Motto:

„…publicul sănătos… există alături de doritorii tuturor stricăciunilor și de prețuitorii tuturor divagațiilor șarlataniei sau neputinței ambițioase” (N. Iorga, Sfaturi pe întuneric. Conferințe la Radio). „Culianu, după moartea lui Eliade, s-a disociat de marele istoric al religiilor. Cum? Declarându-l „legionar” ! Argumente? Nici unul ! (Monica Lovinescu, Jurnal inedit. 2001-2002, București, 2014).

In noul film de televiziune în care i se face reclamă lui Ioan P. Culianu, difuzat de TV-Cultural pe 28 februarie 2010, s-a vorbit, ca si în celelalte două filme (TVR1, mai 2008: Culianu în ţara lui Ceauşescu, Partea întâi şi O moarte la Chicago, Partea II-a), despre “pletele blonde” ale acestui autor de science-fiction care s-a pregătit prin trei examene (o licență cu Ugo Bianchi la Milano în toamna lui 1975 și două examene la Paris cu Michel Meslin, primul în 1980 și al doilea în 1987) pentru o carieră de istoric al religiilor de care, din nefericire, n-a avut parte, fiind asasinat înainte de a fi angajat la Chicago pe post de profesor asociat. Sigur, unii dintre cei care-i ştiu poza lui Culianu, insistent mediatizată de câte ori vine vorba de marele istoric al religiilor Mircea Eliade (vezi Mihai Iovănel, Tabelul cronologic în vol. I: Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, București, 2010, p. 14) vor fi sesizat că autorul povestirilor onirice din volumul Arta fugii (București, 1972) nu era nici blond natural, nici blond vopsit. In plus, n-a purtat plete, deşi era moda pletelor după ce și-a luat licența în italiană cu Nina Facon (în 1972) şi după obţinerea postului de redactor la revista Secolul XX, post promis de Securitate (vezi interviul lui I.P.Culianu în Revista “22” din 5 aprilie 1991). În acea vară comunistului Culianu poliția politică a statului totalitar i-a permis să se perfecţioneze în italiană la Perugia cu o bursa de două luni. Era imediat după repartiția ca redactor la revista Secolul XX cum spunea Paul Drogeanu, fost coleg de facultate (vezi volumul Mihaelei Cristea, Experiența inițiatică a exilului, București, Editura Roza Vânturilor, 1994, p.504; a se vedea și interviul lui I.P. Culianu din dec. 1990 republicat în Revista “22” din 22-23 mai 2011).

În decembrie 1990, Ioan Petru Culianu i-a povestit Gabrielei Adameşteanu că la vremea studenţiei sale bucureştene venise la el un securist spre a-l racola. Acel securist, după ce a aflat de dorinţa acestuia de a lucra în redacţia unei reviste literare, l-a asigurat că Securitatea îi poate îndeplini visul. Pe 5 octombrie 1991 Paul Drogeanu şi-a amintit la Televiziune că Ioan P. Culianu primise înainte de a rămâne în Italia postul din redacţia Secolului XX. În conversația cu Gabriela Adameșteanu, I. P. Culianu a pretins că ar fi refuzat colaborarea. Acesta ar fi un neadevăr, dacă ținem seamă de publicarea notei informative despre Eliade pe care Culianu se pare că a oferit-o Securității în vara anului 1985, când bătrânul savant de renume mondial fusese în Franța pentru ultima oară (vezi vol. Mircea Eliade în arhiva Securităţii, București, Ed. Mica Valahie, 2008, p. 233).

Decizia lui I.P. Culianu de a rămâne în Italia a atras după sine abandonarea visului de a lucra în România comunistă la cea mai prestigioasă revistă culturală scoasă în spatele Cortinei de fier, dar nu şi abandonarea colaborării sale cu Securitatea, cu atât mai greu de realizat cu cât temuta instituţie îi trimite un colaborator al ei în lagărul de refugiaţi de la Latina, din apropierea Romei (cf. Andrei Oişteanu, Asasinarea lui Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, august, anul X, nr. 116/2011, p.7065), unde s-a găsit Culianu până în 6 aprilie 1973 (vezi vol. Dialoguri întrerupte. Corespondență Mircea Eliade -Culianu, Iași, 2004, ediție îngrijită și note de Tereza Culianu-Petrescu și Dan Petrescu, prefață de Matei Călinescu, p.50; Monica Lovinescu notase în jurnalul ei că „Matei Călinescu se dedă la un exercițiu care nu-i face cinste…Spre a-l înălța pe Culianu…se străduiește a-l coborî pe Eliade”, vezi Jurnalul inedit, 2001-2002, București, 2014, p.312).

E drept că reclama, prin însăşi natura ei, este făcută din tot soiul de exagerări. Rostul unei reclame nu este de a prezenta adevărul, ci de a face cât mai cunoscut un produs. In cazul „produsului Culianu” am avut prilejul, în peste un sfert de veac, să asistăm la difuzarea (preponderent în mediile universitare românești) a celei mai exagerate și mincinoase reclame care a fost vreodată făcută unui scriitor român. Filmele de televiviune difuzate în mai 2008 au fost proiectate studenţilor ieşeni pe 26 ian. 2009 în Aula Magna a Universităţii “Alexandru I. Cuza”.

