Doreanu MIRCEA: Cronica traducerilor – Árpád TÓTH, wisdom of the ranger

Cei ce își odihnesc mintea și o păzesc de pericolul invaziei unei limbi străine nu știu ce pierd: încântarea (vine de la cântec) de a asculta muzica unui text bun fără a picoti cu arma dicționarului sub pernă.

Identică este șansa unui autor de a fi foarte bine tradus. O traducere bună amplifică vocea auctorială, iar atunci când limba traducerii este cea a obișnuințelor noastre muzicale, engleza, rezultatul este mai clar și, poate, superior originalului… sau doar pare așa datorită deschiderii congenitale a românilor către tot ce este străin; nu valul snobismului contemporan care mătură aproape tot mă face să consider traducerea lui Dragoș Barbu una necesară. The old hunter, primul text din carte, e o deschidere cum nu se poate mai bună, un blues în care auzi bolborositul acvatic al chitării pe fundal, iar peisajul devine perceptibil în totalitate, fără a fi altfel decât sugerat prin nota finală:

We can hear now his trudge, in a sad melancholy

His old rifle was already sold

He caressed his beloved greyhound

And shed a tear for the incoming winter…

În cele din urmă prezența textului românesc nu era necesară  –  cine vrea intuiește conținutul, dacă vrea, ca preexistent variantei engleze.

Mi-am dorit o opinie privitoare la traducerea rusă, însă aici intervine un fenomen pe care sociologii ar trebui să îl studieze în profunzimi. Oare urâm atât de tare politica acestei țări încât să îi detestăm și limba? FRUMOASĂ CA LIMBA RUSĂ , o expresie de mult timp consacrată. Da, dar rusoaicele ne plac … adică… eu știu… foarte mult…

Îl urăsc pe  Putin, marele star malefic, dar îi iubesc pe Cehov, Gogol și, mai nou, pe Dovlatov… sunt prea bătrân, nu mai e timp să învăț rusa, care îmi sună atât de bine când e cântată de Andrei Vâsoțski și al cărei alfabet înfrumusețat cu tinde și cerdace este un amestec genial al celui grec cu cel ebraic, o intersectare grafematică a două culturi fără egal.

    Astfel, am fost nevoit să apelez la opinia, opiniile fostului meu profesor de italiană de la filologie, dr. Romeo Magherescu, absolvent de Teologie înaintea Literelor din București acum mulți ani, în vremuri călinesciene în care se învăța de-a binelea… bun cunoscător al slavonei și rusei, precum și al limbii lui Homer, apoi a lui Elytis. Dumnealui m-a salvat din acest dublu impas; îi reproduc în continuare opiniile, pe care mizez:

Dacă neogreaca, așa nouă cum se numește, are rădăcini antice și dăruiește un aer atemporal frumoaselor cântece ale Domnului Artanghel, rusa le conferă un aer de noblețe. Nu se poate ca vânătoarea să nu ne trimită la Turgheniev, iar forma clasică a versurilor, la Boris Pasternak. Lirica rămâne personală, stenică, deplin încrezătoare și demnă de încredere sub amândouă aceste forme lingvistice.

    Intervine o problemă deontologică:  traducerile sunt certamente lucrate prin intermediar englez, or acest fapt nu este acceptat din punct de vedere profesional, la modul consacrat academic de lucru. Dată fiind însă claritatea excepțională a operelor acestui scriitor, putem să considerăm această abatere de la norme o licență și date fiind rezultatele valide estetic, chiar să o salutăm cu bucurie.

  Ar fi de adăugat că greaca și rusa sunt limbile esențiale ale marii tradiții ortodoxe creștine. Astfel, tot ce ține de divinitate în această lucrare sună deosebit de convingător, așa cum tematica naturii și anotimpurilor capătă adâncimi particulare, mitologice și livrești, de neocolit.

    ––––––––––-

Doreanu MIRCEA

14 august, 2018

Daniel IONIȚĂ: Scrisoare către Basarabia (poem bilingv)

Sângele și lacrimile tale curg în râuri adânci

țâșnind parcă din coapsa străpunsă a lui Hristos,

răstignit și El, nevinovat ca și tine.

Se preling pe câmpurile și printre dealurile tale

de la Bălți la Orhei, Dolna și Slobozia,

prin toate satele tale cu toamne și primăveri încătușate încă,

înflorind din doruri întru poeme cu arome de libertate.

De la Marele Ștefan,

ce se jertfea pentru credință și moșie,

de la Bravul Mihai care, pentru o clipă doar,

a implinit un vis ce ne răscolește încă –

tu ai rămas acolo, între Prut și Nistru,

cu fiicele tale și cu fii tăi –

sfinții aceștia ce-mi sunt surori și frați.

Ei mi te-au înălțat ca să te privesc,

ca să te cunosc și să mă îndrăgostesc de tine,

eu, cel de departe –

de peste nouă mări și nouăzeci de țări,

eu, cel care visează la „Insula cuvintelor de acasă”,

eu, cel care a ajuns a-ți cunoaște sufletul

prin fereastra luminoasă

pe care ei mi-au întredeschis-o…

Te-am cunoscut prin cântul lor.

Prin Cântarea lui Alecu Russo

din cazaniile lui Mateevici

din jalea lui Vieru

din destinul iubitorilor de neam al Leonidei Lari

din răstignirea lui Dabija,

din arhivele Golgotei lui Suceveanu,

din iubirile Renatei Verejanu

din  întrebările de toamnă și moarte… ale lui Băluță

din largul Mariei Chirtoacă,

de la vârcolacul visător al lui Butnaru

ce zbura spre salcâmii nebuni ai lui Cibotariu.

Prin toți aceștia și alții ca ei,

tu râdeai și plângeai,

suspinai și visai în sufletul meu

cu mult înainte să-mi dau seama

că bucuria lor izbucnește în bucuria mea

că jalea lor plânge în jalea mea,

că inima lor bate în inima mea.

 

 

LETTER TO BESSARABIA

 

Your blood and your tears

flow in deep rivers

as if bursting from the pierced thigh of Christ,

himself crucified, innocent, just like you.

They trickle on your hills and fields

from Bălți to Orhei, Dolna and Slobozia,

through all your villages with autumns and spirngs shackled still,

flowering from longings into poems with scents of freedom.

From Great Stefan,

who sacrificed his whole life for faith and land,

from Brave Michael, who, for but a moment,

fulfilled a dream which still  troubles us –

you have remained there, between the Prut and the Dniester,

with your daughters and your sons,

these saints whom I call sisters and brothers.

They have elevated you so I can behold you,

so that I know you and fall in love with you,

me, who lives far away –

over the nine seas and the ninety lands in between,

me, who dreams of the island of words from home,

me, who got to know your soul

through that luminous window

which they prized ajar for me

through their songs and poems.

From the Hymn of Alecu Russo,

the the homilies of Mateevic,

the sadness of Vieru,

the destiny of those who love their nation

of Leonida Lari,

the crucifiction of Dabija,

the Golgotha registers kept by Suceveanu,

the loves of Renata Verejanu,

the questions about autumn and death of Băluță,

the high seas of Maria Chirtoacă,

and the werewolf of Butnaru

who flew between the crazy wattle trees of Cibotariu.

Through these and others like them,

you laughed and wept,

sighed and dreamed inside my soul

long before I got to understand

that their joy bursts though my joy,

their sadness weeps through my sadness

their heart beats though my heart.

––––––-

Daniel IONIȚĂ

București, România

iulie 2018

Roni CĂCIULARU: Taina scrislui (65) – Fac poduri…

La prezentarea uneia din cărții mele, trebuia să spun și eu ceva, după ce unii scriitori m-au încondeiat cum au crezut ei de cuviință. Nu știu câți m-au ascultat, nu știu dacă unii nu au ațipit în timp ce vorbeam, așa că m-am hotărât să dau și la gazetă „intervenția” mea, ca să poată dormi omul când vrea și, dacă are chef să știe ce-am mai spus și eu, să ia „Jurnalul Săptămânii”  sau vreo carte de-a mea, când poftește. Nu-i, deci, atât un gest de orgoliu, cât unul de gentilețe, față de cine ar manifesta un oarecare interes în legătură cu mine sau în legătură cu somnul său.

