Elena ARMENESCU: Reflecţii asupra volumului „Noile năluciri ale abatelui Bernardo” (vol. al II-lea), de Adrian Botez[1]

Adrian Botez (AB) este unul dintre scriitorii cu înaltă conştiinţă civic-divină şi unicul care s-a îmbrăcat în rasa călugărilor franciscani, şi-a luat, vremelnic, pseudonimul Abatele Bernardo (AB, trăitor la finele veacului al XVI –lea şi începutul celui de-al XVII-lea) şi a purces, nu numai în multe, multe călătorii real/ imaginar /fantaste – ci a şi scris…

În ciuda mijloacelor de transport medievale (mersul apostolic, măgarul, corabia) călătoreşte în voie pe mai toate continentele, să vadă şi să scrie (despre ce a văzut, dar, mai cu seamă, ce a gândit în legătură cu ce a văzut şi auzit, ori poate doar i s-a părut…) – pentru noi, cei de acum şi pentru cei care vor urma.

Astfel, au ajuns şi sub ochii mei paginile volumului intitulat “NOILE NĂLUCIRI ALE ABATELUI BERNARDO” (vol. al II-lea). Aici, în acest volum, cuvintele uneori devin trâmbiţe, iar frazele-clopote de alarmă, trezitoare pentru omenirea “slăbănogită” – nu numai în credinţă, dar şi în disponibilitatea de a gândi.

Asemeni unui bun chirurg, care introduce adânc bisturiul în rana dureroasă, răsucindu-l, dacă este cazul, să cureţe, bine de tot, orice urmă de germen al răului, autorul A B, prin zicerile sale, ne poartă în trecut şi ne pune faţă în faţă cu fapte atât de reprobabile, condamnabile, ale unora care aparţin speciei umane, faţă de alţi semeni ai lor. Bine au formulat anticii, dintr-o tristă constatare, dictonul: Homo homini lupus…

Alteori, ne duce cu sine în ţinuturi paradisiace, ori ne face părtaşii/ martorii unor întâmplări fantastice, când cursul cuvintelor devine fie înaripat, sprinţar – fie lin-curgător, dedulcit la visare, ba chiar hâtru, ca de poveste, nemaivorbind de multitudinea şi abundenţa metaforelor, care transformă, ades, de-a dreptul – proza, în poezie…

Acest al doilea volum – “NOILE NĂLUCIRI ALE ABATELUI BERNARDO” – este structurat în douăsprezece capitol – de fapt, douăsprezece minunate eseuri (care, deşi au legătură unele cu altele, pot fi citite şi separat) – la care autorul a mai adăugat unul: “OCHIUL SFINXULUI (eseu despre romanul poliţist mondial)”. Scrierea fiecărui eseu este justificată sub pretextul citirii unor manuscrise ale “nobilului şi profund meditativului” abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcantara :” Întâmplări ciudate la răscrucea dintre lumi” şi “Jurnalul unui abate abătut de la viaţă (ne întrebăm, asemeni autorului: abătut – de cine sau de ce?) – şi reprezintă o trimitere fie la Rădăcinile reale ale lumii, fie spre unul din miturile urzitoare ale lumii, sau alte teme esenţiale.

Este neîndoios faptul că sunt mult mai mulţi oameni urmaşi ai lui Cain, decât cei ai lui Abel (reamintesc: Cain a fost primul ucigaş de pe faţa pămâtului, care a comis fratricid, omorându-şi fratele, pe Abel, din invidie).

Ei bine, nu este de mirare că AB şi-a ales ca prim eseu, prezentat în volum: “Abatele şi pictorul nefericirii lui Cain” – în care este vorba despre un copil (adoptat de mic de un cuplu sterp, de oameni bogaţi în averi material, adunate prin: lăcomie, tiranie şi necruţare asupra supuşilor) acum tânăr care-şi omoară părinţii adoptivi, care l-au umilit şi nu l-au iubit niciodată.

Împletirea tainelor şi simbolurilor – culorile florilor (aşezate de asasin în mâinile celor omorâţi) cu straneitatea şi fantastul, plus semnificaţia cifrei trei (trei lumânări în trei sfeşnice de argint) ne introduc, de la începutul volumului, în lumea încifrării/descifrării tainelor. Stilul captivant în care este scris, este unul original, al unui scriitor responsabil, care-şi cunoaşte misiunea: ”Am venit doar să te întreb. În numele lui Crist Mântuitorul de pe Cruce, Satană, răspunde!” (întrebarea este valabilă pentru fiecare păcătos…).

Sub pecetea Tainei Absolute a Confesiunii, care se desfăşoară în cămăruţa /confesional din palatul în care se petrecuse odioasa crimă, autorul şi, totodată, confesorul, face o analiză – fără judecare (“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” – cf. Matei, cap 7).

După stingerea spontană, miraculoasă a celor trei lumânări, când ei rămân în semiobscuritate, urmează o descriere tot cu trimiteri la ceea ce cunoastem din mistica creştină: Şarpele…: “CELE TREI FUMURI “se încolăceau, şerpuiau albicioase, prin văzduh, se împleteau pervers, între ele… acum, în văzduhul camerei-confesional parcă domnea, cu o anvergură cosmic, UN CUIB DE ŞERPI ALBI, indistincţi şi ilizibili, şopotitori şi ameninţători…imposibil de distins între ei…. Parcă am fi stat chiar în Miezul Beznei Infernului”.

Pentru abate, anii au trecut şi între timp a vizitat multe locuri: “Englitera, Spania, Şvedia, Grecia, Albania, Italia, Lumea Nouă a conquistadorillor” şi a tot soiul de aventurieri pidosnici, având, în adâncul lor, ireversibil, sămânţa Crimei, sămânţa lui Cain. “Am cunoscut, cu uimire şi groază, ţările Orientului păgân, fascinant, total amorul, Crima sadică, nedreptatea despotică….fiindu-le starea de normalitate… Persia, Turcia, Ţara Chitailor, Nipponia…”

Bătrân fiind, s-a aşezat sub umbra unui chiparos “cosmic de înalt şi infernal cernit” (se cunoaşte legenda chiparosului, devenit simbol al nemuririi, al longevităţii), gândindu-se la “câtă nefericire este în lumea asta, preaîndelung lăsată de Cristos–Dumnezeu să vieze, să se chinuie sub norii încruşiţi ai Demenţei… Boala secolului nostru: DEMENŢA”.

Temă majoră, dostoievskiană, “CRIMA ETERNULUI NOSTRU PĂRINTE CAIN…” îl determină pe autor să poposească şi să îndelung mediteze asupra ei – şi reuşeşte, cu prisosinţă – în contextul întâmplărilor de azi, când se săvârşesc crime peste tot pământul, având cauze multiple, printre care LĂCOMIA, SETEA DE ÎNAVUŢIRE cu orice preţ…

Pare cunoscut subiectul acesta, nelipsit de la ştirile zilnice, celebrul breking news…

Următorul eseu, asupra căruia vreau să mă opresc, este al doilea în volum, intitulat: RĂDĂCINILE REALE ALE LUMII. De ce l-am selectat? Răbdare! Vom afla îndată…

Autorul, cu înaltă măiestrie artistic-scriitoricească, folosind chiar metode homerice, pentru a evidenţia locuri sau eroi, pune alte personaje să vorbească, într-o perpetuă uimire şi mirare, privindu-le de jos în sus, fără saţiu, pe cele pe care le doreşte preamărite,

Ca purător al AND-ului celor care au vieţuit, luptat, închinat, iubit şi locuit pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri, de la FACEREA LUMII, A ÎNŢELES CĂ NU ESTE DESTUL SĂ VORBIM NOI despre: oameni, locuri şi fapte, despre binecuvântările şi harul acestor trăitori în Duh, ci este mai nimerit, ca fratele Ambrosio – eruditul ghid spiritual a lui Bernardo – de la Mânăstirea franciscană din Toledo, să povestească despre minunăţiile văzute şi auzite în Ţara lui Făt Frumos şi veşnicite de Bernardo, în scrierea sa: “Întâmplări caudate, la răscrucea dintre lumi”.