Din cauza discrepanţei dintre reclamă și adevăr, credem că totuși o astfel de strategie n-a fost înțelept aleasă. Căci mai multe sunt dezavantajele decât avantajele unei reclame bazată excesiv pe neadevăruri legate de viața unui scriitor înlăturat prin asasinat după ce a fost amenințat cu moartea „dacă mai lucrează cu Regele”, amenințări începute în urmă cu câteva luni, după ce (în 1990) a criticat la New York neo-comunismul de la Bucureşti (unde pârghiile puterii erau deținute de cei trei care se întâlniseră în 23 august 1989 la Tescani: Ion Iliescu, Virgil Măgureanu şi Andrei Pleşu care acolo era muzeograf (vezi Radu Portocală, Autopsie du coup d’Etat roumain : Au pays du mensonge triomphant, 1994 și Ion Varlam, Pseudo-România. Conspirarea deconspirării, București, 2004; la emisiunea „Realitatea zilei”, difuzată de postul „Realitatea TV” pe 23 august 2007, Tudor Octavian a povestit de întâlnirea celor trei Tescani la care fost martor ocular).

Despre ameninţările (1) la care a fost supus, Tereza Culianu-Petrescu notează că “în august 1990 Ambasada României din S.U.A. cere colecţia revistelor” Lumea Liberă Românească din New York unde Culianu ţinea rubrica Scoptophilia. “Cum şi pe adresa revistei, şi pe a lui personală încep să sosească scrisori cu insulte şi ameninţări, I. P. Culianu preferă [pe 22 dec. 1990] să-şi oprească articolele” de factură politică (vezi Tereza Culianu-Petrescu, O biografie, în „Observatorul cultural”, 87/octombrie 2001).

În cazul „produsului Culianu” minciunile se referă preponderent la o bogăție inexistentă a lucrărilor sale de istoria religiilor, în principal formate din tezele pentru examene, și la o imaginară carieră universitară de istoric al religiilor. Falsurile în acest caz sunt insinuate prin formulări ce invocă “impresionanta carieră ştiinţifică, de la Milano la Groningen, până la catedra de profesor la Divinity School, în preajma şi sub aripa (…) lui Mircea Eliade” (cf. Leon Volovici, în Revista „22” din 16 iulie 2007). În America ar fi predat, vezi Doamne,   chiar ca „profesor plin” din 1986 la catedra la care Mircea Eliade a predat trei decenii (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Fake News despre Culianu suspendat în neantul unei noi „forme de remarcare” (cf. Radu Boroianu, 2015), în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 5/ 126, mai 2018, pp. 12-13 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/fake-news-culianu/ ).

Tereza Culianu-Petrescu, în biografia pe care o publică la zece ani de la asasinare (vezi „Observatorul Cultural”, București, nr.87 din 23oct.2001), ajunge să contrazică informațiile din Curriculum vitae întocmit de I.P. Culianu în vederea angajării sale la Divinity School. Ea se ferește a scrie că fratele ei a predat istoria religiilor doar în calitate de visiting professor. În schimb, iată ce notează Culianu la sfârşitul anului 1990: “În 1987, doctoratul în litere şi ştiinţe umane la Sorbona, după care va fi visiting professor la Divinity School-Chicago (1987-1988) ca şi la Universitatea din Siena și Arezzo” (vezi fişa bio-bibliografică întocmită în nov.1990 de Culianu, publicată în Suplimentul Cotidianului, L.A.I, 18 mai 1992, p.3). În Italia fusese la vremea când Leon Volovici l-a imaginat „urmaș al lui Eliade” în America. Adică în primăvara anului 1989 precum și în 1990, în perioada martie-iunie, când la Catedra de Estetică a Universității din Arezzo ținuse ca profesor oaspete cursul: Faust (2) e il suo mito alle radici dell’Occident.

In filmele mediatizând „produsul Culianu” ( la TVR1 din mai 2008, ca şi în filmul difuzat pe 28 februarie 2010) s-au repetat neadevărurile vehiculate încă din 1992 și 1993 odată cu publicarea romanului Hesperus la Editura Univers (Redactor: Sanda Anghelescu) și a romanului Pergamentul diafan (traducere de Dan Petrescu) la Editura Nemira când cumnatul inventează „cinsprezece cărți în engleză, franceză și ilaliană” pornind de la tipărirea în cele trei limbi a celor trei lucrări pentru examenele trecute de Culianu (în 1975, în 1980 si în 1987).

Minciuna cu așa-zisul „profesorat plin” apare și în dicţionarul scos la Davis (S.U.A.) în 1992 de un fost director de la Ager Press (3), turnător a lui Eliade (vezi nota informativă din 1974, în vol. în vol.: M. Eliade în arhiva Securităţii, Bucureşti, Ed. Mica Valahie, 2008, pp.116-121). Trebuie însă precizat că acest dicționar din 1992 a fost scos de A.R.A. (Academia Româno-Americană) al cărui vicepreședinte devenise chiar I.P. Culianu (apud. Şerban C. Andronescu). În fișa nesemnată se poate citi că “după un deceniu la Groningen, Culianu a fost invitat ca Visiting Professor la University of Chicago (1986-1988), după care a fost numit profesor plin al aceleiaşi universităţi” (vezi Românii în ştiinţa şi cultura occidentală, redactor şef Ion Manea, Davis, 1992, p.113).

