George Anca

SFINŢI ÎN NIRVANA

 

• romanele lui Vasile –

 

Personae

 

Vasile, scriitor

Alda, fiica lui

Domnița, soția

Gheorghe, aproape

Pădureni, doctori,  scriitori, afini, milițieni

 

 

1. 12 nopţi
2. “Vasile, semeni cu Fellini”

III. Paraclis

 

1. 12 NOPŢI

 

Epilog

 

Negustorii își strigau hamacurile. Cât o dura parcul Istoria Europei? O veste și mai și: Sao Paolo, august 1972. Tu te preparai pentru India. Centralista chema, ca de obicei: „Curvelor, vă caută Tomeștii”. Prieteninschii intonau și-și aruncau ocheade, lăsau lumea să coboare din avion și să urce în tren imediat, să se întoarcă o lună-două în Bucovina.

 

PRIMA ZI

 

             ( Cu ochii în faţa trunchiurilor albe, drepte până în tărie. Nu vorbesc singur.)

            „Văzuşi nişte capre pe unde trecuşi?” „Văzui.” ”Era o femeie cu ele?” „Nu.” „O fi plecat după bureţi, erau albe?” „Negre.”

            „Ia-o înainte că pe dincolo e rouă. Spre Bălceşti, apuci pe Gâltofani, că pe Dealul Boului te rătăceşti.”

            „Frate-meu, zic să nu te culci în troiţă, mai trece careva. Lumea ne cunoaşte şi după semenişte. Găseşte mai sus.”

            „Fântâna Ancî e de mult sub pământ. Nu voi lua-o spre troiţa lui Troi.”  (Scăpasem şi de a doua troiţă, nimeni nu mă va recunoaşte spre râsul lumii.)

            “Nu sunt ale dumitale, uită-te în toţi prunii, vezi dacă lipseşte vreuna”.  (Am buzunarele pline de prune, tocmai de la poalele pădurii, de la noi. Şi merg vreme îndelungată prin ograda fără sfârşit spre a-i ocoli pe stăpânii prunelor. Prunele mă caută. Le pipăi pe cele din buzunare. Simt că îngheaţă sudoarea de pe piept şi de pe burtă. Burta s-a ţuguiat dar de ce-o mai fi palidă ca gogoaşa de borangic? Dacă chiar mă îmbolnăvesc şi de ce? Ogrăzile dovedesc putere. Sunt puternic şi eu? Două puteri una în alta, mi-e ruşine şi cobor prin pădurici, urc pe coaste sus prin ogrăzile scunde.)

            „Nu te plouă, nu te ninge. Troi găsise o oală de bani pe locul troiţei lui. Banii, n-auzi?”

            ”Ciocârlia bătrână fluieră în amurg. Tace, se întunecă. Să fluier, aş fi prefăcut pe loc în cel ce nu fluieră.”

            ”A murit şi pustnicul, spune crucea de la fântână. Am pornit pe urmele lui. Latră un câine. Pustiul rodeşte taina.”

 

ZIUA A DOUA

            Toată noaptea m-am luptat cu tine, Emanuel. Aş fi vrut să te îndepărtez chiar de-ar fi fost să rămân cu toţi drumeţii aceia scorniţi de tine. Mai sunt şi acum îngeri care vor să treacă de partea lui Lucifer?

            „Cum pot ocoli până la casa cu fier.”(Copilul). „Vale. Sus, o vie. Cobor la biserica albastră.” „Toanta dracului  de pisică”. „Fântână, soră-mea, ca a lui Dangalia. „Sus, un om coseşte.” „În zarea răsăritului, biserică cu turle albe. Încotro?” „Trr, fire-aţi ale, huo, ho, găinilor.” (Salcâmi şi fagi, arţar, chiar brăduţi, sălcii şi plute, scorburi cumplite şi hoituri de lemn hărtănite de cariu, ploi, dar cel mai greu e să găseşti pădurea.)

 

            Biserica trăznită.

            Aşezat în scaunul episcopului. O puternică lumină se revarsă dinspre cerul altarului peste foaia mea. Paltinul cel mare înrădăcinat în putrezişul căzut al acoperişelor flutură nemântuit credinţa vântului. Deasupra, pe zidurile ţepene de la o crăpătură la alta, ca păsările în sfântă odihnă, rugi şi frasini mărunţi îmi arată pădurea râvnită, aceea care acoperă locaşul sufletesc al creştinilor. Omul cu obraji de cărbuni poate mă crede diavolul alb ca ziua, întrebându-mă dacă n-o fi fost sub pălăria aia cel ce-a dărâmat biserica.

            – „Păi cum? Părea om de biserică de lemn, cu nepoată de tăciune, paie-n ochi, drum de iarbă.” – „Da, da, ctitorii, numai flori, pântece păcătoase, ochi râzând.” „Nu ei, nici mosorelul Pictor, nici nea din deal, ba eu, Bizonie, călugăr fără pădure.”

