Rexlibris Media Group: Poetul –actor, Adrian Munteanu, prezent la ,,Romanian Cultural Festival”din Maryhill SUA

Un poet român la Romanian Cultural Festival de la Muzeul de Artă Maryhill, Washington, SUA, muzeu legat de prezenta și donația reginei Maria.

În nord-vestul Statelor Unite, unde râul Columbia desparte statul Oregon de statul Washington, se află Muzeul de Artă Maryhill care este împlinirea visului a patru prieteni. A unui întreprinzător american, a unei dansatoare care a impresionat America și Europa, a reginei Maria a României și a unei pasionate colecționare, Alma de Bretteville Spreckeles.

În acest cadru, românii-americani din Seattle, Portland și împrejurimi au alcătuit un festival al tradițiilor românești cu participarea unor formații și a unor interpreți locali remarcabili pentru străduința și disponibilitatea de a păstra și evoca ceea ce românii au mai de preț în cultura lor, ca emblemă a identității naționale. Printre invitați s-a facut notabilă și prezența talentatului actor-poet trăitor la Brașov, Adrian Munteanu, aflat într-un turneu în Statele Unite ale Americii și Canada unde performează într-un spectacol (recital) excepțional de poezie românească.

Iată ce ne relatează acesta: „Am fost onorat să aduc la acest festival, în spațiul acestui muzeu unic și valoros, poezia românească, emoția și trăirile noastre specifice, particularitătile cuvântului românesc ziditor… Prezentă în 1926 la inaugurarea muzeului, regina Maria a donat obiecte și mobilier în valoare de 1 milion și jumătate de dolari.  Alături de un public format din români și americani, a fost prezent consulul general al României la Los Angeles, domnul Cosmin Dumitrescu.


Aici, la Maryhill, românii sunt apreciați ca niște adevărați ctitori și înfăptuitori ai unui moment politic cu largi ecouri peste ocean, acela al reîntregirii naționale. Aceasta după ce, secole după secole, țara a fost supusă și împărțită între mari imperii. În timpul primului război mondial și apoi la actul reîntregirii, regina Maria s-a dăruit cu toată ființa împlinirii naționale, alături de întreaga generație românească…”

George ANCA: Miron Pompiliu – Excerpte virtuale

Miron Pompiliu  – “bunul Mirune” (Mihai Eminescu)   “fire blajina si talent minunat” (Junimea) – “cu glas taraganat si  impleticit, cu un puternic accent ardelenesc, subliniat de gesturi largi de maini ce voiau sa imbratiseze sau sa binecuvanteze” (Eugen Lovinescu) – “Explica asa de frumos” (Maria Bănulescu).

 

“Pă vremuri or venit dinspre apus, adică dinspre Oradea Mare, căpcăunii. Oamenii aiştea erau ca sălbaticii; că mâncau carnea crudă şi mâncau până şi oamenii pă care-i aflau în drum, mai cu samă pe pruncii lor.  Dă acie oamenii dă pă câmpie or fugit din calea lor pă munţi. După ce-or plecat, oamenii or venit la locurile lor. Mai târziu, zâceau bătrânii, o venit alt popor ce i-o zâs „tătari” şi iar or fugit acei oameni din calea tătarilor prin păduri adânci.  În locul „Tătăroaia”, care-i cel mai înalt loc de fâneţe al satului Brădet, s-o aşezat o tătăroaică cu doi feciori într-o peşteră dă pă lângă vârvu acelui loc. Dă aici să vede tătă Ţara Beiuşului”, notează Miron Pompiliu, în cartea Antologie de cultură populară bihoreană – Legende, potrivit bihorinimagini.ro

 

Atras de viata culturala si literara, a fost membru al Soc. de lectura din scolile prin care a trecut si al Soc. „Orientul” din Bucuresti. A devenit unul din cei mai statornici si mai activi junimisti, prezent la sedintele saptaminale, la „prelectiunile populare” si in paginile Convorbirilor literare. O prietenie trainica l-a legat de Eminescu, S. Bodnarescu, I. Creanga si alti junimisti.

În 1870, în timpul pregătirii Congresului de la Putna, poetul ajunge în Moldova şi-i cere găzduire lui Miron Pompiliu, secretarul lui Ştefan Micle. Cu această ocazie, profesorul i-l prezentă Veronicăi.

Eminescu îi scrie lui Pompiliu: „ Am decis sa ma intorc in tara peste citava vreme si sa m-arunc iarasi in valurile vietii practice. Mi-e indiferent cum – eu si asa nu pot fi fericit in lume; dar muncind nu-mi vor lipsi trebuintele de toate zilele, precum imi lipsesc adeseori azi. Imi venise intr-un rind ideea, adica-n anul trecut, ca sa cer un ajutor de la „Junimea”, dar am fost in Iasi si m-am convins in persoana cum ca Societatea nu are mijloace, iar din sacrificii personale in sensul strict al cuvintului nu mi-a trecut nici prin minte v-odata ca sa traiesc. Am deci o ruga catre tine. Stiu ca -suparatoare, si numai eu stiu cit m-a costat pina m-am decis a lua condeiul ca sa-ti scriu. Cauta-mi o ocupatie in Iasi – ea poate fi foarte modesta si neinsemnata, caci nu sunt pretentios si stiu a trai cu putin. De vei gasi ceva, scrie-mi, dar nu spune nimanui. Daca s-ar  putea sa traiesc la Iasi, sa lucrez fara sa stie nime, mi-ar parea si mai bine. De nu vei gasi o ocupatiune pentru mine, fa-te ca si cum n-ai fi primit scrisoarea mea, scrie-mi de altele si eu voi tacea. Ma vei intreba poate ca de ce nu m-am adresat catre persoane mai influente, sa imi calc mai mult pe inima pentru a ma adresa la ei. Ei nu cunosc aceste stari sufletesti, la ce sa te expui la oameni, cari prin vorba lor cred ca-ti fac o onoare daca ti-o adreseaza! Voi sa reintru in nimicnicia din care am iesit.” (vara anului 1874)

 

În toamna anului 1874 Miron Pompiliu împarte aceași odaie cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici, la Școala Normală Trei Ierarhi, condusă la acea vreme de Samson Bodnărescu și împreună cu cei trei prieteni frecventează saloanele Veronicăi Micle și Matildei Cugler.

1882-01-06… Pe langa vizita domnului Caragiale mai aparuse si domnul Miron Pompiliu care o vizitau pe Veronica.

Dacă ne întoarcem în timp, la Iași, în 5 iunie 1883, după lansarea cu un asemenea răsunet a poeziei Doina Eminescu petrece zile senine, de mulțumire sufletească, împreună cu vechii prieteni, Ion Creangă, Miron Pompiliu i alții.

1884-04-07 Eminescu vine la Iasi pentru a se reface . Terminase tratamentul medical la Ober -Dobling, si dupa o scurta sedere in Bucuresti, dorise sa se intoarca acasa, in orasul dragilor amintiri. Veronica il va astepta la gara. Va sta in gazda la Miron Pompiliu.

1884-12-20  Este internat la Spitalul Sf. Spiridon, de catre Miron Pompiliu.

1886-05-14  Speriat, Miron Pompiliu il informeaza pe Titu Maiorescu despre aceste purtari ale poetului (i se facea rau pe strada, isi pierdea cumpatul, isi spunea cu glas tare gandurile).

1886-09-01 Veronica va pleca la Bucuresti pentru a o ingriji pe Valeria, studenta la Conservator. (…)  Despartirea de Iasi era foarte grea insa isi alina dorul scriindu-le cunoscutilor de acasa : A.C.Cuza, Elizei Conta dar si lui Miron Pompiliu.

Eminescu a fost un membru marcant al Societăţii Carpaţii, a cărei ţintă a fost unirea Transilvaniei cu România. De aceea, va şi brutal desfiinţată în ziua de 28 iunie 1883, când a fost sechestrat şi poetul în „cămeşoiul de forţă” şi dus la sanatoriul lui Şuţu, boala, în starea ei malignă, fiind una iatrogenică, adică dobândită în casa de nebuni. Interesant că eminescologii au ştiu până acum că Societatea Carpaţii şi-a încetat activitatea în 1883. Dovezi proaspete (scoase la iveală de Bogdan C. Dogaru) arată că a fost reînfiinţată în 1884, cu filiale în mai multe oraşe din ţară, inclusiv una puternică, la Iaşi, unde se găsea şi Eminescu. N-ar fi exclus să aflăm că poetul a participat la unele acţiuni chiar în perioada aşa-numitei „morţi civile”, de vreme ce prieteni apropiaţi ca Miron Pompiliu sau Daniel Ilarie Mânăstireanu redevin membri activi.

 

Henrietta este cea care l-a convins pe doctorul pensionar să aibă grijă de fratele său. Când ea însăţi îl va prelua în grijă proprie pe Miron Pompiliu (probabil, acest „P.” de mai sus), motivând că are experienţa cu fratele său, doctorul Isac se va revolta, va refuza categoric s-o mai secondeze (dar în cele din urmă va veni şi pe lângă acesta).