Totdeauna, tinerii, însetaţi de cunoaştere, caută şi găsesc prietenia unor astfel de oameni, cum era fratele Ambrosio, care “umblase mult, văzuse multe – şi bune, şi de tot rele”.

Într-o seară, când ei doi stăteau adânciţi, în tăcere, în faţa focului din cămin: “două singurătăţi de gânduri, întâlnite aproape întâmplător” fratele Ambrosio – privind fix la vâlvătaia focului – rupe tăcerea, şi începe prin a evoca credinţa sa din tinereţe, privind Italia, cu Cetatea sa de Miracol, Roma, capitala unui imperiu vestit, considerată Buricul Lumii – Romă care a excelat nu numai prin organizare administrativă şi legislativă, ci şi prin artă, celebrităţi, pesonalităţi ilustre, cu totul aparte faţă de celelalte, iluminatori ai Europei (după cum considera, cândva, înţeleptul “şi foc de deştept şi cititul” Ambrosio, care, acum, trecuse de 70 de ani).

Toate acestea le credea, până când a fost trimis de mai marele său, cu o misiune secretă, în Răsăritul Europei, la “păgâni”, unde a aflat că nu era aşa.

Urmează – cum aminteam mai sus – din dragostea aceea ancestrală a autorului, dragoste profundă, neţărmurită, pentru ţară şi neam – urmează cea mai frumoasă pledoarie închinată atât spiritualităţii strămoşeşti, manifestată din cele mai vechi timpuri în Ţara Munţilor Fermecaţi pe care băştinaşii îi numesc Carpaţi (de la tribul carpilor) cât şi acestor locuitori care “cred în Crist şi în toate cele cereşti, cum cred în Apă, Cer, Păduri şi Munţi, în toate cele ale NEMURIRII, ÎNVIERII…” deci, adaugă Ambrosio “VIZIUNEA NOASTRĂ ASUPRA ACESTOR OAMENI (mândri şi senini, sfinţi în Credinţa lor veche şi nestrămutată), VIZIUNEA ASUPRA STRĂVECHIMI ŞI ÎNĂLŢIMII SPIRITULUI LOR – TREBUIE SCHIMBATĂ – RADICAL”.

În continuare, sunt menţionate calităţile de excepţie ale vechilor conducători DACO-VALAHI, protejaţi de adevăraţul MAG: “EL MAGUL, ESTE PĂRINTELE NOSTRU, AL TUTUROR VOIEVOZILOR, MUCENICILOR ŞI MARTIRILOR PENTRU STRĂJUIREA NECURMATĂ A ACESTOR TĂRÂMURI SFINTE”.

Nimic nu este uitat! În primul rând, CREDINŢA monoteistă în ZEUL ZALMOXIS, în animalul sacru LUPUL FENRIR (“hieroglifa Supremă a lui ZALMOXIS”), alături de PAJURĂ, ca protectori divini, care reprezintă sursele puterii lor, credinţa în nemurire, după cum afirma Herodot, în urmă cu aproape două milenii şi jumătate în „ISTORII”: „Îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile”.

CUNOAŞTEREA – avansată, pentru vremurile acelea, privind ştiinţele: astronomice (vezi calendarul dacic!) şi cele ale vindecării în concept holistic: “Zamolxe, regele nostru, care este şi zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să încercăm a vindeca trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta, sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să îngrijească” (Platon, Dialogurile cu Charmides).

Ucenicii lui Zalmolxis învăţau de la acesta descântece, rostite incantatoriu – adică SUNETE- VIBRAŢIE, cu care bolnavul intra în rezonanţa vindecătoare – adevăr confirmat azi de fizica cuantică.

Cu rigoarea istoricului – folosindu-se şi de izvoarele scrierilor antice de necontestat (Herodot, Strabon, Platon, Iordanes) – autorul redă şi explică, pe înţelesul tuturor, măreţia şi strălucirea de care s-au bucurat TRACII, din a cărui ramură fac parte geto-dacii, şi, ulterior, întâmplările-taifun (năvălirile popoarelor migratoare, expansiunea islamului, Imperiul otoman, Imperiul Roşu ateu – comunismul), abătute asupra poporului nostrum, până s-a ajuns la starea de acum, când, în ciuda tuturor acestor încercări, CREDINŢA VIAZĂ ÎN POPOR.

Continue reading „Elena ARMENESCU: Reflecţii asupra volumului „Noile năluciri ale abatelui Bernardo” (vol. al II-lea), de Adrian Botez[1]” →

Ernesto CARDENAL: Psalm 1

Psalm 1

Ferice de cel ce nu se supune

lozincilor Partidului

și nici la mitinguri nu asistă;

la masă cu bandiți nu se-așază

și nici cu generali, prin consilii de război.

Ferice de cel ce fratele nu-și spionează

și nici nu-și denunță colegul de școală.

Ferice de cel ce deloc nu citește

reclama comercială

și radiourile nu le ascultă

și nici sloganurile lor nu le crede.

Va fi asemeni copacului crescut lângă-o fântână.

Ernesto Cardenal, Nicaragua 1925

Traducere: Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg
Din “Tiempo de amor”
Lirică modernă din Nicaragua, Editura POINT

***

SALMO 1//Bienaventurado el hombre que no sigue las/consignas del Partido/ni asiste a sus mítines/ni se sienta en la mesa con los gánsteres/ni con los Generales en el Consejo de Guerra/Bienaventurado el hombre que no espía a su hermano/ni delata a su compañero de colegio/Bienaventurado el hombre que no lee los anuncios/Comerciales/ni escucha sus radios/ni cree en sus slogans //
Será como un árbol plantado junto a una fuente.

Radu BOTIȘ: „Promovarea valorilor maramureşene prin revista Pro Unione”

Marți, 31 iulie la Baia Mare,de la ora 13, în Sala de conferințe, Fundaţia Culturală „Pro Unione” în colaborare cu Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” a organizat simpozionul cu tema „Promovarea valorilor maramureşene prin revista Pro Unione”( 20 de ani de la apariția primului număr).

Au luat cuvântul: dr. Ilie Gherheş, prof. Dan V. Achim, prof. Liviu Tătaru, dr.Felix Marian, Ioan Nădişan, etc.

Prin expoziția ,,Reviste Maramureșene ” s-a făcut un REMEMBER și a celorlalte reviste și publicații existente în arealul cultural maramureșan.

În poze, alături de Prof. Valeriu Dan Achim, redactor șef al revistei PRO UNIONE și lector univ.dr. Ilie Gherheș, președintele fundației PRO UNIONE.

——————————–

Radu BOTIȘ

UZPR

3 august, 2018

Vasilica GRIGORAȘ despre „…77… Noduri culturale și semne amicale”

Am primit în dar o carte cu dedicaţie şi autograf de la prof. dr. Dumitru V. Marin, intitulată „…77… NODURI CULTURALE ŞI SEMNE AMICALE”, Iaşi, Editura PIM, 2018. Cărţi închinate unor personalităţi din diverse domenii de activitate s-au mai scris, a devenit deja un exerciţiu firesc, dar să antrenezi personal un număr considerabil de viitori coautori ai unui asemenea volum, mai rar.

Titlul ne aduce aminte de volumul de versuri al lui Nichita Stănescu, „Noduri şi semne” şi de cartea Anastasiei Dumitru: „Bujor Nedelcovici – Conştiinţa de scriitor”. Deosebit de incitant, deloc explicit, că de…, „nodurile”, au şi ele misterul lor. Te fac destul de curios ca să zăboveşti pentru a „descâlci iţele” şi a vedea frumuseţea firului. Dezlegându-le poţi „pipăi” cu mintea şi sufletul fibra din care este alcătuită ţesătura (cartea), îi poţi identifica şi simţi fineţea, îi poţi verifica, pe cât posibil trănicia, vigoarea…, şi dacă mai adăugăm şi „semnele”, care presupun anumite înţelesuri încriptate, este nevoie să ne aplecăm cu dibăcie asupra conţinutului volumului.