Mi-am propus, ca să par ceva mai interesant, un auto-interviu. Se spune că mă pricep la interviuri. O fi! Numai că una e să-ntrebi și alta-i să și răspunzi. Când întrebi, e ca și cum ai arunca o piatră-n baltă. Uneori, sare altul s-o aducă la suprafață… În ce mă privește, de mic știu s-arunc cu pietre. Cu înotul stau rău. Nu știu să scot pietre din baltă. Fiind acum însă vorba de o baltă literară, n-am să las totuși baltă această încercare. Să vedem…

– De ce scrii?

– De ce scriu?!…  Ca să mă aflu-n treabă. Adică să muncesc. Așa am fost învățat, cam împotriva voinței mele. Tata vroia, într-o vreme, să mă facă electrician. Mama vroia să am o diplomă universitară. Am ajuns ce-am ajuns, datorită lor. E drept – și datorită mie. Apoi, am văzut că oamenii sunt nu numai buni, ci și nebuni. Am văzut oameni frumoși și urâți. Unii, la chip, unii erau frumoși, dar pe dinăuntru… Apoi am văzut că lumea, sora mea lumea, e cam anapoda. Încet-încet, dar uneori și fulgerător, m-am întrebat: dar tu ce faci?! Ții un condei în mână, bați la clape de computer, și totuși: tu ce faci, ce-aștepți?!… Și astfel am început să mă aflu în treabă, pentru o lume mai bună, pentru oameni mai frumoși sufletește, pentru cele mai înălțătoare idealuri. Credeam că pot face ceva.

Naivitățile s-au spulberat, în mare măsură; dar nu complet! Și-acum mai scriu, ca să creez punți între oameni, să încerc să-i influențez, și să le fac clipa mai frumoasă, mai ușoară… Scriu ca să le fac cunoștință cititorilor mei cu alți oameni, cu ceea ce-mi place mie, cu ce mi se pare interesant, în speranța că și ei vor gusta, să zicem, un anume parfum de portocală, care are-n el arome, de aici și din România natală, în care domină, nu pot să cred altfel, aurul dulce cu sunet de vioară, al dragostei de oameni și al farmecului de a trăi, de a exista, de a cugeta. Iar dacă nu-i așa, măcar eu sper că așa este! Și-apoi, ce poate fi mai frumos, decât visul din parfumul vrăjit al iubirii?! Iubirea-i dulce-amăruie și rolul unui scriitor e  să știe să releve – zic eu – partea predominantă, dulceața fructului mâniei și al împăcării. Amarul de deasupra al unei simbolice portocale, să-l  dea jos de pe miezul dorit, fără să nege farmecul trăirii, cu coaja ei cu tot.

De ce scriu?! Păi cred că de mic aveam oarecări înclinații, căci primul meu repetat răspuns de copil-adolescent, când eram întrebat „Ce vrei să fii tu, când vei fi mare?”, era că vreau să fiu spion. Văzusem, cu ochi de copil, niște filme rusești de război, cu ruși și cu nemți, și de acolo mi-a rămas imaginea spionului sovietic, care înfruntă cu inteligență și curaj, tot felul de opreliști, riscă,  și până la urmă, ajunge la cele mai secrete lucruri ale dușmanului. Așa mă visam și eu, spionând oriunde, orice. Eram de o curiozitate bolnăvicioasă. Când treceam, seara, pe lângă ferestrele caselor, care erau cu perdelele trase, eu căutam o crăpătură, o gaură, o perdea uitată-n lături: să văd ce fac alții în intimitatea lor. Eram, de felul meu, atât de curios, încât, mai apoi, soția mea avea de îndurat destul de mult, din cauza asta. Dacă ne plimbam pe stradă și doi se certau, eu dispăream, o lăsam mască – pur și simplu! – și mă înființam la numai un pas de certăreți. Să văd conflictul, să aflu cauza, să știu cine mai e implicat…

Azi e și mai rău, spionez și la cafenea, și un „homles” lângă o pubelă, și doi îndrăgostiți, în parc, s-aud ce își mai spun ei, în secolul computerelor și al „aifonurilor”… Da, curiozitatea mea e și ea una din cauzele scrisului meu. Curiozitatea și iubirea de oameni, mă fac să scriu. Dar și dorința sinceră de-a îndrepta strâmbătăți omenești, mă obligă la scris. Scriu și de bune, și de rele.  Boală de nelecuit! Dar astfel mă simt un om al timpului meu. Nu-s electrician, nu-s profesor, fac poduri!…

–  Domnule Roni  Căciularu,  vă rog să…

– Stai, stai puțin! Mai întreabă-mă o dată, de ce scriu?

– Bine, v-am întrebat încă odată.

– M-am născut de 8 Martie. De ziua mea, de când mă știu, primesc cadouri și, în același timp, dau cadouri și binețe. Dau, pentru că e, totodată, și Ziua Internațională a Femeilor. Daruiesc! Ei bine, vreau să spun că plăcerea mea cea mai mare, este aceea de a da! De a dărui! De asta și scriu. E o plăcere; o dulce amară plăcere, cu multă muncă în spatele ei, cu un anumit fel de viață, cu bucuria bucuriei determinate de scrisul tău unor alți oameni, care trăiesc, măcar în timpul lecturii, odată cu tine și la fel cu tine. Scriu pentru a da! Cu toate că, uneori, mă-ntreb și eu: de ce naiba scriu?!

––––––

Roni CĂCIULARU

Petah Tikva, Israel

august 2018

 

George ANCA: Indiana la șah

Leg indiana de rocada rajei, ca un memento vizirului. Partenerii mei indieni o folosesc de predilecție. A Game at Chess de Thomas Middleton, liber de alb-negrul anglo-spaniol. Văd episoadele de ex-șah, mutările alegorice. Dincolo totuși de simultaneitățile vieții cu șahul, mă simt în singura realitate simbolică posibilă, indiferent la conflictul retoric. Animarea dinăuntru a unor fantoșe solide consumă toată viața la îndemână. Un șah-înviere, derutant și înstrăinător, care modelează nu conștiința, nici plăcerea, cât teroarea unei sorți fantasmagorice.

Drama nu e în piesele aparent vii, nici în singura întruchipare, de prolog – Loyla -, poate nici încă vreun participant oarecare: nu lumea e o tablă de șah, dar nu există nicio lume, doar tabla de șah. Eroarea – maya – regizează, e partea ei, încet-încet singularizată. Psihanaliza șahului e și a coroanelor. Teatrul șahului nu există, cavalerul negru intră ori iese de formă, el își rezervă un avatar emfatic, fără răgaz – piesele zac în eternitate unele contra altora determinând mișcarea lumii: doar nu apar jucători și oricum ei nu sunt Ignatius și Eroarea.

A juca după A Game at Chess pare periculos psihologic, cum fiecare epocă își are deschiderile ei, iar generalizarea lor la Middleton scoate șahul din realitate: dar ar însemna prea mult pretext de prea puțină dramă, și, în a fapt, „masca”, „auto”-ul, play-ul au ceva pentru omul de pretutindeni și oricând, de nicăieri și niciodată. Sunt opere în care, cu autorii chiar, nu poți vorbi de metafore, de alegorii, de produse și principii, oricât acestea ar evoca perfecțiunea, dar față de eternitatea formelor, ai deodată parte de a trăi într-o viață nouă, personală, a lor, odată cu artistul ce le-a refăcut: pionița reginei albe, suspectată de extremă naivitate, putea avea și paranoia, chemându-l, nu numai în oglinda egipteană, dar în stil direct în vreun local improvizat în palat, de nu chiar foarte departe în vecinătatea junglelor tropicale, pe însuși pionul iezuit devenit bărbatul predestinării ei, ghicite fie și din complot, din conspirația împotriva viitorilor ei copii, eventual înainte de a se naște, aneantizată înainte de a fi umbrit, necum convertit în negru, imacularea casei albe, în care cavalerii și episcopii mai aveau loc de duci și de cuplul regal, cât că oamenii de dincolo dacă mai existau ca tâmplari și masoni ai iadului, neînsuflețiți de mult.