Neadevărul astfel propagat are darul de a reliefa neșansa lui Culianu de a nu fi fost angajat în America nici măcar ca   “profesor asociat”, din lipsă de “green card”, deși acea scurtă perioadă de la Chicago el a predat chiar în această calitate (cf. Wendy Doniger O’Flaherty către Doctorul F. Dworschak, vezi nota 13 în art.: Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii sși anonimizați; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ). Citatul din dicționarul scos de A.R.A. mai conține însă o minciună prin omisiune. Fiindcă nu se specifică materia predată la Groningen (i.e. limba și literatura română) spre a se lăsa a se înțelege că în Olanda Culianu ar fi fost profesor de istoria religiilor, ceea ce nu a fost.

Propagând succese profesionale inexistente, au fost scoase la lumină insuccesele carierei de istoric al religiilor a lui Culianu, care numai “urmaş al lui Eliade” nu a fost. După ce a devenit de la 1 ianuarie 1986 profesor asociat (la zece ani de la angajarea sa la Groningen ca asistent de limba română în 1976), acest titlu universitar nu i-a folosit deloc, el încetând să lucreze la catedra de limbi romanice a lui Noomen după anul sabatic 1986 (cf. Carmen Zoe Georgescu). Iar predarea limbii române, nu a avut nici o tangență cu lucrările pregătite în Olanda pentru cele două examene cu Michel Meslin, examene susținute în vederea acelei cariere de istoric al religiilor de care a fost împiedicat să aibe parte.

În cripto-comunismul de după 1990 fosta Editură Politică (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6; on-line în revista canadiană „Alternativa”: http://www.alternativaonline.ca/IVS1312.html ) si pe urmele ei Editura Academiei (şi alte edituri colportoare de neadevăruri) au tot înşirat verzi uscate despre Culianu, vezi Doamne „urmașul lui Eliade”, ajuns la modul imaginar “profesor plin la Chicago” (Ed. Academiei) sau, mai modest, dar la fel de fals, “profesor asociat la Divinity School din Chicago”( cf. Dan Petrescu, în vol.: I.P.Culianu, Pergamentul diafan, Bucureşti, Nemira, 1993, p. 3).

Dovadă că ceea ce a impresionat la Culianu, prezentat la modul cel mai exagerat cu putință ca “unul dintre cei mai apreciați specialiști în materie de Creștinism timpuriu și Gnoză” (cf. Dan Petrescu), nu a fost conținutul celor trei lucrări pentru examenele date de Culianu în domeniul istoriei religiilor şi nici cele trei cărţi ale sale de domeniul beletristicii (Hesperus, Ed. Univers, 1992, Pergamentul diafan, Ed. Nemira, 1993 şi Arta fugii, 1972). În primul rând studențimea post-comunistă a fost epatată de “reclama Culianu” prezentând o inexistentă carieră profesională strălucind în Olanda și în America pe tărâmul istoriei religiilor.

Datorită perfectei continuități a mediatizării unor figuri proeminente ale perioadei comuniste (prin convenție, putem să-i numim „brucanieni”, majoritatea fiind după 1990 membri ai Grupului de Dialog Social) ar fi de înțeles marele succes al reclamei „produsului Culianu”. Ceea a făcut ca următoarea observație a lui Culianu din decembrie 1990 să nu-și piardă în timp valabilitatea: “Unul dintre lucrurile care le-am înţeles de fapt foarte târziu – probabil la 10 ani de la plecare – a fost legat de impresia de normalitate şi de obiectivitate pe care o aveam când trăiam în România. Nu-mi dădeam de loc seama atunci cât de mult erau manipulate mijloacele de comunicare, toate revistele” (cf. I.P.Culianu, dec.1990, interviu publicat în Revista “22” a G.D.S, nr.13 din 5 aprilie 1991).

Gazda întâlnirii de la Tescani, în calitate de director interimar al Institutului de Istoria Religiilor înfiinţat cu cinci angajați în 2008, a ajuns să numească o sală aflată mai la vedere cu numele scriitorului de science-fiction Culianu, îngrijitor al unui volum colectiv (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele colaborări ale lui Eliade cu I.P. Culianu; http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm ) pe coperta căruia l-a trecut pe Eliade fără justificare (4) și tânăr istoric al religiilor care nu a impresionat pe universitarii francezi. Din cauza tonului ditirambic din puzderia de articole „oficiale” despre Culianu și din articolul lui T. Baconschi anunțând prin „Dilema” înființarea Institutului condus „interimar” de un doctor în istoria artei, am făcut eroarea să cred că micuțul institut fusese botezat cu numele lui I. P. Culianu (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un hocus pocus şi o cacialma: numirea Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) cu numele lui Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, Nr.83, noiembrie 2008, p. 3895). Doar din Monitorul Oficial și de la fața locului mi-am dat seama de eroare.

A doua sală a Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) poartă numele academicianului Mircea Eliade, premiat de Academia Franceză și ales membru a numeroase academii şi foruri ştiinţifice din SUA, Franţa, Anglia, Belgia, Olanda, America de Sud, etc. (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ ). Deja în 1977 Eliade era autorul a “peste 50 de volume traduse în 14 limbi (…) majoritatea inaccesibile în ţară” (vezi Mircea Eliade în vol.: M. Eliade în arhiva Securităţii, Bucureşti, Ed. Mica Valahie, 2008, pp.142-143).

