Octavian LUPU: Taina scrisului (65) – Farmecul scrierii

Nimic nu se compară cu scrisul, această aşezare ordonată de cuvinte şi litere în serii succesive de propoziţii, fraze sau paragrafe. Asemenea unei simfonii a gândurilor şi trăirilor felurite, îmbinarea exprimării prin intermediul simbolisticii scrierii conferă adâncime opiniilor transpuse sub forma unor linii melodice ce se întrepătrund, se sprijină reciproc sau se opun dramatic într-un joc feeric fără de egal. Iar rezultatul este de fiecare dată sublim prin orizontul pe care îl descrie, sau mai bine zis, ce se deschide înaintea cititorului, ca o privelişte de un pitoresc aparte având un farmec plin de atracţie.

Şi de aceea, când scriu aceste rânduri, retrăiesc diferitele experienţe de viaţă prin care am trecut, fapt ce m-a determinat în cele din urmă să rup cenzura tăcerii şi să încep aşternerea prin intermediul cuvintelor a reacţiilor pe care le-am avut în faţa unei realităţi contradictorii şi inexplicabile. Fără să vreau îmi aduc aminte de acele clipe din copilărie, când colindam fără ţintă străzile Brașovului în timpul orelor de şcoală, de care îmi doream să scap cu orice chip. Imediat, se juxtapun impresiile culese mult mai târziu, când mă plimbam pe bulevardele prăfuite ale Bucureştiului, un oraş în care nu aş fi dorit să ajung vreodată, dar în care mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii.

Mai departe observ cum se întinde necunoscutul a ceea ce va fi, acel spaţiu transcendent ce mă atrage inexorabil cu speranţă şi teamă, sau cu bucurie şi tristeţe, în acelaşi timp. Dar aceasta întretăiere de trăiri şi gânduri durează foarte puţin, fiindcă în scurt timp alte imagini prind chip în câmpul conştiinţei, de data aceasta prezentul captivându-mi atenţia prin ceea ce încerc să exprim într-un efort de autoanaliza, mai bine zis de evidenţiere a proceselor misterioase ce se ascund în spatele folosirii cuvintelor.

Surprinzător, cu cât încerc să observ mai bine izvorul trăirilor lăuntrice, cu atât el pare să se estompeze mai bine dincolo de perdeaua densă ridicată de alte gânduri, ce se ridică asemenea aburilor de apă dintr-un pământ încălzit de razele soarelui după trecerea unei ploi abundente ce a udat în profunzime întinsul solului.

Unde se afla acea sursă plină de mister a trăirilor ce se revarsa în orizontul interior al sufletului? De unde provin acele dorinţe ce se lupta spasmodic în încercarea de a-şi disputa spaţiul îngust al atenţiei prin irezistibilă putere a seducţiei? Profunzimea universului lăuntric pare să fie asemenea unui ocean abisal şi fără contururi clare, acestea pierzându-se în negura continuă a imensităţii spaţiului şi timpului.

Poate din această cauză, scrierea generează un straniu fenomen de polisemantism, de exprimare a unor idei ce trec dincolo de intenţia autorului şi de redescoperire a sensurilor profunde în exerciţiul interpretării a ceea ce a fost smuls efemerului prin aşezarea în corpuri de litera tipărite pe hârtie sau încorporate în mediile de stocare electronice.

Citesc aceleaşi rânduri scrise de un autor care a trăit în urmă cu mai multe sute sau mii de ani, dar înţelesul pare a fi mereu altul. Observ detalii ce nu îmi erau clare la prima vedere sau amănunte ce răstoarnă înţelesul unor învăţături ce păreau a fi bine aşezate pentru veşnicie. Şi tocmai de aceea, ajung să detest dogmatizarea oricărui gen de învăţătură, adică acea betonare a conceptelor sub forma unor exprimări ce nu vor putea fi modificate vreodată.

Acest exerciţiu, util pentru creatorii de sisteme totalitare, îmi este cu totul străin, fiindcă în căutarea esenţei gândurilor nu poţi să te cantonezi în spatele zidurilor unei fortăreţe invincibile, fiindcă pur şi simplu astfel de ziduri nu există, ci doar te amăgeşti cu existenţa unor lucruri ce teoretic ai impresia că nu pot şi nu au dreptul să fie schimbate vreodată.

Continue reading „Octavian LUPU: Taina scrisului (65) – Farmecul scrierii” →

Milena MUNTEANU: Taina scrisului – Drumul spre lumină

Viaţa este o călătorie fascinantă. Mai importantă decât staţia finală, este călătoria spre destinaţie care, dacă este trăită cu fervoare şi curiozitate, ajunge să fie captivantă prin ea însăşi. Am fost norocoasă să traversez viaţa cu ochii deschişi. Trăiesc cu bucurie şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru bune şi rele, căci toate m-au învăţat câte ceva.

M-am simțit întotdeauna aproape de literatură. Primul mentor a fost tatăl meu, care deși avea o formație științifică era un cititor pasionat, împătimit chiar. Devora cartea și avea o perspectivă extrem de generoasă asupra lumii. A avut o carieră de succes, dar sufletul îi dădea ghes la preocupări umaniste, avea o disponibilitate filologică/filozofică așa cum rar am întâlnit, precum și un interes enciclopedic. Ne citea de la Chaucer la Shakespeare, de la Heisenberg la Feynman (ultimii fiind laureați Nobel în Fizică), de la idei contemporane la ce știu eu ce. Când îl vizita câte un prieten, îi punea în brațe ultima carte gustată. Avea o mare sensibilitate artistică și era dispus să-și împartă lumina minții şi a sufletului cu alții. Pe mine mă inspirau discuțiile noastre, fie că erau despre doctoratul lui, despre istoria artei, a literaturii, fie că îl auzeam fredonând/fluierând muzică clasică.

Având în vedere cât de bogată era biblioteca părinților săi din Săliștea Sibiului, cu volume rare ce se citeau cu sfințenie, nici nu mă surpinde disponibilitatea enciclopedică și curiozitatea sa vie. În plus, el fusese inspirat de spiritualitatea săliștenească ce mustea de bogăție și frumusețe. Avea miez. În cartea intitulată „Departe de Țara cu Dor” vorbeam despre drumurile pe care eu le învățasem în munții Cibinului, dar și despre traseele culturale începute tot acolo, influențate chiar de atmosfera intelectuală a Mărginimii. Spuneam că în vacanțele petrecute acolo, mă comparam cu un fir de apă ce de-abia izvora dar care, deși nu-și găsise încă drumul spre marea cea mare, știa sigur din ce munți izvorăște.

Amintesc toate acestea, cu recunostință, pentru că ele au reprezentat punctul de pornire în drumul spre scris. Apoi, am avut norocul unor profesori excepţionali de română, franceză şi germană, care m-au inspirat şi mi-au stârnit curiozitatea. Îmi aduc aminte că îmi făceam timp să merg la serate literare, la lansări de carte, ţineam urechea ciulită pentru astfel de mici evenimente culturale. Aveam o mătuşă care era redactor la Editura Academiei şi, prin dânsa, auzeam despre ce se mai scrie, ce se mai citeşte, iar eu îmi aşteptam cuminte rândul la lectura ultimelor cărți apărute.

După emigrarea în lumea nouă, am fost încurajată de doi scriitori, a căror influență a contat foarte mult: un scriitor din țară și o scriitoare din Canada. Păstrez şi acum părerile şi imboldurile lor, decisive în drumul meu scriitoricesc. M-au încurajat să scot scrisul din sertar, să vadă lumina tiparului. Am fost răsfățată cu recenzii calde şi bine articulate și mi-am însușit păreri avizate. Am știut însă să nu mă-ndepărtez prea tare de drumul meu, să îmi păstrez nota personală. Să fiu ceea ce sunt. În acest timp am câştigat câteva distincţii la diverse concursuri internaţionale, care mi-au dat aripi.

Scrisul meu, deși a început ca un hobby, devine tot mai serios, tot mai bine articulat atât în limba română cât şi în engleză. Pentru mine el are o legătură directă cu rostul meu în viaţă, cu urma pe care o las în trecerea prin lume. Dincolo de toate împrejurările care stau la baza devenirii ca scriitor, poate că scânteia, nepământeană, cea venită din altă lume, rămâne prima taină nedeslușită. Mulțumesc lui Dumnezeu, dar și oamenilor, mulți și feluriți, care toți și-au lăsat amprenta asupra mea. Realizez că am fost norocoasă și știu că nu e nici un merit în asta. Pe lângă lucrurile cu care ești dăruit, mai sunt însă și câteva ce îți stau în putere.