Middleton face mai mult decât literatură, ori politică, ori mister. Sub-conflictelor anglo-spaniole, precum și mereu imprevizibilelor combinații șahistice li se adaugă supracon-flicte admițând, până la providență, conflictualitatea pură. Separate, bucuria ori firescul popular alcătuiesc un dublu perfect față de soarta ermetică a pieselor. Un spectacol ultradublu. Model utopic și de știință. Dar parcă umanitatea preferă șahul nemetaforic, până în infern, pentru puterea gloriei de a juca. Ignia-Agnia al lui Middleton trimite la Vede.

Albele-engleze, ale lui Sudeep, eu cu spaniolele. În cartea asta, dragă prietene, jocul are doar deschidere – gambitul damei declinat (îl pornim  și noi fără fasoane) – și final – mat prin descoperire, mai mult parabolic. Altfel teatrul are legi de intrare și ie]ire de mai multe ori, și poate fiecare mutare i le echivalează – machiavelicul cal negru pierde cel mai spectaculos. Mi-l aduc aminte într-o combinație de intrigi cu episcopul iezuit, grasul și mâncăul. Așa, să mișcăm pionii femei ai celor două regine, cu vraja de amor înscenată de partea neagră și dincolo naivitatea scandalizând editorul, în fine, onoarea lui Middleton, albele câștigă. Sudeep n-are decât să se bucure cu adevărat de cărticica de culoarea focului, elizabethană.

Rândul următor m-am declarat indian cu albele, el tot englez, cu o cucerire temporară, și chiar am norocul a merge în iadul jocului următor neînfrânt. Încă două jocuri mi-au revenit, egalând situația din întâlnirea precedentă, dar de-a lungul acestora nu-mi mai era gândul la Middleton ci numai la șah, fie și la șahul lui – jucase înnebunit, Greco îl putuse inhiba, trăise o dramț de jucător, până la obsesie, avusese insomnii, își refăcuse cronica după refulări nebănuit de adânci, astfel încât, ireperesibil, s-a răpus ultimul, trăind într-un joc fără jucători, în personaje fără nume dar cu identități de șah.

Mai suferea o dată, cât Platon, și se trezea scriindu-și mutări în timp, pe nisipuri asurzitoare și întunecoase înghițind flota de diplomați și curteni. Thomas jucase zilele acelea destul de multe jocuri, absolut, din ce în ce mai absent, parcă ațipit, cât să se trezească în pușcărie cu Galileu și o scrisorică, nici Anglica, nici Germanica, nici Hispanica, deodată nici Șahica – orice joc avea să reînceapă, n-o putea face după gratii, știu că a mai trăit, Globus mai trăiește.

Iar colomba violetă cu sariul de pene mulat ca un costum de gimnastic nu de dans, acum înzorzonat, îmi aruncă o privire și parcă-mi spune de Revana: ai visat-o numai tu, Thomas; tot Lesbosul pălește la o ocheadă incașă; doarme răpus și Kirhasivala; o să te caute sfântul din altă lume, aici toți sunteți unul, acolo el singur umple poienile unui munte împreună cu fânul și poamele sălbatice, asta e să peregrineze el, în zadar am porni-o noi după avatarul lui de odinioară, nicio urmă nu ni se va ivi, dar el o are în sân și o să te vadă surâzând și povestindu-ți de Revana.

Era la Tomi, mai mult răpită de jucătorii de cărți strecurați pe ascuns din polițiile de la apus – nu se mai plătea în grâu, în neveste, în tablouri. Kirhasivala se spune că se îndrăgostise nebunește de femeia aia în ultima vreme, cobora din munte, călătorea cu trenul, se apucase și de jocuri, doar asista în tăcere, ceea ce se cheamă că le juca. Colomba o fi fost o mesageră a Revanei, bine, dar ce se întâmpla cu Sisvala, cu părăsitul lui pian și lăcomia de un ceai necunoscut, de un fum, de o carne. Să fi răzbătut încoace, dar dincotro?

Cu iluzia raționalității pe care ne-o dă șahul, ne facem rocada mică în mare grabă. De data asta, parcă pentru prima oară în India, mi-am sacrificat un nebun pentru pionul fostei ture acum strămutate în rocadă. Frontul gol al regelui, ea l-a acoperit cu un cal apărat de un nebun, celălalt cal lăsându-l să umble pe partea dimpotrivă. Sunt la mutare de vreo cinci ore, de când a venit Mina, aparent să se împace cu soțul, e a doua zi, va dura luni, nu îndrăznește să meargă în propriul ei cămin, ci s-a abătut pe la noi – totdeauna nebunii au fost atrași de unul dintre noi, nu mai trebuie să fie a noastră lumea, e destul să fim judecați după companie.

Traduc, schițez prospectul cărții de poetică, un imn ceaiului, iar traduc, pot avansa pionul și cum regina mea e pe linie cu regele lui Nansi și voi lua calul neputându-l muta pentru a fi rămânând în șah, astfel îmi recuperez din pierdere, poate și bat, când vom juca însă, Nana întârzie la școală, cuplul regăsit discută alături în hindi, Nansi a plecat în întîmpinarea Nanei, sunt numai cu piesele, așa cum se găseau când ne-am întrerupt, eu în pierdere, acum gata de recuperare, dacă jucăm.

Deschiderile, finalul și chiar filmul jocului nu epuizează șahul. Fanteziile lui sunt momente extra-raționale, ale hazardului vieții, numai aluziv ordonate prin șah. În fiecare joc se strâng situații cu durată de mii de ani, așteptări imposibil de observat într-o singură existență. Mă simt exclus și din propria fantezie și suferință până nu avansez, fiindu-mi rândul, pionul, în semn că lucrurile s-au mai liniștit, cei doi s-au apropiat, Nana și-a scurtat întârzierea, eu am vizitat iar pentru un tratament superkafkian Health Centre. Aș putea dărâma piesele, dar pot? Aș încerca o rațiune fără joc. Dar singura rațiune îmi apare jocul. Piesele astea pocite respiră certitudini – cuvântul nu-mi place, poate nici lor, cine știe care le e lumea, cu ce vorbe. Ne amestecăm temerile cu necunoscutul din ele. Ceaiul joacă. În a cui pierdere? Interlocutorii de dincolo beau din același ceai. Cel mai fericit voi fi când voi auzi ușa trântită de Nana, în genul ei – ea joacă șah cu copii mai mari și adulți și se face nelămurită de ce obișnuiesc indienii să ia și regele.

O pocnitură. Tăcere. 1.2.3.4.5. or 6. (7.) (8.) Cei de alături nu mai vorbesc. Jos, voci. O fi venit. S-o fi întâmplat ceva. Nu se mai întâmplă odată. Aștept. Nu mai număr cioara (). S-a și oprit. Ciripituri de vrăbii împânzesc zidurile. De-ar curge firesc ziua asta către știuta mare, pe sub munții cei mai înalți care nu sunt și cei mai bătrâni. Un scaun scârțâie, s-o fi ridicat careva – mă gândesc și mai mult să vină Nana, cu nițică magie să se împace iar toată lumea, doar la Holika s-a întors roata și se vede că suntem buni prieteni, de-am ajuns unii să ne înțelegem și să nu ne mai vorbim. Ușa se zguduie. Nansi se scuză la musafiri că plecase. E numai Nansi, n-a venit nici Radha.