Fabuloasa operă eliadescă (5), practic interzisă în mediul universitar comunist unde nu se putea face referire la Eliade în lucrările de doctorat sau de licență, chiar și după firava publicare începută în 1967 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Românismul lui Mircea Eliade și teroarea istoriei; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/romanismeliade/ ), a constituit falsul model (fals în măsura în care s-a copiat cantitatea, calitatea nefiind posibil a fi „copiată”) după care editurile din post-comunism au umplut librăriile cu zeci de cărți avându-l drept autor pe „blondul și pletosul” Culianu, după ce i-au fost transformate în cât mai multe cărți (de necitit) toate conspectele indelungatei sale școlarizări, precum si materialele informe rămase după asasinatul politic de la Chicago.

Intr-un volum scos de Institutul de Filozofie din București, înainte de prezentarea lucrărilor de istoria religiilor publicate de I.P. Culianu cu ajutorul lui Eliade, adică cele câteva teze editate şi răseditate de peste cinci ori din 1993 încoace, împreună cu ciornele rămase de la redactarea lor, cu articolele publicate de Culianu în reviste și cu pagini de jurnal scrise de tânărul devenit cetățean olandez,   cititorul Studiilor de istoria filozofiei româneşti (vol. I, Bucureşti, Ed. Academiei, 2006, p.328) este nevoit să parcurgă întreaga puzderie de minciuni privitoare la false titluri de profesor plin sau de profesor asociat, asezonate cu deşănţatul neadevăr după care „pletosul” Culianu ar fi fost “urmaşul” la catedra marelui istoric al religiilor.

Greu de imaginat rămâne însă reala ofertă academică de teze de doctorat (probabil câteva zeci de lucrări doar la Universitatea din Iași) pe seama licenței lui Culianu despre gnosticismul lui Jonas, a doctoratului de al treilea ciclu și doctoratului de stat. Altfel spus, noi teze axate pe tezele (neieșite din rând) rămase de la tânărul profesor împușcat la Chicago înainte de a publica și lucrări la nivelul de excelență pe care-l sperase protectorul său, marele Eliade.

În contrast cu ce se vehiculează în România de ani și ani de zile, după moartea lui Eliade (grăbită de incendierea arhivei sale pe 18 decembrie 1985), la Divinity School nu a rămas să predea „blondul” Culianu (care nu-și trecuse doctoratul de Stat), ci profesoara Wendy Doniger, “Mircea Eliade Distinguished Service Professor”, cea pe care savantul a ales-o ca asistentă și secretară când a coordonat cele 16 volume de Enciclopedia religiilor, apărute în 1987 și premiate în 1988. Așadar nici vorbă de „urmașul Culianu”, de doctorandul care în fapt a abuzat fără scrupule de generozitatea lui Eliade. (vezi cele notate de Monica Lovinescu în Jurnalul inedit, București, 2014, pose în Motto, precum și art.: Isabela Vasiliu-Scraba, Fake News despre Culianu suspendat în neantul unei noi „forme de remarcare”).

Referitor la excesiva amabilitate menită a încuraja eforturile unui student aflat în pragul examenului de licență, Mircea Eliade recunoştea într-o scrisoare din 1976 că n-a scris “niciodată despre un tânăr savant aşa cum a scris” despre Culianu (Mircea Eliade, 31 martie 1976, Dialoguri întrerupte, p.78). Remarcabil este visul avut de Mircea Eliade (excelent cunoscător de sanscrită, specializat din tinerețe în spiritualitatea indiană) vreo doi an mai târziu, prin noiembrie 1978. În vis asistentul de română Ioan Petru Culianu îi apărea “legat” de România comunistă, așa cum se pare că a și fost (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizați, în rev. „Acolada”, Satu Mare, Anul XI, nr.1 (110) ianuarie 2017, p.17, fragmente de articol ; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/ ). Bucuros că protejatul său poate intra în posesia bibliotecii lui Cumont, în visul lui Eliade, Ioan P. Culianu s-ar fi ferit să-l privească pe profesorul Eliade în faţă, arătându-se totodată dezinteresat de biblioteca de care intenţiona să scape, trimiţând-o la Bucureşti (vezi Mircea Eliade, 9 dec. 1978, în vol.: Dialoguri întrerupte, Iași, 2004, p.168).

La începutul lui 1979, într-o scrisoare consolatoare, Eliade își exprima dezacordul cu defetismul asistentului de română care-i scrisese din Olanda pe 22 noiembrie 1978 că vrea să-şi recupereze “autenticitatea” apucându-se de comerţ pentru câţiva ani, nu înainte însă de a ajunge cineva. Iată fragmentul de scrisoare pe care mass-media îl foloseşte rupându-l din context: “nu sînt de acord cu defetismul D-tale; îmi place că eşti modest, dar n-ai dreptate a propos de “un al doilea Cumont sau Mircea Eliade”. De unde ştii? Ai toate virtuţile să-i ajungi şi să-i întreci; îţi mai trebuie şi puţin noroc (să fii lăsat în pace, ca să-ţi vezi de lucru). Judecând după traiectoria D-tale biografică de până acum, eu sunt convins că norocul nu te va părăsi”. (Mircea Eliade, 18 ian. 1979).

Modul cum fostul comunist Culianu și-a “văzut de lucru” a fost sesizat de Eliade mult prea târziu, abia cu prilejul unicei sale încercări de a-l coopta într-o colaborare la un volum axat pe discutarea romanelor eliadești (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc).