             Scaunul episcopului tocmai s-a răsturnat cu mine într-o groapă până la genunchi. Voi chema chipurile să se păstreze şi după ce dealul altarului va fi umbrit de Muntele clopotniţei. Între ele se vor înverzi sufletele uleiurilor de odinioară.

            Gheorghe. Lângă maica decapitată ce-şi susţine cu un gest delicat vastul fald albastru şi cu dreapta crucea alunecată, Gheorghe poartă în stânga lancea mai înaltă decât el cu un cap de lance şi crucea luminată de trupul răstignit. În afară de vârful cizmei drepte, sfântul e întreg. Mosorelul a lăsat calul şi şarpele să se lupte singuri. Uniforma cu coiful fudul, cu cruce de fier pe tunica pielii, toga roşie de general, fustanela înverzită în umbră de pădure şi de viperă, cizmele răsfrânte mult sub genunchi aproape că nu se văd. Faţa gingaşă a viteazului îl onorează mai degrabă pe Mosorel. Tonul fix al picturilor lui prinde când e tristeţea ochilor încercănaţi, coif de aură.

            Nifon. Strălucitorul “patriearh” priveşte către fereastra răsăritului. Cu viclenie şi credinţă. Căciula arhierească, cu cruce deasupra, e ca un schit, bogat peste măsură. De un lanţ albastru atârnă pînă la brâu, pe veşmântul scump, o cruce fastuoasă, treflată, în interior cu o altă cruce pictată şi crucea trupului mântuitorului. De alt lanţ, de aur, medalionul Pantocratorului, încadrat în azur. O cruce mare îi acoperă genunchii. Cârja cu doi dragoni care suflă o altă cruce…

            Dimitrie. O cruce armă, pe umăr. Ochi neiertători. Pe patrafir încă două. Şi un înscris: “De ceia ce nu au blândeţe şi să însoţescu cu cei fărădelege multu mă tângu(es)cu de…” (Altar).

            Un martir. Expresie orientală de Hogea; rezemat în tencuiala descojită a zidului, cu chipul pierdut, decade. Papucii, legăturica şi bastonul – lângă el.

            Madona cu pruncul. Aceeaşi tristeţe a maicii Domnului, de la naştere până la Patimi, aceeaşi din toate icoanele şi frescele de la ţară. Nu e tristeţe, e grijă.

            Pruncul e pictat greşit.

Lavrente. Mosorelul să fi coborât din Transilvania dacă Lavrente seamănă la chip cu Cloşca?

Nicolae. Cel din icoanele de vânzare, cărunt episcopal.

Vasile. Adâncă barbă neagră, ochi fixaţi spre o lumină interioară. Evanghelia. (În dreapta lui, Zidul se crapă deasupra ferestrei. Ce-l susţine?)

Ioan. Cu cârje, propovăduitor.

            Grigore. Cu sfânta carte. Bătrân sfătos. Împreună cu ceilalţi la un loc; mai modest ca Nifon.

            Ştefan. În dreapta cu o carte albastră deschisă, în stânga cu smerenie, tinereţe.

            Pomelnicu titorilor. Preotul Ioan. Icoană bărbătească a înaripatului arhanghel.

            Grigore. Bine pictat. Înclinat spre plâns. Milă.

            Spiridon. Mai puţină culoare. În stânga un vas de jertfă. Bătrân supt de cele sfinte ca de alcool.

            Demetru. Cu lance, fără coif. Plete cârlionţate. Jos un paloş scos din teacă.

            Vah… O sfântă de care nu poţi spune altceva.

            Iisus.Din bolta altarului se păstrează o singură bucată ce stă în zbor. Acolo este pictat Iisus. Culori mai puţin decorative. O umanitate de boltă sfântă.

            Tateana şi Varvara.Una în roz şi albastru, alta în roşu şi verde, chipuri cuminţi, trupuri voinice.

            Eftimie. Bătrân pleşuv cu barba albă. Un înscris “fraţiloru armele călugărului sântu în deletnicirea faptilor bune rugăciunea socotinţa smerită cugetare şi ascultarea cea despre Dumnezeu”.

            Sava. Cu potcap, ceva mai tânăr, alături: “Cel ce şau biruitu trupul firea au biruitu. Eară cel care şau biruitu firea cu adevăratu mai presusu de fire sau făcutu.”

            Agapiea.Bust. Reculegere.

Teodora. Smerită, trasă la faţă.

Paraschiva. Maternă, puternică: “Prin credinţă şi dragoste vă veţi mântui”.

Efrosina. Cu insemnele tuturor bărbaţilor şi maicilor.

            Antonie. “Nu te amăgi o, călugăre cu săturarea pânticului, supunirea împreună cu înfrânarea supun pe draci”.

            Teodosie. De nu vă veţi părăsi de toate ale lumii nu veţi putea fi călugări”.

            Ecaterina. Înaltă, falnică, veşminte bogate.