M-am întrebat de multe ori care să fie drumul spre lumina lăuntrică, aprinsă de alții? În primul rând, încerc să înțeleg. Să-mi explorez adâncurile. Apoi, încerc să-mi rafinez scrisul să devină clar, concis și expresiv, astfel ca experiența lecturii să nu fie doar benefică, ci și memorabilă, să emoționeze artistic. La mine scrisul e o continuă căutare, explorare și descoperire. Edison spunea că el nu avusese o mie de eșecuri în descoperirea electricității, descoperirea ei a necesitat o mie de pași. Eu cred că și în literatură se învață pas cu pas. Drumul spre inimile oamenilor nu e unul ce se găsește ușor. În plus, e important să savurezi, să te bucuri de momentul creației, actul creator fiind adevărata recompensă. Prea-plinul sufletesc transpare în scris, el fiind perceput și de către cititor.

Mă uit la scris ca la o aventură de suflet. Când aduci ceva din tine, originalitatea izvorăște dintr-un loc de onestitate. Și sigur, scrisul evoluează, pentru că tu însuți devii. Descoperi și te descoperi. Scrisul pare să fie o revelare a adevărurilor tale. O descoperire de sine. O descătușare. Taina se poate referi la resorturile care impun o astfel de eliberare. Să fie vorba despre magma interioară care se cere mărturisită pe hârtie? Despre resorturile intime care de multe ori rămân necunoscute, dar care uneori i se relevă scriitorului, în timpul creației? Este, cred, și o conștientizare a ceea ce merge, a ceea ce duce la o comunicare efectivă, plenară, între scriitor și cititor. Acestea sunt, în cel mai bun caz, condiții necesare pentru reușită, dar nu și suficiente…

Auzisem odată pe cineva recomandând unui scriitor începător să nu mai strice hârtia dacă nu-i iese un scris de calitate, la prima mână. Dar, mă întreb eu, asta nu descurajează scrisul? Nu riști să te dai prea repede bătut? Dacă ții mai mult la hârtie decât la ce scrie pe ea, cum ajungi să înveți? Nu cumva în acest fel îți ratezi chiar devenirea? Părerea mea e contrară. Cred că trebuie să experimentezi, să te lași mânat de curiozitate, ce poate duce la creativitate, ce merge de la vocabular, structuri logice, figuri de stil, la perspective inovatoare și orice altceva. Poate găsești forme noi de comunicare cu cititorul, sau, în cazuri rarisime, ajungi să reformezi chiar limba în care scrii (așa cum a făcut Eminescu în limba română).

Continue reading „Milena MUNTEANU: Taina scrisului – Drumul spre lumină” →

Veronica BALAJ: Pași printr-o ctitorie

De fapt, ar trebui să fi folosit pluralul și să spun, pași prin mai multe ctitorii, întrucât spațiul mirific al Văraticului asta cuprinde. Ar fi de… neignorat ambientul special susținut de misterul Pădurii de Argint numită astfel de poetul național, de dulcea, ocrotitoarea și împăciuitoarea atmosferă monahală. Ar mai fi clădirile mânăstirilor gravate cu sfințenie, adică puterea de-a învinge vremile dar, despre acestea s-a consemnat mult și pe măsura importanței lor, iar acum, a venit rândul să fie înscrisă în acest patrimoniu o altă ctitorie. Una nouă.

Termenul ctitorie sugerează desigur mai întâi, respect și plecăciune admirativă. De data aceasta, întrucât este vorba de o ctitorie contemporană, lucru care pare nepotrivit cu viața noastră în care auzim mai mult de… căpătuială, mă simt obligată a face câteva precizări, a vă invita la experimentarea unei stări de mirare. Nu tulburare, nu fior admirativ, nu imbold să mai facă și alții asemenea gesturi.

E vorba așadar de o ctitorie în cel mai exact sens. Centrul Cultural Spiritual Văratic, lăcaș care are la temelie un legământ de iubire. O puteți lua și ca pe-o omenească dorință de dăinuire în timp a sentimentelor de dragoste, putem accepta și nota romantică a motivului care a dus la startul acestei construcții. Aleasa sorții, căci, nu oricine are șansa de-a semna o ctitorie, ei bine, a fost doamna Emilia Țuțuianu, psiholog, poetă, editor și iubitoare de cultură. L-a cunoscut și i-a sugerat domnului Dinu Sfrijan, un român emigrat mai demult în Anglia, care dorea să lase în memoria iubitei sale soției, Sheila Margaret Richardson, întru neuitare, un semn dăinuitor, i-a propus deci, construirea unei locații cu scop cultural. Ba mai mult, un spațiu de perpetuă înnodare spirituală a vremilor. Ideea de rămânere în timp a fost punctul motivațional. Apoi, lucrurile s-au derulat din ce în ce mai acroșant. S-a ales ca locație Văraticul. Trebuiau aprobări, desigur. Proiectului i s-a alăturat cu tot sufletul şi dăruirea Maica Stareță Iosefina Giosanu susținută şi de Consiliul mânăstirii, astfel încât se întocmesc actele pentru construcție, în preajma locului unde fusese casa Veronicăi Micle. Menționând aceasta, am intrat deja în istoria culturală și spirituală a locului.

Fazele prin care trece ridicarea unei clădiri care trebuia să respecte linia tradițională, însemnele arhitecturale din zonă, ar putea fi încă o pagină scrisă cu litere de devotament din existența acestui lăcaș. Responsabilă pas cu pas cu împlinirea acestora fiind dna Emilia Țuțuianu, sub cuvânt de onoare față de finanțatorul Dianu Sfjrijan. Așa încât, în mai puțin de un an, în iulie 2017, clădirea este finalizată, interiorul de asemeni pregătit să-și primească oaspeții, oameni de cultură care vor susține activități specifice, precum a fost destinat dintru început.

La sărbătorirea unui an de la înființate, 28-29 iulie, 2018, Centrul Cultural Văratic a găzduitul un summum de întâmplări Sub semnul lui Mihai Eminescu. Intrarea în clădire nu va fi fără emoții, vă asigur. Aspectul elegant și totuși cu patina vremii, minuțiozitatea cu care s-au consonat lucrările cât și însemnele, încrustate în vitralii, (colorit și formă preluate din tradițiile locului), sunt de o perfecțiune exemplară. Admirația te ține într-o mirare continuă. Cum adică, azi?! Se poate așa ceva? Dintr-o donație?!! În numele culturii?! Un prim argument, este o pisanie scrisă pe o carte format mare, care te întâmpină pentru a ști de la bun început unde anume te afli: într-un loc binecuvântat de iubire… ,,cu intenția de a lumina, a așeza și a rostui vieții de obște, pentru a păstra identitatea și tradițiile culturale locale întru bucuria sufletului”. Dacă se-ntâmplă să bată chiar atunci clopotele mânăstirii, luați-o ca pe-o binecuvântare.

Zilele organizate sub egida numelui marelui poet care și-a purtat și el pașii pe aceste locuri, au fost organizate cu aceeași minuțiozitate. În primul rând, oaspeții, veniți de la București, Viena, Iași, Piatra Neamț, Timișoara, au avut prilejul să viziteze pe îndelete întregul complex înțesat de mărturii adăpostite în sălile clădirii. Expoziție de pictură, antreuri, birouri, fotolii, (în stilul vremilor apuse, dar foarte bine executate în zilele noastre), scrinuri, sfeșnice din argint, dăruite de regretatul colecționar ieșean, Dumitru Grumăzescu, sala cu obiecte care au aparținut Saftei Brâncoveanu, (născută la anul 1776, ca fiică a lui Teodor Balș). Și ea este considerată un alt ctitor din Văratec, întrucât a donat pământul pe care-a fost construită prima mânăstire din acest perimetru monahal. Covor de epocă donat tot de către ea, o ladă tradițională și apoi… intrând în Salonul Literar, te întâmpină statuia poetului Mihai Eminescu, în bronz, cu o carte sub braț. Lucrare semnată de sculptorul Lucian Tudorache, din Piatra Neamţ. O altă lucrare, tot din bronz, la fel de impozantă şi misterioasă este bustul Sheila Sfrijan, din salonul cu același nume, amenajat la parterul muzeului şi dedicat soţiei ctitorului Dianu Sfrijan.

