Categorie: Cultură

Alexandru NEMOIANU: Din nou despre statornicie – Două cărți noi ale profesorului Pavel Panduru

Profesorul Pavel Panduru din Prigor, Valea Almăjului, este o noțiune pentru Țara Almăjului.

Țara Almăjului este una dintre cele mai bine conservate „țări” românești, care se întind pe tot cursul Munților Carpați, din Maramureș și până la Dunăre. Între altele Țară Almăjului are cea mai puternică personalitate lingvistic din spațiul românesc. În cursul anilor 80 ai veacului al XX-lea și în continuare până azi, în Almăj a început o adevărată „renaștere” culturală. Această mișcare a însemnat în primul rând surprinderea trăsăturilor, istorice, culturale, spirituale, care conferă Almăjului strălucita sa personalitate și identitate inconfundabilă. Au fost publicate cărți, reviste, monografii care toate au contribuit la prezentarea acestei țări românești. Cei care au început mișcarea culturală pomenită și care au făcut cu putință acest fenomen au fost intelectuali, profesori, învățători, preoți din zonă cu dragoste de loc și tradiție. Dintre ei unii s-au rătăcit și au căutat, cel mai adesea zadarnic și pierzând autoritatea morală, să se auto promoveze, să se prezinte ca personalități care de fapt nu sunt. Publicațiile pe care le conduceau au suferit teribil ajungând un soi de mijloc de parvenire personală și de familie. Dar dintre ei nu face parte Profesorul Pavel Panduru.

Profesorul Pavel Panduru este o rara avis de caracter. Un om smerit și modest, un om dispus să dea întâietate oricui care ar promova Almăjul, un om a cărui dragoste de Almăj și de fenomenul românesc este rațiunea existențială. Pavel Panduru a publicat numeroase cărți monografii și articole și studii. În fiecare dintre ele a adus câte o contribuție la o încă mai bună înțelegere a Almăjului și prin extensie, a fenomenului românesc.

Iată că foarte de curând Profesorul Pavel Panduru a publicat două noi cărți adresând aceiași temă: Almăjul și statornicia lui într-o matcă milenară.

Pavel Panduru, Nemuritorii”, Editura Hoffman, 2018, 187 de pagini. Cartea este prefațată de către Prof. Univ. Dumitru Popovici, are o postfața semnată de către Prof. em. dr. ing. Alimpie Ignea, cuprinde 45 de texte, numeroase ilustrații și un „argument. Cu emoție Prof. Pavel Panduru spune că a întocmit această carte, prezentând oameni de seama ai Almăjului din vremea modernă, ca să nu lase în uitare pe Almăjenii care au contribuit la zidirea României Mari. Cartea în mod limpede ca unitatea de gând și simțire românească s-a manifestat într-o impresionantă diversitate, care dovedește inteligența și originalitatea Neamului Românesc.

Cea de a doua carte este „Oameni care au sfințit locul”, Edituta Hoffman, 2018, 163 de pagini.

Cuvântul înainte este semnat de Prof. Mariana Pâslea. Este un cuvânt clar, didactic și cu emoție mărturisind credința că Almăjul, „este și va fi”. În textele cărții sunt prezentați oameni care,în diferite capacități,au adus nume bun acestei țări românești.

Cărțile, nou apărute, ale Profesorului Pavel Panduru sunt o contribuție și o afirmare a voinței de existență românești în matca Ortodoxă și a Tradiției.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

30 septembrie, 2018

Heidi S. SIMON: Cerbul de aur 2018

Un eveniment artistic deosebit. Festivalul „Cerbul de aur”! Ne trezește amintiri și nostalgii; ne amintește de timpurile minunate ale  anilor 1968, 69,70 și alții aidoma acestora, când atât noi, cât și artiștii învitați la festivalul prestigios din Brașov eram tineri, plini de avânt și bucuroși de viață. Brașoveni și noi, eu cu familia mea, ne amestecam zilnic în forfota străzilor înzăpezite de la poalele Tâmpei ca să-i vedem de aproape pe toți cei talentați și frumoși care ne-au onorat cu prezența,dând impresia că San Remo s-a mutat la noi. Serile îi vedeam la televizorul cu ecran alb-negru…

Dar pe cine deranja așa ceva? Și pe cine nu am văzut în anii aceia!? Pe cei mai minunați, mai buni cântăreți din Europa a acelor timpuri. Unii erau concurenți, premiați pentru calitatea cântecului și a interpretării, ca Jacques Hustin, Thereza Steinmetz, Angela Similea și mulți, mulți alții de-alungul anilor. Dar tot atunci am avut plăcerea deosebită să auzim artiști consacrați care au evoluat în afara concursului și  ne-au desfătat auzul și  sufletele cu vocile lor minunate.

Niciodată nu voi uita finețea interpretării cu care Connie Francis și-a definit repertoriul, sau cele două Madone ale scenelor europene: Amalia Rodrigez și Julette Greco – o lady îmbrăcată mereu în negru, ca o statuie impozantă a tristeții, creație a unui mare sculptor – artist. Dar și toți ceilalți, ca Gilbert Becaud, Jean Claude Pascal, Luminița Dobrescu,  neasemuitul Gică Petrescu, Rita Pavone – micul titirez, plină de talent, Dan Spătaru, Bobi Solo, Cliff Richard și câți alții care ne-au înfrumesețat viața în vremurile acelea. Au fost 17 ediții ale acestui festival, sub conducerea muzicală a prea cunoscutului dirijor Sile Dinicu. Până în 2009, când lanțul de aur s-a întrerupt, pentru a se reface din nou în această lună, desigur iarăși la Brașov, conform tradiției.