Ca urmare a insistenţelor lui Mircea Eliade, profesorul Michel Meslin a acceptat să-i conducă doctoratul de 3-eme cycle si apoi doctoratul de stat, în condiţiile în care profesorului de la Sorbona îi displăcea profund arivismul lui I.P. Culianu. (De la Şerban C. Andronescu aflăm de eşecul lui Culianu de a deveni asistentul lui H. Jonas: Ajuns în primăvara lui 1975 în America prin mijlocirea profesorului Mircea Eliade, studentul Culianu s-a zbătut zadarnic să intre sub aripa protectoare a specialistului în gnosticism H. Jonas, de lucrările căruia se ocupase în licenţa pe care urma să o susțină în toamnă la Milano; vezi Şerban C. Andronescu, A fost Culianu ‘discipolul lui Eliade’?; https://www.scribd.com/doc/179318724/%C5%9EerbanAndronescuCulianuFalsDiscip ).

Din corespondența publicată vedem azi cât s-a zbătut Eliade (căruia în capitala Franţei îi fusese conferită în 1978 „Legiunea de onoare”) pentru primul examen de la Sorbona dat de protejatul său: “I-am scris lui Meslin că există posibilitatea de a veni aici, întrebându-l dacă nu e prea târziu să-ţi iei examenul în iunie” (Mircea Eliade, 22.XII.1979, Dialoguri întrerupte, 2004, p.204). Mircea Eliade se gândise și la Universitatea Yale unde-l recomandase personal pe Culianu. După examenul de 3-eme cycle susținut la Paris, examen la care Mircea Eliade a participat în calitate de președinte al comisiei, Culianu îi scrie pe 25 sept.1980 că “n-a fost reţinut [la Yale] pentru interviu” (ibid. p.221). Probabil din cauza numărului prea mic de lucrări de istoria religiilor.

Citind capitole din Experiences de l’extase (lucrarea de 3-e cycle tipărită în 1984) Mircea Eliade observase expuneri de probleme arareori însoţite de interpretări personale: “prezinţi numai status questionis; [cititorii] aşteaptă înterpretarea pe care o anunţi” (Mircea Eliade în: Dialoguri întrerupte, Iaşi, Polirom, 2004, p.76). Alt aspect care-i părea savantului că trebuie remediat ţinea de citatele prea lungi: “prea lungi şi grele blocuri” de citate (cf. Mircea Eliade, op. cit. p.175 şi p. 122 unde-i semnalează neclarităţi prin omiterea unui cuvânt într-un citat). Alteori profesorul Eliade îi verifica în amănunt bibliografia care scârţîia la trimiteri (cf. Mircea Eliade, scrisoarea din 8 martie 1978 şi 24 nov.1977). Aceste deficienţe (uzuale lucrărilor studențești) nu l-au împiedicat însă a-şi ajuta protejatul cu publicarea doctoratului de al treilea ciclu la o mare editură unde era el însuşi publicat. Se implicase atât de mult în “lansarea” lui Culianu încât traducerea lucrării de 3-e cycle în engleză (Psyhanodia) o considerase “pierdere de timp” (6). Dar condiţia pusă de editorii francezi era de fiecare dată să-i facă o prezentare tânărului necunoscut.

Editura Univers a folosit în 1992 una dintre aceste prefețe scrisă de Eliade în 1982 cu multă generozitate (în speranța unor cărți viitoare care să depășească stadiul incipient al tezelor de până atunci, cărți pe care protejatul său nu a mai apucat să le scrie). La insistențele academicianului Eliade, si cu prefaţa semnată tot de el, s-au publicat la Paris în 1984 primele două volume semnate de Culianu, una fiind teza de la Sorbona din 1980. Renumitul savant, îndată ce a primit exemplarele cu dedicaţie de la Culianu le-a arătat lui David Brent să fie traduse si publicate University of Chicago Press (vezi scrisoarea lui Mircea Eliade din 18 Nov. 1984). Pe 14 februarie 1985 îi scria că a dat la editură exemplarul său Experiences de l’extase (7). Cu Experienţe ale extazului nu a impresionat pe cei de la editura universităţii, cum nu-i convinsese prea uşor nici pe cei de la revista de istorie a religiilor când a vrut să publice un fragment din aceeași teză la revista pe care însuşi Eliade o fondase. In schimb a plăcut Eros si Magie (rezultată din dezvoltarea unei lucrări de seminar) pe care şi marele istoric al religiilor o prefera celeilalte. Traducerea americană a apărut în 1987, după moartea lui Eliade care se zbătuse a-l face pe Culianu prezent în S.U.A. prin acest volum.

Reclama “produsului Culianu” făcută de Dan Petrescu în cartea de la Editura Nemira apărută în 1993 a “umflat” atât numărul de lucrări publicate de Culianu, cât și incipienta lui carieră de istoric al religiilor. In plus, el s-a ferit să precizeze că în Olanda Culianu a predat limba şi cultura română astfel încât neștiutorii să poată intega perioada olandeză în acea închipuită carieră de istoric al religiilor „incepută la Milano și continuată în Olanda” cum trâmbița Leon Volovici prin revista Grupului de Dialog Social format după căderea comunismului în jurul lui Silviu Brucan. În filmul transmis de Televiziunea Română pe 28 februarie 2010, minciuna prin omisiune a fost cuplată cu un neadevăr grosolan privitor la gradul universitar avut în Olanda. După realizatorii celui de-al treilea film despre Culianu, acesta ar fi fost între 1976-1986 la Groningen “profesor asociat”.