…

În aceeaşi scrisoare a domnişoarei i se arată, probabil, Henriettei că se are în vedere o tratare a lui Eminescu în străinătate, acolo unde el a mai fost (vezi şi mai jos). În acelaşi timp, Henrietta primeşte o scrisoare şi de la Miron Pompiliu.

…

Întors de la Odesa, poetul îți reia viața la Iași, mutându-se dintr-o locuință în alta, ca subbibliotecar „liberează cărți fără să le noteze în registru, cheltuiește toate depozitele de bani ce i se lasă pentru cărți” (Miron Pompiliu)

…

 Acest zguduitor roman epistolar al Henriettei  a făcut dâră adâncă în conştiinţa publică,  prin el s-a instituit definitiv imaginea lui Eminescu bolnav de sifilis, a Veronicăi Micle drept cauză a sifilisului (şi transmiţându-l mai departe, lui Miron Pompiliu, care-i era, cum crede Henrietta, un fel de amant alternativ), a Corneliei Emilian  ca „mamă a răniţilor” care şi-a sacrificat timpul şi energia pentru a da ajutor. (Nae Georgescu)

Eminescu face cunoştinţă cu Veronica Micle la Viena, în anul 1872 • întors la Iaşi în 1874, poetul însoţit de Slavici, Miron Pompiliu şi Samson Bodnărescu frecventează salonul literar al familiei Micle …

 

Poetul frecventa într-adevăr “salonul” dnei Micle, dealtfel împreună cu Miron Pompiliu, Samson Bodnărescu, Slavici şi alţii, şi în afară de o îngrijire de exterior, excesivă pentru el, nimic nu trăda o turburare sufletească deosebită.

Bănuim că una a rămas la dosarul de înscriere la universitatea din Viena, a doua i-a fost făcuta cadou lui Miron Pompiliu, de la care a fost pur şi simplu furată de Veronica Micle. Pe versoul uneia dintre fotografii, sta scris: ,,Fotografie dată de Eminescu lui Nicolae Oncu pe timpul când erau universitari la Viena.”

 

Miron Pompiliu, secretarul Universităţii, îl ţinea la curent cu Veronica, fiind şi confidentul ei. De multe ori în vizită venea cu el şi Mihai Eminescu, care o admira pe frumoasa soţie, discutau, schimbau păreri despre poezii, şi, când avea ocazia de a rămâne singur cu ea, îi fura şi câte un sărut.

Înainte de a se întâlni cu ea, Eminescu o văzuse de două ori, o dată când făcuse o vizită rectorului cu Miron Pompiliu şi a doua oară la Putna, când venise cu rădvanul împreună cu Micle şi cu toată protipendada Iaşului la marea sărbătoare.

Gândul îi fugi aiurea la Iaşi şi la Putna; anul trecut fusese la Putna la serbarea lui Ştefan cel Sfânt, înainte de asta dăduse pe la prietenul lui, Miron Pompiliu, pe la Iaşi şi plecaseră amândoi pe la rectorul Micle.

Ideea este reluată în 1869, când îi cade în mână portretul poetului cu imaginea lui luciferică, dăruită de Miron Pompiliu, care-i frecventa casa săptămânal ca secretar al recorului Ştefan Micle.

Eminescu în socieatea Junimii citea poeziile lui şi îşi petrecea timpul în discuţii literare cu Bodnărescu, Slavici, Miron Pompiliu şi ceilalţi membri ai societăţii literare. Dar frecventa şi salonul literar al poeteselor care nu avuseseră loc la Junimea, Poni şi Veronica Micle.

 

Cunostea pe Negruzzi, pe Maiorescu, pe Pogor si pe altii mai batrani, iar din cei tineri pe Samson Bodnarescu, Miron Pompiliu, A. D. Xenopol, si dupa toate semnele, venind la Iasi, tragea la Miron Pompiliu (prieten mai vechi din Bucuresti) sau la Samson Bodnarescu. …

Serile le petreceam adeseori cu Miron Pompiliu si cu Samson Bodnarescu facand lectura ori discutiuni literare la doamna Burla, azi doamna Poni, cateodata, de tot rar, la doamna Micle, pe care Eminescu o stia inca din timpul petrecut la Viena.

Bănuim că una a rămas la dosarul de înscriere la universitatea din Viena, a doua i-a fost făcuta cadou lui Miron Pompiliu, alta lui Slavici şi o a treia ,,uneo femei frumoase” (n.n. bănuim Veronicăi Micle)

Se mai afla acolo şi profesorul Miron Pompiliu, angajat secretar la Universitate, iar prin octombrie a sosit şi Ion Slavici căruia poetul îi cedase postul de gazetar la “Curierul”.

Tot la Bodnarescu stateau Miron Pompiliu si Eminescu, care se intorsese mai de mult din Germania. Luam din cand in cand ceaiul la Matilda Cugler, atunci inca sotia bunului nostru prieten Burla.

 

Pe strada Nicolae Gane nr. 14-16 a existat una dintre casele în care au locuit soții Ștefan și Veronica Micle. Încă din primăvara lui 1873, aici au loc reuniuni literare la care participă Samson Bodnărescu, Miron Pompiliu…

 

Dreptul de a schimba și a înlătura unele versuri se socotește stabilit și de alți culegători, care nu și-au atras critici severe, cum e Miron Pompiliu, S.Fl.Marian, T. Burada ș.a.

 

La cea icoană sfântă,
Ţin minte, maică-mea
Spre-adâncă-nchinăciune
De mână mă ducea.

 

Al doilea mare critic literar al literaturii noastre, E.L. s-a născut la Fălticeni, ca fiu al unui profesor (ce şi-a schimbat numele din Teodorescu în Lovinescu); a făcut şcoala primară şi gimnaziul la Fălticeni, „Liceul internat” din Iaşi (profesori: A. Densisianu, S. Mehedinţi, Miron Pompiliu).

Vasile FILIP: Pilule pentru sănătatea minţii

– citiţi cu atenţie cartea –

Scriitoarea Vavila Popovici – poet şi prozator de elegantă substanţă deopotrivă – se exprimă la fel de convingător în ambele registre: liric şi narativ. Dar nu separat – lirismul doar în poezie; naraţiunea numai în proză. Ele se intersectează, uneori până la contopire, oferind cititorului o literatură consistentă şi atractivă. Totul se explică în cel puţin două componente mai importante. Prima este harul, moştenit, cultivat şi cizelat printr-o amplă şi bogată experienţă de viaţă; a doua este dată de acumulările şi asimilările unui om profund interesat şi implicat în rosturile omului pe pământ şi în ceea ce acesta lasă în urmele sale: avutul spiritual.

De aici pornind, nu e nici o mirare că Vavila Popovici şi-a lărgit considerabil orizontul de cunoaştere. Mai mult, ea lasă semnele trecerii prin acest mirabil spaţiu, care conferă creatorului nu doar un spor în dorinţa îmbogăţirii propriilor informaţii, dar şi putinţa de a contribui la diversificarea acestora. Cum era, deci, firesc, atracţia exercitată asupra ei de Filosofie, care este în egală măsură ştiinţă şi artă, nu s-a insinuat, ci i-a deschis larg porţile, nu în sensul integrării în domeniu, dar în acela al descoperirii potecilor de taină prin care ea să-şi poată edifica opera într-o structură perenă.

Modul ei de exprimare nu se rezumă numai la comentarea unor scrieri sau pasaje ale filosofilor de rang înalt. Ea reuşeşte, prin comentarii notabile în mod deosebit, să le integreze propriilor opere şi să ofere cititorilor texte compacte, unitare, pline de conţinut  şi plăcute lecturii.

O primă tentativă de integrare a gândirii de factură filosofică în fluxul literaturii s-a produs prin anul 1998, când autoarea a publicat volumul „Binele şi răul”. O contrapunere ce se regăseşte şi în multe din următoarele ei cărţi, fiind vorba, de fapt şi de drept, de cele două coordonate esenţiale între care ne petrecem existenţa. Citez doar câteva titluri: „Gânduri”, „Preaplinul tăcerilor”, „Fulguraţii”, „Popasurile vieţii”, precum şi cele opt (până în prezent) volume de „Articole, eseuri”.

Cartea pe care o am în mod deosebit în vedere acum – „Cugetări (Reflections)”, 2018 – este a treia dintr-un ciclu început în anul 2016 şi despre care cred că nu se va opri aici. Şi aceasta, cum era normal, este bilingvă: română şi engleză, la traducere participând şi statornica colaboratoare Steluţa Istrătescu. O carte de dimensiuni reduse, dar cu o substanţă deosebită, elegantă grafic şi virtuoasă în conţinut,  care aduce în ochii cititorilor idei fundamentale, comprimate abil în pilule tocmai potrivite pentru sănătatea minţii. Un tratament sigur, oferit cu dragoste de un semen al nostru ce se dăruie fără nimic a cere.

Tematica condensată în cele peste 120 de pagini ale volumului este foarte bogată şi vizează componente vitale ale existenţei spirituale ale omului. Între bine şi rău, o sumedenie de alte elemente, pe lângă unele trecând – noi – din păcate, fără a ne da seama că ele există. Evident, toate acestea avându-l pe om ca punct central, fiindcă lui îi este dedicată cartea. Omul individual, dar şi colectiv. „Omul se naşte pentru a fi, a cunoaşte şi a muri. Prin cunoaştere ajunge lumea s-o recunoască şi recunoscând-o atinge fericirea. Fericirea – nefericirea arde ca un foc, îi mistuie viaţa şi lasă în urmă doar cenuşă.” Căci: „Viaţa nu se rânduieşte după cum vrem noi, fără ajutorul Divinităţii”.

