Sunt multe modalități în care îți dorești fericirea, în care ți-o înfăptuiești sau o aștepți, sau o regreți…

Când fericirea este limitată la lumea văzută, suntem deseori împiedicați să o realizăm. În acest caz, fericirea noastră depinde și de dorințele celorlalți. Nu putem să o realizăm complet singuri. De cele mai multe ori, fericirea, este diferit înțeleasă de doi oameni care își desfășoară activitatea în comun. Fiecare va dori să-l împiedice pe celălalt să și-o realizeze. Din păcate, e nevoie și de ceilalți pentru a se realiza fericirea. Când suntem ancorați doar în lumea văzută, omul, devenind dependent de societatea în care trăiește, dacă este rupt de ea și nu mai are nicio legătură cu oamenii, și dacă vederile lui sunt numai cele ale lumii fizice, se poate rătăci în singurătate pierzându-se pe sine până într-atât încât își pierde și ecoul. Unii oameni consideră că nu există fericire fără nefericire. Ceva se câștigă pierzând altceva. Omul pragmatic, egoist și avar, va regreta orice pierdere și va diminua fericirea, nu o va gusta pe deplin. Nu conștientizează că acel ceva pe care l-a pierdut a fost doar balastul care l-a ținut legat de pământ, fără să-i permită evadarea spre înalt. Îl percepe ca pe o pierdere și atât.

Singurătatea este de două feluri: „Singurătatea maladivă” Specifică omului ateu, singurătatea tristă a bătrânilor ce sunt puțin credincioși, singurătatea celor ce trăiesc într-o lume virtuală, a oamenilor bogați în patimi care nu vor să comunice cu cei din preajma lor, a incapabililor de a-și transmite sentimentele, a introvertiților. Isaac Newton a spus: „Oamenii sunt singuri deoarece construiesc ziduri în loc de poduri”. Cel de al doilea fel de singurătate este „Singurătatea ziditoare” Singurătatea care te ajută să urci scara duhovniciei. Singurătatea rugăciunii a glăsuirii cu Dumnezeu. Singurătate în rugăciune… în realitate nu ești singur, ești alături de Creator!

Părintele Cleopa spunea că: „este cu neputinţă ca omul să lucreze la desăvârşirea lui dacă nu iubește însingurarea”

În singurătatea ziditoare îți poți găsi fericirea adevărată.

Sfântul Părinte Nectarie afirma că: „Ridicarea turnului fericirii în afara inimii noastre seamănă cu zidirea unei clădiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curând o astfel de construcţie se va prăbuşi la pământ”

În Grecia antică religia era fără texte sacre, fără dogme, fiecare cetățean, loial statului, ar fi putut să ajungă preot, întâmplător, prin tragere la sorți sau prin alegere, deoarece nu li se cerea o pregătire specială teologică. În clasa sacerdotală nu exista ierarhie și nu domina statul, ci invers, statul controla clerul. În Grecia antică statul și biserica erau una. Aristotel, unul din cei mai importanți filosofi din acea perioadă, a susținut că: „Fericirea este sensul si scopul vietii, traiectoria si finalul existentei umane”

Tot în antichitate, filosoful Aristip din Cirene, a întemeiat Hedonismul afirmând că binele suprem, precursorul fericirii, este satisfacerea plăcerilor, punându-le mai presus pe cele senzuale. «„Scopul” constă în plăcerea particulară iar „Fericirea” rezidă în suma tuturor plăcerilor particulare»

Hedonismul a fost dezvoltat pe baze raționaliste, în Grecia, de către Epicur, apoi de către Iluminiști, prin secolul 18, cu accente antireligioase.

Iluminismul „Epoca Rațiunii” a înlăturat dogmele religioase a dezvoltat o gândire atee. Iluminismul nu a împăcat rațiunea cu ideea de istorie. A renegat conștiința de sine a trecutului, a efasat simțul pentru istorie pe motivul: „conceptul rațional nu are istorie.” Iisus, religia creștină, fiind istorie, au fost abandonate.

Voltaire, sufletul iluminismului francez și conducătorul mișcărilor spirituale ale epocii, s-a manifestat ca un dușman neînduplecat al Bisericii și al clericalismului. A îmbrățișat empirismul și scepticismul. Elemente ce nu pot genera fericirea autentică.

Immanuel Kant, unul din cei mai mari gânditori ai iluminismului, a crezut că religia nu ar putea ţine de raţiune, de dovezi sau argumente, sau chiar de cunoaştere, ci doar de sentiment, motivaţie şi atitudine. Kant afirma că: „ Fericirea e un ideal al imaginației, iar nu al rațiunii” Obiectul uimirii și al admirației lui Kant a fost Universul fizic, restul clasându-l în subiectivitate.

Kant susținea că toată cunoașterea este subiectivă ceea ce ne reduce la un sistem de oglinzi, la o reflectare a adevărul, dându-ne o imagine subiectivă a realității!

Oglinzile nu ne dau adevăruri obiective, sunt o reflectare a lor, ne prezintă o imagine subiectivă.
Iluminismul, filosofia ateistă, nu pune în valoare morala și virtuțile Creștine, nu apreciază Smerenia și iubirea de Dumnezeu.

Prin smerenie găsim odihnă pentru sufletele noastre. Fericirea nu este zbuciumul ci odihna sufletului. „Luaţi jugul Meu asupra voastră; şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre!” (Matei 11, 29)

Și Smerenia, mama virtuților, face parte din drumul spre Fericire.