De câtva timp, de când s-a dat de știre că se va relua festivalul, s-a revărst un val de bucurie anticipată asupra tuturor israelienilor de origine română. Ni s-au răscolit amintirile frumoase despre vremurile de altădată, despre artiștii pe care i-am îndrăgit în tinerețe, luându-i cu noi peste tot pentru tot restul vieții. Îar faptul că după o întrerupere de 9 ani Festivalul „Cerbul de aur” s-a reluat tocmai în acest an 2018 și nu altcândva este semnificativ, deoarece plăcerea muzicii și a întălnirilor cu prieteni vechi corespunde cu sărbătoarea națională a României – ajunsă la venerabila vârstă a unui Centenar, ceea ce încălzește de mândrie inimile românilor din toată țara, ca și pe cei toți ceilalți aflați peste tot în lumea largă… Iar israelenii, ca întotdeauna ,alături de ei!

Acuma, când evenimentul se poate comenta la timpul trecut, nu mai trebuie comentat,  în nici un caz de către mine, deoarece a fost urmărit cu interes și emoție de către toți cei ce-l așteptau cu nerăbdare de mult timp. Mai ales că frumusețea momentului și măestria interpreților este recepționată de către fiecare spectator sau telespectator în mod individual, căci gusturile mulțimii nu se pot pune în discuție, iar câți oameni au urmărit eveimentul,tot atâtea impresii și păreri s-au format. Desigur avem și un numitor comun, este nivelul de apreciere al unei comisii deosebit de competențe, în hotărârile căreia avem încredere și le respectăm cu toții. Mi-a plăcut că în afara concurenților premiați cu prestigiosul premiu, comisia a avut grijă să dea distincții multor cântăreți buni, că publicul, presa și Primăria orașului gazdă le-a înmânat deasemenea diplome și premii pentru a le cinsti talentul și însemnătatea participării la un asemenea festival de prestigiu internațional.

În ceea ce privește contribuția interpreților în afara concursului, mie personal mi-a plăcut în mod deosebit programul prezentat de către dl. Horia Brenciu și grupul său muzical. Aș spune că a adus un plus de voie bună și culoare scenei și publicului entuziasmat de verva și glumele care însoțeau fiecare piesă cântată, ca și de orchestra alcătuită de instrumentiști de o înaltă ținută artistică. Iar în mod cu totul personal vreau să mă exprim în câteva vorbe despre un artist mai puțin discutat în mediul meu, dar care mie mi-a lăsat o impresie profundă. Mă refer la cântărețul portughez Paulo Bragança, o apariție specială și unică pe fondul unui concurs de muzică ușoară. Nu știu cum arată acest domn care a urcat pe scenă mascat, distorsionat, cu intenția vizibilă de a ascunde defectele omenirii, sau din contra, de a ne arăta cât este lumea de urâtă. Din cuvintele sale rostite într-o limbă română inteligibilă mi-am dat seama că artistul este o persoană profundă, cultă, tristă. Chiar și cântecul pe care și l-a ales „Lume, lume…”  interpretat de el într-un mod foarte aparte, personal, cu un tremolo care i-a dat nuanțe tragice, a fost dovada că aveam în față o persoană îndurerată de soarta omenirii. În orice caz, acest scurt recital m-a impresionat.

Trecând însă peste acest moment dramatic, am avut plăcerea să trăiesc clipe plăcute, admirând un decor frumos ridicat pe o scenă construită cu multă imaginație artistică. Iar pentru mine personal decorul cel mai frumos a fost până la urmă Muntele Tâmpa care de milenii ține în palma sa ocrotitoare Piața primăriei orașului,  Biserica Neagră și casele din jur, locuri pe unde treceam cu pas săltăreț în anii tinereții… timp de 20 de ani  din viață. Câteodată este minunat să asiști la întălnirea dintre trecut și prezent.

––––––

Heidi SIMON

Tel Aviv, Israel

septembrie 2018

 

Paul LEIBOVICI: Minciuni adevărate de Berthold Aberman

Autorul acestei cărți, se dovedește prin noul său volum, a fi un analizator profund al diferitelor categorii de persoane; a relațiilor bilaterale între cele două sexe, urmărind cu desăvârşit interes, aș spune profesional, raporturile, curba seismică a vieții între cele două personaje, în permanență evoluția raporturilor.

Pe psihologul Aberman îl preocupă atât legăturile naive, prietenești ale tinerilor, cât și a celor care de mult au trecut vârsta primei tinereți. Ceea ce gândesc și simt tinerii zilelor noastre, în condițiile noi, în care nu întotdeauna, părinții au acces. Educația primită în sânul familiei?! Dacă aceasta a existat într-o oarecare măsură, se reflectă în comportarea tinerilor și gradul de intensitate. Însăși sentimentul apropierii prietenești, care se poate transforma în anumite condiții într-o dragoste sau chiar o pasiune oarbă pentru ambele părți, intră în preocupările autorului.

Însăși titlul, „Adevărul și minciuna”, pune lectorul în cumpăna gândiri sale. Adevărul – poate fi total? Dar minciuna!! În cadrul relațiilor dintre Ea și El, să constatat nu numai la personajele din povestiri sau romane, un dezechilibru. Uneori sentimentele depășesc logica, și nu odată în anumite condiții de viață logică se impune distrugând cu vrere sau nu sentimentele – fie ele până în acel moment crucial, puternic. Autorul își îndeamnă lectorii chiar de la început: „Adevărul, merită și trebuie să se impună, chiar dacă, uneori cere sacrificii…”.