Între multe altele, remarcă Vavila Popovici, viaţa omului este alcătuită şi din vise. Visele nopţii, visele zilei, cu ochii minţii larg deschişi. Numai că se întâmplă, de multe ori, şi aşa: „M-am văzut în visul meu în faţa unei oglinzi. Eram şi nu eram eu. Eram cum aş fi vrut să fiu, şi cum nu am putut să fiu. Se întâmplă multora dintre noi, cei care visăm toată viaţa”. Da, este vorba aici despre aspiraţia către un ideal irealizabil, ceea ce nu trebuie să ducă la descurajare. Starea de visare este parte importantă în alcătuirea noastră cea pământeană, dar cu avânturi celeste…

Mentalităţile, chiar şi apucăturile, tradiţiile, educaţia, specificul naţional în plan universal, raportul copilărie – bătrâneţe, viaţa şi moartea, iubirea de sorginte divină, elementele principale ale civilizaţiei umane, mediul ce ne înconjoară şi a cărui parte suntem, sufletul şi trupul, viaţa, în întregul ei, văzută ca o luptă. Ca la Coşbuc, nu ca în zilele de acum, în România mai ales: „O luptă-i viaţa, deci te luptă./ Cu dragoste de ea, cu dor…” – scria poetul. „Război, pe viaţă şi pe moarte!” îndeamnă acum politicienii… de toate culorile şi nuanţele. „Să simţi că Dumnezeu este în tine, în acea parte bună şi dreaptă a sufletului tău.”  „Trăim să descoperim cât mai multe din creaţia divină, să adăugăm câte ceva vieţii pentru binele acestei lumi, şi să putem pleca liniştiţi, împăcaţi cu noi înşine.” Şi adaugă Vavila Popovici o idee esenţială structurii umane de oriunde şi de oricând: „Sentimentele de admiraţie şi iubire ne creează starea de fericire. Cele de invidie şi ură, ne îmbolnăvesc”.

Şi pe Vavila Popovici întâmplările vieţii au… împrăştiat-o în lumea largă. Este şi dânsa diaspora. Numai că ea, omul şi scriitorul, a plecat în America cu România în minte şi în suflet. Ea nu-şi huleşte ţara, nu-şi ponegreşte neamul. Şi din acest punct de vedere, e un model al demnei apartenenţe. „Românul este frumos, puternic, muncitor, dar şi arţăgos. Nu în zadar se spune că «Românii sunt unici, având caracterul etnic total diferit de celelalte popoare care îl înconjoară». Este matricea inconştientului nostru pe care Lucian Blaga o numea «matricea stilistică», caracteristică spiritului şi care trece cu paşi tăcuţi în activitatea noastră creatoare, dând sens înţelegerii noastre, nuanţând-o diferit.”

„Minunea unui gând vine ca fulgerul în întunericul nopţii”, ne atrage luarea-aminte Vavila Popovici. Pe bună dreptate, pentru că, se ştie – din păcate se cam uită – căderea pe gânduri face parte din starea naturală a omului. Fără de gânduri, ce ne-am face noi? Ce ne-am face noi fără memorie? Căci: „Gândul e forţa care naşte cuvântul rostit sau scris. Gândul îşi caută cuvântul (…) Gândul aparţine bogăţiei spiritului, cuvântul – materiei…”

În această carte a sa, Vavila Popovici consemnează adevăruri fundamentale nu doar pentru omul particular, ci pentru destinul întregii omeniri. Ea pune „Civilizaţia – în râd cu educaţia şi cultura”. Observă că „Prin iubire spiritele sunt legate într-o imensă horă a lumii”. Despre poezie afirmă, asemenea marilor gânditori, că „… este iubire, lacrimă, strigăt, rugă, plutire de gând, înălţare, dar şi alinare”. „Regretul e piatra de moară care macină sufletul”; „Nu ştii niciodată cine îţi va închide una din porţile destinului…” „Raţiunea are forţa ei de netăgăduit. Credinţa profundă o întrece”; „Numai trupul cunoaşte nevoia de odihnă. Sufletul nu o are…”; „Nimic din lumea noastră nu trebuie dispreţuit”; „În sufletul fiecărui om arde un foc, mai puternic sau mai slab…”; „Nu încerca mai multe roluri în viaţă (…) Joacă unul şi străduieşte-te să fie cât mai desăvârşit (…) Nu lăsa pe alţii să-ţi regizeze viaţa!”

Se destăinuie Vavila Popovici în debutul acestei admirabile cărţi, doldora de bune îndemnuri şi utile învăţăminte: „Scriu pentru a înţelege imperfecţiunile vieţii. Scriu pentru a alina suflete, dar şi pentru a le da curajul de a lupta…” Şi încheie cu o atenţionare ce ne are în vedere pe noi toţi. Pe câte unii, însă, mai mult decât pe alţii: „Pofta posesiunii – viciul distrugător al sufletelor”. Din păcate, mai există şi suflete moarte…

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

20 septembrie, 2018

Alex STEFĂNESCU: Scripta manent – Farmecul antologiilor de altădată

A trecut vremea când o antologie era expresia dorinţei unui cititor pasionat (eventual profesionist) de a da şi altora ocazia de a citi poeziile care l-au încântat pe el. Acum o antologie se alcătuieşte din ambiţia unui critic literar de a se prezenta în faţa opiniei publice ca o instanţă supremă sau din nerăbdarea unei noi generaţii de poeţi de a se impune, după înlăturarea necruţătoare a celei dinainte.

Ceva din farmecul culegerilor, crestomaţiilor, florilegiilor de altădată s-a pierdut. Aproape că-mi vine să mă adresez, copleşit de nostalgie ca Eminescu în Epigonii, predecesorilor noştri: „Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;/ Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”.

Daniel Ioniţă este unul dintre ultimii romantici ai îndeletnicirii de antologator. Stabilit în Australia, la Sydney şi având altă profesie decât aceea de literat, el a continuat să citească, totuşi, de-a lungul anilor, poezie românească, aşa cum făcea şi înainte de a se expatria.

„Toată povestea – explică Daniel Ioniţă – a început de fapt foarte modest. Intenţionam să traduc câteva poeme pentru copiii mei, nepoţii şi nepoatele mele şi alţi câţiva prieteni mai tineri. Numitorul comun al acestora era faptul că, deşi stăpâneau la nivelul de conversaţie limba română, nu erau capabili să guste poezia românească. Nu erau capabili, cred eu, să pătrundă minunata ei adâncime – un pastel unic, dar variat, o voce deosebită printre marile valori poetice ale lumii.”

Ce frumos ar fi dacă şi autorii de antologii profesionişti ar da dovadă de atâta candoare şi bună-credinţă în întreprinderile lor! Dacă i-ar avea în minte, ca destinatari ipotetici ai versurilor selectate, pe propriii lor copii!

Munca de traducător, care este, într-un fel, şi o muncă de critic literar, l-a format, treptat, pe Daniel Ioniţă, astfel încât el are acum, se poate spune, o conştiinţă estetică. Dovada cea mai convingătoare o constituie o antologie (bilingvă, românoengleză) a poeziei româneşti moderne, „Testament”, pe care a dus-o la bun sfârşit cu un efort ieşit din comun, dar, în mod paradoxal, şi cu plăcere. Daniel Ioniţă nu doar a selectat, ci – după cum reiese din confesiunea din care am citat – a şi tradus poeziile, lucrând la traduceri cu o seriozitate demnă de dat ca exemplu. Totodată, a avut parte de consilieri de elită: Ana Munteanu, de la Editura Minerva, şi Eva Foster şi prof. dr. Daniel Reynaud de la Avondale College of Higher Education.

Prima remarcă pe care o putem face parcurgând sumarul antologiei este ignorarea inocentă a obligaţiilor pe care le are (sau crede că le are) un specialist. Daniel Ioniţă nu vrea să ilustreze curente literare şi nici să includă în cartea sa poezii cu valoare de documente de epocă. Scopul său este acela al fluturelui, care zboară din floare în floare: să culeagă nectar liric cât mai dulce şi mai înmiresmat. Selecţia, fiind dezinteresată, netendenţioasă, este, în acelaşi timp, drastică. Din fiecare poet, autorul reţine o singură poezie, uneori două şi, în mod cu totul excepţional, trei.

Poeziile alese sunt, în general, dintre acelea care plac încă de la prima lectură. Drept urmare, pot fi citite pe scenă, pot fi puse pe muzică şi, mai ales, pot fi folosite pentru înduplecarea unui vorbitor de engleză, care poate nici n-a auzit de România, să citească literatură română.

Eliberat de obligaţii neliterare în ceea ce priveşte selecţia, Daniel Ioniţă şi le-a asumat cu toată răspunderea pe cele privind calitatea traducerii.
Alt merit: a recurs la un mod simplu şi elegant de construire a cărţii. Textele sunt aşezate în ordine cronologică, după anul naşterii poeţilor.