Răsfoindu-l, am constatat că în peisajul cultural vasluian şi în tabloul literar al prof. dr. Dumitru V. Marin a apărut un volum inedit, cu o alcătuire ingeniosă, o radiografie din mai multe unghiuri a vieţii şi activităţii jurnalistului vasluian, completată cu alte 77 de radiografii individuale.

„Nodurile” (semnatarii) întăresc textura volumului, îi dau strălucire şi consistenţă, iar „semnele” sunt gânduri, trăiri, sentimente care ne fac să privim cu respect, bucurie şi admiraţie „adresantul”, prezentat ca fiind un om special. Şi, toate aşezate pe brocardul fin al aniversării omului de cultură Dumitru V. Marin, la împlinirea a 77 de primăveri, cel care se declară „aprilist”, născut pe data de 28 aprilie 1941.

Revenind la carte, aş putea spune că în paginile sale s-a cam spus şi scris totul despre sărbătorit. Asta însemnând că este destul de greu să mai scrii ceva original, după ce 77 de condeie şi-au spus punctul de vedere despre omul şi profesionistul Dumitru V. Marin. Totuşi, ceva mă intrigă, mă provoacă să mă erijez în purtătorul de cuvânt al colaboratorilor volumului şi să aduc, pe scurt, la cunoştinţa publicului cititor opiniile acestora cu privire la „pesonajul principal” al volumului, care are marele merit de a fi adunat între cele două coperte o sumă de oameni valoroşi, 77 de nume din domeniul literaturii, ştinţei, culturii şi spiritualităţii din ţară şi din străinătate, colaborând de bună voie la întocmirea unui volum colectiv.

Se spune că numărul, cantitatea nu înseamnă neaparat şi valoare, şi este foarte adevărat. Însă în cazul de faţă, întâlnim 77 de semne de preţuire, de amiciţie, de prietenie sau întâlniri de-o dată în viaţă, cu o ocazie specială ori întâmplătoare, care au lăsat amintiri pe pelicula inimii jurnalistului multimedia. Este lăudat, adulat, atribuindu-i-se calificative care mai de care mai elevate, însă prezentat şi „cu păcate şi virtuţi”, precum spune Mihai Apostu. Îl întâlnim pe D.V. Marin în multiple ipostaze, din copilărie până în prezent. Textele sunt decupaje din realitatea imediată, pe care sunt încrustate căutările, acţiunile, gesturile, reacţiile, implicările, mobilizările pentru a depăşi obstacole şi a intra pe nişe favorabile autodepăşirii personale şi profesionale în misiunea nobilă de promovare a culturii. Ne sunt prezentate momente de plonjare în adâncul valurilor vieţii profesorului, dar sunt selectate cu grijă fragmente din spuma strălucitoare a acestora şi redate spectaculos. Astfel, putem afirma că volumul omagial degajă o adevărată nobleţe, un neîntrecut flux de amabilităţi, desigur vedirice. Acest buchet de „semne”, arătă în toată splendoarea sa valoarea incontestabilă a profesorului şi jurnalistului, cap de afiş în viaţa culturală şi literară vasluiană.

Aşadar, cartea este o impresionantă apariţie editorială din mai multe motive: valoarea intrinsecă a conţinutului scriiturii, valoarea şi însemnătatea personalităţilor în varii domenii ale cunoaşterii umane şi, nu în ultimul rând, valoarea personalităţii destinatarului tuturor acestor misive, profesorul, jurnalistul, scriitorul, omul de cultură, Dumitru V. Marin. Pentru a susţine această ultimă afirmaţie aş aduce ca argumente câteva coordonate ale muncii şi activităţii domniei sale: este deschizător de drumuri în presa modernă (prima televiziune din ţară,1990, înfiinţarea postului de radio Unison, Vaslui,1993, Bârlad, 1994, apariţia ziarului Meridianul, 1996, revista internaţională Meridianul Cultural Românesc, 2015); interviuri cu 9 preşedinţi de stat, 14 prim-miniştri, zeci de miniştri, deputaţi, senatori, ambasadori; înterviuri cu înalţi ierarhi ai bisericii, PF Teoctist, PF Daniel, mitropoliţi, episcopi, transmisiuni în direct la radio-tv din 32 de ţări; vicepreşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi preşedinte Filiala Vaslui, 2005…

În sprijinul aceleiaşi idei, aş completa cu mărturiile făcute în carte de mai mulţi coautori. Scriitorul, criticul literar şi emiscologul Theodor Codreanu apreciază că Dumitru V. Marin este: „Una dintre cele mai pitoreşti personalităţi din Vasluiului ultimelor decenii”. În opinia Danielei Gîfu, jurnalistul vasluian este: „un desfrunzător de idei supralicitate… cu vorbă hotărâtă şi plină de sensuri ideatice, caută dreptate.” Vasile Ghica îl numeşte: „Un renascentist al zilelor noastre”, iar dr. Valeriu Lupu îl consideră „lord al slovei” şi, pentru toate acestea şi multe alte merite, Simion Bogdănescu îl recomandă ca fiind un „model cultural de urmat”; punct de vedere argumentat de Corina Matei Gherman „Dumitru V. Marin nu a irosit timpul, l-a folosit eficient, lăsând în urma sa o muncă de cercetare, de creaţie şi îndrumare. Dumitru V. Marin cred că trăieşte din izvorul obârşiilor, trăind copilăria, respectând tradiţiile şi vatra, iubind natura şi credinţa, studiind şi slujind limba, cultura şi istoria”, şi de afirmaţiile preşedintelui Emil Constantinescu: „a avut darul de a face.” şi a ajuns un organizator, activ şi integrat în comunitate…” Şi timpul a trecut, iar „Copilul de altă dată, înălţându-se după călăuza-ursitoare, a devenit profesorul dr., scriitorul şi monografistul, reporterul şi întreprinzătorul, editorialistul şi managerului tv, „cel mai mare jurnalist din toate timpurile”- cum lesne de constată, o personalitate rar întâlnită pe Valea Zeletinului.” (Tatiana Galan). Până a ajunge aici, uneori a avut curajul de a băga mâna în foc, cu riscul de a se frige, de a se apăra de sabie cu braţul gol; poate, a simţit asprimea flăcării şi iuţimea ţăişului, însă n-a renunţat, ci s-a călit.

Ordinarea alfabetică a semnatarilor este ceva obişnuit pentru astfel de scriituri, autorii incluşi se prezintă, se definesc, argumentează prezenţa lor în acest demers literar cu minunate merite şi realizări. Firesc, nu oricine putea fi subiect şi autor, totodată. Un lucru de apreciat este şi faptul că în carte sunt incluse şi dedicaţiile unor autori, scrise pe cărţile oferite lui D.V. Marin. Aş aminti pe: Nichita Stănescu, Horia Zilieru, Alexandru Balaci, Valentin Silvestru, Laurenţiu Fulga, Traian Nicola, Cezar Stegaru, Ioan Talpeş, Tudor Pamfile…; şi acestea sunt voci grăitoare cu privire la preocupările şi mediul cultural al filologului şi omului de presă vasluian. Aşadar, cartea este o seră în care au fost plantate seminţe roditoare, din care au răsărit plante viguroase, binefăcătoare culturii româneşti, sufletului şi minţii cititorului. Are gustul unei şampanii vechi, veritabile, din podgoriile Huşilor; o băutură spumantă, nici seacă, nici dulce, una adevărată, ademenitoare.

Din orice perspectivă am privi lucrurile, putem conchide că D.V. Marin reuşeşte să se individualizeze în peisajul cultural vasluian. Fără împlicarea serioasă a domniei sale, am fi vorbit de mult de o insolvenţă, un faliment al jurnalismului din zona Vasluiului. Nu este vorba de lipsa de valoare a scriitorilor, artiştilor plastici, oamenilor de cultură, în general. Vasluiul nu duce lipsă de aşa ceva, ci aceşti autori talentaţi nu ar fi fost popularizaţi şi cunoscuţi de populaţia judeţului, peste graniţele acestuia şi chiar ale ţării. La D.V Marin se împletesc într-un mod fericit cultura, inteligenţa şi spiritul practic, puterea de adaptare. Deşi de formaţie umanistă a dovedit un spirit întreprinzător nebănuit. Ştie să caute şi să descopere conjuncturi, să creeze şi să fructifice oportunităţi, să transforme banalul în senzaţional.