Sfântul Augustin a spus: „Fericirea e să știi să îți dorești ceea ce ai deja”

Marguerite Blessington afirma: „fericirea nu constă în a avea mult, ci în a fi mulțumit cu puțin”

Adevărata fericire crește și rodește din și în iubire! Nu e vorba de έρως (eros) cum se amăgea Aristip, ci de αγάπη (agape) Agape are valoare de dragoste universală, se manifestă față de Dumnezeu, de semenii noștrii dar și de dușmani, dar totodată se manifestă și în iubirea lui Dumnezeu pentru noi, pentru a ne mântui. Numai cu fapta iubirii şi cu adevărul ne putem apropia de Împărăţia Lui Dumnezeu, finalitate a fericirii supreme și adevărate. „Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.” (1Ioan 3, 18)

Iisus a sintetizat toată Legea în cele două porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37 – 39)

Creștinul trăiește fizic în lumea văzută dar nu ignoră lumea nevăzută.

Un creștin nu mărturisește fericirea pentru că posedă anumite lucruri, o face doar în virtutea faptului că este iubit și iubește.

Fericirea este o stare interioară independentă de starea socială sau materială.

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, în prima Epistolă (4:16), a spus: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”

Omul fiind după chipul și asemănarea Creatorului are imprimat în el chipul lui Dumnezeu, dar după ce s-a consumat păcatul inițial, a devenit pradă ușoară tuturor păcatelor domolind iubirea. Ca să evidențieze asemănarea cu Tatăl trebuie să se străduiască să fie și el iubire asemenea lui Dumnezeu. Acesta este scopul vieții, omul să ajungă la iubire, astfel va atinge fericirea reală. Omul dacă nu va urma calea firească va îmbrățișa nefericirea.

Creștinul este altruist, se folosește de lucruri și iubește oamenii, pe când egoistul se folosește de oameni și iubește lucrurile.

Unirea cu Iisus îi oferă omului o neîncetată stare reală de bine. Urmându-l pe Mântuitor presupune recunoașterea, însușirea și practicarea iubirii. Iubirea nu rostită ci făptuită împreună cu adevărul, calea unică spre fericirea deplină, spre viața veșnică!

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

——————————–

Teodor MEȘINĂ

31 iulie, 2018

Titlul revistei e foarte sugestiv. Exprimă dorința de cuprins cu tematici religioase. „Dumnezeu-Fiul și Iubire universală”. Logosul (în greacă: λόγος din λέγω = eu spun) este esența Divinității.

În filosofia antică, „Logosul” era un termen care denumea „Rațiunea cosmică”

Aristotel a folosit termenul pentru a defini discursul rațional.

Sufismul, un curent, o dimensiunea interioară, mistică a Islamului, folosea termenul de „Logos” pentru a desemna antiteza dintre non-creat și creat, între Divinitate și Om.

„Logosul”, în accepțiunea ortodoxiei, are o încărcătură teologică de o mare forță. Iisus-Cuvântul, ziditor și după întrupare: mântuitor!

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Acesta era întru început la Dumnezeu.” (Ioan 1: 1-3)

Dumnezeu-Tatăl împreună cu Iisus Hristos, Logosul și cu Sfântul Duh, întregind Sfânta Treime, au zidit întreaga Lume și pe Om, coroană și sacerdot al creației.

Dumnezeu-Tatăl ne-a arătat multă iubire, pe însuși Fiul Său L-a trimis în Lume ca om și L-a dat morții pentru mântuirea noastră. „Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Cuvântul s-a întrupat venind întru ale Sale, în lumea Sa, care din păcate, era în păcat. Nu a fost bine primit de ai Săi. Celor ce cred în El le-a dat forța să devină fii ai lui Dumnezeu. Iisus a pătimit pentru noi. Sf. Grigorie de Nissa a spus: „După ce moartea intrase în lume prin neascultarea unui om, a fost izgonită prin ascultarea altui Om. Iată pentru ce S-a făcut ascultător până la moarte: ca să vindece prin ascultare păcatul neascultării şi să nimicească prin învierea Sa moartea, care intrase în lume prin neascultare”

„Vrăjmaşi fiind — a spus Sfântul Apostol Pavel — ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10 şi II Cor. 5, 18). Dar din păcate… omul a continuat să păcătuiască.

Dumnezeu, întruchiparea Iubirii, nu ne-a lăsat pradă decăderii, prin Pronie dorește să ne ridice la puritatea de început.

Al doilea termen al numelui revistei: „Agape” este al patrulea cuvânt din cele care desemnează, în limba greacă, „iubirea”: έρως (eros), φιλία (philia), στοργή (storge) şi αγάπη (agape).

Total diferit de „patimă” de „spontaneitatea duioasă” şi de „ataşamentul firesc”, agape, este un „sentiment care se conturează cu ajutorul raţiunii”.

Sfânta scriptură, dă cuvântului „agape”, prin profunzimea viaţii spirituale, valoare de dragoste universală. Dragoste manifestată faţă de Dumnezeu, faţă de semeni dar şi faţă de dușmani. „Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?” (Matei 5, 46)
„Agape” se manifestă şi în iubirea Lui Dumnezeu pentru om. „În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi. Iar cine are bogăţia lumii acesteia şi se uită la fratele său care este în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu?” (1Ioan 3, 16 – 17)

Numai cu fapta iubirii şi cu adevărul ne putem apropia de Împărăţia Lui Dumnezeu.

„Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.” (1Ioan 3, 18)

„Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte, este născut din Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte, nu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 4, 7—8).

 

Deosebit respect pentru fondatorii și truditorii revistei „Logos & Agape”

 

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

——————————–

Teodor MEȘINĂ

30 iulie, 2018