            Filofteia. Copil cu bardă şi cruce. Părul cu cărare la mijloc. Ochi precoci. Vestă şi rochie cu decoruri geometrice ţărăneşti.

            Pantocrator. Iarăşi frescă singură împreună cu doi îngeri, nevătămat de distrugere. Sfinţenie domnitoare, umană.

            Iisus. Cu sfera.

            Haralampie. Bust bătrân.

            Ctitorii acestei biserici. Preoteasa Ioana. Femeie frumoasă, de viaţă, dar şi poetică. Cu panglici pe cap, legată până la bărbie şi peste urechi cu şal de voal, o ie înflorată multicolor şi o fustă cu flori mai strânse. Are în mână un buchet de cârciumărese. Doi preoţi: unul cu cojoc, fustă pantaloni şi cisme ţărăneşti, rotund, soţul preotesei, mândru că trăieşte pe lume, celălalt în veşmânt de călugăr, ţinându-se cu o expresie dispreţuitoare de centură în dreptul burţii, şi cu dreapta un pergament cu planul bisericii.

            Teofana. Mosorelul, în afară de preoteasa Ioana, n-a pictat chipuri feminine reuşite.

            Matrona. Ochi dilataţi pe o faţă slabă. Mâini crispate.

            Maica domnului. Frescă ştearsă, ca de o mare vechime. Regăsesc chipul din icoana scumpă a bisericii din Ruda, cumpărată de la oraş.

            Nicolae. Bust. Mai uman decât cel din altar.

            Marina. Frumoasă, cu crucea dinainte, frumuseţe transcendentă.

            Evdochia. În faţa Marinei, mai gânditoare.

            Isac.Pe plafonul scării ce duce în clopotniţă, păstrat miraculos.

            Sigur, în pridvor, Mosorelu pictat cu ochii la oameni, în naos sfinţii şi sfintele nu se mai poartă la fel, cu aceeaşi pasiune, iar în altar a aşezat patriarhi îngropaţi în insemne şi generali fără arme şi trofee. Mică, biserica pare imensă cu cerul spre care se înalţă clinchetând paltinul din altar, iar clopotniţa, când urci în ea parcă anume spre a dărâma tot, ajunge la cer.

            Sus, pe zid e şi un tei de un metru, doi. Păsările ţipă enervate. Se cheamă, se aliază şi ameninţă. Păsări, voi aţi dărâmat biserica?

            Este biserica aceasta  şi rugăciune şi cruce. De mult se năruie. Paltinul crescut în altar are zece metri.

            În prima zi l-am visat pe Manuel scormonindu-mi sufletul cu duşmani. În ziua a doua ochiul pădurilor mi s-a închis. Biserica înaltă din dealul Bălceştilor, cu pridvorul năclăit de vopsea albastră, curând cea cu turlele orbitoare din Mângureni, dar casele, pădurile, copacii, morţii, fântânile vii, cordoanele pestriţe uitate în iarbă, unduirea, mireasma prunelor coapte nu mă puteau îndemna în altă parte. Am alunecat pe albia lor. Mă rotesc prihănit. M-am eliberat de o parte a memoriei. Impresiile nu năvălesc pentru a se topi când să devină gânduri.

            Mă credeam astă-noapte în înalt, aprindeam luminile de jos cu blândeţe protectoare, astrală. Acum aud trebăluind pe gestionarul prăvăliei de alături, mă feresc să nu mă zărească – parcă ar avea vreun drept, nici liliac n-o să fie pe întuneric – aud oamenii satului, satul pe care l-am ocolit în zorii zilei, fiindcă eu în păduri am plecat, şi l-am ocolit cu ajutorul locuitorilor lui. Şi ocolul s-a sfârşit.

            Rog să-mi fie protectoare Sfânta Filofteia. S-a jertfit întru credinţă şi o mai rog să-mi aducă în vis pe Mioara, sora mea moartă. Să mai visez lumină şi porunci. Să mă trezesc sănătos, cuprins de har.

            O aripă

mai pură ca umbra flăcării

ce arde din rădăcină pădurea.

 

            Când suisem treptele tremurătoare mă izbisem cu creştetul de o bară de fier. Am coborât, pentru a doua oară, în balconul corului. De pompă, într-o biserică atât de mică. Părea solid, neplouat. De acolo am privit răsăritul albastru, neatins de flacăra amurgului. Apoi puternicul Pantocrator, cu crucea. Tot fiindcă e mică biserica, imaginile sfinţilor au şi iau proporţii fabuloase. Spiritualizarea e una cu mărimea.

 

Şi aripile nesfârşite ale îngerului

codru de lănci dezveninate

revărsându-se în văzduh de raze

 

            Două scene pe care – fiind singurele, în afară de portrete, singurele descifrabile, le-am pierdut din ochi. Mosorelu se pricepe la scene mai mult decât la portret. Şi când pictează doi sfinţi alături pe o frescă, nicio culoare a unuia nu seamănă cu a celuilalt. Iisus şi Maria Magdalena sunt adevăraţi, deşi de piatră colorată, smerit, Iisus pe asin, iarăşi, vine spre noi, nicăieri în altă parte.