Orizontul personal al lui D.V. Marin este dominat de o nemaipomenită prezenţă de spirit şi de o rar întâlnită capacitate de comunicare. Volumul „…77 NODURI CULTURALE ŞI SEMNE AMICALE…” are un profund aspect reportericesc, ochii care îl privesc pe omul de cultură , prof. dr. Dumitru V. Marin, sunt experimentaţi, intuitivi, atenţi, anticipativi, surprind limpede derularea reacţiilor, întâmplărilor, evenimentelor unui proces care a evoluat continuu.

Dacă cineva mi-ar cere să fac o ierhie, în funcţie de cât de mult mi-au plăcut gândurile celor 77 de coautori ai volumului, cu toată sinceritatea aş începe cu cel al avocatului Daniel Cernat Marin, fiul mijlociu al profesorului. Mi s-a părut cel mai pitoresc şi dezarmant de sincer punct de vedere cu privire la publicarea unui asemenea volum din iniţativa sărbătoritului, nimeni altul decât tatăl său. Daniel scrie cu pana sufletului, înmuiată în cerneala limpede şi cristalină a minţii. În acest mod, încearcă să înţeleagă rostul demersului tatălui său de a edita o carte despre domnia sa. După multe frământări scrie: „Daaa…, m-a făcut să mă gândesc la ideea asta, ce idee- să-ţi scrie oamenii, ţie despre tine, în cartea ta… hmm, interesant! Mi se pare aproape o nebunie genială! Dacă vrei să n-ai prea multe opinii contra despre tine cere celorlaţi să-ţi scrie ţie despre tine… formidabil! Dacă n-aş şti că graniţa dintre genialitate şi nebunie e… invizibilă, aş avea curajul să spun că tata-i un geniu. Râd, mă rog, nu ştiu dacă aş vrea s-o spun în cartea lui, râd şi mai tare, am înnebunit şi eu. Ce-ar zce cititorul dacă ar citi că fiul spune despre taică-su că-i un geniu? Doi nebuni? Două genii? Unul chiar are statuie…” Minunată reflecţie! Fie şi numai pentru faptul că prof. dr. Dumitru V. Marin este tatăl unui astfel de copil (şi sunt convinsă că şi ceilalţi copii ai săi sunt astfel), merită apreciat şi respectat
Pentru a întregi tabloul conturat „eroului” aceste cărţi şi a oferi credibilitate şi temeinicie cărţii, citez trei puncte de vedere exprimate cu nobleţea şi autoritatea academicianului român, cea mai înaltă treaptă a intelectualităţii româneşti.

„D.V. Marin este un foarte bun profesor (atâţia o spun) de peste 40 de ani, este un lider de presă al ultimelor 2 decenii (şi a avut cu ce), este un iubitor al Bârladului, este un intreprinzător de succes, un personaj de excepţie în cadrul Curentului Cultural-Informaţional pe care-l susţine personal şi prin cărţile sale tipărite […] ne- întâlnit pe tărâmul cercetării, al afecţiunii pentru Bârlad, al activităţii literare, ca etnologi, el fiind menţionat în Dicţionarul etnologilor din toate timpurile şi iată, mi se pare că rămâne un exponent al presei mealeagurilor moldave cu mai multe menţiuni în Istoria presei româneşti”. (Acad. C.D. Zeletin)

„Dascăl, publicist, editor, om de comunicare prin radio şi televiziune, D.V. Marin este emblematic pentru ceea ce socotesc a fi elita neştiută a ţării, cea care modelează mentalul colectiv contemporan, motorul progresului local, adesea necunoscut. Numai că d-sa are şi contribuţii de valoare naţională şi este destul de apreciat” (Acad. Răzvan Theodorescu)

„După cele citite, pot afirma că este o personalitate marcantă a Culturii româneşti, un om de aleasă ţinută intelectuală, o figură reprezentativă a ziariştilor vasluieni şi români, un scriitor cunoscut şi apreciat pentru întreaga sa activitate.” (Acad. Constantin Toma)

După umila mea părere, cred că nu mai este nimic de adăugat, decât Admiraţie şi Felicitări!

——————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

2 august, 2018

Ioan POPOIU: Lecția lui Rimbaud (3)

Pentru a accede la viziune, Rimbaud, ca orice căutător de absolut, ştie că mai întâi trebuie să coboare la iad (descensus ad inferos). Poetul începe voluntar, deliberat, acest ,,experiment”, asumându-şi mari riscuri existenţiale. Produsul, literar, al acestei ,,descinderi” este ,,Un anotimp în infern” (Une Saison en Enfer), din care am citat deja (vezi Lecţia-1). Textul este precedat de o scurtă ,,introducere”: ,,Scumpe Satan, ţie, căruia îţi place la un scriitor absenţa facultăţilor descriptive sau instructive, îţi rup aceste câteva file din carnetul meu de damnat”! Să aruncăm o privire: ,,Piaza-rea a fost zeul meu. Am chemat urgiile…M-am lungit în noroi. Am jucat feste grozave nebuniei. M-am aflat în preajma morţii”. El descrie traseul său sfidător: ,,Hai! Drumul, povara, deşertul, urâtul şi mânia. Cui să mă ofer ? Cărui animal să mă închin ? Ce icoană să lovesc ? Ce inimi vei sfărâma ? În ce sânge să umblu” ? Aflăm şi alte detalii: ,,Pe drumuri, în nopţile de iarnă, fără adăpost, fără îmbrăcăminte, fără pâine, un glas îmi strânge inima: slăbiciune sau putere, priveşte, e puterea. Nu ştii unde mergi, nici pentru ce mergi, intră pretutindeni, răspunde la tot. Nu te vor ucide mai mult decât dacă ai fi un mort. Dimineaţa aveam privirea atât de sfârşită şi cumpătul atât de pierit, încât cei pe care i-am întâlnit nu m-au văzut”!

El continuă inspirat: ,,Prin oraşe, noroiul mi se părea deodată roşu şi negru, asemeni unei oglinzi când lampa umblă în camera vecină, ca o comoară într-o pădure. Vedeam o mare de flăcări şi fum în cer, iar la stânga şi la dreapta, toate bogăţiile vâlvoind ca un miliard de fulgere. Există, oare, alte vieţi ?! Văd că natura nu e decât un spectacol de bunătate! Adio himere, idealuri, erori! Cât despre fericirea întemeiată, domestică sau nu, nu, nu pot. Sunt prea risipit, prea firav. Eu, viaţa mea, nu are consistenţă, ea-şi ia zborul, pluteşte departe, deasupra lumii…Ah, copilăria, iarba, ploaia, lacul de pietre, clarul de lună, când clopotul bătea douăsprezece noaptea… Am toate talentele..Vreţi cântece negre? Dansuri de hurii ? Vreţi să dispar ? Să mă cufund în căutarea Inelului ?”

Alte fragmente au denumiri lipsite de orice echivoc, ,,Noapte de infern”, ,,Delire”, ,,Fecioara nebună”; iată alte pasaje relevante: ,,încercam să aflu pentru ce voia să evadeze din realitate. Nicicând un om n-avu asemenea dorinţă. Să aibă cumva taine spre a schimba viaţa ?! Erau zile în care toţi oamenii, frământându-se, i se păreau jucăriile unor delire groteşti, râdea înspăimântător, îndelung, de această orbire a lor”. Din cuprinsul acestor ,,Delire”, face parte şi ,,Alchimia verbului”, iată: ,,Visam cruciade, călătorii de descoperiri despre care nu se mai au veşti, republici fără istorii, războaie religioase înăbuşite, revoluţii de moravuri, strămutări de seminţii şi de continente, credeam în toate farmecele. Inventam culoarea vocalelor: A negru, E alb, I roşu, O albastru, U verde! Urmăream forma şi mişcarea fiecărei consoane, crezând că inventez uşor un verb poetic. Scriam tăceri, nopţi, notam inexprimabilul, fixam vertigii”.