Pentru a fi conștient de această afirmație, de greutatea propriu zisă a, adevărului, e absolut necesară o educație temeinică, încă din primii ani ai existenței. O a doua afirmație – preocupare, a lui Aberman, ar fi destinul. În acest scop lectura capitolului „D-ale vieții”, vine să elucideze – am spune într-o oarecare măsură, care este sensul acestui cuvânt, greutatea pe care o are în cursul vieții. În general dacă oamenii, recte o pereche de tineri sau maturi, de-a lungul vieții se pot baza pe ceea ce se numește, destin, legăturile sentimentale între doi tineri, pot fi sau ar fi necesar să se bazeze pe acea flacără interioară care devine văpaie. Saint-Exupéry, la vremea sa a afirmat că: „Adevărate iubire începe de acolo de unde tu nu mai aștepți nimic în schimb!” Tineretul zilelor noastre crede în văpaia dragostei atâta timp cât poate fi întreținută!… dar e știut că și văpaiele, acel foc sufletesc are nevoie de o anumită educație, pentru a putea fi întreținut! Poate nu la nivelul superior.. Dar câte nu intervin în viață, în fiecare moment?! Avem noi tăria sufletească, logica temeinică pentru a nu ne lăsa furați de bănuieli deșarte? Când una din părți (El sau Ea) are darul de a convinge, de a scoate din mânecă argumente, de a ameți  partenerul (a) cu înșir-te de cuvinte amețitoare, victima cade. E uneori prea târziu, trezirea… Însuși autorul Aberman încheie capitolul „Bănuiala” cu: „E rușinos să arunci ceea ce ai ridicat…”

Dacă îndrăgostirea de o persoană e doar un joc de moment, sau dacă e ca focul din sobă care are puterea de a încălzi doar camera unde se află soba, lasă-mă să intru în inima ta, dezvăluie o nouă problemă, la care aș afirma, un răspuns e prea puțin: „Da, într-adevăr, dragostea e adesea plină de suferinți…” Răceala sau indiferența părții opuse, depinde în cele mai multe cazuri de construcția anatomică, chiar dacă persoana a primit o anumită educație, s-a format în condiții prielnice. Dragostea este la rându-i o suferință, pentru unii plăcută, pentru alții un lanț care atârnă și din care e greu să te rupi! Desigur, nimic nu e veșnic, prin simplu fapt că noi nu suntem veșnici. Dar când iubim, când ne-am găsit echilibrul vieții, când firele dragostei se împletesc, devenind o continuă armonie, dragoste, devenind o obișnuință indispensabilă din viața perechii respective, atunci putem afirma, e o veșnicie! Să fiu iertat chiar și de Sophocles, dar înțelepciunea nu poate fi o bază temeinică a dragostei. În lumea noastră modernă, unde interesele predomină, fericirea e înțeleasă prin bunurile realizate, iar sufletul și mintea e răpită.. fie chiar pentru o anumită perioadă de belșug!

Pornim în viață nu întotdeauna cu entuziasm, depindem adesea de condițiile economice, uneori de educația sau needucație, și nu mai puțin de, construcția noastră interioară. E puțin, e mult!?

Nu întotdeauna, visul tinereții ni se împlinește. Și e firesc” Pe drumurile întortocheate, pline de surprize, de necunoscut și necunoașteri – suntem adesea singuri! Visul, chiar la vârsta maturității, e plăcut, dă farmec vieții.. dar rămâne vis! De aceea Khalil Gibran a putut afirma: „Dacă dragostea te cheamă, urmeaz-o, chiar dacă drumurile sunt grele…”

Condițiile din noua societate contemporană, nu ne permit mai întotdeauna să ne lăsăm antrenați pe drumul visător al marei și aprinsei dragoste. Persoanele mature, cu o oarecare experiență, cu un trecut sau altul, au temeri de un pas în plus… de podelele care se îndoaie cub greutatea corpului, de experiențele trecutului! Maturii învăluiți de visul unei noi aventuri, se lasă mai greu antrenați, iar dacă se decid la noua dragoste e pentru a încerca o reîmprospătare a simțurilor, a unei vieți mai temeinice, sigure…  „Găina bătrâna face ciorba mai bună?” Depinde cu cine o împărtășește!!! Simțurile și judecata vin după ce am sorbit din ciorbă!

Cartea, „Minciuni adevărate” formează un mănunchi de aprecieri, de analize întocmite cu dibăcie, experiență de viață, lecturi psihologice și filozofice. Citind-o și reflectând cu aprofunzimea cuvenită, privim societatea din jur și ne întrebăm: „Adevărul vieții cotidiene oare e minciuna de a cărei fire ne împletim la fiecare pas?”.