            Am privit iarăşi răsăritul. Pe arcada de deasupra locului unde era catapeteasma la mijloc, s-a desprins un cub. Pe faţa dinspre pământ priveşte un evanghelist. De-o palmă e despărţit de plafon şi iese din cordonul în arc. Dar nu cade. Stă în zbor. În dreptul tuturor ferestrelor zidul e despărţit. Crăpăturile se cască larg, chemătoare. Le cimentează întunericul. Noaptea, dar ziua? Sau numai ziua rămân miraculos, ca luna lângă pământ şi soare şi noaptea, dar noaptea, ultima scenă a venit.

 

ZIUA A TREIA

 

Îţi mulţumesc, Sfântă Filofteia, Tu, copilărie curată, cu barda dreaptă, mai fă-mi un semn să mă plec la fresca, la ogorul, la crângul unde visele încep sau coşmarele vin după pedeapsa bardei.

 

            (Două, trei femei) „ A, uite turistu’ de ieri.” „ Fântâna e aproape, în vale, din ţiment, până la Sâmnic nu mai e mult, dar se face o prăpăstenie.” „Merg prin păduri.”  „Ce vrei să iei din păduri?”  „Nimic, linişte. Sâmnicul, moara omului. Merg în păduri.”  „Ce vrei să duci acolo?” „Nimic”

            (Unul din spate îmi zice bună ziua, mă întreabă de buletin. Caut în sac. I-l dau şi nu-i convine că e în regulă. Cobor. La moară, sublocotenentul şi plutonierul – cei din Blidari: nişte tablagii. I-am întrebat dacă nu citesc ziarul.)  „S-a scris de mine, eu sunt.” „Oamenii nu înţeleg. Aţi fost urmărit când aţi coborât la Sâmnic, n-aţi luat-o pe drum, aţi mers ocolit şi apoi, aici.” „Zice că merge în pădurea Bica.” „Eu vă înţeleg, dacă dumneavoastră sunteţi acela.”

            (Voci) „Sunt porci.” „Porcii sunt jos.” „Sunt hoţi.” „Hoţii sunt în birouri.”

            Prima noapte am dormit pe crengi de stejar, a doua de soc, iar acum peste frunziş de fag. Cel mai bun culcuş – stejarul.

            M-am temut că ziua va fi plină de cobe. Apoi, de prăpăstii. Sau de izlazuri. Am năpădit mesteceni, unul fără frunziş, gros şi fără seamăn. S-au schimbat în şipci bisericile. M-am temut de urmăritori. De porci, lupi, păianjeni. De hoţi. M-am temut că ziua va fi plină de fredonări, de veselie, de amintiri fericite, de strâmtorări.

 

 

ZIUA A PATRA

 

            Unde e o fântână – o cruce. O cruce şi pentru fântâna secată sau fără ciutură. O cruce şi pentru mama, fiica, fratele nostru.

            Iisus plânge cu capul plecat spre stânga. Cununa de spini a înverzit şi s-a divinizat. La mâna dreaptă soarele, la mâna stângă luna. Sus Chipul rar al atotputernicului bătrân cu barbă Dumnezeu.

             Agara voi spune că e pădurea şi oamenii vor tăia-o mai departe liniştiţi. Aşa voi face, dacă nu cumva Agara…

 

 

ZIUA A CINCEA

 

„Te miri?” „Nu mă mir, ce nu eşti tot om şi dumneata, ce dai, papuci ai?” -ȚN-am.”

 

pădure pădure

nor al pământului

creşte-mă frunză

înlemneşte-mă tulpină

rădăcină îngroapă-mă

 

Fântână în troiţă. În locul mântuitorului, un copac verde.

 

 

ZIUA A ŞASEA

 

            Temporalu sub sombrero, gol până la brâu şi jos izmene de circ cu un crac cât un zepelin.

            Pe drumul predealului, nicio cruce, nicio apă, niciun mort.

            Bărbatul îşi ascuţea coasa. Îmi arăta  o biserică albă, către Nucşoara. N-am cum ajunge la Câmpulung, de hohaure. S-a rătăcit în pădure chiar dacă a lucrat 40 de ani la pădure – mă, nea Nae, da’ dumneata eşti şi mincinos.  L-am revăzut pe Dumnezeu. Toată săptămâna cară fân la oameni cu cai. Sâmbătă se duce la frizer.

 

ZIUA A ŞAPTEA

 

            Pădurea, aşadar, nu e biserică, e schit, e loc de întâlnire, de slujbă, petrecere a sfinţilor şi a demonilor. Aici stau călugării. Acolo, fagii. Orăşeni, drumeţi de aproape, porci mistreţi, ciocârlii. Muşchi, bolovani, putregaiuri. Văi, zile, nopţi.

