradiază, caută vremi de împăcare, / Precum chemarea cea mai de seamă / Inimii noastre dragi, fiecare. // Doamne, la umbra plăcută a liniştii Tale, / Ca o închinare căutând împlinirea, / Iartă-ne, încă, nefireasca umblare, / Pacea din Tine, în noi, fericirea”.

În acelaşi minunat context, ca o prelungire, se încadrează poezia „Lumina Cărţii Sfinte străluce peste vreme”: „Săraci, o, prea săraci am fi, /De n-am avea o călăuză a noastră, / E prea puţin o pasăre măiastră – / Căci cu nimic nu poţi asemui / Această Carte reînviind istorii, / Balsam vindecător şi fără de pereche, / Mai nouă parcă, dar atât de veche, / Scriptura sfântă, urcuşul spre glorii. // Nimic din ce s-a scris ori se va scrie / Nu poate s-o întreacă, să-i fie la egal, / Citind-o, te cuprinde un dor înspre astral, / Şi-un sentiment ferice, plăcut, suav, te-mbie. // Lumina Cărţii Sfinte străluce peste vreme, / Îndeamnă orice suflet la calea sfinţeniei. / De-a pururi mesagerul, imboldul veşniciei, / Te-ncântă această Carte, venind ca să îndemne, / Curată fie-ţi viaţa, curată şi senină, / Adeseori trecută prin încercări, iscoade; / Căci trebuie, ca pomul, şi noi s-aducem roade, / Belşug de fapte bune, mereu să fim lumină. // Ce încredere, ce stare, idee şi speranţă, / Cuprinde şi emană izvorul Sfintei Biblii, / Purtând învăţătura hotărâtoare lumii, / Simbol de împlinire, extaz şi cutezanţă”.

Atmosfera din „Motiv de meditaţie (II)” este, simultan, apăsătoare, încărcată de dramatism, însă, spre final, lasă deschisă poarta speranţei: „Cu câtă înspăimântare ne aşteaptă sfârşitul, / La pragul marii treceri, cu frică meditând; / Lăsând în urma noastră atâta îndurerare, / Copii, mame, prieteni, lângă mormânt plângând. // Lăsăm lumeasca fire, cu pofte şi păcate –/ O viaţă unde totul cândva părea etern, / Văzându-le pe toate ca rămânând iertate, / Dar care, vai, costa-vor chiar chinul din infern. // În viaţa pământească eram prea ocupaţi. / În rugăciuni şi posturi nu mai puteam rămâne, / Credeam atâtea numai şi ne vedeam salvaţi. / Eram neghina care se ascundea prin grâne. / Suntem săraci în fapte şi-atâta de lumeşti. / Un gând nu ne încearcă: să medităm jertfirea. // Iisus îţi cere astăzi în ochi să Îl priveşti. / Şi darul este mare. E însuşi Mântuirea”.

Un peisaj de basm ni se desfăşoară în faţa ochilor, în poezia „Leru-i ler, Prunc Sfinte, dalbe flori”: „Miracol alb coboară dinspre cer. / Beteală împlinită, de lumină sfântă. / Colinde iar vin viaţa şi ne-o încântă. / Dalbe flori, Prea Sfinte, leru-i ler. // Dumnezeu mai poposeşte iar / Din înalt, la ieslea de mister. / Dalbe flori, Iisuse, leru-i ler, / Naşterea Ta Sfântă ne înfioară. // Magii vin să te salute, demn, / Îngerii din cer binevestind, / Sfânta împlinire, prin colind, / Pentru lume, Salvatorul Semn. //Leru-i ler, Prunc Sfânt, dalbe flori, / Imne răsunând întru împăcare, / Semnul nostru adânc de închinare, / Speranţe, rugăciuni, colindători”.
Un îndemn şi o bucurie care va veni, adresează părintele Radu Botiş semenilor săi, în poezia „Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei”: „Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei. / Pe calea înspre ceruri porniţi, dar, de acum. / Alegeţi-vă locul, în ţara veşniciei / Şi nu cădeţi sub cruce, chiar de e greu pe drum. // Întindeţi mâna celor ce au căzut pe cale. / Întoarceţi păcătosul ce merge spre întuneric. / Astfel, pe drept, vedea-vei că rodul faptei tale / E însăşi răsplătirea cu locul sfânt, edenic. // Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei, / Încredeţi-vă pururi în bunul Dumnezeu. / În pacea Lui rămâneţi. E starea bucuriei, / Când drumul înspre ceruri e luminat mereu. // Veghează lângă Tatăl – Hristos reînviat, / Cel răstignit pe cruce, ca jertfă de împăcare, / Veghează – o, creştine, tu, oare L-ai uitat? / Viaţa ta se scurge în marea nepăsare? // Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei, / Căci Dumnezeu acelaşi e astăzi şi oricând, / O cale duce numai spre Taina Veşniciei / Şi un Iisus mai iartă şi mai aşteaptă, blând. / O judecată mare va zdruncina pământul / Când? La plinirea vremii. Şi asta nu o ştim. / Un lucru este sigur: doar împlinind Cuvântul, / Noi vom trăi viaţa pe care o dorim”.