Cum am arătat ceva mai înainte, încă din dicţionarul scos la Davis de turnătorul lui Eliade apar “cosmetizate” gradele universitare de când lucra la catedra lui Noomen. După fişa dicţionarului Academiei Americano-Române, I.P. Culianu ar fi fost “profesor asociat” în Olanda cu vreo opt ani înainte de 1986. E drept că în bio-bibliografia scrisă în vederea angajării la Divinity School, Culianu pare a se feri să consemneze informaţii fără legătură cu istoria religiilor. De aceea el nu va trece că în perioada 1976-1986 a fost la Groningen asistent de română până în 1985 şi profesor asociat de la 1 ian. 1986 (vezi scrisoarea lui Culianu către Eliade din 14 ian 1986, în Dialoguri întrerupte, 2004, p.279). Optând pentru trecerea sub tăcere a carierei sale de asistent a lui Noomen, Culianu a nesocotit sfatul pe care Mircea Eliade i l-a dat pe 31 martie 1976, când îi scria: “în curriculum vei spune că te-ai ocupat mai ales cu folclorul şi cultura populară românească”.

Realizatorii celor trei filme de televiziune (două în 2007-2008 si unul în 2010) afirmând că I. P. Culianu ar fi fost din 1976 şi până în 1986 “profesor asociat” în Olanda, n-au făcut altceva decât să accentueze asupra laturei nefericite a carierei lui Culianu subminată de un doctorat de stat obţinut la limita timpului admisibil, în 1987, după zece ani de la înscriere. Desigur fără să-şi dea seama. Ei au crezut că fac reclamă “produsului Culianu”, bazându-se pe credulitatea telespectatorilor. De fapt, aşa cum bine s-a observat, “pactul cu mediocritatea marelui public” asigură la nesfârşit succesul mediatizării minciunilor legate de “pletele blonde”, sau de cosmetizatul profesorat din Olanda şi din America a lui Ioan Petru Culianu.

La Santa Barbara, în zilele unui colocviu închinat operei ştiinţifice a marelui Mircea Eliade (nov. 1974) s-a vorbit de “Eliade’s era” pentru domeniul istoriei religiilor. După cei douăzeci de ani de post-comunism putem spune şi noi că trăim şi am trăit în “era” pletelor lui Culianu.

Note și considerații marginale

1. In toate cele trei filme dedicate lui Culianu foști comuniști au sugerat telespectatorilor că ucigaşul ar fi fost legionar, fără a se menţiona că a fost o crimă “cu semnătură”. Umberto Eco a crezut că a fost un asasinat purtând semnătura KGB. Uciderea s-a petrecut după scenariul de execuţie a unui trădător cu umilirea celui care a trădat. În cazul asasinatului de la Chicago, I.P. Culianu a fost împuşcat în ceafă în WC-ul universităţii care era pe punctul de a-l angaja ca profesor asociat. Nepotul stalinistului Leonte Răutu (din garda veche a Anei Pauker) repetă ce s-a mai spus despre execuţia “cvasi-rituală” cu mesajul “cine face ca el, ca el va păţi” (vezi Andrei Oişteanu în rev. „Oglinda literară”, Focșani, august 2011, p.7065). De unde s-ar trage concluzia că I. P. Culianu, racolat de Securitate înainte de plecarea în Italia, ar fi trădat Securitatea care-i permisese în studenţia bucureşteană să citească în depozite de cărţi necatalogate în care accesul era restricţionat (vezi interviul lui Culianu din Italia, febr. 1990), îi oferise postul dorit în redacţia Secolului XX (vezi interviul lui Culianu din dec.1990, publicat în Revista “22” din 22-28 mai 2001, p.13) şi îi permisese a pleca în Italia după obţinerea licenţei. După Tereza Culianu-Petrescu, fratele său – care-i spusese Gabrielei Adameşteanu în decembrie 1990 că “prostia Securităţii române este epocală şi de o profunzime nemaivăzută” -, ar fi fost asasinat de vechea Securitate “aşa cum opina generalul I. Pacepa” (vezi Tereza Culianu-Petrescu, O biografie, în „Observatorul Cultural”, București, nr. 87 din 23 oct.2001).

2. Despre interpretarea pe care filozoful religios Nae Ionescu a dat-o poemului goethean (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faustul lui Nae Ionescu, în rev. „Cervantes”, Bucuresti, dec. 2012, pp.128-131; https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-bacau5fausnae/ ), Mircea Eliade consemna în Memoriile sale cât de impresioant a fost (pe când era student) de viziunea metafizică din prelegerile despre „Faust și problema salvării”. Renumitul savant a mai notat cum, după cursul audiat, s-a trezit în minte cu o mulțime de întrebări. Acest adevărat eveniment cultural petrecut la Universitatea bucureștenă este descris în următoarele rânduri: “N-am să uit niciodată prima lecție de metafizică la care am asistat. [Nae Ionescu] anunțase un curs despre Faust și problema salvării. Amfiteatrul “Titu Maiorescu” era arhiplin și am găsit cu greu un loc în fund, tocmai în ultima bancă. A intrat un bărbat brun, palid, cu tâmplele descoperite, cu sprâncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic și cu ochii mari de un albastru sumbru, oțelit, neobișnuit de sclipitori; când își repezea privirile pe neașteptate dintr-un perete în altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijență elegantă; și avea cele mai frumoase mâini pe care le-am văzut vreodată, cu degetele lungi, subțiri, nervoase. Când vorbea, mâinile îi modelau gândirea, subliniau nuanțele, anticipau dificultățile, semnele de întrebare.(…) Nici n-am știut cum au trecut cele cinzeci de minute. Aproape că nu luasem note. Dar m-am trezit la sfârșitul orei hărțuit de întrebări și probleme: se lăsase oare Goethe ispitit de antropologia maniheistă a atâtor secte medievale care supraviețuiseră camuflate până târziu în Renaștere? Problema răului, așa cum se desprindea ea din Faust, era greșit pusă și, deci, irezolvabilă în cadrele filosofiei tradiționale, sau presupunea o altă problematică și se cerea dezbătută pe un alt plan?” (vezi Mircea Eliade, Promisiunile echinoxiului. 1907-1937. Memorii. vol. I, Bucureăti, 1991, pp. 112-113).