            „Aveţi vreo misiune?” şi aş fi putut avea, ”nu, într-un schit”, „dar nu importă.”

            Trece la viaţă Născătoarea vieţii, cu vecernia.

 

ZIUA A OPTA

 

            (Starețul) “ori de de unde eşti?”  “E prima noapte când dorm într-o casă”. (N-a înţeles prea bine.)  “Caut linişte şi înţelegere a faptelor mele. Slujba de aseară a fost mai mult ca o tăcere, m-a ajutat, dar eu vreau să-mi dau seama în singurătate de ce e bine şi ce e rău în muncile pe care le fac.” (Nasul lui lung, ochii lui injectaţi, faţa roşie, deşi suptă, s-au transformat într-o masă.)   „Vreau să şi scriu ceea ce gândesc, sunt scriitor…” “Înseamnă că treceţi numai în calitate oficială”. “Prin păduri, trec ca orice om, părinte.” “Nu. Eu trebuie să te trec în registru, că ai dormit aici, altfel ne întreabă miliţia”. “Bine, părinte, sunt onorat.”( M-a scris suspicios ca un miliţian după ce mă întrebase dacă am buletin şi-l ţinea în mână ca pe un pomelnic).  “Eu cred că nu sunt în afară de rândul lumii, părinte”. „Eu  nu cred la fel.”

 

ZIUA A NOUA

 

             Câinii roşii s-au apropiat şi  unul de altul, dezlegaţi spre a se tolăni în găurile din ţărâna gheretei. Am fi avut loc toţi trei.

            Cel care intrase s-a instalat în găurile mai adânci în strigătele mele persuasive să iasă. Se tolănise cu botul pe labele din faţă, imens, mai lung decât culcuşul meu şi aşteptam să sară. Părea că vrea şi să se odihnească şi să se întremeze. Încerca să se facă mic şi de-aia lua proporţii misterioase. Nu i-am mai zis să iasă. Aşteptam în picioare, cu două pietre.

            În sfârşit, mă vindecam de gânduri. Îl priveam numai pe el. Chiar când îmi aruncam ochii pe uşa gheretei eram sigur că el se simte privit. Îl admiram aproape tot timpul şi mă socoteam demn de respectul tăcerii lui. Câinele celălalt putea pica oricând. Atunci egalitatea şi admiraţia s-ar fi spulberat.

            Pădurarul şi femeia care hrăneşte peştii ieşiseră împreună cu câinii de pază, dezlegaţi peste noapte. Au auzit strigătele mele sau s-a dus după ei câinele izgonit că, pe un ton contrariat, de interogatoriu al fricii, bărbatul a început să se intereseze de departe ce şi cum, informând că acel câine cu care mă aflam privindu-i capul somnolent mă va rupe. În fine, a ajuns, eu mi-am strâns lucrurile. Vorbeam răguşit. Femeia tot îi spunea pădurarului să pârlească nişte păr de câine, pentru mine, ca să nu dea frica în altceva, adăugând: “S-au speriat şi câinii”.

 

            Toată lumea fabulează despre urs. Adevărat că şi-n satul ce l-am trecut, ieri noapte o ursoaică cu doi pui, care umblă şi ziua, a ucis trei viţei. Vânătorul, adus noaptea, n-a avut curaj să tragă, chiar dacă avea lanternă. În Cândeşti, la fel. La Corsari nu erau chiar mari, nu bancheri de urşi, un furnicar.

            Cred că n-o să vină ursul. Îl voi lovi cu pietre dacă mă trezesc înainte de a-mi mirosi urechile. Va fi întuneric pur. Eu nu voi zări nici contracţiile ochilor. O să picure cetină pe mine.

            „Sunt slabe vacile noastre.” „Da, dar sunt multe.” „Tu câte ai?” ”Zece.” „Suneţi peste zece copii.” „Da, dar vaci sunt mai multe.”

             Monologul fostului om de serviciu de la primăria din Lereşti. La 67 de ani urcă dealul cu mine, după vacă. Brigadierii s-au îngrăşat. Dau cele mai bune fâneţi în parte pentru 200 lei. De la zece inşi a luat 2000. Tovarăşul Ceauşescu a dat libertate omului să ţină zece oişoare şi o vacă, dar 5-6, câte oi poţi să ţii, că nu ţi le lasă. Pe-ale lor le pasc între-ale colectivului, pe-ale tale le strâng câte o mie, le duc la munte, pe unde nu e iarbă. A venit cineva de la C.C., dar ai curaj să te pui tu singur rău şi ceilalţi să tacă toţi din gură?

            Dacă mă mănâncă ursul, luându-mă drept cal drogat, nu merit: să fiu socotit nebun, să fiu plâns. Merit: o groapă, un gând, o cruce. Dacă nu mă mănâncă ursul – aceleaşi merite şi nemerite. Care mai e diferenţa?