–––––––-

Paul LEIBOVICI

Rehovat, Israel

15 septembrie 2018

 

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Reflecţie şi poezie (proză scurtă)

Doamne iubito, cum îmi pun eu nădejdea în tine ca într-o nălucă spre care alerg cu braţele pline de grădini cu flori şi tu fugi mai departe fără să te ating. Ochii mei văd ce nu se poate vedea, urechile-mi aud freamătul sufletului tău ca o pădure de zadă, trupul meu aleargă odată cu trupul tău pe miriştile soarelui şi te locuieşte fără chirie. Spune-mi dacă totul este o poveste şi tu eşti cea din copilăria mea, de la marginea orizontului unde râuri de cleştar îşi aşteptau cai înaripaţi să se adape. Unul din căpriori aş fi putut fi eu ca să nu zic cerb când tu treceai pe poteca asfinţitului spre casa cu stâlpii de lemn ciopliţi în inima unui popor care nu-şi recunoştea arta. Şi acum păstrez poza aceea cu fulminantele tale treceri călare pe un cal roib, prin ierburile înalte spre podul de piatră căruia îi stăteau de strajă păduri de liliac înflorit, lângă un câmp de narcise. Dar dincolo de toate acestea, braţele tale arcuite m-au cuprins pentru prima dată, mi-au lăsat legătura cu acele frângii nepieritoare care-mi cuprind inima şi pieptul în strânsoarea minunată ce nu se uită. Nu pot să cred că totul a fost real şi lumea în care mă mişc mi se pare o forfotă dezarticulată fără minunea care ar fi putut să continue. Lumea în care se umple sufletul cu trăiri nu ne desparte de amintiri, imagini şi persoane dragi, ele cu timpul se estompează şi devin ca un văl aşezat peste ochii noştri gata să vadă dincolo de realitatea prezentă. Ei fotografiază realitatea din trecut plină de întâmplări, o redau în gând cu aceeaşi acurateţe, ba mai mult o încarcă cu un fel de nostalgie care exacerbează frumosul şi-l fac prezent cu o undă de duioşie şi înţelegere. De aceea orice clipă simţită face parte din zestrea noastră lăuntrică şi capătă o aură de lumină ce se varsă ca o lacrimă peste timpul trecut, îl înfăşoară în purpură fină. Acum sau niciodată cuvintele îşi caută rostul pentru a strânge şi păstra filonul de aur al iubirii noastre, de mă întreb cum am putea vieţui fără acestă iubire care musteşte prin toţi porii şi-şi caută astâmpărul şi echilibrul în persoana de lângă noi. Sigur convergenţele şi divergenţele au curbele lor de întâlnire şi despărţire, au ca axă iubirea şi prietenia statornicită. Nimeni nu ne poate îndepărta de la calea dumnezeiască a cuvântului prin iubire şi simţire a aproapelui cel mai legat de inimă şi suflet. Iubindu-ne între noi îl vom iubi şi pe Dumnezeul nostru. Dimineţile dăruite aşteaptă cu bucurie răsăritul soarelui, nu numai pe pământ ci şi în suflete. Şi ce poate fi mai minunat decât o rază dătătoare de lumină şi încredere chiar şi atunci când cerul este acoperit de nori şi se prefigurează o furtună. Întotdeauna după furtună se limpezesc apele şi gândurile oamenilor, fiecare capătă un alt imbold în realizarea activităţii. Tenebrele se ascund şi suflul muncii şi al creaţiei îmbracă valenţe noi, se valorizează ideile şi conceptele profunde, arta cuvântului împreună cu celelalte arte îşi dau mâna şi apropie copia creaţiei omului cât mai mult de creaţia perfectă a naturii. Credinţa îşi adaugă şi ea dimensiunea aceea înalt umană de dragoste şi apropiere faţă de noi înşine şi prin aceasta faţă de Dumnezeu. Lumea se zbate în aceeaşi paradigmă a înţelegerii de sine împreună cu scopul şi sensul aspiraţiei sale spre găsirea locului pe care să-l ocupe în spaţiul şi timpul destinat. Caută permanent resursele care pot izvorî din interior şi posibilităţile de folosire intensivă a celor existente în exterior, fără să fie afectat datul naturii de a se regenara singură. Atmosfera în care ne naştem, ne formează şi educă în spiritul tradiţiei şi moştenirii culturale specifice, ne înscrie în spirala evoluţiei fizice şi spirituale, al adăugării la datul preexistent al destinului sau sorţii, al câştigului dobândit prin expierenţă şi învăţare a cunoştinţelor strict necesare ori superioare, a perceperii conştiinţei de sine şi a rolului şi locului la care trebuie să aspiri în societate. Omul nu se confruntă cu natura ci se integrează-n ea şi se situează într-un univers al său care-l plasează-n universul mare, infinit. E ca şi cum ai spune că infinitul mic existent în noi se distribuie în infinitul mare. Poezia este un mod inefabil de a reflecta sentimentele şi trăirile omeneşti şi a le transmite prin scris, cu tot ce înseamnă forma cuprinderii lor în cuvânt şi prin rostire ori citire, comunicate către ceilalţi semeni care au cultura şi sufletul deschis pentru formele cele mai înalte de percepere a realităţii transfigurate în forme sensibile ale artei cuvântului. Prin poezie ca şi prin celelalte arte fără excepţie căpătăm deprinderile înfrumuseţării noastre ca spirit, ne apropiem de inepuizabilele posibilităţi de creaţie ale demiurgului şi ele devin hrana noastră binecuvântată. Nimeni nu trebuie să ignore oferta de a se clădi pe sine după legile naturale ale creaţiei divine şi lucrarea devine opera sa.

———————–—————–

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

26 septembrie, 2018

Cezarina ADAMESCU: Poet – între cuvinte nerostite

VIOREL BIRTU PÎRĂIANU,

Tic-tac, tic-tac…,

Editura Singur,

Târgoviște, 2017

 

          Titlul acestui volum, ”Tic-tac, tic-tac…” relevă legătura dintre măsura incomensurabilă a timpului și tăcerea poetului, cu fiecare bătaie a ornicului interior. De ce simte poetul inutilitatea cuvântului și nevoința de a tăcea, pe măsura trecerii timpului. Demersul liric i se pare uneori, zadarnic? Și totuși, el e arcul peste lumi, peste zări, e tot ce rămâne din ființa terestră, urma vizibilă care îl proiectează în veșnicie. Așadar, tac, cu fiecare secundă…Un ritm impus de bunăvoie. Din care se iese arar și doar atunci când are ceva imperios de comunicat omenirii.