Esha și Nansi se vor duce la școală, unde telefonul e defect. Apatie, rămân cu piesele. Nansi nu va mai juca – n-am schițat doar mai nici un gest, chiar dacă mi-e frică, frică de eterna ei frică. Nana e în formă bună, are opt ani peste o lună, am dormit în balcon, sub cer și țânțari, aseară a mâncat mai bine, de dimineață a condus-o Nansi, șoferul e bun – Nana spune că sardarul lor ce-i mai ferește și pe alții de accidente. Samuel le-a plecat la Bombay – dacă se apucă de film acolo nu-l mai recunoaște nimeni la întoarcere, zisese Nana. Poate doamna Elisabeth, autoritară cum e, să fi reținut copiii pentru sfârșitul anului, vreo nouă dramă cu Christos. M-aș îmbrăca, dar nu știu unde să ies. Și dovedesc astfel cel puțin lui Nansi că nu sunt bun de nimic – se va revolta cumplit pe toată India ăi viața și șahul nostru. Vin ore și zile aiurea. Nana, ca și Radha, și toți copiii sunt la școală. Cei de alături au amuțit.  Cu ei ce-am vorbit și eu ieri, altfel numai cu Nansi și Nana.

Școala e departe. Nansi n-a fost niciodată acolo. E cu Esha că altfel n-are experiență nici cât Nana, Nana are multă, să se deplaseze prin Delhi. Nu pot să mă mișc, dar simt că Nana o să vină prima și o să-i ducem amândoi grija lui Nansi Aud claxoanele din tot Mallroadul.

Iar ușa – se zguduie, scârțâie, s-a deschis. Să fi plecat careva din cei doi și atât? Atât, că Nana nu-și face apariția, nu salută. Aud poarta de jos, s-au despărțit. Plec oriîncotro. Dar nu știu cu cine am rămas în casă. Am gânduri negre, joc cu albele, mi se ascute auzul, mă asurzește o tingire bătută jos cu ciocanul – femeia trebuie să fie aceea care a rămas alături. Radha a pictat ieri cu Nana. Nansi va sfărâma șahul, n-are decât să-mi crape și capul tot de lemn. Nana e sigur în formă. Piesele de șah îmi apar din prăpastia tablei pline de cruzime. Tingirea bate jos. Un zgomot și alături. Aceeași neîntrebuințare a oamenilor în folosul ieșirii din panică. Ușa? Care? A început cioara. Tăcere. Sahib, apă. Iar scârțîie ușa la plecarea celui care a băut apă.

Iar ușa. S-a întors.

          Apoi poarta de jos – cuplul s-a reunit în propria lor casă – de-ar fi un pretext întârzierea Nanei pentru împăcarea lor.

Ușa, pleacă Lal, ușa, doi scuteriști, ușa, uua, Nana: ni s-a stricat spătarul taxiului și a venit alt sardar la 3 în loc de 1.

Îi explică în hindi lui Lal, probabil și femeii. Le-au făcut acolo și sirop. Femeia râde. O s-o rog pe Nansi să continuăm partida de șah, niciodată nu vom fi în stare să renunțăm la joc. Iar piesele astea într-o partidă puerilă se închipuie ceea ce nimeni nu e cu adevărat poate niciodată. Ciocanele bat nervos în tingire, întru o nouă formă de energie. Nana conversează alături cu femeia. Venind acasă a făcut cruce cu Nansi. Văd regii, reginele, elefanții, caii și soldații care pe unde sunt. Reîncep să traduc. E miercuri, nu marți. Toată ziua, cu ușile închise. Jur că am dărâmat din greșeală piesele albe, ale mele, singurele cărora nu le învățasem exacat poziția. Le închipui la loc, le judec, dar Nansi nu va fi încântată de povestea asta. Puidepuf-Kanika, precizează Nana, a spus și public când a întrebat-o doamna Elisabeth, a dat pe jos telefonul școlii acum vreo două zile și l-a stricat, chiar dacă Baloo (îl cheamă pe hindi și vorbe]te hindi) a spus că nu l-a stricat. Azi-dimineață Nana n-a citit anunțul pentru că nu era în hindi. Le-a făcut bătrâna doamnă niscai sirop și le-a dat și câte-o feliuță de pepene. Nansi cu Esha au găsit-o la masă cu cumnatul ei și a dat vina pe copii, că și anunțase, iar dacă le dă bilețele, ei tot le pierd.

După masă, pe care o luăm împreună cu Mina, pe tăcute, Nana stă  de vorbă cu mine, Nansi, alături, cu Mina. Fata ar vrea să jucăm șah, dar e de acord să termin cu mama partida întreruptă.

Îmi povesteăte de prin școală, iar la un timp, cu gândul la Dharamsala, vrea să urce la Triund, să-și pună schiuri și să vorbească de acolo de sus la programul unu’ al televiziunii române – schiurile erau concurența  Măriucăi, televiziunea. Invitația lui Nawiug. Îmi cere să-i povestesc din copilăria mea. Un copil a suflat într-un foc. Prietenii lui puseseră în foc o grenadă. Ne-am întâlnit la spital, unde    ne-am distrat, la film, când o femeie turna unuia o găleată cu apă în cap. De la spital m-am întors acasă cu căruța. Îmi dai voie să-ți povestesc de câte ori am mers eu în viața mea cu căruța? – Eu n-am mers niciodată. – Voi, în ziua de azi, mergeți cu taxiul. – Nu, spune cum te-ai întors de la spital, da, cu căruța. – Păi cu căruța îmi plăcea si mă ia și pe mine la oraș, 13 kilometri, de la 1 noaptea, de ziceam bună  seara în loc de bună  dimineața la toată lumea și la boierii de la oraș, care văzându-mă copil serios îmi și răspundeau, știind ei că unii nici în engleză nici în hindi nu prea zic, vedeam coastele și crângurile, erau și brazi într-un loc. Odată ne apucase o ploaie, trăgeau vacile la jug, nu se înțelegeau, podul de pe Sâmnic se stricase, am trecut prin vad și ne-am făcut ciciulete. Acum mă întorceam pe scut, învins, de la spital, dat tot îmi plăcea în căruță. În Punjab, când plecaseți voi în țară, am mers cu Nawiug într-o căruță trasă de boi și nambardarul îi bătea de fugeau cum fug caii și mie mi-era milă de ei, dar erau boi de curse.

Între acestea Nansi vine, ca de obicei, si-mi spună că Mina vrea numai să-și ia la revedere. Mă înființez luând partea bărbaților, ca-n Ramayana, otravă pentru ea. Femeile sunt și nebune: uite, Nana a întârziat două ore, un fleac, mai dureros însă pentru noi decât toată povestea lor. În scurt timp reluăm partida, recuperez, Nansi e impasibilă, Nana asistă și ea. Piese isterice. Începem alte jocuri. Mina a fost totdeauna alungată, n-a plecat ea, copilului i s-a interzis să stea măcar o dată numai cu ea, a fost bătută dacă totuși a venit și nu e de mirare că nu știe cine îi e mamă. Lakshmi e la mijloc, nu Sita.

Continue reading „George ANCA: Indiana la șah” →

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Câteva adevăruri din lumea teatrului

Se apreciază, chiar foarte unitar din partea criticii teatrale, a celor ce studiază și au studiat istoria precum și evoluțiile teatrului de-a lungul veacurilor, faptul că acesta reflectă schimbările ce caracterizează sistemele sociale la un moment istoric dat. Teatrul este o oglindă a societății redată de dramaturgi și pusă în scenă de actori,  oglindindu-se aici viața  însăși, cu toate cele aparținătoare prezentului, trecutului precum și despre orientările spre viitor. Se știe că dintre toate genurile de arte, arta teatrală este cea mai complexă, devenită o sinteză adunând in scenă genurile mai multor arte; tocmai aci se află valoarea acestuia precum și efectele benefice aduse asupra înaintării culturii în general!

De asemenea, pe lângă faptul că este un luminător viu al societății omenești, cu direcții înspre înălțarea educației, moralei, credinței și civilizației umane prezente, teatrul vestește nevoile de viitor ale societății, deșteaptă simțul frăției între cetățeni, aduce servicii care favorizează întotdeauna victoria adevărului, fiind o artă extrem de utilă, atunci când este înțeleasă și susținută, atât de spectatorii iubitori de teatru, cât mai ales de organele oficiale in cadrul sistemului social cultural existent!