 

 

ZIUA  A ZECEA

 

            Manuel, crezi că nu ştiu că sunt singur şi tu din fiecare nelinşte faci încă un paznic la care te răsteşti să-şi îndeplinească bine misiunea veche? Cred că unul dintre cei care mă înconjoară din porunca lui ar putea ţine în braţe un urs. Altul o furnică. Şi când, mai întâi, gândul la urs ar năvăli, l-aş auzi pe Manuel certându-l amarnic pe ursarul slăbit şi sperios. Când ar intra ursul pe o parte şi şarpele pe alta… Poate şarpele să se fi perpelit totuşi pe lângă urechea mea. Nu l-am înghiţit, căci eram treaz când se apropiase la figură. N-aş vrea să-l fi înghiţit. Doar ieri, pe o vale, am pus pe o piatră un şerpişor, să beau apă, iar la plecare, văzându-l că se zbate, l-am luat cu un pai şi l-am afundat în apa limpede, cu gândul egoist că eu nu voi mai trece să sorb de acolo niciodată şi cu bucuria că prima oară ajut un şarpe.

 

ZIUA A UNSPREZECEA

 

            Bine că nu m-a mâncat ursul – cine s-ar mai fi plimbat prin Pucheni?

            Când ajunsesem în Pucheni mă imaginam antreprenor. Aveam un capital. Îmi asociam un prieten, fără bani, cu inteligenţa lui practică. Jumătate-jumătate. Îl puneam să depună jurământ, nu aşa. Asociatul se dovedeşte bineînţeles ingrat şi… Tocmai atunci am văzut pe malul gârlei satului, primul pom roditor din viaţa mea răsturnat de eroziune, ca arinii şi plutele pe apă, ca fagii, stejarii, brazii, mestecenii, arinii şi plutele în pădure.

            Am găsit un grajd , prin nişte adolescenţi, care au istorisit aici în fân poveşti despre maşini, bătăi, vânători de păstrăvi şi mai ales despre cât de netrebnice fiinţe sunt măgarii. În Pucheni se cresc mulţi. Calul se ridică pe picioarele dinainte, măgarul pe cele dinapoi.

 

 

ZIUA A DOUĂSPREZECEA

 

            Mergeam cu Nansi printr-un oraş străin, liniştiţi şi singuri: paşnici ca două lacrimi. Era îmbrobodită sobru, ţărăneşte.  De la o cotitură a ieşit un prieten al meu vechi, în uniformă de miliţian – cel cu care-l asemănasem pe sublocotenentul care mă oprise la începutul călătoriei. Ne invita pe la el pentru o trataţie sau aşa ceva. Nansi tăcea. Drumul era foarte lung. L-a chemat cineva. S-a produs o brambureală că ne-am despărţit, dar şi eu de Nansi. Eu mă interesam şi de un congres, acolo plecasem, în pas mai grăbit decât Nansi. Câţiva savanţi cunoscuţi gesticulau cerând înţelegere umană după ce discursul le procurase momente mai bune sau mai rele. Am ieşit s-o găsesc pe Nansi. Nu ştiam de unde s-o iau. Am căutat prin cotloanele acelui oraş, până m-am întors în sala congresului, să văd dacă nu e acolo. M-am uitat peste tot, şi la prezidiu. Nu era. Acum alergam după ea să-i spun că o tot caut şi n-o găsesc. Dar am şi intrat în panică. Oraşul vuia necunoscut. Am înţeles că se petrece o mutaţie.

 

II

 

VASILE, SEMENI CU FELLINI

 

Jucam şah. Era luni, 9 noiembrie 1972.

Vasile: (la telefon) Melville e romancier.

*

Gheorghe: (editorului): Publicaţi poezia aceasta.

Redactorul: Eu nu pot. Am publicat de curând versuri. Şi nu se dă decât poezie patriotică.

Gheorghe: Am la mine, anume, şi o pozie despre patrie, două. Poate împreună să meargă. Fără poezia asta, însă, nu mă interesează.

Redactorul: Eu n-o public pe asta, dacă e vorba să vorbim negustoreşte amândoi.

Gheorghe:  N-am venit fără să întreb. Şora a citit poezia. Credea, la spusele mele, că ar fi ca mine, că nu l-ar impresiona în rău.

Redactorul: Eu nu sunt de aceeaşi părere cu Şora.

Gheorghe: Nu e de publicat…

 Redactorul: Nu spun că nu, spun că eu n-o public. Îl cunosc pe Vasile Văduva bine. Am vorbit cu medicii şi cu el, ieri. (Criticul îşi ştergea, din când în când, ochii pe sub ochelari.)

*

Gheorghe : Vă rog să prescrieți un tratament antireumatic bătrânei Albăstroiu.

Reumatologul: O cunosc.

Gheorghe : Vă este pacientă.

Reumatologul: E de la Piteşti.

Gheorghe :Nu, mehedinţeancă.

Reumatologul: Da, am găsit-o în registru. Mai este nevoie de o analiză.