Există unii creatori care, chiar și atunci când tac, spun ceva. Tăcerile lor grăitoare sunt, cu atât mai semnificative, cu cât trăirile lor sunt mai acerbe. Sunt tăceri roditoare, fecunde, bogate în gânduri, în amintiri, în visuri și în cuvinte vechi, nefolosite încă. Cuvintele nerostite își cer, însă, drepturile legitime. Nașterea de cuvinte e ca o facere de Lumină, țâșnită din adâncul ființei, la tăierea clipei în două bucăți gemene. Trebuie să așezi o piatră măcar, la altarul timpului rostogolit fără întoarcere. Nici amintirile nu au destulă memorie, în zborul lor fără de spațiu. Se cuvine răbdare și veghe. Poate că ar trebui – alt aluat pentru aripi, să învelești îngerii, noaptea, în parcelea de cer unde își au sălașul.

          Autorul acestui volum, cu titlu implacabil, dorește să ne amintească faptul că întunericul nu durează o veșnicie, oricum se destramă și, la capătul lui, se ițește Lumina.

          Trei repere fundamentale caută poetul în ochii iubitei: ”adevărul, lumina și viața”. În loc de acestea, poetul se perindă uneori, prin ”Amurgul pustiu”, constatând trist că: ”totul e tăcere, lacrimi și durere”. Însă, datorită iubirii, depășește această stare de pustietate sufletească.

S-ar zice că Viorel Birtu Pîrăianu este un poet care pune mare preț pe suflet, căruia îi atribuie însușiri antropomorfice. În poezia lui întâlnim: arca sufletului, tălpile sufletului, lacrima sufletului, aripile sufletului, pajiștea sufletului, văpaia din suflet, pleoapele sufletului, faleza sufletului, ”pe pereții scorojiți ai sufletului”; ”sânii tăi uitați pe perna sufletului”; etc.

          Personificarea este o modalitate de expresie des folosită. Adeseori ea se transformă-n metaforă. Astfel, vântul sărută, amurgul plânge, plânge ploaia (poate cea mai verosimilă), pașii unui gând, pe lacrima gândului, pe buzele iubirii, brațul timpului, surâsul zărilor, palma râului, țipătul luminii, buzele gândului.

          La Viorel Birtu Pîrăianu, arderea cea mai intensă este iubirea. Buzele ard, inima arde, obrajii ard, trupul, la fel, mângâierile sunt aprinse. Însă voluptatea, patima, nu întinează, ca la unii îndrăgostiți, ci purifică. Și întrebările ard, și tăcerea. Este manifestarea cea mai intensă a sentimentului: ”în arșița sentimentului / atingeri fine, line / cu întrebări / ce ard, ce dor / cu buzele gândului / în țipătul pământului / iubește-mă femeie, în noapte, / iubește-mă cu patimă, cu foc, / să ardem, să ardem, / cu focul divin al iubirii / respir iubire, / în tine, cu tine / tu, lacrimă și dor / dor nebun, călător / pe cărările sufletului / pășesc în mângâieri aprinse / de nimeni cuprinse, / de nimeni stinse / picură stropii de rouă / de ziuă nouă / pe buze uscate / te învelesc în lacrima sufletului”(În arșița iubirii). Iubirea se consumă așadar, ”în arderi nebune, sublime, pe pământ / suspină patima / țipă dorul / în acorduri pure, fine / fiorul se alintă / între fierbinți sărutări / adânci, în trup, în spirit și în gând”(Chemări).

          Este interesant de remarcat, că aceste arderi, ”în focul divin al iubirii”, transformă persoanele, le face mai curate, mai pure. Este vorba aici și de focul sacru, cel fără de cenușă, focul purificator.

          Despre iubirea ideală, se poate spune că poetul încă nu a întâlnit-o, de vreme ce spune: ”poate ești aceea/ pe care o aștept în ani”, în timp ce ”pânze de tăcere / se întind pe drum”.(Amurgul pustiu).

          Tonul este adeseori elegiac, buzele rămân rătăcite ”pe țărmuri de dor”, amurgul se scurge, iar surâsul iubitei devine și el ”dor curgător”(În arșița iubirii), în timp ce sufletul rămâne ”sub pașii sărutului”. Poetului nu-i rămâne așadar, decât să scrie pe nisip, ceea ce și face:”scriu pe nisipul fierbinte/ cu o scoică / cioplită de gânduri / cu ochii deschiși către ape / povestea noastră de amor / pășind cu tine în eternitate / sorbind din apa pură a iubirii”(În arșița iubirii).

          Ceața este un element aproape omniprezent în poeziile lui Viorel Birtu Pîrăianu. De altfel, intervin în acest decor ambiguu, și elemente fantomatice, care țin mai curând de metafizic: ”plec la o întâlnire / ce nu va avea loc / în față o ușă / ce nu există, / e doar o părere, nu…” (Un gând trecut). Și altăoară cheamă ”ecoul rătăcit în ceață”; ori,”las în urmă / murmurul ceții”.