Vasile Alecsandri, primul din sumar, este prezent cu un „pastel” binecunoscut, plin de o voioşie care se transmite cititorului: „Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă/ Lungi troiene călătoare adunaten cer grămadă/ Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi/ Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.ş…ţ Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare/ Străluceşte şi dizmiardă oceanul de ninsoare/ Iat-o sanie uşoară care trece printre văi…/ În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.” (Iarna)

Urmează Eminescu (bine a făcut autorul selecţiei că n-a început cu Eminescu, ar fi fost un mod convenţional şi neconvingător de a-i evidenţia valoarea). Din opera lui poetică Daniel Ioniţă a ales cu un instinct artistic sigur sonetul „Trecut-au anii” şi „Glossa”. Sonetul este esenţă de eminescianism şi, în acelaşi timp, este povestea pe scurt a unei vieţi în care se poate recunoaşte oricine. Glossa îşi păstrează cadenţa de metronom gnomic şi în versiunea engleză: „Time is passing, time comes yet,/ All is old, and all is new;/ What for good or ill is set/ You can ponder and construe;/ Do not hope and do not worry,/ What is wave, will wave away;/ Though enticing with a flurry,/ Cold remain to all they say.”

Aproape niciun poet român important nu lipseşte din sumar. După Vasile Alecsandri şi Eminescu urmează Alexandru Macedonski, George Coşbuc, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Ion Minulescu, George Bacovia, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, Ion Barbu, Lucian Blaga, Radu Gyr, Magda Isanos, Mihu Dragomir, Ştefan Augustin Doinaş, Ion Caraion, Irina Mavrodin, Nora Iuga, Mircea Ivănescu, Petre Stoica, Nichita Stănescu, Nicolae Labiş, Grigore Vieru, Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana, Virgil Mazilescu, Adrian Păunescu, George Ţărnea, Nicolae Dabija, Leo Butnaru, Leonida Lari, Liliana Ursu, Mircea Dinescu, Daniela Crăsnaru, Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu, Daniel Bănulescu şi alţi câţiva, mai puţin cunoscuţi.

Din Tudor Arghezi, Daniel Ioniţă a ales, inspirat, „Testament”, din George Bacovia – „Decembre” şi „Plumb”, din Ion Barbu – „Riga Crypto” şi „Lapona Enigel”, din Lucian Blaga – „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” şi „Risipei se dedă Florarul”.
Cu puţina engleză pe care o ştiu îmi dau seama că celebrul poem al Radu Gyr, „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane” nu are aceeaşi forţă în traducere, din simplul motiv că numele Gheorghe şi Ion, la vocativ, elemente de bază în construcţia poemului, sunt inevitabil lipsite de rezonanţă afectivă în conştiinţa unor străini.

Ştefan Augustin Doinaş figurează în sumar cu (probabil) singurul său poem scris într-o stare de graţie, „Mistreţul cu colţi de argint”. Nichita Stănescu este reprezentat de două poeme sentimental-abstracte, foarte nichitastănesciene, ”Luna în câmp” şi ”Poveste sentimentală” şi de un simpatic poem scris în argou, din tinereţe, ”Balada motanului”. Daniel Ioniţă a ştiut ce să aleagă: poezii nu numai încântătoare, ci şi traductibile: „Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des./ Eu stăteam la o margine-a orei,/ tu – la cealaltă,/ ca două toarte de amforă.” Etc. – „Later on we met more often./ I stood on one side of the hour,/ you on the other,/ like two handles of an amphora.” Etc.

Exact cum speram, din antologie nu lipseşte Nicolae Labiş. Poemele sale „Moartea căprioarei” şi „Dans”, scrise cu spectaculosul său talent, îi vor încânta, n-am nicio îndoială, şi pe cititorii de limbă engleză.

Din Grigore Vieru aş fi ales una sau două dintre emoţionantele poezii pe tema mamei; autorul antologiei a preferat „Basarabie cu jale”, care îl prezintă pe Grigore Vieru ca pe un poeta vates, ceea ce este justificat.

În afară de Nichita Stănescu, generaţia ‘60 mai cuprinde, în antologia lui Daniel Ioniţă, nume bine alese: Marin Sorescu, Ileana Mălăncioiu, Cezar Ivănescu, Ana Blandiana, Virgil Mazilescu, Ioan Alexandru şi Adrian Păunescu.

Fiind bilingvă, antologia îi va interesa, fără îndoială, şi pe cititorii români, ca pe o gală a poeziei româneşti moderne. Va fi, fără îndoială, şi contestată (tocmai pentru că nu se bazează pe raţiuni de politică literară), dar cu greu se va putea face abstracţie de ea.

––––––––––

http://www.romlit.ro/index.pl/farmecul_antologiilor_de_altdat

Alex ȘTEFĂNESCU

București

 

Vasile FILIP: 365 de zile în 275 de pagini

Dacă am socotit bine, acestea sunt dimensiunile… fizice ale celui de al doilea volum de „Note de jurnal american” semnat de scriitoarea Vavila Popovici. Al patruzeci şi cincilea pe parcursul unui interval de trudă literară de circa o jumătate de secol. Acestea sunt semnele trecerii ei prin această lume încă flămândă şi însetată de frumos, de înălţător, de lumină. Dar, din păcate, bântuită şi de vântuirile şi de valurile răului chiar din minţile şi inimile unor semeni de-ai noştri ţâşnite, precum nişte lave ale iadului. Nu este numai părerea mea, nu este doar părerea autoarei, cu durere şi cu regret exprimată şi în paginile acestei cărţi. De unde se poate înţelege că tristeţile sunt mai durabile decât bucuriile. „Scriu un eseu pe care îl intitulez Tristeţe şi speranţă…”

Nu la întâmplare a apelat Vavila Popovici la opinia lui George Călinescu despre specia literară numită jurnal. „Întreaga operă a unui scriitor autentic e un jurnal, din care nu e cu putinţă să rupi nici o filă fără să întrerupi cronologia sufletului. A rememora e un fel de a te uita în oglindă şi imaginea lumii depinde de calitatea cristalului oglinzii.” Toate cărţile autoarei – de versuri, de proză, de interviuri, de publicistică – sunt oglinzi din cristale veritabile, în care chipul omului şi scriitorului se vede în toate tuşele şi nuanţele unui portret viguros şi complet.

Vavila Popovici nu realizează, formal, un jurnal în maniera obişnuită. Clasică, să-i zicem. Organizat pe zile, să-i spunem. Ea preferă consemnarea evenimentelor comentate. Singura desfăşurare calendaristică sunt lunile anului. Substanţa fiind asigurată de importanţa întâmplărilor asupra cărora stăruie, pentru a le explora şi a sugera mesaje. Numai că…

Numai că ceva mi-a atras în chip mai aparte atenţia. Lipseşte luna februarie! Neînţelegând din care motiv, am dat cu presupusul… Pentru că această lună este mai mică chiar şi atunci când e mai mare cu o zi peste cele douăzeci şi opt? Sau, poate, din lipsa unor evenimente demne de consemnat şi comentat?! Nu, pentru că, la pagina 30, găsesc „ceva care nu se mai află” – vorba lui Sadoveanu. Transcriu o părticică din ce a scris Vavila Popovici în cartea ei: „7 februarie este ziua Teodorei. S-a născut în această zi. Doamne, este departe acum de noi, dar îi doresc sănătate şi fericire. Este atât de însemnată această cifră şapte în care s-a născut! Este atât de important pentru mine acest suflet venit pe lume!” Precizare: Teodora este nepoata scriitoarei. Mai departe, sunt prezentate o sumedenie de argumente care fac din această cifră, şapte, una deosebită: 7 minuni ale lumii, 7 continente, 7 culori ale curcubeului, 7 păcate capitale, 7 virtuţi ale omului, 7 zile în care Dumnezeu a creat lumea, 7 zile ale săptămânii şi aşa mai departe.

Anume parcă să nu se înfăţişeze lumii ca fiind una nu numai ceva mai… scundă şi mai nevoiaşă în evenimente, acea lună februarie a anului 2010 o scoate pe autoare din starea de poezie, oferindu-i o veste ce o pune pe gânduri şi o comentează astfel: „Ziarul anunţă că zilele acestea Curtea Supremă americană a confirmat că dreptul fiecărui cetăţean de a avea o armă este garantat de Constituţie”. După ce face o scurtă paralelă între America şi România – sub acest aspect – Vavila Popovici tresare, ca o pasăre speriată: „Şi eu, naivă, credeam că civilizaţia ne va scuti de pericole şi nu va fi nevoie de apărare…”

Dor nu este doar un cuvânt inventat de poporul român, indiferent cum s-a numit el de la facerea lumii şi până în zilele de acum. Este o stare! Deopotrivă mentală şi sentimentală, această particularitate a căpătat dimensiunile destinului şi, împreună cu acesta, a dobândit valenţele nemuririi prin cântece şi poezii, prin pagini de istorie. Fiind unul din cei care au avut şansa să citească (mai) toate cărţile autoarei române trăitoare de-o vreme în America, îmi iau îngăduinţa să afirm că Vavila Popovici, peste tot pe unde au purtat-o paşii, a luat ţara cu ea. Dorul acesta i-a fost cea mai dulce povară, dar şi toiag spiritual de susţinere a unei structuri uman-creatoare demnă de consideraţie şi de laude.