Gheorghe : Soţia mea credea că voi reuşi să obţin de la dumneavoastră o reţetă.

Reumatologul: Dar trebuie să-mi amintesc eu bine ce e cu bolnava. A, este şi analiza aceea. Dar trebuie să o văd pe ea.

Gheorghe : V-am fericit pe medici pentru exactitatea meseriei.

Reumatologul: Ştiu unde să ne pună.

Gheorghe : Am un prieten cu leucemie, a devenit credincios.

Reumatologul: 70 – 80 la sută din populaţia globului crede în Dumnezeu şi nu putem s-o considerăm patologică. Leucemia cronică se duce pe picioare, cea acută, nu.

Gheorghe : Înainte, ca pasionat cititor al lui Dostoievski, nu credea decât din pasiune.

Reumatologul: Dostoievski e un caz patologic. Nu trebuia să i se dea să citească.

Gheorghe : Doar e romancier, citea mult. (la un moment

Reumatologul: Nu i s-a dat acum. Nici el nu l-ar fi citit – romane poliţiste, “O mie şi una de nopţi”.

Reumatologul: Nici înainte nu trebuia să i se dea Dostoievski.

Gheorghe : Doar e romancier, citea mult. (la un moment, reumatologul începe să plângă. Vocea îi semăna cu a lui Milcu).

*

Hematologul: (răspunzând la telefon) Sunt medicul care-l tratează, vreţi să-i spuneţi ceva?

Gheorghe :  Bună, maestre, ce faci? Sunt …

Vasile: A, de la cabintul tovarăşului Mizil, bine că n-ai spus, că ţi-o făcea doamna doctoră. Dragă Gigi, mă externez astăzi.

Gheorghe: Şi când primeşti?

Vasile: Astăzi nu, căci după-amiază dorm, nici mâine, nici luni. Vino marţi seara. Te aştept. Fără gripă sau alte boli.

Gheorghe : Fără, maestre. Numai bine.

*

Filosoful: (trezit, la telefon) : Cum stai cu plecarea?

Gheorghe: Am un prieten bolnav de leucemie.

Filosoful: Profesorul X, meidic, n-a scăpat.  Poate fiind mai tânăr, mai rezistent.  Mi-ai spus de prietenul dumitale, dar cu Italia?

Gheorghe: Din două în două săptămâni se întruneşte la Direcţia relaţiilor culturale din Ministerul de externa al Italiei comisia pentru acordarea burselor.

Filosoful: Şi doctoratul?

Gheorghe: Tăiaţi totdeauna nodul gordian.

Filosoful: Când o să ai 60 de ani şi tu…

*

Gheorghe: Mă gândeam la cronicizare, nici chimie, nici alchimie.

Acupunctorul: Crede în dumnezeu?

Gheorghe: Crede.

Acupunctorul:  Atunci mai are această cale. Aceasta şi cea a doctorului tradiţional de la “Cantacuzino”.

Gheorghe: Înainte nu suferea popii, dar acum acceptă să-l cunune cu Domniţa – pentru copil, spune, dar să aduc un popă credincios.

Acupunctorul: În Bucureşti sunt vreo doi-trei.

Gheorghe: Îi pot afla la patriarhie?

Acupunctorul:Patriarhia e o organizaţie politică.

Gheorghe: Bine, pe luni la Codlea sau Nestor.

 

*

Gheorghe: Seara la 11, am plecat de acasă înspre Cernica. Luasem cartea lui Vasile “Roagă-te pentru mine”. În tramvaie şi apoi în cimitirul pietrificat am recitit-o. În biserică, în timp ce alţii intrau şi schiţau gesturi de pioşenie, am deschis cartea să continui de unde rămăsesem: “Te superi dacă dorm goală? întrebă Felicia când se pregăteau de culcare”.

            În biserică, la “roagă-te pentru noi, sfinte părinte Ioane Gură de Aur”, am început să mă liniştesc  – rugile sunt pentru noi toţi şi vii şi morţi. Tot la pădurea Nirvana m-am gândit.  M-au podidit lacrimi scurte. M-am plâns pe mine, nu pe prietenul meu.

*

Gheorghe: Popi credincioși?
Diaconii: ( între două cărţi de Troţki, moştenite cu casa de la Nebun, şi cartea lui Vasile) Să-l trimitem la Haiduc. (niciun răspuns).

Gheorghe:       Am câştigat două partide de şah şi am pierdut una. Se întâmplă să am rezultatul pe care îl avea Vasile asupra mea. Dar, mai înainte, toţi aveau acelaşi rezultat în luptele cu mine. Se duce Vasile, vin eu.

(Vasile): “După ce mi se pune sânge, a doua zi sunt bleg”.

Gheorghe: La fel şi eu cu peisajul mănăstiresc, altul, deşi de acelaşi grup sangvin cu cel respirat de ani, abia mai aveam putere să văd cu ipocrizie titlul scris de Vasile pe copertă: “Roagă-te pentru mine”.