Oriunde pășești nu contenești a te minuna, pui întrebări, rămâi perplex de admirație și… taci. Doamna Emilia Țuțuianu, delicat, fără emfază și laudă, secondată de domnul Dorin Dospinescu, o persoană foarte discretă, elegantă în atitudine și foarte implicat, abia dacă deconspiră că ea, doamna, poeta menționată mai sus, a fost și coordonatoarea directă a constructorilor, găsindu-și timp și pentru a face rost de donațiile expuse, obținând înscrisuri, cărți rare de patrimoniu. Strădania sa de om al bibliotecii, iubitor de cultură și scrieri, este o parte din ctitorie. Maica stareță Iosefina, mereu amabilă şi zâmbitoare, aș spune că e prezentă în mai multe locuri în același timp pentru ca totul să fie perfect.

În fine, a sosit ora, ziua evenimentului. Sâmbătă, 28 iulie a anului 2018. Să spun drept, nu mă așteptam să fie atât de multă lume în Biblioteca Mihai Eminescu de la etaj. Au fost necesare scaune aduse în plus. O sală peste care plutea fără voia noastră, un aer de misterioasă legătură cu alte vremi.

Cuvântul de deschidere al Emiliei Țuțuianu și al Maicii Starețe Iosefina Giosanu, ne confirmă din start că nu am bătut atâta cale fără a avea parte de merituoase alte surprize intelectuale. Prima confirmare vine de la eminescologul Teodor Codreanu. Echilibrat, fără patimă, susține o nouă teorie, perfect plauzibilă, Eminescu, incorect politic, care-i de fapt și titlul tomului pe care îl prezintă și pe care îl va dona Centrului unde ne aflăm. Teoria domniei sale este foarte modernă, apropos de actuala senzație făcută de, political correct, dinspre americani venind întreaga țesătură de păreri și argumente. Cartea merită să circule, specialiștii pot face încă multe congrese dezbătând opera poetului, publicistului, prozatorului, jurnalistului politic Mihai Eminescu. Vor avea multe de aflat.

Vine la rampă, mult așteptatul, cunoscutul cercetător al operei eminesciene din manuscrise, domnul Nicolae Georgescu. În privim cu toții ca pe un colos intelectual deși, nu vrea să fie în primă atenție, e de ajuns să deschidă discuția, să aducă un argument și… ne-a făcut admiratorii domniei sale. A adus în dar instituției organizatoare, câteva dintre volumele care poartă semnătura sa. Ne uităm cu jind la ele. Ne reține atenția titlul, Cu Veronica prin infern. Celelalte tomuri sunt doar o parte din numărul celor scrise de domnia sa, o viață întreagă după cercetări îndelungi a cernelii, a sensurilor, a grafiei, și literelor care alcătuiesc scrisul eminescian, după cum bine știm cu toții. Distinsa sa soție, dna Doina Rizea, literat de marcă de asemeni, ne va încânta și ea cu detalii din lumea scrisului completând volubilă, imaginea unor intelectuali de clasă înaltă. Oaspeții din sală, aflu că sunt poeți din zonă dar și unii veniți de la Vaslui, profesori universitari din Iași, cu toții sunt marcați de o sfioasă încântare intelectuală. Vizibilă.

Continue reading „Veronica BALAJ: Pași printr-o ctitorie” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Primăvara frumoasei elite troienită la Mislea

„Comuniştii au distrus şi au închis zeci de mănăstiri şi alte lăcaşuri de rugăciune, alungând în lume închinătorii din ele, şi au umplut, în schimb, ţara de temniţe în care sute şi mii de oameni, mulţi dintre ei fără vocaţie de <<închinători>>, au fost transformaţi în veritabili monahi şi asceţi.”

(DEMOSTENE ANDRONESCU)

În temniţa aceea sinistră, bântuită de toate fantomele răului sufletele primăvăratice, doldora de viaţă, mustind din trupurile încătuşate s-au legitimat soartei înveşmântată în Suferinţă cu Iubirea lor înmugurită, îmbobocită, cerească.

Ştiind că Dumnezeu este IUBIRE şi nu se poate ajunge la Iubire decât pe calea Adevărului, Tinerele ortodoxe au îmbrăţişat în suferinţă Iubirea. „Toate încercările pe care le avem noi sunt încercări de iubire, sunt teste de iubire, sunt teme şi probleme de iubire pe care noi trebuie să le rezolvăm în duhul adevărului.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri, Fundaţia Iustin Pârvu, Petru Vodă, Aprilie 2018, p. 49)

Dincolo de zidul suferinţei golgotice, sufletele lor imaculate au trăit mistic viaţa culturală, imnul liturghiei ortodoxe, înălţându-se într-o profundă elevaţie spirituală.

Prin jertfa Generaţiei de la 1948, în care au sălăşluit deplin Suferinţa şi Iubirea s-a odrăslit întru eternitate o clipă mistică dacoromână astrală.

Prin sacrificiul suprem al vieţii pământene se dobândeşte libertatea Vieţii cereşti.

Scara Suferinţei Aspaziei Oţel Petrescu a avut 14 trepte, 14 ani de închisoare.

În timpul vieţii mirene Aspazia era în faza pregătirii Licenţei la Litere şi Filosofie-Cluj, fiind una dintre studentele cele mai apreciate ale filosofului Lucian Blaga.

Împreună cu prietena ei de suflet, poeta mistică Zorica Laţcu,viitoarea Maica Teodosia, ucenica Părintelui în suflet văzător, au mers la Mănăstirea Sâmbăta de Sus la Părintele Arsenie Boca, pentru mărturisire şi călăuzire: să rămână mireană ori să se călugărească?

Marele Duhovnic le-a primit cu bucurie, le-a ascultat, le-a văzut frământările, iar seara le-a invitat la cina-agapă. Aspazia a fost fascinată de prezenţa mistică a Părintelui. „Părintele Arsenie Boca era numai lumină. Când cădeau privirile Părintelui Arsenie Boca pe tine simţeai, ştiai, nu ştiu de unde ştiai, nu ştiu cum simţeai, dar erai sigur că te priveşte Lumina.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri…, p.12)

După câteva îndrumări Duhovnicul Ardealului i-a spus: „Îţi dau un cuvânt pentru toată viaţa ta şi-ţi dau un sfat. Cuvântul pe care ţi-l dau pentru ascultare este următorul: Cine caută să scadă la crucea lui, mai mult îşi adaugă.” (ibid., p.12)

Părintele privea apoi undeva departe înspre destinul ei şi o binecuvânta cu voce tare: Dumnezeu să îţi ajute, copilă!

Iar privea, vedea, înţelegea şi iar binecuvânta, de 14 ori. Unul dintre iubitorii marelui Duhovnic, Părintele Antonie avea să-i spună studentei Aspazia: <<Ai să treci prin atâtea încercări, câte binecuvântări ţi-a dat Părintele>>.

Scara Suferinţei ei a împletit-o cu scara Bucuriei. Şi-a lăsat întreaga tinereţe la picioarele lui Iisus Hristos şi-a luat Crucea şi a plecat spre Golgota temniţei.

„Pe drumul crucii către Golgota pătimirii, prima oprire va fi la Mislea, mănăstirea de odinioară care din 1924 fusese transformată în închisoare sortită încarcerării atât a deţinutelor politice, cât şi a celor de drept comun. Bisericuţa de la Mislea avea să ne fie inimă de lumină în iadul de jale ce ne aştepta.” (ibid., p. 16)

Bisericuţa Mislei se născuse ca o pustnică înveşmântată într-o sihăstrie de lemn.

Petru de la Argeş, respectiv Radu Paisie Domnul Ţării Româneşti (1535-1545) a ctitorit şi închinat Sfintei Treimi la Mislea o biserică din piatră în anul 1537.