Iată cum începe scriitoarea cartea la care facem trimitere: „Ianuarie 2010. Am intrat într-un nou an. Este iarnă, dar aici încă nu au venit fulgii din cer. S-ar putea nici să nu vină. Îmi spun copiii că sunt ierni când mirosul zăpezii nu se simte. De dorul ei răsfoiesc albumele cu fotografii, caut imagini cu zăpada abundentă din România…” Şi, pentru ca alinarea dorului să capete calităţi de balsam, îşi aminteşte de versurile scrise cândva, acasă: „Ninge peste oraşul alb,/ ninge peste o parte a planetei,/ ninge./ Ninge-n cimitir/ şi morţii-şi pierd identitatea,/ ninge./ Ninge peste gândul trist,/ ninge”.

Aceste „Note de jurnal american” nu se limitează doar la evenimente de ordin personal. Nu este, deci, un jurnal intim, cum obişnuim să spunem în unele cazuri. Trăirile particulare sunt părţi ale unui întreg; întreg care capătă câteodată dimensiuni universale, sub imperiul creaţiei şi îndemnul diversităţii. În luna mărţişorului, autoarea îşi revarsă bucuriile în marele ocean al lumii. „Mă uit pe geam şi văd cum soarele luminează puternic şi parcă este mult  mai aproape de noi (…) Primesc în continuare mărţişoare din ţară (…) … rememorez legenda Dochiei (…) Frumoase poveşti avem noi românii (…) Vineri 5 martie am audiat un concert (…) Sala – plină ca de obicei (…) Pianistul anunţat a fost polonezul Rafal Blechacz (…) Am ascultat muzică clasică, clasic fiind tot ceea ce dăinuie, precum statuile greceşti, epopeile homerice, piesele lui Shakespeare (…) Am venit acasă şi până la miezul nopţii am scris impresiile despre acest concert. Articolul a fost publicat în luna aprilie 2010.”

Continue reading „Vasile FILIP: 365 de zile în 275 de pagini” →

Edith NEGULICI: Maia Morgenstern, Adriana Trandafir și Marius Bodochi – Zilele Bucureștiului la Teatrul Dramaturgilor Români

Primăria Municipiului București, prin Teatrul Dramaturgilor Români, organizează, cu ocazia Zilelor Bucureștiului, evenimente culturale susținute de nume sonore ale teatrului românesc.

Primul eveniment va fi o conferință susținută de Pavel Șușară, critic și istoric de artă. Tema conferinței va fi Despre scenografie iar intrarea va fi liberă în limita locurilor disponibile.

Maia Morgenstern și Marius Bodochi se întâlnesc la Teatrul Dramaturgilor Români într-un spectacol – lectură Marina & Ulay de Edith Negulici. Marina & Ulay  omagiază personalitatea copleșitoare a superstarului Marinei Abramović, într-o mitologie dramatică a creației sale artistice extreme și captivante.

Pe 25 septembrie se împlinesc 105 ani de la nașterea Mariei Tănase, supranumită ”pasărea măiastră” de către Nicolae Iorga, în 1938. Cu această ocazie, Teatrul Dramaturgilor Români aduce pe scenă un one woman show susținut de Adriana Trandafir numit „Pasărea măiastră – Maria Tănase”.

Evenimentele Teatrului Dramaturgilor Români în cadrul Zilelor Bucureștiului au intrarea liberă în limita locurilor disponibile. Pentru rezervări ne puteți contacta la 0756021105 (persoană de contact Ramona Iacov)

Program evenimente:

  • Miercuri, 19 septembrie 2018, ora 19.00 – Conferință Pavel Șușară, sala Ion Băieșu (Calea Griviței 64-66, etaj 3)
  • Joi, 20 septembrie 2018, ora 19.00 – Spectacol lectură Marina & Ulay de Edith Negulici, cu Maia Morgenstern și Marius Bodochi, sala Iosif Naghiu
  • Sâmbătă, 22 sept, ora 20.00 spectacol „Pasărea măiastră – Maria Tănase”, one woman show Adriana Trandafir, sala Ion Băieșu.

În această săptămână sunt programate la sediul TDR și următoarele spectacole:

Vineri, 21 septembrie, ora 19.00 – Dona Juana de Anca Visdei, regia Radu Gheorghe

Duminică, 23 septembrie 2018, ora 19.00 – Infractorii de Ana-Maria Bamberger, regia Dan Tudor.

Pentru aceste spectacole biletele se pot achiziționa pe bilet.ro sau la sediul teatrului din Calea Griviței 64-66.

 

Sursa: https://teatruldramaturgilor.ro/maia-morgenstern-adriana-trandafir-si-marius-bodochi-zilele-bucurestiului-la-teatrul-dramaturgilor-romani/

——————————————-

Edith NEGULICI

 

George ROCA: Păcatul traducerilor neprofesioniste

Motto:

Daca Adam şi Eva ar fi fost chinezi, am fi încă în paradis, deoarece ei ar fi ignorat mărul şi ar fi mâncat şarpele!

(Autor nescunoscut)

 

 

Făra brizbizuri introductive, fără pic de înţelegere, fără  menajamente, răspund direct şi franc la… chestiunea asta arzătoare aflată la ordinea zilei. Problema traducerilor scrierilor literare româneşti într-o limbă străină devine din ce în ce mai acută, cu un impact negativ pentru literatura noastră… Traducerile neprofesioniste le consider un lucru de prost gust, un compromis, făcute cu scopul de a arata lumii că (cică!) faimosul poet român (cică, din nou!) a devenit citibil şi în alte limbi! Dar conform traducerilor scrie ca draku! De ce? Deoarece, de fapt traducătorul traduce ca draku! (am scris „draku” cu kapa pentru a îl arăta şi mai negru decât este!)

 

Eu vorbesc – scriu  bine în engleză, italiană, maghiară şi binişor în franceză,  germană, rusă şi spaniolă…, dar nu m-aş încumeta totuşi să traduc operele unui român în nici una din limbile cunoscute. De ce? Pentru că aceste traduceri nu se ridică la nivelul valoric a lucrării din limba română. Şi atunci, în loc să facă un bine scriitorului român, totul apare ca un compromis deoarece cititorul judecă ceea ce a scris traducătorul… nu ce a scris adevăratul autor. De aceea  nu mi-a plăcut să promovez niciodată traduceri la revistele cu care colaborez.

Egoul românilor le spune că după 40 de ani de „cortină de fier”, a venit vremea când este permis orice pentru a deveni faimoşi peste hotare! Vor să fie internaţionali! OK! Înţeleg! Dar cu ce reprezentanţă? Sau traducători de alde moş Gulie care stă la Paris de douăşdeani şi face pe literatul bilingv, sau cu Gogu Ruptură care a ajuns în Italia la vremea pensionării şi care din lipsa de ocupaţie s-a apucat de traduceri… dar româna a uitat-o pe jumate, iar italiana nu a învăţat-o decât la nivel de grădiniţă.

 

Aceşti doritori de notorietate universală, ar trebui să se zbată în primul rând să devină cât mai naţionali, să vină străinii şi să se bată să-i traducă. Imediat îmi vor sări mulţi în cap! Da, dar noi suntem o ţară necunoscută, pusă la index, şi nebăgată în seamă… Greşit! Sunt ţări mai mici decât a noastra, ţări africane, sau pierdute pe mapamond, şi totuși de acolo răsar poeţi şi scriitori cunoscuţi de toata lumea, oameni care sunt traduşi prifesionist de marile edituri, oameni care iau chiar premii de valoare, precum un Nobel. De ce Ohran Pamuk turku’ şi nu Oprea Papuc rumânu’?

 

Şi apoi, mai avem o mare problemă, lipsa de caracter, invidia şi defăimarea conaţionalului: „Cine, mă? Poetul Icsulescu să fie propus pentru un Nobăl? Sau Apăunescu, Cezarvănescu, Evulescu, Blandieneasca, Cărţărescu, Dinemircescu sau Ţepelescu? Păi măi? Aştia e toţi pătaţi! Apăunescu e plecat la Bellu și n-a mai venit…, Cezarvănescu a murit de hemoroizi c-a făcut prea multă zarvă, Evulescu e prea slab şi are inel de corb, Blandieneasca e cum e, Cărţărescu joacă toată ziua cărţi, Dinemircescu au cavitate bucală prea mare și mai bine și-ar vedea de cratițili lui, iar colonelu’ Ţepelescu trăieşte în întuneric în colonia de la Beznea! Posibil că toţi au fost ori turnători, ori muncitori necalificaţi la furnalul Iepocii de Aur… căci dacă nu au fost, trebuie să fi fost ceva dubios cu ei. Le găsim noi o bubă! Or fi unelte ale capitalismului precum Gomescu, Pacepescu sau Semitescu!”