  

*

Gheorghe: Am un prieten bolnav, are leucemie.

Manole: Nu e bun diagnosticul. Am un coleg, Aburel, frate cu un profesor mare. L-a operat chiar fratele. I-a diagnosticat ciroză şi, tăindu-l, s-a văzut că are ceva pe ficat, dar nu ciroză.

Gheorghe: Când l-a operat?

Manole:  Acum două săptămâni. Pe gestionara aia grasă o ştii. De opt ani toată lumea spune că are leucemie.

Astrologul: (în scrisoare):  „Am făcut tema lui Vasile. Pentru ora 3 a.m. Pare (în acest caz) să fie predispus la îngrăşare şi la o oarecare comoditate şi indolenţă, dar mă surprinde să facă afecţiunea care i s-a diagnosticat. Mă întreb dacă nu e vorba de altceva care seamănă aparent şi este ceva banal şi trecător în realitate. Dacă s-a născut mai târziu (pe la 4-5 a.m., este slab, probabil brun, foarte ambiţios, proprio sensu. Atunci s-ar putea ca diagnosticul să nu fie greşit, dar în acelaşi timp vitalitatea proprie să înfrângă toate relele şi să treacă şi peste aceasta (cum îi stă bine unui Berbec ce se află, în acest caz.). Îmi trebuie neapărat ora sau alte date din care să deduc.”

Centralista: (la telefon) Nu răspunde.

Gheorghe: Vreau să vorbesc cu medicul de gardă. Bună seara. Domnul Vasile Văduva nu răspunde la 15, este învoit?

Medicul de gardă: Cred că da, dar să întreb pe doamna soră.

Gheorghe: V-aş mulţumi mult.

Medicul de gardă: Un moment. Da, e învoit.

Gheorghe: Mâine îl găsesc?

Medicul de gardă: Da.

*

Gheorghe: (tulbure, de unul singur) Moartea să fie o simplă învoire şi apoi gata. După privire, mai mare e gustul. (Deschide caietul lui Mihăilescu. Nu-i înţelege  bine scrisul)

            “se făcea că făceam o plimbare într-o regiune muntoasă. M-am găsit urcând cu F. Miss La un moment dat a trebuit să urc nişte povârnişuri foarte repezi, observ că sunt în faţa unui perete înalt de cca 30 m şi chiar aplecat în partea de sus. De ce l-or fi scobit aşa lucrătorii, gândesc eu. În locul lui F. Miss apare un băiat de ţăran zdrenţăros. Urc câţiva paşi. E imposibil. Observ că într-o parte era peretele mai mic şi parcă făcea şi nişte trepte. Să o iau pe acolo, zic, ca să urc până la culmea cea înaltă (care era la fel cu cele pe care le mai visasem şi altădată, din teren sfărâm.) În timp ce mergeam spre partea aceea, îmi vine în timp că ce ne facem dacă plouă, băiatul neavând pe el decât o haină de aba zdrenţuită.

            În acest timp începe să plouă.

Aceasta însă parcă îmi imaginam.

            Treceam pe lângă o căsuţă. Îmi imaginez că dacă plouă aş bate şi aş intra.

            Dar dacă or fi hoţi, gazda ne-ar curăţa? Îmi imaginez că ar veni tiptil spre spatele meu cu un cuţitaş şi eu aş sta la pândă şi l-aş prinde.

            Cu aceasta m-am deşteptat din vis.”

            Nu gustul mi-e azi templul, cum nici ieri privirea, ele m-au strecurat la poalele muntelui din visul său tuberculos, în faţa filelor greu mirositoare, de peste 30 de ani, dar eu sunt treaz, ca Vasile, a doua seară: Totuşi nu vreau să-i dau dreptate lui Melville cu “Doamne, ajută-mă să nu isprăvesc nimic”. Încerc să desenez, ceea ce n-am încercat niciodată. Ceai. Duh de tuberculoză. Mă închipuiam ieri curăţându-le cu limba, ori mâncându-le aceste carnete bolnave, nemaivenind din lumea aceasta. Am desenat iadul, gustul. Capete de tauri, raci, feţe feline. Se aude flautul. Mă voi spăla, mă voi îmbăia, să mă curăţ de aburul tuberculozei, de Aburel, profesorul, de gustul peretelui rece. Voi bea ceaiul când o să îmi vină în minte Vasile.

            N-am folosit aproape niciodată cuvântul “observ”. Mai citisem două vise ale inginerului, pe tonul ăsta. Toate încep cu “se făcea”, dar ajung la “observ”. Când spui, deci, simplu , “observ”, presupui poate întotdeauna un “se făcea” şi mai bine nu-l mai foloseşti. De aceea nu-l “observă” pe Dumnezeu şi de aceea observă pentru că nu observă decât ce poate observa a doua oară în vis.

 

*

Continue reading „George ANCA: Sfinți în Nirvana” →