Soarta ei ca şi a norodului român a fost deseori şi pe rând vitregită, când de turci, când de tiranul Mircea Ciobanu. Cel mai luminat Voievod al nostru şi al Europei, până la Dimitrie Cantemir, Petru Cercel a refăcut-o şi a înzestrat-o domneşte. La fel continuă gestul princiar şi fratele său, Mihai Viteazul. Marele prinţ al culturii Matei Basarab îi poartă grijă părintească, eliberând-o de sub omniprezenta jurisdicţie grecească, dăruind-o monahilor români la 1639 şi păstoreşte până în timpul lui Carol I de Hohenzollern, când este transformată în temniţă pentru delicvenţii minori la 1869. Ferdinand, regalul figurist al monarhiei române, ridică temniţa unchiului său la treapta de închisoare pentru femei în anul 1924. Cutremurul din 1940 a zgâlţâit-o destul de puternic afectând-o grav. Biserica a fost refăcută şi culmea destinului, la pictura ei au contribuit deopotrivă eleve naţionalist-creştine şi tinere comuniste, deţinute persecutate religios şi deţinute politic, graţie regimului antonescian. Trei din pictoriţele comuniste amatoare, probabil cele mai bune împreună cu lotul cel mare al studentelor şi elevelor naţionaliste au beneficiat şi de grija comunistă, întâlnindu-se iarăşi la Mislea. Una din lotul amator al pictoriţelor roșii s-a desprins definitiv ajungând pictoriţă de biserici… Cutremurul din 1977, afectează Biserica, dar ea rămâne în picioare. În 1979 „biserica este dinamitată şi cărată la râpă de buldozerele ceauşiste”. (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ Anatolie Oţel, Cântece-Poezii. Ed. Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2016, p. 98; Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul „Naşterea Maicii Domnului” de la Mislea. Ed. Scara, Bucureşti-2001, p.69)

La chinul care concerta permanent în temniţa rece, sfredelită de ură, prin foame, frig, sudălmi, ameninţări, tortură fizică, psihică, religioasă singurul lucru care nu se astâmpăra era graiul lacrimii continue. Al Suferinţei ca binecuvântare!

Există însă şi un grai al lacrimii de bucurie, simţământul acela de recunoştinţă în care lacrima este fierbinte, fiindcă în ea stă aprins tot focul sufletului izbăvitorului.

Graiul lacrimii continue se contopeşte divin, vestalic valah, sublim cu graiul lacrimii de bucurie provocând în sufletul dac iertarea prigonitorilor.

Aşa s-a întâmplat şi cu directoarea temniţei lor. Directoarea închisorii Mislea era fiica unui sculptor şi se numea Elena Tudor. Ea se remarca esenţial prin cinci lucruri: era licenţiată în Filosofie, ilegalistă, căpitan M.A.I., deputat în M.A.N., şi simula perfect teatral o permanentă răzvrătire la suprafaţă, dar şi una reală, lăuntrică.

În prima fază directoarea a debutat ca o fiară înspăimâtătoare faţă de deţinutele politic persecutate religios, dar pe măsură ce cruzimea ei se poticnea de blândeţe, pe măsură ce bestia din ea întâlnea frumosul pe chipul fecioarelor blajine, Diri s-a înmuiat, dar şi-a simulat în continuare ferocitatea sa. Demonstraţiile ei nu porneau dintr-o natură vulgară ori vreun impuls meschin, ci pentru a-şi masca crunta şi amara decepţie ce s-a revărsat din idealul demonic ateu în care crezuse şi se angajase cu toată fiinţa şi elanul ei. Întâlnind însă tinere frumoase, deştepte, credincioase, cu caractere tari, cu valori morale profunde, cu o spiritualitate de o înălţime ameţitoare, cu o generozitate aristocrată care îi copleşea pe persecutorii care le torturau, cu permanenta voinţă spre dăruire totală, spre jertfă Diri, pur şi simplu a fost interzisă.

Se pare însă că în tot sistemul comunist al nomenclaturii, Diri a fost un caz unic.

I s-a sugerat posibilitatea de a munci într-un atelier de croitorie care poate da producţie importantă. Atunci Diri a propus confecţionarea de costume populare.

Cu timpul s-a adăugat dorinţei lor, voinţa, interesul şi beneficiul Ministerului de Interne, cu un atelier de artă decorativă şi unul pentru covoare pentru export.

Hămesite de foame, dar cu acul în mână şi cu bucuria în suflet sutele de deţinute politic, frumoase au realizat adevărate colecţii de artă care au luat drumul exportului.

„Îmi amintesc de Ani O., o fetiţă de pe la Beiuş cred, de o frumuseţe angelică; cum stătea cu capul plecat pe spuma albă a lucrului părea o Cosânzeană coborâtă din basm, încarcerată în casa zmeului, osândită să brodeze la cămaşa românească. O altă fată frumoasă, Felicia M., avea o graţie nespusă în felul cum trecea cu acul prin pânză, părea că trasează prin aer o spirală fermecată, menită să facă să sară zăvoarele blestemate.” (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ …, p. 183)

Faptul că din mâinile lor de aur, din inimile lor calde şi din sufletele lor curate cămăşile româneşti, regal executate, vor duce arta naţională peste mări şi ţări le-a hrănit, le-a luminat şi le-a înălţat conştinţa lor morală, bucurându-le până la ceruri.

„Brodând ancestralele noastre motive noi am reîntâlnit gestul creativ al bunelor şi străbunelor noastre. Am fost bucuroase că vor pleca peste hotare cămăşile noastre româneşti impecabil executate de românce adevărate. Nu a fost o întâmplare că au ajuns în mâinile noastre.” (ibid., p. 186)

Lângă broderia frumoaselor cămăşi naţionale, fetele frumoase: Geta, Viorica, Bibi, Lica, Lenuţa, Nina, Iulia, Dori, Veronica, Aspazia, Frida, Maria I, Lucica, Gigi, Coculeana, Cocoloş, Madi, Aleutina, Beniamin, Sofica, Loliţa, Ileana A, studentă la Conservator, Dochiţa, Michi, Mimi-surori, Adela, Viruş, Olimpia medicinistă (la ea totul era ordonat şi perfect), Goti, Constanţa-vâlceanca (poseda un umor rafinat şi modele de altiţă din memorie) ş.a., mai ţeseu la fel de frumos povestiri din amintiri, piese de teatru, cântece, romanţe, recitări, umor, jocuri, poezii. (ibid., p. 147-197)

Poeziile genialului Radu Gyr puneau diadema de aur, peste acele recreaţii spirituale ale tinerelor frumoase, politic încarcerate: femei, mame, studente şi eleve.

Splendoarea feminină era întruchipată de corola bobocilor de tradafir a elevelor.

„Tinereţea şi frumuseţea remarcabilă a elevelor impresionau în mod deosebit. Ţi se strângea inima când le vedeai în plină formare, chinuite de foame, de frig şi toată mizeria în care le aruncase o justiţie criminală.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne… Ed. Axa Botoşani-2004, p. 166)

Inspiraţia harică se pogora peste dimensiunea mistico-ascetică a trăirii creştine.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Primăvara frumoasei elite troienită la Mislea” →

Elena ARMENESCU: Reflecţii asupra volumului „Noile năluciri ale abatelui Bernardo” (vol. al II-lea), de Adrian Botez[1]

Adrian Botez (AB) este unul dintre scriitorii cu înaltă conştiinţă civic-divină şi unicul care s-a îmbrăcat în rasa călugărilor franciscani, şi-a luat, vremelnic, pseudonimul Abatele Bernardo (AB, trăitor la finele veacului al XVI –lea şi începutul celui de-al XVII-lea) şi a purces, nu numai în multe, multe călătorii real/ imaginar /fantaste – ci a şi scris…

În ciuda mijloacelor de transport medievale (mersul apostolic, măgarul, corabia) călătoreşte în voie pe mai toate continentele, să vadă şi să scrie (despre ce a văzut, dar, mai cu seamă, ce a gândit în legătură cu ce a văzut şi auzit, ori poate doar i s-a părut…) – pentru noi, cei de acum şi pentru cei care vor urma.

Astfel, au ajuns şi sub ochii mei paginile volumului intitulat “NOILE NĂLUCIRI ALE ABATELUI BERNARDO” (vol. al II-lea). Aici, în acest volum, cuvintele uneori devin trâmbiţe, iar frazele-clopote de alarmă, trezitoare pentru omenirea “slăbănogită” – nu numai în credinţă, dar şi în disponibilitatea de a gândi.