          Și tot ceața îi apare poetului ca un ”abis necuprins”, generator de vise, de fantasme, de miraj, drept pentru care se întreabă:”să plec sau să rămân, în vis?”(Un gând trecut). Poetul spune, la un moment dat: ”Sunt atât de obosit de viață / de mersul orb, prin ceață”(Aștept).

          Iubirea, deși aparent voluptoasă, este idealizată adeseori, proiecție a unui vis ori a unui dor care nu se știe dacă se va împlini: ”captivă în iubire / înmugurești în fiecare clipă / suavă te deschizi în zori / sub sărutul gândului / în matca sufletului / aștept să desfac în noapte / șoapta unui trup / să pătrund în taina nemuririi / cu tine femeie / strop de iubire”(Șoapta unui trup).

          Marea calitate a poeziei lui Viorel Birtu Pîrăianu este muzicalitatea, ritmul interior, deși se înscrie în linia modernă, liberă de canoanele teoriei versificației. Cantabilitatea, rima întâmplătoare, bogăția mijloacelor de expresie, paleta de sensuri oferite, o fac plăcută și căutată. Poetul reușește în mod exemplar să creeze o armonie benefică a cuvintelor. Dar, cu câtă modestie afirmă poetul, în pofida atâtor avuții spirituale pe care le posedă: ”caut să fiu / doar un om între oameni”(O lacrimă într-un suspin). Și cu o luciditate specifică oamenilor care știu ce vor, autorul afirmă:”eu azi mai sunt / acel ce nu mai sunt”(Epistolă).

          Sintagme arhicunoscute, trecute prin filtrul sensibilității poetului, devin oaze proprii de încântare și desfătare sufletească, înnobilate de prezența hieratică a iubitei: Ex. În ”iarba verde de acasă”, unde jocul dragostei devine sublim: ”ne iubim în pat de flori / împodobit cu zări / culese din tainice depărtări / ce frumos ardeam amândoi / în fiorul iubirii dintâi / atât de puri, atât de goi/ doi nebuni amândoi / vorbeam, trăiam, visam, pluteam, / pe aripile dorului / ți-am sărutat lacrima / încet-încet / ai tresărit înfiorată, întâia dată”. Dar, dragostea devine unică, prin faptul că este imortalizată în memoria clipei:”clipa tăcea / ascunsesem limbile ceasului / în buzunarele rupte ale lumii / timpul uitând să mai treacă / eu am rămas să aștept femeia / pe peronul unui timp/ uitat în tăcerea cuvântului” (În iarba verde de acasă).

          Iubirea este aureolată de sublimul purității imaginii: ”sărutând abisul unui gând”;”dulce chemare / în pașii dorului”; ”am sărutat prima oară glezna unui vis”;”tremurai feciorelnic în noapte”;”dimineața te-ai învelit cu alge / pășind pe țărmul solar”; ”aroma ultimului suspin”;”pe buze purtam crini”; ”lăsasem pe țărm / cioburi de stele / culese din Calea Lactee”, etc. (Cronica unei iubiri).

          În căutarea frumosului imortalizat în cuvânt, acest poet al cumsecădeniei asumate, e însetat de Lumina pură a Începutului.

          Cu toate acestea, autorul traversează și stări dramatice, populate de ”cuvinte incoerente”; de ”întunericul lumii”; ”un copac uscat”; de ”tragicul țărm”;”gânduri amputate”;”lumina tremură de frig”;”de griji, nevoi, întrebări”,”piatra albită de sânge” și peste toate, ”pe cer o privighetoare / cânta la un pian imaginar”, care ar putea fi ieșirea din labirintul tristeții. Deși, privighetoarea, nu are nevoie de un pian imaginar, cântecul ei neasemuit, acoperind orizontul.

          La Viorel Birtu Pîrăianu – tăcerea doare și ”arde durerea ultimului cuvânt” – de intensitatea trăirii. Între privirea orizontală și cea verticală e cale de o cruce: ”privesc la cer / mă uit la viață” (Printre gânduri amputate). Și în timp ce viața picură, se scurge ”implacabil în gol / gol, ruină, nămol”, poetul, numărând zilele în gând, spune: ”visez o floare”, chiar dacă ”floarea a înghețat în zare / lumina a trecut”. Deși e conștient că: ”merg pe picioare amputate / rostesc cuvinte frânte / adun cuvinte din cioburi de gânduri / Și tac printre rânduri”(Printre gânduri amputate). Adeseori, tăcerea este echivalentă cu tristețea: ”mă ascund în tăcere și plâng” (Poarta).

          Autorul face aici, legătura dintre Cuvântul prim, al doilea sistem de semnalizare și smerenia omului față de măreția copleșitoare a Universului, a creației universale. Eul liric își caută loc în acest Univers îndepărtat, iar atunci când nu-l găsește, se cercetează pe sine.  În fața lui, a Universului, nu poți decât să taci. O tăcere germinativă, însă, deși poetul se simte stingher și copleșit, în micimea lui. ”privirea străpungea tăcerea timpului / în lacrima crudă a gândurilor / sfâșiate dintr-un suflet rătăcit pe pământ / nu reușesc să evadez dintre gânduri / un pas la limita durerii / cuvintele spală despărțirile / nu cer nimic / sunt vis sau nălucire / aici doar clopotul mai dă de știre / ding-dang-dang / bate-bate în neștire / e clipa să plec sau nu / în iarnă am rămas cu moartea / de vorbă pe o stradă / murdară de sânge / lovit de semenii mei / poate este ziua aceea / și dacă nu este / am pășit către sfârșit / deși sfârșitul / era de mult sfârșit / nu am văzut/ eram ocupat / cu începutul sfârșitului / într-o lume hâdă și moartă”(Începutul). Însă poetul preferă ”aroma pură a iubirii”. Și totodată:”mă-mpiedic de lacrima unui gând”(Parfum de orhidee), gândul fiind primordial. Într-o poezie, autorul se exprimă astfel despre gânduri: ”cu mâna murdară de gânduri”(Tu dormi).