Teatrul își împlinește menirea atunci când sistemul social, mai cu seamă sistemul politic, nu aplică presiuni de interes, mai ales doctrinar cum de altfel in istoria acestei arte, exemplele negative abundă, astfel că și teatrul se ridica și decădea după cum sistemele sociale, imperiile lumii se ridicau sau decădeau! Mai grave erau situațiile in care noile sisteme de orânduiri, puse pe picioare, nu arhivau de multe ori realizările  teatrale ale trecutului, pierzându-se astfel acea referință ce ar  fi fost extrem de utilă în evoluția artei și a scopului acestea; scop desigur benefic înfrumusețării vieții societăților viitoare! Dramaturgia românească bineînțeles că nu a scăpat de asemenea situații de-a lungul istoriei.

     Studiile și cercetările în lumea teatrului antic grec a atras mulțimi de cercetători, oameni pasionați de a cunoaște istoria și originile artei teatrale, nivelul calitativ al acestei vechi arte și desigur autorii scrierilor pentru teatru, actorii din scene, modul și sistemele în care se organizau desfășurările  acestor acte culturale, evoluția în timp și spațiu , s.a.m.d. Nu întotdeauna însă s-a reușit a cuprinde și reda istoria teatrului antichității, a operelor scrise sau jucate în scene, autorii reali a acestora, multe, foarte multe  s-au pierdut în decursul timpului, fie datorită războaielor, fie catastrofelor naturale, focuri și inundații, fie neglijenței generațiilor viitoare! Mai ales că scrierile se realizau pe foi de papirus, sau pe piei de animale(cazul scrierilor biblice), iar succesiunea mereu repetată a sistemelor sociale, lăsau aceste valori deseori pierzaniei.

  Deseori lipsa de atenție și de păstrare ajungea până acolo încât aceste manuscrise deveneau materie de lucru, folosite de meseriași și comercianți! Este de la sine înțeleasă strădania acelor hermeneuți în cercetările lor, de cele mai multe ori reușind să adune chiar și pe fragmente scrierile anticilor, spre a întregii ulterior opera. Dar multe scrieri au rămas pentru totdeauna dispărute și necunoscute! Nu mai vorbim de greutățile întâmpinate de traducătorii acestor scrieri. Fie proză, fie poezie, dar mai ales cele dedicate  teatrului. Aproape intr-un ”Chorus”, traducătorii operelor tragice-comice ale anticilor Greciei precum Sofocle, Eschil, Euripide, Aristofan, Menander, s.a.m.d., enumără dificultățile acestor traduceri, la care s-au angajat ei înșiși, și asta din entuziasmul lor spre a reda o oglinda a trecutului, nouă celor prezenți și celor ce vor veni după noi, generațiilor viitoare!

Munca acestora trebuie întotdeauna respectată, mai ales socotind labirintul atât de încâlcit al zecilor de secole trecute, căutând a descifra papirusurile găsite și pe la  momâile piramidelor antichității!  Nu e o muncă la care s-ar angaja oricine! Asta ne-o spune traducători care au transpirat în această muncă, precum: Norma Miller, David Barett, Alan Sommerstein, E.F.Watling, și desigur mulți acei pasionați a descoperi și cunoaște cultura și modul de viață a celor ce au trăit și locuit cu mii de ani în urmă în  geografia acestui vechi și cu mult sânge sfințit loc, Pământul!

      Secolul III și II. BC. se va lumina prin întâlnirea  culturii Greciei cu Roma antică, moment în care Horațiu(65-8B.C.) făcea analize in lucrarea sa ”Ars Poetica”, asupra Teatrului Vechi al Atenienilor, ușurând într-un fel situația lui Aristofan, care, la un moment devenise marginalizat de sistemul politic al vremii sale. Sparta atacase  Atena, încep războaiele dintre aceste state-orașe, cunoscute sub numele de ”războaiele Peloponeze, acum vin și cuceririle lui Alexandru Macedon, aducând Grecia sub stăpânirea imperiului său. Horațiu găsea potrivită și utilă aciditatea  satirică din scrierile comice ale lui Aristofan, probabil pentru că tocmai acesta(Horațiu) satiriza versurile lui Lucilius astfel:

”…Yes, I did say that Lucilius verse is incompetently composed/ Who is so besotted an admirer of Lucilius as not to admit this?/

       (Aristofanes –The Knights/Peace/The Birds/The Assembly Women/Wealth/ translated by  Alan H. Sommerstein and David Barett, published  by Penguin Books, London, 1978).

   Mai înspre vremea când Noul Teatru începuse a lua locul Vechiului Teatru al Greciei antice, devenind o nouă orientare acum și pentru teatrele europene, Plutarch (45-125A.D) revine cu o critică accerbă asupra scrierilor și talentului de-a dreptul vulgare în exprimare a lui  Aristofan.  Cercetătoarea și translatoarea operei lui Aristofan, Norma Miller, care traduse din greaca veche, de pe papirus, din comediile lui Aristofan, dovedește în scrierile sale faptul că, Aristofan era și un strălucit poet, poate unul imediat după Homer.

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Câteva adevăruri din lumea teatrului” →

Cristina OPREA: Interviu cu Cătălin Grigoraș – directorul Teatrului „Aureliu Manea” din Turda

„A fi actor nu e o meserie,

E un mod de a fi,

Un mod de viață!”

În perioada 28 iunie – 8 iulie 2018 la Turda a avut loc Festivalul Internaţional de Teatru, ediţia a doua. În cadrul acestui eveniment cultural am purtat un scurt dialog cu directorul acestui teatru – actorul Cătălin Grigoraş.

***

Cristina OPREA: Domnule director Cătălin Grigoraş, din nou Festival Internaţional de Teatru la Turda! Cum de se întâmplă lucrurile acestea într-un oraş aşa de frumos şi pitoresc?

Cătălin GRIGORAȘ: Exact cum spuneaţi întrun oraş frumos şi pitoresc cu o comunitate destul de închegată care se coalizează atunci când se întâmplă lucruri frumoase, nu se putea să nu se facă un festival. Anul trecut a fost în septembrie, o încercare foarte reuşită. Am hotărât împreună cu echipa să îl mutăm în iulie pentru ca să beneficieze de acest fenomen care se întâmplă la Turda – turiştii care vin să ne viziteze oraşul. Toate acestea puse cap la cap au generat această nebunie frumoasă spun eu, festivalul de teatru, dar în spate stă o echipă minunată. Până la urmă. Tot ce înseamnă administraţie la nivel local s-a coalizat şi e foarte, foarte important pentru că fără sprijin din partea tuturor nu poţi să faci, să susţii un asemenea eveniment. şi până la urmă, de ce nu, se naşte, suntem în perioada de facere a unui brand al oraşului. Trebuie să ajungă să fie asimilat şi să fie pe buzele tututror turdenilor şi de ce nu, pe buzele tuturor, la nivel internaţional.

Cristina OPREA: Aşa cum Salina este cunoscută şi Turda e cunoscută prin intermediul Salinei, probabil acesta este demersul dumneavoastră, să fie cunoscută Turda şi prin intermediul teatrului.

Cătălin GRIGORAȘ: Eu cred că putem beneficia de acest avantaj care se numeşte Salina Turda, de asta am gândit şi spectacole care se vor întâmpla în Salina Turda, spectacole care vor fi jucate în tot felul de spaţii neconvenţionale. Da, eu aşa văd. Un festival trebuie să fie un pilon care cumva să croşeteze în jurul acestor obiective turistice tot felul de evenimente, evenimente care pot aduce oamenii împreună. Cu siguranţă Turda va fi şi mai cunoscută prin intermediul salinei pentru că ce se întâmplă acolo este fantastic, am văzut şi proiectele care care se vor dezvolta, pentru mărirea capacităţii, se vor deschide şi alte mine…Mă rog nu sunt eu în măsură să vorbesc despre asta dar trebuie să beneficiem cu toţii de ce se întâmplă acolo şi atunci vin în sprijinul comunităţii cu acest festival . Şi de ce nu, dacă acolo vin peste 600.000 de turişti pe an, probabil că în curând se va atinge milionul, de ce nu acei turişti în iulie să poată rămâne la Turda să vadă şi spectacole, să viziteze muzeul, se va face castrul roman, să vadă şi ce se întâmplă acolo, mormântul lui Mihai Viteazu, Fabrica de Bere…Sunt puncte încărcate cu o energie specială şi … de ce nu?