——————————-

Ioan POPOIU

2 august, 2018

Ioan POPOIU: Lecția lui Rimbaud (2)

Înainte de a desprinde alte file din carnetul de damnat al poetului, credem că este necesar să redăm scrisoarea lui Rimbaud către Paul Demeny, din 15 mai 1871, pe când poetul avea doar 17 ani: ,,(…) Primul studiu al celui ce vrea să fie poet este cunoaşterea de sine, integrală, el îşi caută sufletul, îl iscodeşte, îl încearcă, îl învaţă. Din clipa în care şi-l află, el trebuie să-l cultive! Pare simplu, atâţia egoişti se proclamă autori! Dar nu este vorba decât să-ţi faci sufletul monstruos (dincolo de bine şi de rău-n.n.), ca acei comprachicos, la urma urmei!

Zic că trebuie să fii vizionar, să devii vizionar. Poetul devine vizionar printr-o îndelungată, imensă şi lucidă dereglare a tuturor simţurilor. Toate formele de dragoste, de suferinţă, de nebunie; el caută în el însuşi, consumă într-nsul toate otrăvurile, pentru a nu rămâne decât cu chintesenţele. Inefabilă tortură pentru care are nevoie de toată credinţa, de toată forţa supraomenească, prin care devine între toţi marele bolnav, marele criminal, marele blestemat şi Savantul suprem! Căci atinge necunoscutul! Pentru că şi-a cultivat sufletul, şi aşa mai bogat ca nici unul. El atinge necunoscutul, şi când, înnebunit, va sfârşi prin a pierde puterea de înţelegere a propriilor viziuni, le va fi văzut! Să moară, asta e, în saltul lui printre lucrurile nemaiauzite şi de nedescris! Vor veni la rând alţi căutători îngrozitori, ei vor începe cu orizonturile la care celălalt s-a prăbuşit (…).

Poetul este cel care fură focul din cer!

El poartă răspunderea omenirii, ba chiar a animalelor, el va trebui să-şi facă simţite, palpate, ascultate invenţiile (poetice). Dacă acel ceva cu care se întoarce de acolo are formă, el îi dă formă, dacă este inform, îl redă inform. A găsi o limbă; dealtfel, orice cuvânt find idee, va veni şi vremea unui limbaj universal. Această limbă va fi limba sufletului pentru suflet, rezumând totul, miresme, sunete, culori, gândire captând gândirea şi trăgând de ea. Poetul ar defini cantitatea de necunoscut, ce se trezeşte în vremea sa, în sufletul universal. El ar da astfel mai mult decât formula gândirii sale, enormitate devenită normă absorbită de toţi, el ar fi într-adevăr un multiplicator de Progres! Poezia nu va mai ritma acţiunea, ea o va devansa! Alături poet, femeia-poetă va afla ceva din acel necunoscut. Ea va afla lucruri stranii, insondabile, dezagreabile, fermecătoare, pe care noi le vom prelua, le vom înţelege.

Până atunci, să cerem poetului să aducă ceva nou, idei, forme, înţelesuri, viziuni”.

——————————-

Ioan POPOIU

1 august, 2018

Galina MARTEA: Sistemul de învățământ prin filtrul tradiționalismului, degradării, dar, și al corupției

Școala într-un declin enorm, iar întreg sistemul de învățământ decăzut la cele mai inferioare limite. Un adevăr care nu poate fi negat, deoarece prin degradarea sistemului de învățământ/ școlii se resimte enorm decăderea societății în toate domeniile de activitate, dar, mai ales, în nivelul de cultură al generației în creștere și nu numai, fenomen ce se manifestă negativ în totalitatea valorilor spirituale și materiale. Prin degradare se subînțeleg manifestări precum atitudinea, comportamentul și mentalitatea omului, componente ce afectează respectul și reciprocitatea relațiilor dintre concetățeni, în rezultat, dând naștere inechității sociale, proces ce divizează comunitatea în mai multe categorii sociale. Bineînțeles, prin divizarea societăţii consecinţele le suportă doar omul care nu este protejat social, doar omul care nu are puterea sau funcția corespunzătoare în stat. De asemenea, nu este protejat elevul/ părintele elevului în cadrul unității de învățământ, atunci când administrația școlii sau profesorul manifestă calități de autoritarism, specific societății basarabene din trecut și prezent. Astfel, la ziua de azi dezvoltarea și cultura omului în creștere este traumatizată, iar prin relația nesatisfăcătoare dintre elev-profesor-manager școlar-părinte imaginea școlii își pierde complet autoritatea în societate. Este neplăcut acest lucru, însă realitatea nu poate fi ascunsă așa cum nu pot fi ascunse și faptele care se întâmplă, cu adevărat, în cadrul sistemului de învățământ moldovenesc.

Dacă în lumea civilizată se încearcă tot mai mult de a schimba spre bine natura și caracterul lucrurilor în procesele instructiv-educative în raport cu transformările ce se produc în evoluția omului, atunci în școala moldovenească natura lucrurilor nu se modifică absolut deloc, dar, cu mult mai rău, se mențin aceleași principii/ metode tradiționale de educație care impun reguli autoritare și de supunere. Aceste metode de educație și, respectiv, relația insuficientă dintre profesor-elev, manager școlar-elev sunt foarte bine cunoscute în societate, iar competiția dintre realitate și falsitate, creată în detrimentul omului, este educația care formează doar impresia dezvoltării unui sistem sau a unei societăți, însă nu este realitatea și motivația de care are nevoie ființa umană. Având la bază ca etalon criteriul de falsitate și neechitate, școala din societatea moldovenească pune în pericol, mai întâi de toate, personalitatea copilului în creștere, deoarece prin educația creată în mod artificial se produce ruinarea dezvoltării normale a individului, cât și dezvoltarea normală a propriei societăți. Nemijlocit, realitatea existentă confirmă necontenit faptul că unitatea de învățământ din societatea moldovenească nu are scopul de a acorda ajutor în dezvoltare tuturor tinerilor în creștere, dar este numai pentru o anumită categorie de persoane ce sunt promovate/ privilegiate în mod prioritar după reușita școlară sau conform situației materiale și sociale ale părinților acestora, etc. Iar dacă să ne referim la situația copiilor cu dizabilități din unitățile speciale școlare moldovenești sau a copiilor din familii cu o situație materială vulnerabilă, atunci situația este și mai dramatică și mai strigătoare la cer. În acest caz putem constata că o astfel de atitudine din partea profesorului este destul de negativă în procesul educației, iar consecințele se prezintă astfel: sunt influențate nespus de negativ relațiile interumane; formarea individuală a omului în creștere este vătămată și inferiorizată; iar dezechilibrele în dezvoltarea omului și a societății sunt destul de prezente și evidente. Corespunzător, prin fenomenul fals de competiție permanentă precum cine este mai bun dintre elevi, profesori, individ, societate are loc procesul anormal în conviețuire, acesta contribuind nespus de negativ la formarea unui mediu social sănătos. Aceasta este o concurență cu adevărat nefirească, bazată pe incultură care nu dezvoltă, ci din contra distruge și face să nu mai existe nici într-un mod personalitatea autentică a omului. Iar prin relația existentă dintre managerul școlar, cadru didactic, elev, părinte nu se sincronizează nicidecum multitudinea de acțiuni din cadrul unității de învățământ, acestea urmând să fie o condiție indispensabilă pentru a influența pozitiv administrarea unității de învățământ, cât și instruirea și formarea unei personalități adevărate a copilului în creștere.