 

3. Ion Manea Manoliu (n. 1925 la Galaţi, licenţiat în 1959) a devenit doctor în drept la Bucureşti pe tema crimei de genocid din perspectivă comunistă. Participant la ideea de “homo sovieticus”, model comun întregului lagăr comunist, el nu va vorbi nicicând de vinovăţiile sovietice (cca 100 de milioane de victime ale comunismului), omiţând (ca toți cripto-comuniătii de azi) genocidul asupra poporului român în România de după 1944 şi în provinciile româneşti cotropite de sovietici în urma Pactului Ribentrop-Molotov. Homo sovieticus a fost programat să “uite” sistematic de încarcerarea pe timp de pace a peste două milioade de români între 1944 şi 1964 si de masivele deportări şi ucideri de români din Basarabia si Bucovina de Nord sub administrație comunistă. Uciderea după gratii a costat viaţa a peste opt sute de mii de nevinovaţi (vezi Florin Mătrescu, Holocaustul roşu).   Agentul sovietic Boris Grumberg, alias Nicolski/Nicolau fusese numit de Adriana Georgescu (1920-2005) “omul şobolan”. Acest general K.G.B. (aflat sub ascultarea Kremlinului) a fost până în 1962 în structurule de vârf ale statului polițienesc comunist. El a fost torţionarul care a umplut-o de sânge la arestarea Adrianei Georgescu în iulie 1945, dând-o cu capul de perete până la leşin (vezi Revista „22”, nr. 819 din 2005) spre a o „convinge” să semneze declaraţia de vinovăţie alcătuită de el.

 

4. In decembrie 1990, când a redactat acel Curriculum vitae în vederea angajării sale la Divinity School, I.P. Culianu omite (de ce oare ?) să mentioneze în lista de lucrări volumul al patrulea de Istoria ideilor religioase trecut pe seama lui Eliade și urmând să apară la Herder în germană în 1991: Geschichte der religioesen Ideen (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de “Istoria credinţelor”, Ed. Polirom, 2007 şi ratatele colaborări ale lui Eliade cu Ioan P. Culianu, în rev. „Argeş”, Pitești, Anul IX(XLIV), nr.4 /322, aprilie 2009, p.22.). Mai ales că el trece “in the press” traducerea americană a vol. : Dictionnaire des religions (with Mircea Eliade and in association with Hilary S. Weisner).

 

5. In timp ce piaţa de carte din România este supra-saturată cu lucrările pentru examenele date de Culianu, re-editate de zeci de ori, o ediţie completă a operei „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX” nu a fost tipărită nici după trei decenii de la moartea lui Eliade. Din volumul alcătuit prin consultatea selecției de documente de Securitate privitoare la Mircea Eliade (Ed. Mica Valahie, 2008, pp.133-135) aflăm că încă din anii şaptezeci exista o listă cu XXVI de volume care să cuprindă OPERA OMNIA. Lista fusese alcătuită de marele istoric al religiilor pe 17 mai 1976. Ei bine, un astfel de plan editorial nu a fost luat în considerare de niciuna dintre editurile care începând cu anul 1992 dezinformează în permanență cititorii în legătură cu faima şi cariera lui Culianu.

 

6. Pe 10 august 1978 Culianu îi scrie lui Eliade că a primit de la Vermaseren acceptul de principiu ca teza franceză Experiences de l’extase să fie publicată în englezeşte (Psyhanodia. A Survey of the Evidence Concerning the Ascension of the Soul and its Relevance, Leiden, 1983/ O prezentare a dovezilor cu privire la ascensiunea celestă a sufletului şi la importanţa acesteia, Iaşi, 2006). Dar numai “după susţinerea ei” (v. Dialoguri întrerupte, Iasi. Polirom, 2004, p.145). Inaintea versiunii englezeşti, Culianu a publicat fragmente din teza de 3-e cycle în traducere italiană sub titlul “Iatroi kai manteis” în rev. Studi Storico-Religiosi, Roma, IV/1980, pp. 287-303 şi în franceză (L’ascension de l’ame dans les mysteres et hors des mysteres) în volumul colectiv La soteriologia dei culti orientali nell’ Impero Romano (Leiden, 1982, pp.276-307) cuprinzând lucrările Congresului de istoria religiilor de la Roma din 24-28 sept. 1979. Fără să prevadă strategia lui Moshe Idel (şi a altora) de a înşira două cărţi (una în franceză, alta în engleză) în loc de una în franceză, Mircea Eliade îi scria lui Culianu pe 14 nov. 1980: “Mă tot întreb de ce Vermaseren ţine morţiş să traduci cartea [Experiences de l’extase] în englezeşte [Psyhanodia]. Cei care o înţeleg, o pot citi şi în franţuzeşte” (Dialoguri întrerupte, p.223).

