George Anca – Om Gupta – Surender Buthani – Vintilă Horia – Ion Lazu – Nicu Porsena
GANDHI & BLAGA
„ Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi în lume.”
Moderatorul mesei rotunde, dr. George Anca, preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno Indiene / RICA (organizatorul dezbaterii) a fost rugat de către vorbitor să dezvolte, în româneşte, conceptele gandhiene de ahimsa (nonviolenţă) şi satyagraha (adevăr-fermitate). Întrebările şi comentariile participanţilor au învederat, în pofida deconstrucţiilor postmoderne, o înţelegere personalist-universalistă, poate, totuşi, din afară, a mesajului lui Gandhi, până la posibila înnoire de paradigmă şi în cazul “eşecului” gandhian (Dr. Mircea Aurel Niţă, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative) dar şi că s-a putut asculta ce nu se găseşte în cărţi (2009).
Revenind la aparenta deconstruire a lui Gandhi, a Indiei, deja publicată internaţional şi testată şi în România (primită cel mult condescendent, dar cu evidentă empatie – în Bucureşti, Târgovişte, Rîmnicu Vâlcea), indianul “nostru” din Varşovia are nu numai povestea personală a unei prietenii, de care vom nara şi noi mai jos, dar tragica pierdere a tatălui “în Partition”. Poate această moarte, mai mult decât “dictatura” lui Gandhi, intră în ecuaţie.
De data asta mi-a propus, ca subiecte de conferinţe fie alegerile recente din India (tabu, ori transferuri pe tema că tot dinastia Gandhi rulează India – în Gândul), fie: “Gandhi, a Supreme Failure?”Deşi îl cam intuiesc, eram în multe feluri curios ( o fi Indira? Rajiv, Sonia, Rahul). Vorbea chiar despre Gandhi, nu despre Mahatma?
Ce mai citeşte Gandhi?
Într-un cântec de Sarah-Hudson-Gandhi, se repetă versul “I wanna find peace like Mahatma Gandhi”. Poetul Bhutani nu foloseşte nume proprii în recentele poeme scrise în engleză, nici nu pare a mai spera în pace, sau, cine ştie:
“Ce altceva decât să descopere o saga tânguioasă?” “în fond, o disperare tristă e o tragedie bazată pe realitate”; “realitatea ta seamănă / cu imaginaţia cea mai sălbatică a celorlalţi”; “acum anarhia încolăceşte vieţile ideologilor”; “toate pietrele au premoniţii aproape întunecate”.
Cum l-a cunoscut Lucian Blaga pe Gandhi
Sala era de mult arhiplină de zumzet şi de curiozitate. Şi aşteptam. De după nişte draperii grele, din fundul sălii, apar în cele din urmă nişte inzi, unii în costumul de acasă, alţii în haină europeană, şi ocupă numai câteva din scaunele din jurul mesei, voind parcă prin aceasta să pună o sacră distanţă între profet şi ei. Şi iar aşteptăm. Iată-l, în sfârşit, omuleţul care poartă numele de Marele Spirit, Mahatma Gandhi. Se iveşte de după aceleaşi draperii din dosul scenei, vine grăbit spre masă. Îmbrăcat ca într-o togă de lână albă, cu picioarele goale până la genunchi, şi în sandale. Părea puţin cam zgribulit de frig. Şi tocmai în momentul când credeam că o să-şi ocupe locul pe scaunul din mijloc, el urcă, spre surpriza tuturor, pe scaun, şi de aici în picioare pe masă, pentru ca să se aşeze apoi în poziţie de Budha în mijlocul mesii. Acest fel de a se prezenta s-a produs atât de repede, cu gesturi atât de naturale, sau mai bine spus atât de fără gesturi inutile încât în sală s-a stârnit, nu ilaritate, cum ar fi fost de aşteptat, după intensitatea surprizei, ci tăcere totală, însoţită poate de un zâmbet blând şi colectiv. Graţia firească cu care ascetul făcuse neaşteptatul examen de a se urca şi de a se aşeza pe masă în faţa unor europeni neobişnuiţi cu asemenea spectacole, a învins şi s-a impus tăcerii religioase a publicului.