Lacune serioase în existența școlii basarabene, probleme actuale ce sunt soluționate în mod arbitrar și inechitabil. Inechitatea socială/ inechitatea școlară există în mod vizibil, iar nemulțumirea elevilor și a părinților acestora față de administrația unității de învățământ este chiar revoltătoare. Necăutând la alte aspecte instructiv-educative sau din cele ce țin de relațiile manager școlar-profesor-elev-părinte, nemulțumirea majoră a elevilor și a părinților este față de taxele ilegale impuse pentru așa numita „întreținerea și existenta instituției de învățământ”. Plângeri, demersuri, la nesfârșit, în adresa Ministerului Educației, Guvernului și, respectiv, în adresa unităților de învățământ moldovenești despre colectările ilegale de taxe școlare, însă subiectul în cauză rămâne neschimbat și viabil în viața elevului și a părintelui acestuia. Conform opiniei publice, sistemul de învățământ moldovenesc (de la cel preșcolar până la cel universitar si nu numai) a devenit un domeniu nespus de profitabil și coruptibil în sfera socială. Pe lângă taxele legale obligatorii (lunare sau anuale), părinții copiilor din școli, grădinițe sunt obligați să achite și alte sume de bani în formă nedeclarată. Iar studenții din universități se pronunță clar că corupția din învățământ este deja necontrolabilă și a devenit un fenomen obișnuit la ziua de azi. Problema corupției din învățământul moldovenesc este bine cunoscută, iar prezența fenomenului de corupție în totalitate la nivel mondial se plasează pe locul 122 din 176 state prezente în clasament pentru anul 2017, studiu realizat de Transparency Continue reading „Galina MARTEA: Sistemul de învățământ prin filtrul tradiționalismului, degradării, dar, și al corupției” →

Ion CRISTOFOR: Eseist și reporter – Roni Căciularu

Născut la Bacău, la 8 martie 1939, Roni Căciularu, îşi va face studiile universitare la Facultatea de Litere (Filologie) din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, unde şi-a susținut lucrarea de licență cu titlul „Reportajul literar şi Geo Bogza”. În perioada 1963-1966, a fost profesor de limba şi literatura română. O profesie pe care o va părăsi cât de curând, fiind atras de mirajul gazetăriei. Încă din anii de facultate a colaborat la presa locală băcăuană (ziarul „Steagul Roşu”), practicând toate genurile gazetăreşti; a realizat emisiuni de radio, locale şi naţionale.

A continuat să rămână fidel limbii române şi scrisului şi după plecarea în Israel, în anul 1983, unde a devenit Secretarul general al Uniunii Originarilor din România. În această calitate, Roni Căciularu a desfăşurat o amplă campanie de cultivare a limbii şi culturii româneşti, organizând numeroase manifestări culturale. Va continua să păstreze legăturile cu ţara de baştină, desfăşurând o vie activitate publicistică, mai ales în presa băcăuană („Deşteptarea”, „Ziarul de Bacău”, „Observator”, „Informaţia Bacăului”). Colaborează frecvent cu presa de limbă română din Israel, în special cu ziarul „Viaţa Noastră” (iar mai târziu, până azi, la „Jurnalul Săptămânii” –n.r.)

În 2013 se va impune cu volumul „Dragoste şi parfum de portocală”, o carte ce are ca subtitlu „Salutări din Tel Aviv”. Nu e deloc întâmplător subtitlul, căci Tel Avivul e oraşul de reşedinţă al scriitorului, iar marea metropolă israeliană constituie una din constantele spirituale ale acestui volum. Portul de la Marea Mediterană e un veritabil „oraş tentacular”, care îl fascinează până la obsesie pe scriitorul originar din oraşul lui Bacovia. Printr-un reflex proustian, Roni Căciularu îşi aminteşte mirosul portocalelor pe care le savura în iernile copilăriei petrecute la Bacău, portocale pe care se afla inscripţionat termenul Yaffo. „Primul meu contact cu Yaffo e de când eram copil, în România, la Bacău. Habar n-aveam ce este, de fapt, acest Yaffo, un nume cu sunet oriental şi insolit. Dar aromele unei portocale, prima din viaţa mea şi gustul acela răcoros, dulce-acrişor, erau de poveste de iarnă. Şi a rămas întipărit în sufletul meu numele acela, fără să-l cunosc măcar, fără să-l înţeleg ca acum. Nu ştiam, pe atunci, că portocala aceea vine dintr-o ţară a verilor permanente. Ştiam doar că e de undeva de departe, dintr-un loc numit Yaffo.Scria pe portocală cuvântul acesta misterios, de poveste, de rugăciune, de Biblie.”

Scriitorul descoperă acum locul mitologic descoperit graţie parfumului depărtării, constatând că Yaffo e „parte indestructibilă a Tel Aviv-ului”, o faleză lungă de vreo doi kilometri, cu livezi de citrice („pardesuri”), cu o mitologie pe care scriitorul o reciteşte cu o admirabilă erudiţie şi pasiune. Această metropolă va deveni de altfel subiectul obsesiv al scrierilor sale, descriindu-i inspirat părţile sale luminoase sau cele mai întunecoase.

Roni Căciularu ne aduce în faţa ochilor un oraş fascinant, o metropolă a băncilor, dar şi o capitală a culturii. Talentatul reporter procedează aidoma unui regizor de film neorealist, prin decuparea unor secvenţe revelatorii din viaţa marii metropole, cu întreaga, diversa ei coloratură umană.

Recentul volum intitulat „Hoinar de suflet halandala” (Editura Saga, 2017) reia explorarea pasionantă a vieţii oraşului Tel Aviv. În prima secţiune a cărţii „Hoinar de suflet halandala”, cea care dă titlul volumului, elogiul oraşului său de suflet, Tel Aviv-ul, primeşte accente de veritabil poem: „Tel Aviv-ul este un oraş fascinant! Energic. Dramatic. Languros. Sălbatic. Frenetic. Eclectic. Multicolor şi sonor. Tumultuos, uneori obositor, dar şi plăcut. Cu oaze de tihnă, de deconectare, de odihnă… Este exuberant şi ameţitor, melancolic şi nostalgic.” Această avalanşă de epitete va fi explicitată în secţiunile următoare ale acestei fabuloase, sentimentale cronici a metropolei de la Mediterana. Deşi îndrăgostit până peste cap de acest oraş fabulos, Roni Căciularu este un spirit lucid şi obiectiv, care ştie că orice mare oraş este în sine o imago mundi, un inevitabil loc al contrastelor. Tel Avivul este văzut de Roni Căciularu sub toate aspectele sale, „cu bune şi rele, cu bătrâni şi tineri, cu cerşetori şi cu magnaţi, cu maşini luxoase, ori chiar rable”, un oraş extraordinar, „frumos şi urât şi plin de contraste, catifelat şi aspru, aristocratic şi popular, dinamic şi liniştit, ultramodern şi mizerabil.” Un oraş în care industria de diamante este regină, alături de un rege şi mai puternic, energic şi în deplină dezvoltare, denumit High tech”.

Fascinat de frumuseţea magnetică a oraşului, Roni Căciularu nu ezită să-i descifreze şi aspectele mai întunecate, evitând convenţia reportericească, în favoarea surprinderii oricărei fărâme „de autenticitate, de natural şi neprevăzut, de inedit”. Căci reporterul are un ochi sensibil mai ales la „freamătul vieţii”, la „romanele străzii”, cu „conflictele şi banalităţile ei”. Altfel spus, el caută înainte de toate adevărul. Iar adevărul „nu e numai tandru şi frumos. Urâtul nu predomină, dar există”. Ochiul de Argus al reporterului pătrunde şi în locurile întunecate, rememorând un loc în aparenţă bizar, cum ar fi vechea staţie centrală de autobuze (Tahana Merkazit), acum acest „frenetic furnicar” fiind complet transformat. Dar lumea „pestriţă, vie, multicoloră” de altădată, populată de „pişicheri, de negustori de haine şi de suflete”, „de femei uşoare şi de cerşetori” refuză să dispară cu totul, căutându-şi refugiul în alte locuri, cum ar fi „strada Neve Şaanan şi cele din împrejurimi”. Descrierea acestor locuri pestilenţiale e făcută cu un ochi de romancier atras de sordid, de aspectele întunecate ale existenţei, amintind, pe alocuri, lumea Cuţaridei lui Eugen Barbu. Capitolul „Barbar cânta femeia aceea…” multiplică şi nuanţează impresiile culese din „Imperiul crimei, al drogurilor, al declasaţilor şi al strâmbătăţii”, infern social abia sugerat în capitolul anterior.