7. Nefiind acceptată de University of Chicago Press, Experiences de l’extase (Payot, 1984) a apărut cu oarecare completări (vezi interviul lui Culianu din febr.1990 din Italia) şi cu alt titlu (Out of this World) la editura Shambala din Boston în 1991. Gabriela Adameşteanu a publicat înterviul luat lui Culianu în decembrie 1990 abia în aprilie 1991. După lectura revistei “22”, Culianu îi trimite Gabrielei Adameşteanu corectura cărţii Out of this World. Inainte de a pune pachetul la poştă, drept dedicaţie, el îi scrie în ziua asasinării: “Cu drag şi mulţumiri pentru frumosul interviu din 22, Ioan, Chicago, 21 mai 1991.”

Cuvinte cheie: „Mircea Eliade”, „istoria religiilor” , „mediatizarea lui Culianu prin falsuri biografice”, „asistent de română în Olanda”, „homo sovieticus”, „profesor oaspete”, „produsul Culianu”, „studenților ieșeni, filme de manipulare prin minciuni”

Repere bibliografice:

Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea spirituală în receptarea din țară și visul premonitoriu al lui Eliade, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul VIII (XLIII), Nr.12 (318), dec. 2008, p. 36, https://fr.scribd.com/doc/234897986/IsabelaVasiliuScrabaReceptareEliade ; si în „Revista Română”, Iași, nr. 55/ 2009, pp 16- 17, http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr55p16-17.pdf .

Isabela Vasiliu-Scraba, Fake News despre Culianu suspendat în neantul unei noi „forme de remarcare” (cf. Radu Boroianu, 2015), în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul XII, nr. 5/ 126, mai 2018, pp. 12-13 și p.18; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/fake-news-culianu/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu prin felurite tertipuri, pe hârtie în rev. „Tribuna” (Cluj-Napoca), nr. 266/2013, pp. 7-8 si nr. 267/ 2013, pp. 5-6, octombrie, sau https://fr.scribd.com/doc/179318328/IsabelaVScrabaMicsorareEliadeGonflareCulianu .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade la 25 de ani de la moarte, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.10, octombrie 2011, p.6, 7, si 26; online la http://www.scribd.com/doc/167095578/Isabela-Vasiliu-Scraba-In-%C5%A3ara-lui-Mircea-Eliade-la-25-de-ani-de-la-moartea-acestuia-%C5%9Fi-la-30-de-ani-dup%C4%83-moartea-discipolului-s%C4%83u-Sergiu-Al-George   , sau   URL http://isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-11Precizari-Wendy_despreCulianu.htm .

Isabela Vasiliu-Scraba, Un al patrulea volum de Istoria credințelor si ratatele colaborări ale lui Eliade cu I.P. Culianu, pe hârtie în rev. „Argeș”, Pitești, Anul IX (XLIV), Nr.4 (322), aprilie 2009, p. 22, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/Culianu_in_colab3.htm   .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade într-o colaborare cu bucluc, în   rev. „Poesis”, Satu Mare, ian.-martie 2010, pp. 74-78, sau https://fr.scribd.com/doc/188003307/IsabelaVScrabaEliadeCuliBeletristica ; fragmente si în rev. „Jurnalul literar”, București, ian.- martie 2010; https://www.scribd.com/doc/164683887/IsabelaVasiliuScrabaEliadeCulianuRatat ; http://www.scribd.com/doc/164688906/Isabela-Vasiliu-Scraba-Mircea-Eliade-intr-o-colaborare-cu-bucluc .

Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade şi manipularea post-decembrista perpetuând duplicitatea dinainte de 1989, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, anul VIII, nr.87, martie, 2009, p.4254-4255.

Isabela Vasiliu-Scraba, Lichidarea lui Eliade prin tertipuri, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VIII, nr.88, aprilie 2009, p.4362.

Isabela Vasiliu-Scraba, Rabdarea îngerească a lui Eliade cu Ioan Petru Culianu, psiho-sociolog al religiilor, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, nr.84, dec. 2008, p.3956.

Isabela Vasiliu-Scraba, Un hocus pocus şi o cacialma: numirea Institutului de Istoria Religiilor (ihr-acad) cu numele lui Culianu, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Anul VII, Nr.83, noiembrie 2008, p. 3895.

Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arherul istoric întrupat de Mircea Eliade,   pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 253/2013, pp. 4-6, sau http://www.isabelavs.go.ro/Articole/IsabelaVS-8Noica-Tabor.htm .

Isabela Vasiliu-Scraba, Un fals filosof al religiilor -Andrei Pleșu- despre unul autentic: Mircea Eliade, pe hârtie în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, anul XIII, 1-15ian., nr. 272/2014, pp.15-16; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-plesueliade10/ .

Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: pe hârtie în rev. „Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, Publicație semestrială, An XXIV, nr. 1 (46), iunie 2016, pp.92-96; https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ; extrase au fost publicate și în rev. „Acolada”, Satu-Mare, nr. 3 (100)/ 2016, p.14; https://www.scribd.com/doc/200150811/IsabelaVasiliuScrabaAcadEliade .

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Părul lung și blond al lui Ioan Petru Culianu” →