          Preocupat de transmiterea ideii, autorul a decis să renunțe la forma clasică a poeziei și chiar la rigoarea semnelor de punctuație care nu ar aduce nimic în plus mesajului său. Folosirea minusculelor la început de frază sau vers este, în acest caz, îndreptățită.

          Se remarcă, în toată această căutare a idealului, preferința pentru puritate, ”în roua pură a dimineții”; ”aroma pură a iubirii”; ”în răsăritul pur de soare”.

          Din imperiul floral, poetul a ales nufărul alb, floarea nobilă – orhideea, dar și maci roșii, simbolul dragostei aprinse, parfumul suav de iasomie, lotusul, ș.a.

          El a ridicat iubirea la înălțimea altarului, prin aceasta, eternizând-o. Și totuși, profesiunea poetului își spune cuvântul prin folosirea unor termeni medicali: valva mitrală, cordul, ”mă dor oasele sufletului”.  

          Apelativele pentru iubită sunt: draga mea, mândra mea, femeie, ș.a.

          Adeseori, poetul induce un fel de ambiguitate pentru a spori misterul poetic:”sunt un absent prezent”;”parcă dorm, parcă visez”;”să stau, să pier / în universul efemer”; etc.

          În contrapondere cu gândul și cuvântul, apare des, tăcerea, care ia diferite aspecte, adeseori cuplată cu singurătatea și cu dorul: ”tăcere și multă singurătate”;”tăcerea dorului nestins”;”tăcerea a îmbrăcat totul/ în haine de gală”;”ascult clipocitul tăcerii”; ”ascult tăcerea pământului”; nu reușesc să evadez dintre gânduri”.

          Despre sine, poetul spune că e:”cocor rătăcit într-o lume” (Aștept). Și despre intențiile sale creative: ”voiam să cioplesc universul/ cu un vers”(Vorbe). Și: ”De mă vei întreba vreodată ce sunt / îți voi răspunde simplu / sunt un copac / pe țărmul unui gând / lovit de oameni, timpuri / curg și curg / sunt singur pe o stâncă / trec clipe, trec ani / în zori / eu înverzesc mereu / doar pentru voi” (Copacul). Iar altădată, spune: ”eram prea viu / aici, între voi”(Vorbe). Recunoscându-se un romantic autentic, poetul spune: ”sunt trubadurul rătăcit / pe țărmul unui vis” (Sărutul în noapte). Și într-o altă ipostază, ludică, poetul afirmă: ”dansez, dansez / cu cerul, cu luna / sunt trubadur sprințar / ce plutește iar și iar / fără gând, fără habar / prin lume, printre fete, printre toate / mă rotesc în joc nebun/ pingelele sunt rupte / cine stă să le asculte / muzica cântă, cântă / fecioara pășește în pași de visare / în dans etern / prin timpuri de zadă / ce dans cu foc / petreceri de-a pururi să fie / dimineața,/ mă lovesc zorile în față / în brațe nu-i nimeni / nu-i înger de fată / pe pernă a rămas / o lacrimă”(O lacrimă de fată). În alt loc, autorul spune despre sine că e: ”trubadurul zărilor / menestrelul zorilor”(Cine-i).

          Aici, poetul se lasă condus de ludic, de muzicalitate, de ritm, ca în poezia clasică. Dar totul se dovedește a fi numai un vis.

          Autorul nu se dă înapoi de la voluptatea unei clipe eterne de iubire: ”arzi într-un sărut / mereu neînceput / dezmierd fiorul unui dor / cu pana unui gând / sau un sărut / ascuns, furat, mușcat, cerut, / aș vrea / câte aș vrea / să te cuprind, să strâng / în noaptea cu căderi de stele / un vis mereu neînceput, / de terminat / cine mai știe / eu am rămas / pierdut în reverie”(Clipa de iubire).

          Un tablou idilic, aidoma unui pastel, emoționează prin frumusețea imaginii create din elemente simple, naturale:”lângă fântâni / pâlpâie licuricii și țipă păunii / un cuib / rășină, miros crud de brad, / brusc, țâșnește o minune / printre lăstuni / o căprioară / cu ochii cruzi / cocorii strigă în zare, a chemare / pe o stradă, doi măgăruși apatici / pe chei, sirenele mă cheamă / în larg / acolo, dincolo de zare / în port, pescarii / coșuri pline / raci, țipari și o broască țestoasă / prea curioasă / în vale / o moară, toarce agale / la întâmplare / la asfințit / în jocul amurgului / ziua s-a sfârșit / umbre pe cer / mângâie genele / nu am plecat / să fug printre stele / am rămas / adormit între ape / pe țărm / o femeie / o inimă singură / așteaptă”(Pași).

          În general, titlurile sunt sintetice, alcătuite dintr-un cuvânt sau două, el rezumând o stare, de fapt, lumea văzută cu ochi de poet. O afirmație neașteptată ”cuvântul meu / are vârsta sufletului, a singurătății”(Un om printre stele). E vorba, desigur, nu de vârstele biologice, ci de vârstele spiritului. Dar cuvântul poate împrumuta și alt veșmânt, cel mai puțin luminos:”în absența ta / cuvântul s-a îmbrăcat în întuneric / căutând viața / la sânul gol al cunoașterii”(Pe câmpiile dorului).