Continue reading „Ion CRISTOFOR: Eseist și reporter – Roni Căciularu” →

Gheorghe Andrei NEAGU: Raportul lui Pilat

Cutremurator…

Uite o mică lecție de istorie, potrivită cu aceste câteva zile pe care le trăim cu emoție intensă! Este Raportul scris de Pilat (guvernatorul Iudei) către Tiberiu (împăratul Imperiului Roman) imediat după Răstignire…

Raportul lui Pilat a fost găsit în una din bibliotecile Vaticanului de către un student german care se afla la Roma pentru studii teologice. Dar studentul acesta nu l-a găsit prea important ca să-l copieze. Întâmplarea a făcut însă ca peste câţiva ani fostul student să-i povestească despre el unui englez, W.D. Nahan. Englezul s-a arătat extrem de interesat şi prin intervenţii stăruitoare l-a convins pe tânărul german, ajuns între timp profesor de teologie, să ia legătura cu Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în posesia documentului Nahan l-a tradus în limba engleză, încredinţându-l unui cotidian de mare tiraj din Anglia.

RAPORTUL LUI PILAT

Către Cezarul Tiberiu, Nobile Suverane, salutare!

Cauzele care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au fost în legătură cu Iisus din Nazaret, şi evenimentele care au avut loc în provincia mea acum câteva zile, au fost de un astfel de caracter care mă face să vi le raportez cu de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia, nu se va schimba cu totul soarta naţiunii noastre, căci se pare ca în zilele din urmă, zeii au încetat de a mai putea fi ispăşiţi. Eu, din partea mea, sunt gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care eu am urmat pe Valerius Graţius la guvernarea Iudeii.

La sosirea mea în Ierusalim, am luat în primire sala de judecată şi-am poruncit să se facă ospăţ mare, la care am invitat pe Tetrarhul Galileii, dimpreună cu Arhiereul, şi pe toţi oficianţii lui. La ora anunţată, niciunul din oaspeţi nu s-a arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea mea personală!… Mai târziu, după câteva zile, a venit la mine Arhiereul, ca să-şi ceară scuze. Îmbrăcămintea şi purtarea sa erau grozav de viclene. El pretindea că religiunea sa îl opreşte pe el şi pe supuşii lui, de a sta la aceeaşi masă cu romanii şi să închine libaţiuni (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am crezut că e bine să accept această scuză, dar tot cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriţi se declară duşmani ai cuceritorilor, şi mi se părea că, dintre toate oraşele cucerite, Ierusalimul unul era cel mai greu de Cârmuit.

Atât de turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu cu frica să nu izbucnească în orice moment o răscoală. Pentru suprimarea ei eu nu aveam însă, decât o mână de soldaţi şi un singur sutaş. Am cerut întăriri de la Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că şi el abia are trupe îndeajuns pentru a-şi apăra provincia sa. O dorinţă nestăpânită de cucerire, adică de a ne întinde împărăţia dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului nostru guvernământ.

Printre mai multe veşti ce mi-au venit, una m-a interesat în mod deosebit: un tânăr – se zicea – a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând şi nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce l-a trimis.

La început mă temeam că acesta să nu fie vreun agitator care să aţâţe poporul contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret, a vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât al evreilor.

Trecând într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac şi, în seninătate şi calm, predica mulţimii. Mi s-a spus că este Iisus. Era tocmai la ce mă aşteptam să văd, atât de mare era deosebirea între El şi ascultătorii lui. Părul şi barba sa aurie, îi dădeau o înfăţişare cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani.

N-am văzut în viaţa mea o privire atât de senină şi de dulce, un contrast izbitor între El şi ascultătorii lui, cu bărbile lor negre şi feţele întunecate. Nevoind să-l întrerup prin prezenţa mea, mi-am continuat drumul înainte, dar am făcut semn secretarului meu să se asocieze mulţimii şi să asculte ce vorbeşte.

Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul şefului de spionaj şi de conspiraţie, care s-a ascuns în Etruraia, aşteptând pe Cătălina. Naulius este un vechi băştinaş din Iudeia, astfel că el cunoaşte bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat şi vrednic de toată încrederea. Când am sosit şi am intrat în sala de judecată am găsit pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de Iisus la Siloan. El mi-a zis: „Niciodată nu am citit în cărţi sau în lucrările filozofilor, ceva ce ar semăna predicilor lui Iisus. Unul dintre evreii răsculători, dintre care sunt atâția în Ierusalim, l-a întrebat dacă este cu cale de a da tribut Cezarului, Iisus a răspuns: „Daţi Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui Dumnezeu”.

Tocmai din cauza înţelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în puterea mea să-l arestez şi să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptăţii ce a caracterizat totdeauna pe Romani. Omul acesta nu era nici tendenţios şi nici răsculător, şi eu l-am ocrotit cu protecţia mea, poate necunoscută lui. El avea libertatea să lucreze, să vorbească şi să facă adunări şi să ţină predici poporului şi să-şi aleagă ucenicii, neîmpiedicat de niciun mandat pretorian. Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii, aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar întâmpla, zic eu, ca religia strămoşilor noştri să fie înlocuită de religia lui Iisus, lucrul acesta s-ar datora acestei nobile toleranţe şi prea marii indulgenţe pe care le îngăduie Roma. Pe când eu, mizerabil nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creştinii îl numesc „Providenţa” prin care să vină peste noi această soartă şi destin. Dar libertatea aceasta nemărginită, dată lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogați şi puternici, într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogaţii) şi de aceasta a fost pentru mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea Nazarineanului.

Fariseilor şi cărturarilor le zicea: „Voi sunteţi pui de viperă, voi vă asemănaţi cu mormintele văruite”; alteori indignat de îngâmfatele lor postiri şi dăruiri ale bogaţilor le spunea că „doi bani ai unei văduve sărace sunt mai preţuiţi înaintea lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În fiecare zi se făceau plângeri la sala de judecată contra abuzurilor evreilor bogaţi. Eram informaţi că vreo nenorocire o să i se întâmple acestui om; căci nu va fi fost pentru prima oară, când Ierusalimul să-şi omoare cu pietre pe cei care erau numiţi de ei „profeţi”. Şi dacă Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul!

Conduita mea a fost aprobată de senat, şi mi s-a promis o întărire de soldaţi, după terminarea războiului cu Parţii, fiindcă altfel, eu nu eram în stare să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să iau o măsură, care făgăduia de mai mult, pentru a stabili liniştea în oraş, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare. Am scris lui Iisus, invitându-l la o convorbire cu mine, în sala de judecată, şi el a venit.

Precum ştiţi, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic amestecat cu sânge roman, care nu cunoaşte frica şi este nesupus emoţiilor: mă plimbam prin curtea palatului meu, când Nazarineanul apăru şi, când am dat cu ochii de el, mi s-a părut ca şi cum o mână de fier mi-ar fi legat picioarele de pământ şi tremuram, fără voia mea, ca un vinovat, deşi Nazarineanul era calm şi liniştit ca un nevinovat. Când a venit la mine, s-a oprit deodată şi ca printr-un semn, părea că-mi zice: „ Iată-mă, am sosit! Câtva timp eu am rămas încremenit şi priveam cu admirare, respect şi frică, asupra acestei figuri de om supranatural, o formă de om, necunoscută numeroşilor pictori şi sculptori, care au dat forme şi figuri la tot felul de zei şi eroi.

„Iisuse, i-am zis în cele din urmă şi limba mea gângăvea…, Iisuse din Nazaret, eu ţi-am dat, timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire şi rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înţelept, ale unui om învăţat. Nu ştiu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un lucru îţi spun, că în predicile tale se află o simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi. Împăratul este informat despre tine, şi eu, umilul său reprezentant în această comunitate, sunt foarte fericit că ţi-am îngăduit această libertate, de care te bucuri şi tu atât de vrednic. Totuşi nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari şi puternice duşmănii contra ta. Nici aceasta nu este de mirat: Socrate şi-a avut duşmanii săi, şi a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără îndoială aprinşi contra ta, din pricina libertăţii pe care ţi-o dau. Mă învinuiesc de a fi în legătură directă şi unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani.