Cristina OPREA: Aveţi foarte mulţi invitaţi. Am citit programul şi sunt prezente teatre din Cluj, Bucureşti, Satu Mare, Craiova, Suceava, Deva, Galaţi, Petroşani şi chiar o Asociaţie pe picioroange.

Cătălin GRIGORAȘ: Cum am grupat aceste evenimente: fiind anul în care sărbătorim Centenarul am spus că trebuie să aducem invitaţi cam de peste tot din ţară.  Avem şi din Constanţa Harry Tavitian în curtea Muzeului de Istorie, o să fie o nebunie de spectacol,un concert fabulos, unul dintre cei mai buni jazz-man-i din România. Din Timişoara avem studenţi de la facultate, care vor veni, cam din toate zonele, Târgu-Jiu, Petroşani. Sunt spectacole foarte bune, care cu siguranţă vor merge la sufletul celor care vor veni să le vadă. Avem două zile dedicate lui Shakespeare, or să fie şi lansări de carte.

Cristina OPREA: Sub egida festivalului se dezvoltă un pic şi alte activităţi culturale, adică lansări de carte, expoziţii, prezentări de one-man show, concerte…foarte interesant.

Cătălin GRIGORAȘ: Până la urmă acest festival trebuie să fie o platformă pe care artele să se îmbine şi să nască frumosul. Cum v-am zis sunt două zile dedicate lui Shakespeare, cu două spectacole, de la Suceava ,,În zadarnicile chinuri ale dragostei” şi al teatrului nostru ,,Visul unei nopţi de vară’’. Vine Emil Boroghină directorul Festivalului Shakespeare de la Craiova, o mare onoare ne face pentru că a acceptat invitaţia noastră. Se va lansa o carte a lui Aureliu Manea. Se întâmplă nişte lucruri fantastice. Apropo de Asociaţia pe picioroange. Sunt tineri. Pe această platform care se numeşte Festivalul Internaţional de Teatru se întâlnesc generaţii diferite. Generaţia de actori consacraţi , cum sunt Cotimanis, Catrinel Dumitrescu, Sigartău, Bodochi şi o generaţie de actori tineri, cum e şi Teatrul din Turda care conţine o generaţie tânără de actori. Asociaţia pe picioroange este format din tineri extraordinari care fac teatru pe picioroange. Au fost prezenţi şi la ,,Românii au talent”. Sunt tineri foarte talentaţi  care au ajuns în finală şi pe care îi cunosc. Au fost colegi de clasă la Şcoala din Sibiu, la Marian Râlea. Mai avem Crina Svobodă, un spectacol de ventrilogie, tot o tânără care a fost la ,,Românii au talent”. Mai este Alex Ştefănescu care, anul acesta a fost în finala ,,Românii au talent”, cu un spectacol excepţional ,,9 Piese remixate” sunt piese scrise de Shakespeare, Caragiale…versurile le cântă şi iese o nebunie de spectacol. De fapt cine l-a văzut şi cine ştie va veni cu siguranţă şi se va bucura.  Cumva le-am grupat. Mai sunt două spectacole Mihai Sandu Gruia ,,Trik Show” o premieră a Teatrului ,,Aureliu Manea” din Turda, făcută special pentru a merge în străinătate şi ,,Comedia din Comendie”, spectacolul celor din Târgu-Jiu, care este  un spectacol de comedia dell’arte şi care se va juca în curtea Muzeului de Istorie. Programul este destul de bogat. Am dublat evenimentele în comparaţie cu anul trecut. Am fi putut merge şi mai mult, dar vreau să o luăm treptat. Suntem la a doua ediţie, nu vreau nici să ne hazardăm, vreau ca ceea ce se întâmplă în aceste 90 de evenimente, care sunt în aceste zece zile, să ajungă acolo unde trebuie. Până la urmă pentru public facem, dacă publicul umple sala, dacă vine în tot felul de spaţii unde jucăm pariul nostru e câştigat.

Cristina OPREA: Ce m-a impresionat pe mine este faptul că aţi invitat tineri, studenţi de la Universitatea Babes Bolyai Cluj, UNATC București, Universitatea de Vest Timişoara şi Universitatea din Craiova. Continue reading „Cristina OPREA: Interviu cu Cătălin Grigoraș – directorul Teatrului „Aureliu Manea” din Turda” →

Ioan POPOIU: Evocare – Vasile Andru

Ieri, 8 august 2018, ora 15, la Colegiul naţional ,,Dragoş Vodă”, din Câmpulung Moldovenesc, a avut loc un colocviu, o evocare a lui Vasile Andru, scriitor, personalitate charismatică spirituală şi întemeietor de şcoală a cunoaşterii.

Despre viziunea sa spiriuală au vorbit soția scriitorului Silvia Andrucovici, scriitorii bucovineni, Ion Filipciuc, Ioan Popoiu, Gheorghe Patza, iar în încheiere sora scriitorului, Elena Andruhovici, autoare a unor cărţi de amintiri.

Vasile Andru este autorul unor romane, ,,Noaptea împăratului”, ,,Mirele”, ,,Grădinile ascunse”, dar şi autorul unor cărţi şi eseuri de factură spirituală, ,,Progresia Diana”, ,,Terapia destinului”, ,,Viaţă şi semn”, ,,India nevăzută”, ,,Istorie şi taină la Muntele Athos” ş. a. Viziunea spirituală a lui este una profundă, formativă, atractivă, orientată spre cunoaştere şi ,,optimizare” umană. Cărţile (eseurile) sale veneau dintr-o ,,zonă de tăcere”, cum se exprima autorul, şi răspundeau unei mari nevoi de sacru. Eseurile sale alcătuiesc un cuprinzător ,,jurnal iniţiatic”, în care ni se vorbeşte despre cercuri de practici sapienţiale, despre curente de spirit contemplative, ,,oratio mentis”, isihasm. El se referă apoi la spaţiul carpatic, la lucrul ,,tainic” românesc, la gânditorii mistici ascunşi, la pustnicii pe care i-a cunoscut şi de la care a învăţat, convins că sacrul este chemat ,,să regenereze” fiinţa. Carţile lui Vasile Andru propun, într-o lume pragmatică, o ,,artă de a trăi”, o deschidere spre viaţa contemplativă, o ,,dinamică” mentală axată pe esenţial, cultivă nevoia de experienţă spirituală. Oamenii nu pot trăi numai în imediat, caută repere, în noi există ascuns ,,nostalgia întregului”, dorinţa de regăsire a spiritului ,,omului primordial”. Confruntaţi cu ,,desacralizarea” conştiinţei, trebuie să ne îmbunătăţim prin cultură. Vasile Andru identifică două trepte ale cunoaşterii prin cultură: 1. cultura informaţională, la care ramân cei mai mulţi, şi 2. cultura revelatorie, destinată căutătorilor spirituali.