Asemeni unui bun chirurg, care introduce adânc bisturiul în rana dureroasă, răsucindu-l, dacă este cazul, să cureţe, bine de tot, orice urmă de germen al răului, autorul A B, prin zicerile sale, ne poartă în trecut şi ne pune faţă în faţă cu fapte atât de reprobabile, condamnabile, ale unora care aparţin speciei umane, faţă de alţi semeni ai lor. Bine au formulat anticii, dintr-o tristă constatare, dictonul: Homo homini lupus…

Alteori, ne duce cu sine în ţinuturi paradisiace, ori ne face părtaşii/ martorii unor întâmplări fantastice, când cursul cuvintelor devine fie înaripat, sprinţar – fie lin-curgător, dedulcit la visare, ba chiar hâtru, ca de poveste, nemaivorbind de multitudinea şi abundenţa metaforelor, care transformă, ades, de-a dreptul – proza, în poezie…

Acest al doilea volum – “NOILE NĂLUCIRI ALE ABATELUI BERNARDO” – este structurat în douăsprezece capitol – de fapt, douăsprezece minunate eseuri (care, deşi au legătură unele cu altele, pot fi citite şi separat) – la care autorul a mai adăugat unul: “OCHIUL SFINXULUI (eseu despre romanul poliţist mondial)”. Scrierea fiecărui eseu este justificată sub pretextul citirii unor manuscrise ale “nobilului şi profund meditativului” abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcantara :” Întâmplări ciudate la răscrucea dintre lumi” şi “Jurnalul unui abate abătut de la viaţă (ne întrebăm, asemeni autorului: abătut – de cine sau de ce?) – şi reprezintă o trimitere fie la Rădăcinile reale ale lumii, fie spre unul din miturile urzitoare ale lumii, sau alte teme esenţiale.

Este neîndoios faptul că sunt mult mai mulţi oameni urmaşi ai lui Cain, decât cei ai lui Abel (reamintesc: Cain a fost primul ucigaş de pe faţa pămâtului, care a comis fratricid, omorându-şi fratele, pe Abel, din invidie).

Ei bine, nu este de mirare că AB şi-a ales ca prim eseu, prezentat în volum: “Abatele şi pictorul nefericirii lui Cain” – în care este vorba despre un copil (adoptat de mic de un cuplu sterp, de oameni bogaţi în averi material, adunate prin: lăcomie, tiranie şi necruţare asupra supuşilor) acum tânăr care-şi omoară părinţii adoptivi, care l-au umilit şi nu l-au iubit niciodată.

Împletirea tainelor şi simbolurilor – culorile florilor (aşezate de asasin în mâinile celor omorâţi) cu straneitatea şi fantastul, plus semnificaţia cifrei trei (trei lumânări în trei sfeşnice de argint) ne introduc, de la începutul volumului, în lumea încifrării/descifrării tainelor. Stilul captivant în care este scris, este unul original, al unui scriitor responsabil, care-şi cunoaşte misiunea: ”Am venit doar să te întreb. În numele lui Crist Mântuitorul de pe Cruce, Satană, răspunde!” (întrebarea este valabilă pentru fiecare păcătos…).

Sub pecetea Tainei Absolute a Confesiunii, care se desfăşoară în cămăruţa /confesional din palatul în care se petrecuse odioasa crimă, autorul şi, totodată, confesorul, face o analiză – fără judecare (“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” – cf. Matei, cap 7).

După stingerea spontană, miraculoasă a celor trei lumânări, când ei rămân în semiobscuritate, urmează o descriere tot cu trimiteri la ceea ce cunoastem din mistica creştină: Şarpele…: “CELE TREI FUMURI “se încolăceau, şerpuiau albicioase, prin văzduh, se împleteau pervers, între ele… acum, în văzduhul camerei-confesional parcă domnea, cu o anvergură cosmic, UN CUIB DE ŞERPI ALBI, indistincţi şi ilizibili, şopotitori şi ameninţători…imposibil de distins între ei…. Parcă am fi stat chiar în Miezul Beznei Infernului”.

Pentru abate, anii au trecut şi între timp a vizitat multe locuri: “Englitera, Spania, Şvedia, Grecia, Albania, Italia, Lumea Nouă a conquistadorillor” şi a tot soiul de aventurieri pidosnici, având, în adâncul lor, ireversibil, sămânţa Crimei, sămânţa lui Cain. “Am cunoscut, cu uimire şi groază, ţările Orientului păgân, fascinant, total amorul, Crima sadică, nedreptatea despotică….fiindu-le starea de normalitate… Persia, Turcia, Ţara Chitailor, Nipponia…”

Bătrân fiind, s-a aşezat sub umbra unui chiparos “cosmic de înalt şi infernal cernit” (se cunoaşte legenda chiparosului, devenit simbol al nemuririi, al longevităţii), gândindu-se la “câtă nefericire este în lumea asta, preaîndelung lăsată de Cristos–Dumnezeu să vieze, să se chinuie sub norii încruşiţi ai Demenţei… Boala secolului nostru: DEMENŢA”.

Temă majoră, dostoievskiană, “CRIMA ETERNULUI NOSTRU PĂRINTE CAIN…” îl determină pe autor să poposească şi să îndelung mediteze asupra ei – şi reuşeşte, cu prisosinţă – în contextul întâmplărilor de azi, când se săvârşesc crime peste tot pământul, având cauze multiple, printre care LĂCOMIA, SETEA DE ÎNAVUŢIRE cu orice preţ…

Pare cunoscut subiectul acesta, nelipsit de la ştirile zilnice, celebrul breking news…

Următorul eseu, asupra căruia vreau să mă opresc, este al doilea în volum, intitulat: RĂDĂCINILE REALE ALE LUMII. De ce l-am selectat? Răbdare! Vom afla îndată…

Autorul, cu înaltă măiestrie artistic-scriitoricească, folosind chiar metode homerice, pentru a evidenţia locuri sau eroi, pune alte personaje să vorbească, într-o perpetuă uimire şi mirare, privindu-le de jos în sus, fără saţiu, pe cele pe care le doreşte preamărite,

Ca purător al AND-ului celor care au vieţuit, luptat, închinat, iubit şi locuit pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri, de la FACEREA LUMII, A ÎNŢELES CĂ NU ESTE DESTUL SĂ VORBIM NOI despre: oameni, locuri şi fapte, despre binecuvântările şi harul acestor trăitori în Duh, ci este mai nimerit, ca fratele Ambrosio – eruditul ghid spiritual a lui Bernardo – de la Mânăstirea franciscană din Toledo, să povestească despre minunăţiile văzute şi auzite în Ţara lui Făt Frumos şi veşnicite de Bernardo, în scrierea sa: “Întâmplări caudate, la răscrucea dintre lumi”.

Totdeauna, tinerii, însetaţi de cunoaştere, caută şi găsesc prietenia unor astfel de oameni, cum era fratele Ambrosio, care “umblase mult, văzuse multe – şi bune, şi de tot rele”.

Într-o seară, când ei doi stăteau adânciţi, în tăcere, în faţa focului din cămin: “două singurătăţi de gânduri, întâlnite aproape întâmplător” fratele Ambrosio – privind fix la vâlvătaia focului – rupe tăcerea, şi începe prin a evoca credinţa sa din tinereţe, privind Italia, cu Cetatea sa de Miracol, Roma, capitala unui imperiu vestit, considerată Buricul Lumii – Romă care a excelat nu numai prin organizare administrativă şi legislativă, ci şi prin artă, celebrităţi, pesonalităţi ilustre, cu totul aparte faţă de celelalte, iluminatori ai Europei (după cum considera, cândva, înţeleptul “şi foc de deştept şi cititul” Ambrosio, care, acum, trecuse de 70 de ani).

Toate acestea le credea, până când a fost trimis de mai marele său, cu o misiune secretă, în Răsăritul Europei, la “păgâni”, unde a aflat că nu era aşa.

Urmează – cum aminteam mai sus – din dragostea aceea ancestrală a autorului, dragoste profundă, neţărmurită, pentru ţară şi neam – urmează cea mai frumoasă pledoarie închinată atât spiritualităţii strămoşeşti, manifestată din cele mai vechi timpuri în Ţara Munţilor Fermecaţi pe care băştinaşii îi numesc Carpaţi (de la tribul carpilor) cât şi acestor locuitori care “cred în Crist şi în toate cele cereşti, cum cred în Apă, Cer, Păduri şi Munţi, în toate cele ale NEMURIRII, ÎNVIERII…” deci, adaugă Ambrosio “VIZIUNEA NOASTRĂ ASUPRA ACESTOR OAMENI (mândri şi senini, sfinţi în Credinţa lor veche şi nestrămutată), VIZIUNEA ASUPRA STRĂVECHIMI ŞI ÎNĂLŢIMII SPIRITULUI LOR – TREBUIE SCHIMBATĂ – RADICAL”.