Revenind la traduceri… Măi prietene, cum naiba să fie apreciat producătorul de literatură mioritica contemporană în străinătate când este deja compromis din start de de invidia colegilor capri-voisine-ni, care-i bagă scobitori în roate de cum scoate capul de sub coviltir, şi apoi, de nişte traduceri dubioase, de toata pomina, făcute de „alde literişti” care îşi caută şi ei un locşor prin păienjenişul literaturii…. şi cărora, scriitorul dornic de notorietate, le mai rămâne şi dator!

Apropos, un talentat poet ardelean a făcut atâta tevatură cu promovarea unui mare poet canadian,  pe care l-a  omenit, cinstit, purtat, corcolit, lăudat, tradus şi scris despre el, iar acesta la rândul lui n-a binevoit să îi traducă românaşului nici măcar o poezea! Trăiască tradiţionala ospitalitate românescă! Unde draku ne este mândria! Am ajuns un neam de pliznaci sau de plezuroi? (de la englezescul please  şi pleasure – vezi dicţionar!)

Nu trebuie să fim ostili, dar mai bine ne-am ocupa de sofisticarea şi rafinarea propriilor creaţii decât să tot lăudam şi să-i promovam pe unii şi pe alţii din străinătate – care până la urmă ajung să creadă că li se cuvine… că sunt aleşii domnului! Cum dăm de un scriitor cu un exotic „nume spaniol format din cel puţin trei segmente” ne închinăm la el ca la viţelu’ de aur… iar pe-al nostru îl „facem cadavru de debara” şi ne debarasăm de el în grabă.

Continue reading „George ROCA: Păcatul traducerilor neprofesioniste” →

Teodor MEȘINĂ: Despre cunoaștere

Nu cunoaștem nimic prin simpla contemplare a obiectelor sau a fenomenelor. Putem doar să luăm cunoștință de existența lor. Să aflăm că există, că au o culoare distinctă, niște dimensiuni, eventual un anumit miros și dacă nu știm sigur că nu sunt comestibile nu vom încerca să-i aflăm și gustul. Pentru estimarea culorilor a dimensiunilor și a greutății vom avea nevoie de experiență și de ceva cunoștințe… În lipsa lor ne vom rezuma să luăm doar act de prezența fizică a unor obiecte necunoscute. Adevărul (relativ) din ele îl putem afla numai când spiritul creator, activat de curiozitate, de necesitate sau de voințe exterioare, îl descoperă prin studiul aprofundat. Pentru o reușită cât mai obiectivă și cât mai amplă este necesară o anterioritate de alte cunoștințe. Există un carusel al metodelor de interogare. Se succed, completându-se, decurgând una din cealaltă, la finalitatea fiecărei experiențe. Cunoașterea adevărului despre un obiect nu este o simplă reflectare a lui în conștiința noastră.

Dar să nu uităm să nu ne încredem pe deplin în propriile forțe! Nici în totalitatea experiențelor anterioare și nici în bagajul cunoștințelor teoretice. Să nu uităm să dăm slavă lui Dumnezeu! Domnul ne-a îngăduit să descoperim adevăruri ale realității înconjurătoare și pentru a ne arăta ce am pierdut prin neascultare. Dumnezeu nu a ascuns de noi adevărurile, a dat porunca de a nu mânca din pomul cunoașterii ca să se arate Adam vrednic de a-și câștiga, prin voia lui dar și cu ajutorul harului Creatorului, starea de îndumnezeire, care-i fusese promisă. Dumnezeu a vrut să pună la încercare puterile morale ale primului om, pentru ca să-i ofere prilejul să și le întărească, concret, prin practică și să ajungă astfel la acel grad de desăvârșire încât să nu mai poată păcătui niciodată. Sfinții Părinți ne învață că oprirea gustării din pomul cunoștinței nu a fost o oprire de principiu, o oprire absolută ci temporară, o amânare pentru vremea când omul, după puterile lui raționale și cognoscibile, avea să fie apt pentru aceasta. Dumnezeu nu a oprit omului cunoștința despre lume pentru totdeauna, ci numai până ar fi ajuns să-și stăpânească simțirile, până când omul se va maturiza din punct de vedere spiritual, Adam a fost ca un copil.

Dumnezeu când a creat lumea, a creat odată cu ea și Timpul. Timpul, care azi, ne exasperează coordonându-ne existența. Timpul a fost creat pentru a marca, pentru a avea un element de ajutor în existența noastră, nu un torționar, cum e conceput de unii tineri care sunt mereu grăbiți. Revenind la cunoaștere, în timpul care se scurge contează și percepția lui. Apropo de Teoria relativității. Mi-aduc aminte de o glumă: „Dacă ții mâna o secunda pe o plită încinsă, ți se pare că ai ținut-o o oră. Dacă ții mâna o oră pe sânul unei fete, ți-se pare că ai ținut-o o secundă” Unii savanți susțin că pământul are un puls constant, frecvența a fost de 7, 83 Hz (Rezonanța Shumann) dar din iunie 2014 s-a mărit. În câteva zile s-a înregistrat o accelerare de până la 16, 5 Hz.
În timpul vieții noastre experimentăm foarte mult, s-au enunțat o mulțime de teoreme, de Legi, referitoare la lumea fizică, s-a diversificat vocabularul și s-au înmulțit metodele de cercetare științifică. Majoritatea oamenilor pun mare accent pe lumea văzută. Pentru mulți, înțelesurile spirituale ale lumii nevăzute rămân ascunse. Asta nu înseamnă că ele nu există.

Timpul poate fi un factor esențial în cunoaștere. Este o coordonată importantă. Graba timpului este o părere sau o realitate? Dacă repetăm azi o experiență făcută înainte de 2014 respectând toate indiciile, inclusiv coordonata: Timp, vom avea același rezultat, sau nu? Mulți ani frecvența de rezonanță s-a menținut, cu ușoare variații, la o constantă de 7,83 Hz -ritmul bătăilor naturale ale inimii Pământului- În iunie 2014 s-a modificat. Observatorul Spațial rusesc a înregistrat un vârf brusc la 8,5 Hz. De atunci s-au înregistrat, doar în câteva zile, o accelerare a rezonanței Schumann până la 16,5 Hz. Frecvența fiind în acord cu nivelele undelor alfa și teta ale creierului uman, acest fenomen poate fi factorul esențial pentru care mulți oameni au început să simtă că timpul a accelerat, că evenimentele din viața noastră se petrec mai repede…
Cunoașterea, în mod obișnuit, se bazează pe simțuri. Dar cunoașterea mai poate să-și îndeplinească misiunea și dacă pleacă de la percepția intuitivă. Oamenii au și un Eu parapsihic.

Cunoașterea mai poate fi și dincolo de simțuri. Pare un nonsens și totuși…
Cunoașterea teologică mai poate fi interpretată ca o „experiență personală a transfigurării Creației de către Harul necreat”. În tradiția răsăriteană nu s-a făcut distincție între teologie și mistică. Dionisie Areopagitul a folosit termenul de „teologie mistică” cu sensul nu numai de cunoaștere a religiei (a lucrurilor tainice) dar și de cunoaștere experimentală dobândită prin trăirea unirii cu Dumnezeu. Așadar, experiența mistică, presupune o reducere a simțurilor. Misticul, contrar cercetătorului, fără să facă apel la simțurile care contribuie la cunoașterea lumii văzute, cu ajutorul credinței realizează cunoașterea lumii nevăzute. Sfântul Părinte Nectarie, într-una din cărțile Sfinției Sale, scria că întâi apare cunoașterea firească din curiozitate, după care datorită credinței apare adevărata cunoaștere. Fără să se facă apel la simțuri.
Rene Descartes, în cartea „Meditații metafizice”, în a treia meditație, privitoare la existența lui Dumnezeu, afirmă că Dumnezeu este „substanța infinită, de sine stătătoare, cât se poate de înțeleaptă, cât se poate de puternică şi de care suntem creați…” Vorbind despre ideea de infinitate, idee cuprinsă în Dumnezeu, afirma, că noi oamenii, fiind ființe limitate, finite, doar atingem tangențial ideea de infinitate… o atingem cu gândul… Am reuși să o cuprindem dacă am fi la fel de reali ca însăși infinitatea. Dumnezeu, cel infinit, ne-a creat. Noi suntem finiți, nu reușim să-L cuprindem…

Blaise Pascal, cu scepticismul său religios, oponentul raționalismului strict al lui Descartes, s-a pronunțat spunând că este o pretenție arogantă a filosofiei teoretice să explice existența lui Dumnezeu. De fapt, nu sunt necesare aceste explicații. Existența lui Dumnezeu nu trebuie demonstrată, este unicul adevăr absolut axiomatic, se impune ca evident prin el însuși.

Ierarhul Capadocian, Sfântul Vasile cel Mare, clarifică semnificația cunoașterii prin revelație: „putem cunoaște însușirile divine care ne-au fost descoperite prin Revelație, dar nu putem cunoaște însăși firea lui Dumnezeu cea mai presus de orice cunoaștere.”
Câteodată, și omul de știință apelează la metodele misticului; descrierea unor fenomene fizice se face renunțând la ajutorul simțurilor. Structura și comportarea lumii, la nivel cuantic, cât și caracteristicile spațiu-timp nu pot fi sesizate cu ajutorul simțurilor. Unele adevăruri științifice sunt găsite cu ajutorul rațiunii. Nivelul cuantic impune o barieră de ne survolat. Fizicianul Bohr a proclamat „o revoluție a conceptelor“. După părerea sa: „reprezentările spațio-temporale şi cauzale ale fizicii clasice sunt radical inadecvate pentru descrierea domeniului cuantic“.