——————————-

Ioan POPOIU

Câmpulung Moldovenesc

9 august, 2018

 

 

Constantin DOBRESCU: Un om al Cetății, prof. Stoica A.Teodorescu (1887 – 1973)

“Cunoscându-şi patria şi neamul, numai atunci începi a pricepe ca eşti cu adevarat Român. Cine nu învaţa istoria neamului său şi cine nu cunoaşte ţara sa, acela devine nevrednic a-i purta numele.  Istoria este oglinda trecutului, în care o naţie îşi vede pe strămoșii săi, vede viaţa lor, vede sufletul lor. Şi astfel din răsfoirea istoriei  trecutului  unei naţii, se va reversa în sufletul fiecăruia, mai mult  iubirea de neam” –  Pământul şi poporul românesc –  Stoica Teodorescu, 1921 Tipografia M.S.Gheorghiu Câmpina

Cel de care ne vom ocupa în textul de față, a lăsat urme adânci în istoria învățământului prahovean, cultura ploieșteană și mai ales în cercetarea istorică. Stoica Teodorescu s-a născut la 15 Mai 1887, în satul Șipote, azi Lipănești. Tatăl sau era preot și s-a preocupat de educația sa. Acesta a urmat școala primară în comuna natală apoi renumitul liceu ploieștean “Sfinții Petru și Pavel”, absolvind secția modernă cu Diploma nr. 48 Iunie 1908. Studiile superioare istorie și geografie le-a efectuat la Universitatea din București, obținând licența prin Diploma nr. 7403 din 26 Iulie 1914. La Universitate, Stoica A. Teodorescu a avut profesori de elita ca Nicolae Iorga, Simion Mehedinți, D. Onciu și alți. Imediat, după aceea se încadrează la Arhivele Statului din Capitală, unde a funcționat ca arhivist – paleograf, conform Ordinului nr. 102582. Majoritatea istoricilor care s-au ocupat de viața și activitatea profesorului Stoica Teodorescu – afară de prof. Paul D. Popescu – nu au relevat nici un aspect despre viața militara a lui Stoica Teodorescu, participarea lui la Primul Război Mondial. Dacă profesorul emerit Paul D. Popescu amintește sumar ca istoricul Stoica Teodorescu era ofițer în rezervă și a luptat pe front și a căzut prizonier, în rest nimic, apelând la erudiția doctorului în istorie Răzvan Martin află că profesorul Stoica Teodorescu și-a făcut datoria față de neam și țară a căutat în cadrele ofițerești ale Regimentului 47 infanterie, fiind adjutantul Comandantului de regiment. A fost mobilizat de la Câmpina la 29 Octombrie 1916, a fost luat prizonier în luptele din defileul Oltului, în zona Vâlcii. A fost dus în prizonierat în Germania. Este eliberat din prizonierat imediat după încetarea Primului Război Mondial, după care se întoarce la post, la liceul din Giurgiu. Autorul acestor rânduri ține sa mulțumească colegului mai tânăr, doctor în istorie Răzvan Martin, pentru datele comunicate. Profesorul Stoica Teodorescu a fost căsătorit cu Maria (1899 – 1984) și-a avut doi băieți Ștefan și Lucian (1920-1988)
Ștefan Teodorescu (1918 – 1992) a fost cadru universitar la UPG Ploiești. Profesorul Stoica Teodorescu, locuia foarte aproape de liceul la care preda, pe strada Sitarului. Avea o gradină îngrijită, în care cultiva florile sale preferate, Hortensiile . Era prieten cu av. Grigore Ivănceanu cu care avea afinități bibliofile. Aceste date mi-au fost comunicate de domnul Mihai Bădulescu, care l-a cunoscut din copilărie pe ilustrul profesor. După perioada în care a lucrat în Arhive, devenind expert în cercetarea arhivelor și valorificarea informației descoperite care va deveni o pasiune mistuitoare un adevărat “ violon d’Ingres”, devenind un foarte bun specialist în paleografie chirilica. Ca “expert paleograf” Stoica Teodorescu a colaborat cu primăria Câmpina la traducerea diferitelor documente. Astfel printr-o decizie a primarului Gh. T. Iliescu în Iulie 1945, primăria aprecia drept “ avantajoasă oferta profesorului de a traduce cele 2300 de documente cu 150000 lei” Profesorul D. Munteanu –Rimnic îl considera pe colegul sau de catedra Stoica Teodorescu un eminent arhivist alături de prof. Gh. Petrescu-Sava. Pe aceștia doi Dumitru Munteanu – Rîmnic îi propune în anul 1937 să facă parte din Comisia primăriei de a expertiza arhiva acesteia, din care urma să facă parte și prof. C. Moisil, directorul general al Arhivelor Statului. În anul 1948, Stoica Teodorescu solicită primarului Ploiești permisiunea de a cerceta arhiva primăriei “în orele de serviciu ale instituțiunii”, deoarece intenționeaza “ sa fac o lucrare privitor la trecutul învățământului ploieștean”. Stoica A. Teodorescu a fost numit profesor suplinitor la liceul ”Titu Maiorescu” din Giurgiu, unde a funcționat de la 1 Octombrie 1918 pana la 1 August 1919. În anul școlar următor este încadrat conform Ordinului nr. 14661, ca profesor provizoriu la Școala Reala Superioară din Timișoara, după care este transferat prin Ordinul nr. 116483/1919 tot ca profesor provizoriu la Gimnaziul “Barbu Stirbey” din Câmpina, prin ordine succesive i se va prelungi funcționarea până în Iulie 1927. În luna Mai 1919, acesta susține examenul de capacitate fiind atestat prin Ordinul nr.19589 din 1 Iulie 1919 și devine profesor titular. În anul 1923 Gimnaziul Câmpina va deveni liceu, profesorul Stoica A. Teodorescu devenind unul din cei care au pus bazele acestei școli. În legătura cu această problemă arătam că Stoica Teodorescu a fost pentru susținătorii înființării gimnaziului în clădirea conacului Știrbei construit în anul 1872, organizând chiar o manifestație împreună cu elevii și cu directorul Ștefan Popescu în fața Castelului Voila în toamna anului 1919. Această manifestație avea drept scop convingerea moștenitorului familiei printului Barbu Stirbei, Martha de Blome sa cedeze localul din oras pentru gimnaziu. Principesa a acceptat propunerea, iar în vechiul conac a funcționat gimnaziul până în anul 1928, când s-a construit noul imobil. În anul 1927, acesta s-a transferat la liceul din Ploiești, unde a predat geografia până la pensionare (August 1948). De la început ținem să menționăm că a fost un dascăl conștiincios cu multe realizări, funcția de director al liceului (1933-1938), a avut și preocupări politice. În August 1924 prof. Stoica Teodorescu împreună cu asistentul universitar N.A . Constantinescu asistent a lui N. Iorga, participă la întrunirea Partidului Naționalist al Poporului care a avut loc la Telega. Întrunirea a fost condusă de prof. D. Munteanu Rimnic ( Ploiești, 10 August 1924). După o perioadă de cochetare cu ideile politice ale N. Iorga, prof. Stoica Teodorescu s-a îndreptat spre organizația liberară din Prahova. Astfel ziarul ploieștean „ Libertatea” din 15 Martie 1932 îl menționează pe prof. Stoica Teodorescu ca membru în delegația permanentă a PNL alături de av.N.M. Pârvulescu, mr.Al. Mateescu, av.C. Ceruleanu , prof. C. Ghimpu, Nicu Economu, gl. L. Caracas, prof. A. Mosoiu, av. Victor Rădulescu (Câmpina), prof. C.Rigu, etc. care a hotârat excluderea din PNL a av. I. Cretoiu, Stefan Lilu, G. Isofescu, Al. Varcolici, adepți ai dezidenței ing. Petru Bejan. De asemenea ziarul liberal” Viitorul” din 3 Octombrie 1933 îl mentionează pe prof. Stoica Teodorescu ca fiind membru în Comitetul de propagandă și de organizarea luptei libertăților pentru „răsturnarea nefastului regim național tărănist”. Acest comitet era condus de av. Dem I. Nicolaescu, dr. I. Negruzzi, G. Manolescu, A. Mosoiu, Victor Rădulescu (Câmpina), etc. În perioada directoriatului sau liceul are „ una din cele mai fertile perioade de activitate” din întreaga sa existență, când au loc „reparații capitale ale clădirii, organizarea coloniei școlare de la Techirghiol, creșterea numărului de burse , reapariția revistei Curierul liceului, editarea a trei anuare, mari excursii școlare, s.a.” În această privință amintim doar excursia efectuata în vara anului 1920-1921 de profesor împreuna cu colegii sai C. Rădulescu și B. Dumitrescu și 40 de elevi de la gimnaziul Câmpinean în zona Brașov, Bran, Rucar, Curtea de Argeș. Aceasta excursie este publicata în Anuarul liceului „D.B. Stirbei” din 1919-1923. Profesorul Stoica Teodorescu s-a implicat profund și în viața culturală a Județului Prahova. Astfel cât a activat la Câmpina a fost membru fondator al Ateneului „B.P. Hașdeu” condus cu har de ing. C. Bărbăcioiu. În cadrul acestui Ateneu profesorul a susținut numeroase conferințe cu teme culturale. De asemenea, la Ploiești, acesta a fost membru al așezământului Cultural „Nicolae Iorga” . Profesorul Stoica A. Teodorescu a fost membru al Asociației Profesorilor Secundari Secția Ploiești unde a desfășurat o fructuasă activitate. Astfel în ziua de 25 Martie 1928 acesta a conferențiat despre „ Probleme etnografice ale țării noastre” sub egida acestei Asociații. Prof. Stoica Teodorescu participa în ziua de 8 Noiembrie 1936 la dezvelirea bustului lui I.L. Caragiale în grădinița din fața liceului Sfinții Petru si Pavel, opera scluptoriței Letiția Ignat. Aniversarea zilei de 1 Decembrie 1938 apreciata de Stoica Teodorescu drept ziua definitivei biruinți pentru care și el a luptat cu arma în mână, spunea în cadrul ceremoniei de la liceul pe care îl conducea la Ploiești ca aceasta este „ziua în care s-au răzbunat toți rupții cu roata, toți spintecații în patru și spânzurați la marginea de drumuri, toți cei puși la jug dinaintea plugului, toate fecioarele batjocorite prin jus primae noctis si prin drepturile nemesesti nerecunoscute și toate mamele ce au coborât în pământ blestemându-și ceasul pentru care au fost sortite să aducă pe lume români pentru batjocura străinului. E ziua în care ni s-a răzbunat uciderea mișelească a lui Mihai Viteazul, martinizarea infernală a lui HOREA și a moților săi, scoaterea din minți a lui Avram Iancu. E ziua care a împiedicat sigura desfințare a neamului românesc în Ardeal începută cu scadența peste câteva decenii după marele război prin legile lui Apponyi” Un aspect mai puțin cunoscut al activității sale este faptul că figurează în statistica numirii din 1934 ca propietar a unei exploatații particulare din Câmpina, a cărei producție lunară obținuta varia între 3-7 tone de petrol, iar cea anuala de 50 tone. Aceasta îi asigura profesorului stabilitate financiara peste medie în comparație cu majoritatea colegilor sai de bresla. Stoica Teodorescu era un colecționar de arta, fiind un admirator al pictorului ploiestean P. Bulgaras. Astfel la expozitia personala a acestuia la Ploiesti din anul 1929 Stoica Teodorescu se numara printre cei care au achizitionat picturi. In calitate de membru al asociatiei culturale „Grupul Nostru” formata „de cativa intelectuali din Ploiesti” a participat in ziua de 12 Ianuarier 1946 la sarbatorirea prof. I. A. Bassarabescu, la sala „SCALA”, luand chiar cuvantul evocand in cuvinte calde personalitatea scriitorului academician. Deasemena Stoica Teodorescu participa in ziua de 20 Ianuarie 1947 la sala SCALA la sarbatorea aniversarii a 70 de ani a lui I.A Bassarabescu. Sarbatorirea a fost organizata de membrii Caminului Cultural ”Voievodul Mihai”. Stoica Teodorescu in numele corpului profesoral si ca a fost elevul lui I.A. Bassarabescu aduce omagiul sau. Din Bucuresti, profesorul venise cu un numar mare de fise istorice referitoare la Prahova. Cercetarile efectuate din primariile din Campina, Telega si Ploiesti precum si in cea a prefecturii si arhivele liceelor ”Sfintii Petru si Pavel „ si „Despina Doamna” a stat la baza catorva lucrari de mari proportii. Asa a fost Monografia Orașului Câmpina, bine primita de istorici vremii despre care N.Iorga scria”Lucrare foarte bine facuta, incepe prin consideratii asupra conditiilor georgrafice; ele sunt cu totul noua si foarte folositoare …. Un numar de documente incheie lucrarea , scrisa pe indelete , cu iubire si literar”. Un an mai tarziu a elaborat a doua lucrare de mari proportii „ Continue reading „Constantin DOBRESCU: Un om al Cetății, prof. Stoica A.Teodorescu (1887 – 1973)” →