O atmosferă evanescentă, învăluitoare şi transparentă, ca într-un vis, realizează autorul volumului „Ca tămâia înaintea Ta”, în poezia intitulată „Rugă monahică”: „Saltă, inimă curată, / Bucuria Învierii / Fiind vestea minunată / Pentru vremea mângâierii. / Glasuri sfinte răsunând, / Într-un imn de adorare, / Către ceruri înălţând / Rugăciunea de iertare. // Bat iar clopotele sfinte, / Cu glasul tânguitor. / Iartă-ne, Prea Bun Părinte, / Dă-ne crez în viitor. // Trupul nostru de ţărână / Nu-l sorti, Doamne, pieirii. / Fă-l de-a pururi să rămână / Ne-ntinat de pofta firii. // Iar divina Ta suflare –/ Păstrătoare a legii sfinte –/ Dreptul nostru, fiecare, / Să nu-l dăm pe-un blid cu linte. // Suntem, Doamne, fiii Tăi. / Vrem a face ascultare, / Pentru buni şi pentru răi, / Maicii Tale Născătoare. // O! Tu Maică prea iubită, / Caută spre Dumnezeu, / Milă, har şi îndurare, / Pentru cei căzuţi la greu”.
Pecetea divinităţii, pe care o purtăm în noi, încă de la intrarea în această lume, chemarea spre necuprins, spre infinit, spre atotcuprindere, spre locul de Acasă, originar, străbate poezia intitulată „Dor”: „O şoaptă divină, întrecând atotcuprinderea, / Acolo unde, tainic, rugăciunea prinde contur, / La ceasul unde viaţa de taină erupe, / Serafic, acolo e totul mai pur. // Clopotele, acolo, dau glas îngeresc, / În liniştea singurătăţii mântuitoare, / Gândul curat iradiind dumnezeiesc, / Dinspre înalt, către noi, fiecare. // Acolo mă poartă paşii întru împăcare / Hotar dintre lumea aceasta şi cer. / Mănăstire de pace, străjuind către zare, / Lume de taină, de etern, de mister”.
Poate nu exagerăm, atunci când îndrăznim să comparăm atmosfera din această poezie cu aceea din poezia lui Lucian Blaga, intitulată „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.
Spre finalul volumului „Ca tămâia înaintea Ta”, descoperim un mănunchi de dialoguri, participări ale părintelui Radu Botiş, găzduite de postul TV Cinemar Baia Mare (realizator: Daniel Cornea), în intervalul 1999–2001. „Ultimul cuvânt” este rezervat doamnei prof. Zamfira Deac, prin poezia sa „Templul nezidit”, care se constituie ca o Postfaţă.

Lectura cărţii este declanşatoare de o bucurie gata să se reverse, pe care se cuvine să o exprimăm, însă, cu modestie şi discreţie, ca să fim în acord cu viaţa de fiecare zi a autorului acestei ofrande literare, dar mai ales duhovniceşti.

——————————————–

Constantin MARIN

Sursa: http://www.gazetademaramures.ro/recenzie-la-cartea-parintelui-radu-botis-ca-tamaia-inaintea-ta-20564