Omul este alcătuit din materie și din spirit. Unii medici se rezumă la a cunoaște doar materia, încercând că găsească, măcar, paliative. Dar…, veșnicul „dar” conjuncțional, încă din antichitate, medicii au privit omul ca pe un tot unitar. Au studiat afecțiunile fizicului ținându-se cont și de spirit. Au dat importanță cuvenită spiritului.
Odată cu conceperea fătului omul este înzestrat și cu suflet.

Sfântul Maxim spunea că este concomitentă venirea la existență a sufletului și trupului: „… trupul nu poate exista înainte de suflet, sau după suflet, nici sufletul, mai înainte de trup sau după trup, căci nici unul nu e numai o parte folosită de cealaltă ca un ipostas preexistent”

Mântuitorul a spus: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena” (Matei 10, 28)

Mult mai important este sufletul. Mai benefică este, pentru om, mai întâi cunoașterea temeinică a Lumii nevăzute.

Filosoful Nikolai Berdiaev afirma că: „Adevărul este spiritual, este în spirit şi este victoria spiritului asupra obiectivității nespirituale a lumii, a lumii lucrurilor”
Tendința de a cunoaște rezidă în dorința de a da răspunsuri întrebărilor noastre.
Existenzphilosophie, filosofia existențială — termen introdus de Fritz Heinemann — ar trebui să pălească în raport cu studiul Religiei Ortodoxe.
Religia este capabilă să răspundă tuturor întrebărilor existențiale!
Părintele Stăniloae scria că: „Omul nu crește numai prin întrebările sale, ci şi prin răspunsurile sale practice la iubirea lui Dumnezeu, descifrată în răspunsurile lui Dumnezeu, concretizată în lucrurile şi în persoanele lumii şi în noile circumstanțe produse de Dumnezeu pentru creșterea omului credincios şi potrivit cu nivelul de fiecare dată al acestuia”

Harul Duhului Sfânt ne ajută să luminăm neînțelesurile lucrurilor într-un fel propriu, prin voia lui Dumnezeu, complet diferit de celelalte metode folosite în cunoașterea științifică, lipsită de credință.

„Gnoza autentică nu poate fi separată de harismă, de iluminarea prin har, care transformă capacitatea noastră de înțelegere”

Adevărul Absolut este unul singur: Dumnezeu. Cunoașterea deplină a adevărurilor relative, pătrunderea în sensurile Creației, în profunzimea lucrurilor, este posibilă când se realizează o comuniune cu Creatorul!

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

–––––––

Teodor MEȘINĂ

Bucuresti, 15 septembrie 2018

–––––––-

 

MEȘINĂ Teodor, scriitor, poet, eseist, născut în Bucureşti, la 1 mai 1949. A studiat, ca autodidact, filosofia, psihologia și logica. După cum ne declară domnia sa, filosofia l-a apropiat de arte: de  pictură, sculptură, poezie şi proză. Prima poezie a publicat-o în revista liceului: „Muguri”. A avut contribuții în diverse reviste precum ar fi: „Dor de Dor”, „Cervantes”, „Glas comun”, „Adevăr și Caritate”, „Logos & Agape”, „Armonii Culturale”, „Convorbiri literar-artistice” ș.a. A avut o contribuție de seamă la antologia de proză scurtă „Toamna se culeg prozele” în anul 2015. Cărți publicate (romane): „Surorile Ilarion” (Editura „Sfântul Ierarh Nicolae”, 2014), „Dragoste și Vanitate” (Editura „Inspirescu”, 2016), „Laura” (Editura „Sfântul Ierarh Nicolae”, 2016. A mai scris o carte de versuri, una de proze scurte, una de eseuri și încă două romane. (George ROCA, Rexlibris Media Group, Sydney, Australia)

 

Galina MARTEA: Personalitatea individului dependentă de identitatea societății

O constatare, sub raportul dezvoltării prin procesul evolutiv al transformărilor individul are nevoie de suportul reciproc și stabil din partea propriei societăți. În acest proces de reciprocitate anume societatea trebuie să se prezinte ca o adevarată personalitate, în așa mod, contribuind la formarea cât mai calitativă a individului, oferindu-i, în același timp, posibilități reale în dezvoltarea multilaterală și, nemijlocit, de a se regăsi cu demnitate și ușurință prin conținutul identității și personalității. Prin respectivele procese, individul ar urma să fie recunoscut ca figură prioritară a societății, iar societatea, la rândul ei, să-i recunoască personalitatea ca individualitate autentică, oferindu-i constant asistența socială necesară în a se dezvolta prin cele mai civilizate forme. Totodată, existând sub bagheta nenumăratelor structuri instituționale, societatea este obligată să mențină un echilibru plin de respect în relațiile cu diversitatea instituțiilor din subordine și, desigur, cu individul care activează în cadrul acestora. De o semnificație aparte, din diversitatea structurilor instituționale ale societății face parte și  unitatea de învățământ-școala, care are rolul primordial în a forma, educa și instrui omul. Deci, școala atrage în sine atât formarea omului pentru societate, cât și formarea societății pentru om. O altă paralelă, fiind o instituție publică cu proprietate de stat, cât și privată, școala este menită de a avea un loc prioritar în orice societate. Instruirea și educația este segmentul de bază al oricărei unități de învățământ, iar scopul suprem urmează a fi: formarea personalității omului în limite decente pentru personalitatea unei societății decente. Astfel, societatea nici într-un caz nu trebuie să existe separat de sistemul de învățământ, deoarece în acest joc al existenței anume sistemul de învățământ este eroul principal al schimbărilor și transformărilor evolutive ce trebuiesc și urmează a fi fundamentate pe identificarea autentică a personalității individului și, nemijlocit, a societății.  Anume școala este acel mediu social care contribuie la formarea omului pentru o nouă societate mereu în schimbare. Prin urmare, activând în numele și întru binele comunității, școala trebuie să fie cât mai eficientă și flexibilă la transformările și necesitățile impuse de către omul în creștere. Evoluția pozitivă a individului în raport cu cerințele epocii contemporane poate fi obținută doar în cazul când școala este privită ca o valoare supremă în sistemul de valori al societății. Numai printr-o cultură adecvată educațională individul se va forma ca personalitate autentică, ulterior, personalitatea acestuia fiind utilă societății. Printr-un proces educațional adecvat individul își poate dobândi și identitatea personală autentică, iar cu respectiva identitate el își poate crea o viață socială decentă pentru un prezent și viitor. Respectiv, prin procesul instruirii (dacă școala este capabilă să ofere individului autonomia și încrederea deplină în sine) individul reușește să-și formeze personalitatea autentică, indiferent de complexitatea în dinamică a realității sociale. Deci, precum omul este componentul vieții sociale, așa și personalitatea sa se formează din factori ce se intersectează cu relațiile și dialogul social. Prin dorința de a se perfecționa continuu și în mod corespunzător, omul este acela care menține echilibrul social prin dialog și comunicare, și, totodată, este acela care modifică, la nesfârșit, viața personală și cea socială. Preocupat în permanență de propria existență, individul prin orice acțiune realizată caută să se identifice ca personalitate reală și, în același timp, tinde în limite posibile să promoveze identitatea propriei societăți. Cu această obligație morală, omul deseori cade în dificultate, creându-și probleme serioase de conștiință personală, dar și socială. Astfel, prin sentimentul de responsabilitate morală față de propria societate individul deseori se regăsește în condiții de reflectare a realității obiective. Astfel, prin realitatea obiectivă, care deseori este contradictorie voințelor și tendințelor, individul este indus în situații de dezechilibre și stări de neîncredere în sine și lumea înconjurătoare. În asemenea cazuri, condiția respectivă se produce din interacțiunea fenomenelor cauzate atât în cadrul societății, cât și în cadrul propriei personalități (aspecte foarte specifice actualei societăți basarabene, unde omul nu este motivat și recunoscut în cadrul comunității ca personalitate autentică, respectiv, societatea fiind în aceleași condiții de ignoranță). În rezultat, procesele respective își pot modifica conținutul, atât cu caracter pozitiv, cât și negativ, însă, iarăși menționăm, totul depinde de mediul social prin care individul își realizează propriile acțiuni și manifestări. Cu cât mediul social este mai mai sănătos, cu atât omul își menține mai bine echilibrul existențial în scopul de a realiza lucruri nobile. Însă când mediul social este orientat mai mult spre negativism, atunci și individul devine dezorientat în acțiuni și își pierde curajul/ capacitatea în a produce acțiuni benefice pentru sine, cât și pentru societate. În asemenea condiții, înțelesul noțiunii de tendință în a forma identitatea personală și cea socială își pierde funcția autentică. Contrar acestora, pentru a-și găsi locul potrivit în societate, individul luptă și se întrece mereu cu sine însuși prin noțiunea de a se regăsi prin tot ceea ce este fundamental în viața socială. Necesitatea de a se regăsi prin formula de personalitate, cu identitatea respectivă, este acțiunea prin care ființa umană își interpretează rolul său în viața socială, astfel, îmbunătățindu-și permanent aptitudinile, bineînțeles, la dorință.