Ioan Nicolae MUȘAT: Cinstim Centenarul Marii Uniri cu noi filiale ASCIOR în Bucovina și Basarabia, la Cernăuți, Soroca și Chișinău!

Comunicat ASCIOR

O nouă activitate întru cinstirea Centenarului Marii Uniri a asociației ASCIOR, cu o triplă deschidere de filiale în Bucovina și Basarabia printr-un maraton ce începe în zorii zilei de 06 sept 2018 când delegația ASCIOR pornește din Buzău către Cernăuți.

Pe 07 sept, ora 11 se deschide filiala ASCIOR-CERNĂUȚI, președinte fondator de filială este istoric drd Vladimir Acatrini, președintele Societății Bibliotecarilor Bucovineni din Cernăuți, iar vicepreședintă de filială este dna prof. scriitor Eleonora Schipor,.

Pe 08 sept ora 15, deschiderea filialei ASCIOR-SOROCA al cărei președintă fondatoare este prof. Ana Bejan, fost prefect al raionului Soroca, pe 09 sept, ora 11, lansare de carte la filiala ASCIOR-ORHEI a cărei președintă fondatoare este prof. drd. scriitor Tatiana Croitor.

Luni, 10 sept, ora 11, la Chișinău, deschiderea filialei ASCIOR-CHIȘINĂU a cărei președintă fondatoare este prof. scriitor, redactor Diana Ciugureanu, președinta fondatoare a USELR, iar primvicepreședinte al filialei ASCIOR-CHIȘINĂU este filolog dr. Ștefan Sofronovici, vicepreședintă psiholog Diána Hristisean!

Componența cea mai probabilă a delegației naționale ASCIOR este:

*Pr. Prof. Dr. Gheorghe Chivu, vicepreședinte ASCIOR-București
*Ec.Dr. Angelica Stanciuloiu, director ASCIOR cu integrarea europeană, București,
*poet Olga Grigorov, președinta filialei ASCIOR-Tulcea,
*Dr. Maria Mihaela Stana, vicepreședinte ASCIOR-București,
*Jurnalist Cojocaru Eugen, vicepreședinte ASCIOR-Clij Napoca,
*Prof. Adriana Grigorescu, Brăila
*Prof. Dr. Marius Constantinescu, Buzău,
*Ing. Nicolae Mușat, președintele fondator ASCIOR

Bunul Dumnezeu să ne ajute în plinirea sarcinilor ASCIOR!

Membrii și simpatizanții ASCIOR sunt rugați să promoveze evenimentul!
ASCIOR pentru bucuriile omului!

Foto cu cele trei biserici de mănăstiri ce vor fi pe roll-up-urile filialelor nou înființate!

———————————

Președinte fondator ASCIOR

Ing. Ioan Nicolae MUȘAT

7 august, 2018

REMEMBER: Chelința, Maramureș,15 noiembrie, 2015

Mulțumiri (postume) Dumitru Fărcaș. Odihnă și pace în Slavă!

 

REMEMBER:
Chelința, Maramureș, 15 noiembrie, 2015.

 

Spuneați: ,,…-Doina lui Lucaciu, interpretată de această tânără, iarăși ne adună”.

AȘA SĂ FIE (ȘI) ÎN AN CENTENAR!

https://archive.org/details/DoinaLuiLucaciuAndreiaR.Botis

http://frecventacititordeproza.blogspot.com/…/doina-lui-luc…

www.ziarulnatiunea.ro/…/cantec-de-poveste-doina-lui-lucaciu/

–––––––––––-

Preot stavr. Radu Botiş

7 august, 2018