Gandhi a început apoi să vorbească, într-un chip care uimea prin simplitate, în primul rând, printr-o simplitate necăutată, proprie spiritelor care nu mai văd decât esenţele ultime. Nici un gest de orator, nici o modulaţie retorică în glas, nimic căutat pentru a epata, nimic din toată gama aceea insuportabilă de atitudini a vorbitorului. Gandhi vorbea englezeşte în fraze reduse la subiect şi predicat. Nu pronunţa decât o propoziţie, rar, neostentativ. Un francez traducea, stând în picioare lângă masă, fiecare propoziţie, şi Gandhi, în ritm monoton, continua. Capul acesta, uluitor de urât în fotografii, avea ceva transfigurat în realitate, încât nu mai părea urât, deşi nu mai avea decât câţiva dinţi în gură. În acest om, totul era redus la esenţial, chiar şi înfăţişarea; chiar şi numărul dinţilor, cei inutili îi căzuseră. Gandhi dă impresia puternică a unui om care se găseşte într-o permanentă concentrare lăuntrică, dar pentru care concentrarea nu mai este efort, ci o stare organică. Figura lui e însoţită de mişcări strict necesare pentru ca să pară rigidă. Nici un gest nervos sau de prisos. Nici un cuvânt prea mult. Totul e stăpânit, fără a părea artificial. Gandhi vorbea la fel cum ar fi putut să şi tacă. În fond, interesa numai foarte puţin ceea ce el spunea, căci nu spunea decât lucruri pe care cei mai mulţi dintre noi le ştiam. Că a găsit în Europa stări îngrijorătoare, că faptele aici sunt în dezacord cu cugetul, şi alte lucruri asemenea. Dar chipul cum rostea ceea ce ţinea să ne spună era totul. Era un mod total despoiat şi de cele din urmă accente, ce ar fi amintit tonul declamator. Aveam astfel în faţa mea întâia oară în viaţă primatul existenţei spirituale faţă de cuvânt. Aveam în faţă nuditatea supremă a spiritului suprem. Cât am umblat prin străinătăţi, şi o bună parte a vieţii mi-am petrecut-o dincolo de hotare, am avut ocazia foarte frecventă să văd şi să ascult celebrităţi: scriitori, artişti, gânditori, critici, oameni de stat[…]
Totdeauna am avut impresia că opera este superioară omului. M-am găsit, altfel spus, totdeauna în faţa unei existenţe acoperite de cuvânt. Întâia şi ultima oară, în faţa lui Gandhi, care, prin ceea ce spunea, punea doar în relief o totală lipsă de verbozitate, m-a copleşit sentimentul că stau pironit în faţa unei existenţe superioare şi mai presus de cuvânt. După ce a încheiat cele ce ţinuse să ne comunice, poate mai mult pentru a umple golul ce-l crea în jurul său curiozitatea noastră europeană şi gazetărească, Gandhi a cerut să i se pună întrebări din public, arătându-se dispus să facă faţă interogatoriilor. […] Într-un târziu, Gandhi ne-a amintit că trebuie să se retragă să-şi facă rugăciunea. Ceea ce fusese semnalul de plecare.
Întors la Berna, i-am spus lui Marti: „Impresia nu se poate descrie, ar fi un sacrilegiu. Află însă că eu, care totdeauna am avut o pronunţată aversiune faţă de oratorie, am declarat duşmănie neîmpăcată acestei arte găunoase. Acesta va fi războiul meu de treizeci de ani.”
Lucian Blaga, “Peisaj şi amintire”
OM GUPTA
Respected Dr. George Anca Ji,
जय श्री कृष्ण!
Today is Janmashtami ! It is believed that Bhagwan Himself appeared on this day in a Human form!
Why does Supreme Lord take form of an ordinary human being? With this thought, I send you this poem.
I would welcome your comments! May Lord Krishna bless you and your family!
Happy Janmashtami! May Prabhu Shri Krishna bless you and your loved ones.
Om Gupta