Pe lângă procesul de instruire și educație din cadrul instituției de învățământ, la formarea personalității individului un rol aparte îl are și procesul de integrare socială. Procesele respective sunt necesare omului pe tot parcursul vieții. Perfecționarea continuă a individului determină imaginea și nivelul de cultură al acestuia în societate, dar, în același timp, stabilește acțiunea prin care respectivul își poate realiza scopul, identificându-se cu propria personalitate. Cât priveste procesul de integrare socială este sistemul de socializare prin care omul își satisface necesitățile cotidiene ale existenței, punând, concomitent, accentul pe însușirea valorilor sociale și menținerea echilibrului de interacțiune cu societatea. Corespunzător, prin procesul de integrare socială omul, în mod obișnuit, își supune comportamentul regulilor existente din societate (însă, cu regret în asemenea caz, societatea actuală basarabeană nu poate oferi individului un model adecvat de integrare socială, deoarece regulile existente din societate sunt contradictorii unei dezvoltări decente, iar echilibrul de interacțiune/ cooperare al individului cu societatea este contrar normelor normale de conviețuire. Aici sunt puse accentele pe degradarea socială ce are loc în cadrul societății, iar consecințele negative fiind suprapuse sub raportul dintre om-societate-clasa dominantă). Însă, o societate bazată pe valori autentice orientează individul către acele acțiuni și obligații care să respecte și să mențină fucționalitatea pozitivă a sistemului de socializare. La rândul lui, sistemul de socializare, fiind un proces destul de productiv și benefic pentru ființa umană, este acel factor care reglează și dă posibilitate atât individului, cât și societății să-și realizeze obiectivele propuse în condiții respectabile de reciprocitate. Astfel, prin relațiile de socializare omul vine încadrat din primii ani de viață, începând cu familia și mai apoi într-un proces mai avansat cu instituția de învățământ (inițial cu instituția preșcolară, ulterior cu școala, și așa mai departe). Aici omul-copilul se implică într-un proces de cunoaștere pe sine însuși și de cunoaștere a modalităților de a trăi în comunitate. Astfel, omul începe să se recunoască ca personalitate prin propriul comportament și ca personalitate în relațiile cu semenii săi. Nemijlocit, socializarea îl face pe om să accepte și să se readapteze la regulile sociale prin care se manifestă cu propria personalitate. Iar integrarea socială deschide individului porțile pentru a se forma ca individualitate și personalitate completă, astfel, participând cu propriile interese în procesele de cunoaștere și dezvoltare pe sine însuși și, respectiv, a vieții sociale. Procesul de cunoaștere/ recunoaștere pe sine însuși și a vieții sociale variază de la o persoană la alta. În acest proces al comunicării sociale omul trebuie să se dezvolte și să se manifeste în acțiuni conform propriilor mijloace de gândire (desigur, ar fi o eroare dacă omul ar acționa după regulile impuse de semenul său sau precum în cazul societății moldovenești, omul acționează sub influența diverselor orientări politice). Aceasta este o formă a valorilor sociale autentice care nu impune individul să gândească în mod mecanic doar ca să satisfacă cerințele comune ale societății, însă este necesar doar ca omul să se readapteze la condițiile mediului social respectiv. Este vorba de faptul că existând într-un mediu social omul trebuie să-și obțină propriul model al personalității sale. Totodată, omul, cu individualitatea și personalitatea sa, urmează să conștientizeze care este nivelul de dezvoltare al propriei societăți, care sunt problemele prioritare ce încetinesc progresul sau bunăstarea socială, astfel fiind dator să se implice într-o luptă continuă de modificare și perfecționare a acesteia (credem, respectiva formulare ar fi un exemplu bun și real pentru omul societății moldovenești de azi, pentru societatea moldovenească de azi și de mâine). În existența ființei umane influența pozitivă a mediului social este un proces extrem de important. Formarea corectă și pozitivă a omului depinde în totalitate de nivelul de cultură și de dezvoltare al propriei societăți. Anume societatea este acea parte a valorilor care formează omul și îi dă posibilitate să se recunoască cu demnitate prin acțiunea de a fi o individualitate socială, indiferent de poziția socială pe care o ocupă acesta în societate. În acest proces de formare a omului participă, în mod prioritar, instituția de învățământ ce are la bază totalitatea valorilor spirituale și culturale. Unitatea de învățământ (grădinița, școala) este elementul de bază prin care se dezvoltă și se aprofundează acțiunea de comunicare a individului cu mediul social, în esență, formând și procesul de integrare socială. Relația cu mediul social și cu toți factorii implicați în acest proces (precum comunicarea și informația adecvată) îl completează pe om ca personalitate, astfel implicându-l tot mai mult în relațiile interumane a vieții sociale

Mediul social, bazat pe acțiunea reciprocă dintre individ și societate, este terenul în care individul se poate identifica și recunoaşte ca personalitate. Conform acestor noțiuni de a fi, de a se recunoaște, de a se regăsi, omul prin traiectoria vieții sociale își menține echilibrul existențial, indiferent de factorii ce influentează pozitiv sau negativ dezvoltarea. Însă, factorii negativi sau pozitivi ce pot influenza dezvoltarea personalității individului sunt în corelație directă cu identitatea contextului social. Sub influenza contextului social, individul luptă pentru a dobândi identitatea personală și, desigur, conținutul respectiv pentru a fi recunoscut ca personalitate autentică în societate. În țările civilizate unde sunt respectate drepturile omului și alți factori ce țin de beneficiile omului, atunci dobândirea unei dezvoltări personale sau a unei identități personale în condiții decente este un element care poate fi realizat cu usurință în parametri de echitate socială. Pe când, în țările unde nu se respectă principiul de drept al omului (un exemplu viu în acest sens este societatea moldovenească de astăzi), atunci alinierea la obținerea unei dezvoltări personale cu identitatea respectivă autentică devine un obstacol pentru individ care, în rezultat, devine și victima acestui proces. Ţinând cont de legătura organică dintre individ și societate, putem conștientiza că o relație autentică se bazează pe principiul de drept care este și echilibrul autentic al identității dintre individ și societate. Anume prin noțiunea de drept, cu poziția sa verticală, se stabilește relația respectabilă a individului cu societatea, astfel fiind promovată dezvoltarea autentică a identității personale. Fiecare individ al oricărei societăți, indiferent de voința autorităților statale, are dreptul la un sistem deschis al existenței, bazat numai pe principii pozitive. Totodată, și omul în viața socială trebuie să fie deschis la un sistem de obligații și responsabilități personale pe care trebuie să le execute prin relația de respect față de sine și propria societate. Numai în așa mod se formează coexistența unei comunicări și dezvoltări civilizate, având la bază cultura și educația autentică, în așa mod acordându-i individului un anumit statut social cu identitatea adecvată. Respectiv, statutul social îi va da posibilitate omului de a se recunoaște ca personalitate corespunzătoare în societate, cu drepturi depline în viața privată și publică. Prin dimensiunea acestor elemente, în consecință, ființa umană se definește în societate ca personalitate și  identitate.

Continue reading „Galina MARTEA: Personalitatea individului dependentă de identitatea societății” →

Edith NEGULICI: Spectacolul „Ileana, Principesă de România” în turneu nord american

Institutul Cultural Român de la New York susţine turneul nord-american al spectacolului „Ileana, Principesă de România”, un omagiu adus Principesei Ileana a României, fiica Reginei Maria și figură importantă a exilului românesc, care și-a trăit ultimii ani de viață în Statele Unite, ca ctitor de mănăstire și călugăriță.

Turneul, parte a evenimentelor dedicate Anului Centenar, se va derula în perioada 8-30 septembrie 2018 în șapte oraşe mari din S.U.A. – Philadelphia, Boston, Chicago, Dallas, Cleveland, Detroit, precum și Elwood City, în Pennsylvania, unde se află mănăstirea întemeiată de Principesa Ileana, cărora li se adaugă două oraşe din Canada, Toronto şi Montreal.

Spectacolul este regizat şi interperpretat de una dintre cele mai apreciate artiste de pe scena teatrului românesc, Liana Ceterchi, după o dramatizare de Edith Negulici, cu proiecţii video realizate de Georgiana Dobre şi Luca Achima.

Montarea este o evocare expresivă a principalelor momente din viaţa Principesei Ileana fiind, de fapt, o lecție de istorie vie, care traversează aproape două secole. Spectacolul prilejuiește nu numai omagierea unei personalități deosebite a istoriei românești, ci și o performanță actoricească sensibilă și copleșitoare.

Pentru mai multe detalii despre acest eveniment și programul teatral al ICR New York, vă invităm să accesaţi site-ul instituţiei: www.icrny.org şi pagina de Facebook Romanian Cultural Institute New York.

––––––––––––––-

Edith NEGULICI
Manager de proiect al spectacolului ILEANA, PRINCIPESA DE ROMÂNIA
Asociația Femeilor din teatru IF/Dacă pentru Femei