Continue reading „Gheorghe Andrei NEAGU: Raportul lui Pilat” →

Petrache PLOPEANU: Cheile multiple ale roamanului ,,Tabăra damnaților” de Gheorghe Andrei Neagu

Nu vă lăsați amăgiți: Gheorghe Andrei Neagu, „constructorul” acestei „tabere” este un hoț! Iar când spun aceasta o fac cu deplină responsabilitate a celuia care are proprietatea termenilor… Am lecturat pentru întâia oară romanul „Tabăra damnaților” în timpul desfășurării festivalului literar organizat în toamna acestui an (octombrie 2016 n.n.) de către revista Salonul Literar a scriitorului Culiță Ușurelu, la Panciu. Au fost câteva ore de dublă delectare culturală: lectura romanului amintit mai sus și lecturile din creația premianților s-au împletit complet într-o armonie firească a actului cultural.

Am lansat deja în aceste prime rânduri o serie de afirmații care par defăimătoare, dar mai ales pe aceea care face trimitere la „calitatea” de „hoț” a scriitorului Gheorghe Andrei Neagu. Explicațiile sunt necesare, iar substanța lor se leagă de faptele amintite: lectura romanului menționat, dospirea conținutului său un anumit timp, iar apoi reluarea în aceste zile a celor citite altădată, în contextul pregătirilor pentru lansarea romanului. Timpul cuprins între cele două momente a avut darul de a fermenta și distila ideile care la momentul celei dintâi lecturi abia germinau, astfel că, reluând lectura, ele s-au fixat și au dat naștere altora, toate alcătuind apoi o altă realitate, aceea pe care o descriu acum.

Repet: autorul este un hoț. De data aceasta nu mai evidențiez formal termenul prin ghilimele, tocmai pentru a-i conferi o existență de sine stătătoare, reală, fără alte conotații. Autorul m-a lăsat în prima fază să privesc volumul ca pe un roman de tipul altora care au în titlul lor cuvântul „tabără”, iar al doilea termen al titlului, „damnat”, la plural. Mi-am zis că este, până a începe să citesc, un roman polițist sau poate unul de genul romanelor lui Swen Hassel. Am constatat destul de repede că mă înșelasem. Era prima înșelăciune căreia îi căzusem victimă. Am început să citesc: personajele principale, Serafim și Lazăr, doi deținuți închiși pentru viol, locul, o închisoare, timpul, perioada detașărilor la mină impuse de regimul Nicolae Ceaușescu, contextul, o grațiere decretată cu ocazia zilei de 23 August, ziua națională a României socialiste.

Acțiunea se înfiripă: cei doi și alți mulți nenumiți, sunt eliberați din închisoare, li se alătură încă un fost deținut, Petre, sunt repartizați la mină, se prezintă și sunt angajați aici după ce trec prin biroul secretarului de partid. Apare o activistă de partid, tânără, după care celor doi li se aprind călcâiele. Serafim devine (fostul) deținut bun, Lazăr (fostul) deținut rău. Cel din urmă părăsește mina (se va reîntoarce mai târziu), o contactează pe victima „violului” lor, Mariana, amor, sex, merge cu ea în satul natal, se angajează ca frizer. Este descurcăreț, face rost de diferite produse greu de găsit pe piață în ultimul deceniu al regimului Ceaușescu, face un mic „biznis”, cum s-ar zice, etc.

Aici sunt înșelat din nou. Cad pentru a doua oară în capcană: cred, de data aceasta că, autorul prezintă maniheist ultimii ani ai regimului național-comunist. Serafim, simbol al celui care este reeducat de regim, Lazăr, simbol al celui răzvrătit contra regimului. Tânăra activistă de partid, dedicată, altruistă și excavatoristă îl readuce pe calea cea bună pe Serafim. Mariana, cea „violată” cu voie, îl manevrează pe Lazăr, trăiește și cu alt bărbat. Lumină aparentă, umbră relativă. Două lumi, două atitudini, două morale. Chiar așa să fie? Nu, deloc!

Am citit mai departe în timp ce în sală premiile curgeau peste autori. Inclusiv peste autorul romanului care îmi fusese oferit chiar în deschidere. Atunci nu știam că scriitorul Gheorghe Andrei Neagu este un hoț notoriu. Acum știu!… Serafim, fostul deținut, acum buldozerist la mină, se apropie tot mai mult de tânăra activistă cu nume german, Petra Gott (răutatea din mine mă face să mă întreb dacă apare în roman ca urmare a faptului că avem un președinte de etnie germană). Lazăr își continuă viața zbuciumată. Se desparte de Mariana, se apropie de fiica profund materialistă (doar suntem în plin comunism întemeiat pe materialismul dialectic, nu?) a unui popă. Angelica, așa se numește, îl toacă de bani pe Lazăr, care, ca un îmburghezit ce devine, încearcă să o culturalizeze la spectacole simfonice cu piese de Ceaikovski. Conflictele macină această „tabără [a] damnaților” cu trăiri neconforme „Codului eticii și echității socialiste”, în timp ce în „tabăra lăudaților” totul pare să fie ca în romanele proletcultiste ale anilor ’50. Mă îndrept spre sfârșit. Lazăr se reîntoarce după ce fusese „reținut” temporar de miliție, la mină. Dă cu ochii de „fericirea” lui Serafim buldozeristul și a nemțoaicei sale, excavatorista. Vrea să-și continue „biznisul”, încearcă să fure câteva calupuri de dinamită, eșuează și se spânzură sub imperiul fricii că va fi descoperit. Final în care binele învinge răul. Gata!

Gata? Așa de repede? Întorc volum pe toate părțile, îl răsfoiesc din nou, caut alte foi, mi se pare că s-a terminat prea repede, aș dori să continue. Cred că nu-i terminat.

Sunt înșelat pentru a treia oară… Iarăși autorul se dovedește un hoț de înaltă clasă! M-a făcut să îl acuz de proletcultism, să-l întreb, în mintea mea desigur, de ce nu a oferit o încheiere cărții? De ce vrea cu tot dinadinsul să mă învețe, didactic, niște lucruri pe care le știam. Sunt nedumerit. Am încheiat lectura. La fel și festivalul a luat sfârșit, urmează partea de socializare. N-am mai avut timp să-mi ofer atunci concluziile. Și a fost bine…

Urmează la sfârșitul lui noiembrie 2016 pregătirile pentru lansarea romanului „Tabăra damnaților”. Eu l-am citit. Eu trebuie să vorbesc. Et ego in Arcadia, nu? Îl răsfoiesc pentru a-mi împrospăta amintirile. Și deodată îmi răsare în minte, sclipind obsedant, o cheie, o altă cheie, încă una, un mănunchi întreg de chei, mai simple, mai complicate, cu forme gotice, baroce, moderniste, cu semnificații diferite. Din uimirea care mă cuprinde răsare certitudinea și fac un silogism simplu de forma dacă p atunci q: dacă autorul este un hoț meșter, atunci stăpânește la perfecție instrumentul său cel mai important, căruia îi este în același timp și adversar nu numai prieten, cheile. Iar scriitorul Gheorghe Andrei Neagu este nu numai un iscusit mânuitor de chei, ci și un creator de chei desăvârșit. Care sunt, în acest sens, cheile „multiple” ale romanului „Tabăra damnaților”? În ordinea în care le-am identificat în roman acestea ar fi (spun „ar fi” pentru că gama acestor „chei” poate fi uriașă, depășind întreprinderea mea) diverse, acoperind paliere obiective și subiective, cu trimiteri materialiste și idealiste.

Continue reading „Petrache PLOPEANU: Cheile multiple ale roamanului ,,Tabăra damnaților” de Gheorghe Andrei Neagu” →