În continuare, sunt menţionate calităţile de excepţie ale vechilor conducători DACO-VALAHI, protejaţi de adevăraţul MAG: “EL MAGUL, ESTE PĂRINTELE NOSTRU, AL TUTUROR VOIEVOZILOR, MUCENICILOR ŞI MARTIRILOR PENTRU STRĂJUIREA NECURMATĂ A ACESTOR TĂRÂMURI SFINTE”.

Nimic nu este uitat! În primul rând, CREDINŢA monoteistă în ZEUL ZALMOXIS, în animalul sacru LUPUL FENRIR (“hieroglifa Supremă a lui ZALMOXIS”), alături de PAJURĂ, ca protectori divini, care reprezintă sursele puterii lor, credinţa în nemurire, după cum afirma Herodot, în urmă cu aproape două milenii şi jumătate în „ISTORII”: „Îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile”.

CUNOAŞTEREA – avansată, pentru vremurile acelea, privind ştiinţele: astronomice (vezi calendarul dacic!) şi cele ale vindecării în concept holistic: “Zamolxe, regele nostru, care este şi zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să încercăm a vindeca trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta, sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să îngrijească” (Platon, Dialogurile cu Charmides).

Ucenicii lui Zalmolxis învăţau de la acesta descântece, rostite incantatoriu – adică SUNETE- VIBRAŢIE, cu care bolnavul intra în rezonanţa vindecătoare – adevăr confirmat azi de fizica cuantică.

Cu rigoarea istoricului – folosindu-se şi de izvoarele scrierilor antice de necontestat (Herodot, Strabon, Platon, Iordanes) – autorul redă şi explică, pe înţelesul tuturor, măreţia şi strălucirea de care s-au bucurat TRACII, din a cărui ramură fac parte geto-dacii, şi, ulterior, întâmplările-taifun (năvălirile popoarelor migratoare, expansiunea islamului, Imperiul otoman, Imperiul Roşu ateu – comunismul), abătute asupra poporului nostrum, până s-a ajuns la starea de acum, când, în ciuda tuturor acestor încercări, CREDINŢA VIAZĂ ÎN POPOR.

Continue reading „Elena ARMENESCU: Reflecţii asupra volumului „Noile năluciri ale abatelui Bernardo” (vol. al II-lea), de Adrian Botez[1]” →

Ernesto CARDENAL: Psalm 1

Psalm 1

Ferice de cel ce nu se supune

lozincilor Partidului

și nici la mitinguri nu asistă;

la masă cu bandiți nu se-așază

și nici cu generali, prin consilii de război.

Ferice de cel ce fratele nu-și spionează

și nici nu-și denunță colegul de școală.

Ferice de cel ce deloc nu citește

reclama comercială

și radiourile nu le ascultă

și nici sloganurile lor nu le crede.

Va fi asemeni copacului crescut lângă-o fântână.

Ernesto Cardenal, Nicaragua 1925

Traducere: Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg
Din “Tiempo de amor”
Lirică modernă din Nicaragua, Editura POINT

***

SALMO 1//Bienaventurado el hombre que no sigue las/consignas del Partido/ni asiste a sus mítines/ni se sienta en la mesa con los gánsteres/ni con los Generales en el Consejo de Guerra/Bienaventurado el hombre que no espía a su hermano/ni delata a su compañero de colegio/Bienaventurado el hombre que no lee los anuncios/Comerciales/ni escucha sus radios/ni cree en sus slogans //
Será como un árbol plantado junto a una fuente.

Radu BOTIȘ: „Promovarea valorilor maramureşene prin revista Pro Unione”

Marți, 31 iulie la Baia Mare,de la ora 13, în Sala de conferințe, Fundaţia Culturală „Pro Unione” în colaborare cu Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” a organizat simpozionul cu tema „Promovarea valorilor maramureşene prin revista Pro Unione”( 20 de ani de la apariția primului număr).

Au luat cuvântul: dr. Ilie Gherheş, prof. Dan V. Achim, prof. Liviu Tătaru, dr.Felix Marian, Ioan Nădişan, etc.

Prin expoziția ,,Reviste Maramureșene ” s-a făcut un REMEMBER și a celorlalte reviste și publicații existente în arealul cultural maramureșan.

În poze, alături de Prof. Valeriu Dan Achim, redactor șef al revistei PRO UNIONE și lector univ.dr. Ilie Gherheș, președintele fundației PRO UNIONE.

——————————–

Radu BOTIȘ

UZPR

3 august, 2018

Vasilica GRIGORAȘ despre „…77… Noduri culturale și semne amicale”

Am primit în dar o carte cu dedicaţie şi autograf de la prof. dr. Dumitru V. Marin, intitulată „…77… NODURI CULTURALE ŞI SEMNE AMICALE”, Iaşi, Editura PIM, 2018. Cărţi închinate unor personalităţi din diverse domenii de activitate s-au mai scris, a devenit deja un exerciţiu firesc, dar să antrenezi personal un număr considerabil de viitori coautori ai unui asemenea volum, mai rar.

Titlul ne aduce aminte de volumul de versuri al lui Nichita Stănescu, „Noduri şi semne” şi de cartea Anastasiei Dumitru: „Bujor Nedelcovici – Conştiinţa de scriitor”. Deosebit de incitant, deloc explicit, că de…, „nodurile”, au şi ele misterul lor. Te fac destul de curios ca să zăboveşti pentru a „descâlci iţele” şi a vedea frumuseţea firului. Dezlegându-le poţi „pipăi” cu mintea şi sufletul fibra din care este alcătuită ţesătura (cartea), îi poţi identifica şi simţi fineţea, îi poţi verifica, pe cât posibil trănicia, vigoarea…, şi dacă mai adăugăm şi „semnele”, care presupun anumite înţelesuri încriptate, este nevoie să ne aplecăm cu dibăcie asupra conţinutului volumului.

Răsfoindu-l, am constatat că în peisajul cultural vasluian şi în tabloul literar al prof. dr. Dumitru V. Marin a apărut un volum inedit, cu o alcătuire ingeniosă, o radiografie din mai multe unghiuri a vieţii şi activităţii jurnalistului vasluian, completată cu alte 77 de radiografii individuale.

„Nodurile” (semnatarii) întăresc textura volumului, îi dau strălucire şi consistenţă, iar „semnele” sunt gânduri, trăiri, sentimente care ne fac să privim cu respect, bucurie şi admiraţie „adresantul”, prezentat ca fiind un om special. Şi, toate aşezate pe brocardul fin al aniversării omului de cultură Dumitru V. Marin, la împlinirea a 77 de primăveri, cel care se declară „aprilist”, născut pe data de 28 aprilie 1941.

Revenind la carte, aş putea spune că în paginile sale s-a cam spus şi scris totul despre sărbătorit. Asta însemnând că este destul de greu să mai scrii ceva original, după ce 77 de condeie şi-au spus punctul de vedere despre omul şi profesionistul Dumitru V. Marin. Totuşi, ceva mă intrigă, mă provoacă să mă erijez în purtătorul de cuvânt al colaboratorilor volumului şi să aduc, pe scurt, la cunoştinţa publicului cititor opiniile acestora cu privire la „pesonajul principal” al volumului, care are marele merit de a fi adunat între cele două coperte o sumă de oameni valoroşi, 77 de nume din domeniul literaturii, ştinţei, culturii şi spiritualităţii din ţară şi din străinătate, colaborând de bună voie la întocmirea unui volum colectiv.

Se spune că numărul, cantitatea nu înseamnă neaparat şi valoare, şi este foarte adevărat. Însă în cazul de faţă, întâlnim 77 de semne de preţuire, de amiciţie, de prietenie sau întâlniri de-o dată în viaţă, cu o ocazie specială ori întâmplătoare, care au lăsat amintiri pe pelicula inimii jurnalistului multimedia. Este lăudat, adulat, atribuindu-i-se calificative care mai de care mai elevate, însă prezentat şi „cu păcate şi virtuţi”, precum spune Mihai Apostu. Îl întâlnim pe D.V. Marin în multiple ipostaze, din copilărie până în prezent. Textele sunt decupaje din realitatea imediată, pe care sunt încrustate căutările, acţiunile, gesturile, reacţiile, implicările, mobilizările pentru a depăşi obstacole şi a intra pe nişe favorabile autodepăşirii personale şi profesionale în misiunea nobilă de promovare a culturii. Ne sunt prezentate momente de plonjare în adâncul valurilor vieţii profesorului, dar sunt selectate cu grijă fragmente din spuma strălucitoare a acestora şi redate spectaculos. Astfel, putem afirma că volumul omagial degajă o adevărată nobleţe, un neîntrecut flux de amabilităţi, desigur vedirice. Acest buchet de „semne”, arătă în toată splendoarea sa valoarea incontestabilă a profesorului şi jurnalistului, cap de afiş în viaţa culturală şi literară vasluiană.

Aşadar, cartea este o impresionantă apariţie editorială din mai multe motive: valoarea intrinsecă a conţinutului scriiturii, valoarea şi însemnătatea personalităţilor în varii domenii ale cunoaşterii umane şi, nu în ultimul rând, valoarea personalităţii destinatarului tuturor acestor misive, profesorul, jurnalistul, scriitorul, omul de cultură, Dumitru V. Marin. Pentru a susţine această ultimă afirmaţie aş aduce ca argumente câteva coordonate ale muncii şi activităţii domniei sale: este deschizător de drumuri în presa modernă (prima televiziune din ţară,1990, înfiinţarea postului de radio Unison, Vaslui,1993, Bârlad, 1994, apariţia ziarului Meridianul, 1996, revista internaţională Meridianul Cultural Românesc, 2015); interviuri cu 9 preşedinţi de stat, 14 prim-miniştri, zeci de miniştri, deputaţi, senatori, ambasadori; înterviuri cu înalţi ierarhi ai bisericii, PF Teoctist, PF Daniel, mitropoliţi, episcopi, transmisiuni în direct la radio-tv din 32 de ţări; vicepreşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi preşedinte Filiala Vaslui, 2005…

În sprijinul aceleiaşi idei, aş completa cu mărturiile făcute în carte de mai mulţi coautori. Scriitorul, criticul literar şi emiscologul Theodor Codreanu apreciază că Dumitru V. Marin este: „Una dintre cele mai pitoreşti personalităţi din Vasluiului ultimelor decenii”. În opinia Danielei Gîfu, jurnalistul vasluian este: „un desfrunzător de idei supralicitate… cu vorbă hotărâtă şi plină de sensuri ideatice, caută dreptate.” Vasile Ghica îl numeşte: „Un renascentist al zilelor noastre”, iar dr. Valeriu Lupu îl consideră „lord al slovei” şi, pentru toate acestea şi multe alte merite, Simion Bogdănescu îl recomandă ca fiind un „model cultural de urmat”; punct de vedere argumentat de Corina Matei Gherman „Dumitru V. Marin nu a irosit timpul, l-a folosit eficient, lăsând în urma sa o muncă de cercetare, de creaţie şi îndrumare. Dumitru V. Marin cred că trăieşte din izvorul obârşiilor, trăind copilăria, respectând tradiţiile şi vatra, iubind natura şi credinţa, studiind şi slujind limba, cultura şi istoria”, şi de afirmaţiile preşedintelui Emil Constantinescu: „a avut darul de a face.” şi a ajuns un organizator, activ şi integrat în comunitate…” Şi timpul a trecut, iar „Copilul de altă dată, înălţându-se după călăuza-ursitoare, a devenit profesorul dr., scriitorul şi monografistul, reporterul şi întreprinzătorul, editorialistul şi managerului tv, „cel mai mare jurnalist din toate timpurile”- cum lesne de constată, o personalitate rar întâlnită pe Valea Zeletinului.” (Tatiana Galan). Până a ajunge aici, uneori a avut curajul de a băga mâna în foc, cu riscul de a se frige, de a se apăra de sabie cu braţul gol; poate, a simţit asprimea flăcării şi iuţimea ţăişului, însă n-a renunţat, ci s-a călit.

Ordinarea alfabetică a semnatarilor este ceva obişnuit pentru astfel de scriituri, autorii incluşi se prezintă, se definesc, argumentează prezenţa lor în acest demers literar cu minunate merite şi realizări. Firesc, nu oricine putea fi subiect şi autor, totodată. Un lucru de apreciat este şi faptul că în carte sunt incluse şi dedicaţiile unor autori, scrise pe cărţile oferite lui D.V. Marin. Aş aminti pe: Nichita Stănescu, Horia Zilieru, Alexandru Balaci, Valentin Silvestru, Laurenţiu Fulga, Traian Nicola, Cezar Stegaru, Ioan Talpeş, Tudor Pamfile…; şi acestea sunt voci grăitoare cu privire la preocupările şi mediul cultural al filologului şi omului de presă vasluian. Aşadar, cartea este o seră în care au fost plantate seminţe roditoare, din care au răsărit plante viguroase, binefăcătoare culturii româneşti, sufletului şi minţii cititorului. Are gustul unei şampanii vechi, veritabile, din podgoriile Huşilor; o băutură spumantă, nici seacă, nici dulce, una adevărată, ademenitoare.

Din orice perspectivă am privi lucrurile, putem conchide că D.V. Marin reuşeşte să se individualizeze în peisajul cultural vasluian. Fără împlicarea serioasă a domniei sale, am fi vorbit de mult de o insolvenţă, un faliment al jurnalismului din zona Vasluiului. Nu este vorba de lipsa de valoare a scriitorilor, artiştilor plastici, oamenilor de cultură, în general. Vasluiul nu duce lipsă de aşa ceva, ci aceşti autori talentaţi nu ar fi fost popularizaţi şi cunoscuţi de populaţia judeţului, peste graniţele acestuia şi chiar ale ţării. La D.V Marin se împletesc într-un mod fericit cultura, inteligenţa şi spiritul practic, puterea de adaptare. Deşi de formaţie umanistă a dovedit un spirit întreprinzător nebănuit. Ştie să caute şi să descopere conjuncturi, să creeze şi să fructifice oportunităţi, să transforme banalul în senzaţional.

Orizontul personal al lui D.V. Marin este dominat de o nemaipomenită prezenţă de spirit şi de o rar întâlnită capacitate de comunicare. Volumul „…77 NODURI CULTURALE ŞI SEMNE AMICALE…” are un profund aspect reportericesc, ochii care îl privesc pe omul de cultură , prof. dr. Dumitru V. Marin, sunt experimentaţi, intuitivi, atenţi, anticipativi, surprind limpede derularea reacţiilor, întâmplărilor, evenimentelor unui proces care a evoluat continuu.

Dacă cineva mi-ar cere să fac o ierhie, în funcţie de cât de mult mi-au plăcut gândurile celor 77 de coautori ai volumului, cu toată sinceritatea aş începe cu cel al avocatului Daniel Cernat Marin, fiul mijlociu al profesorului. Mi s-a părut cel mai pitoresc şi dezarmant de sincer punct de vedere cu privire la publicarea unui asemenea volum din iniţativa sărbătoritului, nimeni altul decât tatăl său. Daniel scrie cu pana sufletului, înmuiată în cerneala limpede şi cristalină a minţii. În acest mod, încearcă să înţeleagă rostul demersului tatălui său de a edita o carte despre domnia sa. După multe frământări scrie: „Daaa…, m-a făcut să mă gândesc la ideea asta, ce idee- să-ţi scrie oamenii, ţie despre tine, în cartea ta… hmm, interesant! Mi se pare aproape o nebunie genială! Dacă vrei să n-ai prea multe opinii contra despre tine cere celorlaţi să-ţi scrie ţie despre tine… formidabil! Dacă n-aş şti că graniţa dintre genialitate şi nebunie e… invizibilă, aş avea curajul să spun că tata-i un geniu. Râd, mă rog, nu ştiu dacă aş vrea s-o spun în cartea lui, râd şi mai tare, am înnebunit şi eu. Ce-ar zce cititorul dacă ar citi că fiul spune despre taică-su că-i un geniu? Doi nebuni? Două genii? Unul chiar are statuie…” Minunată reflecţie! Fie şi numai pentru faptul că prof. dr. Dumitru V. Marin este tatăl unui astfel de copil (şi sunt convinsă că şi ceilalţi copii ai săi sunt astfel), merită apreciat şi respectat
Pentru a întregi tabloul conturat „eroului” aceste cărţi şi a oferi credibilitate şi temeinicie cărţii, citez trei puncte de vedere exprimate cu nobleţea şi autoritatea academicianului român, cea mai înaltă treaptă a intelectualităţii româneşti.

„D.V. Marin este un foarte bun profesor (atâţia o spun) de peste 40 de ani, este un lider de presă al ultimelor 2 decenii (şi a avut cu ce), este un iubitor al Bârladului, este un intreprinzător de succes, un personaj de excepţie în cadrul Curentului Cultural-Informaţional pe care-l susţine personal şi prin cărţile sale tipărite […] ne- întâlnit pe tărâmul cercetării, al afecţiunii pentru Bârlad, al activităţii literare, ca etnologi, el fiind menţionat în Dicţionarul etnologilor din toate timpurile şi iată, mi se pare că rămâne un exponent al presei mealeagurilor moldave cu mai multe menţiuni în Istoria presei româneşti”. (Acad. C.D. Zeletin)

„Dascăl, publicist, editor, om de comunicare prin radio şi televiziune, D.V. Marin este emblematic pentru ceea ce socotesc a fi elita neştiută a ţării, cea care modelează mentalul colectiv contemporan, motorul progresului local, adesea necunoscut. Numai că d-sa are şi contribuţii de valoare naţională şi este destul de apreciat” (Acad. Răzvan Theodorescu)

„După cele citite, pot afirma că este o personalitate marcantă a Culturii româneşti, un om de aleasă ţinută intelectuală, o figură reprezentativă a ziariştilor vasluieni şi români, un scriitor cunoscut şi apreciat pentru întreaga sa activitate.” (Acad. Constantin Toma)

După umila mea părere, cred că nu mai este nimic de adăugat, decât Admiraţie şi Felicitări!

——————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

2 august, 2018

Ioan POPOIU: Lecția lui Rimbaud (3)

Pentru a accede la viziune, Rimbaud, ca orice căutător de absolut, ştie că mai întâi trebuie să coboare la iad (descensus ad inferos). Poetul începe voluntar, deliberat, acest ,,experiment”, asumându-şi mari riscuri existenţiale. Produsul, literar, al acestei ,,descinderi” este ,,Un anotimp în infern” (Une Saison en Enfer), din care am citat deja (vezi Lecţia-1). Textul este precedat de o scurtă ,,introducere”: ,,Scumpe Satan, ţie, căruia îţi place la un scriitor absenţa facultăţilor descriptive sau instructive, îţi rup aceste câteva file din carnetul meu de damnat”! Să aruncăm o privire: ,,Piaza-rea a fost zeul meu. Am chemat urgiile…M-am lungit în noroi. Am jucat feste grozave nebuniei. M-am aflat în preajma morţii”. El descrie traseul său sfidător: ,,Hai! Drumul, povara, deşertul, urâtul şi mânia. Cui să mă ofer ? Cărui animal să mă închin ? Ce icoană să lovesc ? Ce inimi vei sfărâma ? În ce sânge să umblu” ? Aflăm şi alte detalii: ,,Pe drumuri, în nopţile de iarnă, fără adăpost, fără îmbrăcăminte, fără pâine, un glas îmi strânge inima: slăbiciune sau putere, priveşte, e puterea. Nu ştii unde mergi, nici pentru ce mergi, intră pretutindeni, răspunde la tot. Nu te vor ucide mai mult decât dacă ai fi un mort. Dimineaţa aveam privirea atât de sfârşită şi cumpătul atât de pierit, încât cei pe care i-am întâlnit nu m-au văzut”!

El continuă inspirat: ,,Prin oraşe, noroiul mi se părea deodată roşu şi negru, asemeni unei oglinzi când lampa umblă în camera vecină, ca o comoară într-o pădure. Vedeam o mare de flăcări şi fum în cer, iar la stânga şi la dreapta, toate bogăţiile vâlvoind ca un miliard de fulgere. Există, oare, alte vieţi ?! Văd că natura nu e decât un spectacol de bunătate! Adio himere, idealuri, erori! Cât despre fericirea întemeiată, domestică sau nu, nu, nu pot. Sunt prea risipit, prea firav. Eu, viaţa mea, nu are consistenţă, ea-şi ia zborul, pluteşte departe, deasupra lumii…Ah, copilăria, iarba, ploaia, lacul de pietre, clarul de lună, când clopotul bătea douăsprezece noaptea… Am toate talentele..Vreţi cântece negre? Dansuri de hurii ? Vreţi să dispar ? Să mă cufund în căutarea Inelului ?”

Alte fragmente au denumiri lipsite de orice echivoc, ,,Noapte de infern”, ,,Delire”, ,,Fecioara nebună”; iată alte pasaje relevante: ,,încercam să aflu pentru ce voia să evadeze din realitate. Nicicând un om n-avu asemenea dorinţă. Să aibă cumva taine spre a schimba viaţa ?! Erau zile în care toţi oamenii, frământându-se, i se păreau jucăriile unor delire groteşti, râdea înspăimântător, îndelung, de această orbire a lor”. Din cuprinsul acestor ,,Delire”, face parte şi ,,Alchimia verbului”, iată: ,,Visam cruciade, călătorii de descoperiri despre care nu se mai au veşti, republici fără istorii, războaie religioase înăbuşite, revoluţii de moravuri, strămutări de seminţii şi de continente, credeam în toate farmecele. Inventam culoarea vocalelor: A negru, E alb, I roşu, O albastru, U verde! Urmăream forma şi mişcarea fiecărei consoane, crezând că inventez uşor un verb poetic. Scriam tăceri, nopţi, notam inexprimabilul, fixam vertigii”.

——————————-

Ioan POPOIU

2 august, 2018

Ioan POPOIU: Lecția lui Rimbaud (2)

Înainte de a desprinde alte file din carnetul de damnat al poetului, credem că este necesar să redăm scrisoarea lui Rimbaud către Paul Demeny, din 15 mai 1871, pe când poetul avea doar 17 ani: ,,(…) Primul studiu al celui ce vrea să fie poet este cunoaşterea de sine, integrală, el îşi caută sufletul, îl iscodeşte, îl încearcă, îl învaţă. Din clipa în care şi-l află, el trebuie să-l cultive! Pare simplu, atâţia egoişti se proclamă autori! Dar nu este vorba decât să-ţi faci sufletul monstruos (dincolo de bine şi de rău-n.n.), ca acei comprachicos, la urma urmei!

Zic că trebuie să fii vizionar, să devii vizionar. Poetul devine vizionar printr-o îndelungată, imensă şi lucidă dereglare a tuturor simţurilor. Toate formele de dragoste, de suferinţă, de nebunie; el caută în el însuşi, consumă într-nsul toate otrăvurile, pentru a nu rămâne decât cu chintesenţele. Inefabilă tortură pentru care are nevoie de toată credinţa, de toată forţa supraomenească, prin care devine între toţi marele bolnav, marele criminal, marele blestemat şi Savantul suprem! Căci atinge necunoscutul! Pentru că şi-a cultivat sufletul, şi aşa mai bogat ca nici unul. El atinge necunoscutul, şi când, înnebunit, va sfârşi prin a pierde puterea de înţelegere a propriilor viziuni, le va fi văzut! Să moară, asta e, în saltul lui printre lucrurile nemaiauzite şi de nedescris! Vor veni la rând alţi căutători îngrozitori, ei vor începe cu orizonturile la care celălalt s-a prăbuşit (…).

Poetul este cel care fură focul din cer!

El poartă răspunderea omenirii, ba chiar a animalelor, el va trebui să-şi facă simţite, palpate, ascultate invenţiile (poetice). Dacă acel ceva cu care se întoarce de acolo are formă, el îi dă formă, dacă este inform, îl redă inform. A găsi o limbă; dealtfel, orice cuvânt find idee, va veni şi vremea unui limbaj universal. Această limbă va fi limba sufletului pentru suflet, rezumând totul, miresme, sunete, culori, gândire captând gândirea şi trăgând de ea. Poetul ar defini cantitatea de necunoscut, ce se trezeşte în vremea sa, în sufletul universal. El ar da astfel mai mult decât formula gândirii sale, enormitate devenită normă absorbită de toţi, el ar fi într-adevăr un multiplicator de Progres! Poezia nu va mai ritma acţiunea, ea o va devansa! Alături poet, femeia-poetă va afla ceva din acel necunoscut. Ea va afla lucruri stranii, insondabile, dezagreabile, fermecătoare, pe care noi le vom prelua, le vom înţelege.

Până atunci, să cerem poetului să aducă ceva nou, idei, forme, înţelesuri, viziuni”.

——————————-

Ioan POPOIU

1 august, 2018