          Un întreg bagaj de elemente magice completează tabloul suprarealist: tărâmuri de vrajă, corăbii de vânt, sirene cu voci duioase. Din peisaj nu lipsește trubadurul cu chitara, care-și execută repertoriu ce cuprinde: ”chemare, iubire, uitare” – peste valul ”ce se sparge de timpuri”(Cuvânt peste ape).

          Femeia, în viziunea poetică a autorului este ”fărâmă pură de suflet / izvor de albă lumină”(Pe câmpiile dorului). Altădată, femeia este ”floare de lotus închis”.

          În toate ipostazele propuse, apare lumina care ia diferite aspecte: lumina a îmbătrânit, crinii hohotesc ”loviți de țipătul luminii”. O altă ipostază a luminii: ”lumina a coborât / pe pământ / să își răcorească / trupul fierbinte”(În neliniștea timpului). Și: ”Vocea ta emană lumină”, spune poetul.

          Realismul, luciditatea trec uneori, dincolo de mirajul închipuirii și poetul se trezește pierdut în marasmul vieții, în ”circul cotidian” constatând că ”e vremea marelui nimic” (Vremuri vechi, vremuri noi).

          Și totuși, având cuvântul drept pavăză și acoperiș, poetul capătă îndreptățire să spună:”mă plec gârbovit peste ani / printre plopi și castani / la margine de drum / pe unde trec / ieri, azi, acum/ unde sunt nu știu / de ieri, de mult / ascult tăcerea pământului / uneori mă ascund în tăcere să plâng / aștept în neliniștea timpului / un semn / cu mâinile rănite de întrebări / în noapte / mă voi cățăra / în geana gândului / să urc către cer / acolo voi găsi adevărul / de viața asta / nu-mi mai pasă / mă dezbrac de dureri, tristeți / privesc pe unda timpului ce trece / în poartă / o tânără femeie / poartă în pântec / sensul nostru pe pământ / aprinde făclia luminii / să lumineze calea / la poarta întunericului / peste timp, peste ape”(Poarta).

          Dovadă că și-a înțeles rostul în astă lume, poetul spune: ”scriu și scriu / cu pana gândului și sângele trupului / pe scoarța sufletului”(Scrisoarea).

          Așteptarea, visarea, dorul, plăsmuirea, tăcerea, lacrima de pe obraz, dezamăgirea și chiar trădarea, sunt ingrediente care compun iubirea. Din toate, poetul alege femeia, cu care poate să recompună lumea de la început:”eu vreau femeia/ doar atât/ nu vreau statui sau falnice zeițe / nici zâne, nici crăiese / te vreau pe tine / nu tăceri / eu știu / și bine știu / iubirea noastră este sfântă”(Lacrima iubirii).

          Sunt clipe când strigarea poetului devine patetică, rod al unei exasperări existențiale căreia nu-i găsește ieșire:”plutesc pe râul Lethe / uitarea o caut / cerul mi-e pernă / și marea veșmânt / în  mână port o lampă / lumina sufletului / să-mi poarte dorul departe / să uit de lume, de toate / să-mi beau bătrânețea / din ulcioare de lut / să beau, să beau / din noapte în zori / sub lacrima zorilor și păcatele nopților / să sparg ulciorul / de pereții uscați / lăsați-mă să beau nebunia din mine / ploaia a tăcut / am înțeles că sunt acel / care nu mai sunt / se contopiră toate / azi am plecat cu luntrea / condusă de Charon / trupul să-l poarte pe Styx / în larg dragi pescăruși / privesc ultimul drum”(Drumul).

          Unele poeme sunt incantații murmurânde, în care sugestia, repetiția iscusită, uneori inversată pentru a obține efectul scontat, eufonia, crează cadrul unei povești de iubire. Astfel, poeziile devin mici secvențe decupate și apoi puse cap la cap, ca-n jocul puzzle, pentru a realcătui un episod romantic.

          Un portret admirabil al femeii se află în poezia ”Inelul”: ”femeie / diamant din celulele iubirii / giuvaier de tainice gânduri / ascunse, de nimeni atinse, pătrunse / gura poem / iar ochii / stele în noapte / trupul tău, miezul durerii”. Pentru poet, dragostea are ca finalitate, purcederea împreună la altarul iubirii, pentru a-și așeza, unul altuia, inelul de dor. Într-un joc al contrastelor care duce cu gândul la Lucian Blaga (”Așa-s de negri, ochii tăi, Lumina mea”), Viorel Birtu Pîrăianu spune: ”tu, albă stea / în negura nopții”(Inelul).

          Folosind în special fondul comun de cuvinte, într-o economie a mijloacelor de expresie, poetul reușește să obțină efecte neașteptate și mai ales, să transmită emoția, ceea ce este esențial în poezie. Aici se cuvine să amintim, acele jocuri ritmice, bazate pe repetiție:”de azi, de ieri, de unde vrei, / să ceri, să iei / sunt parte dintr-o parte / găsită ieri în altă parte / de cine / de cine vine / la masă, la cină / și uneori la mine / dacă mai vine / marea un râu/ pierdut într-o apă / pete albe pe cer / sunt nori efemeri / de azi, de nicăieri / sau pescăruși în zbor / spre țărm / de drag, de dor / timpul curge mereu înainte / eu merg mereu înapoi / la capăt a ajuns timpul / eu m-am rătăcit / în celălalt timp / aștept, aștept un timp, în răstimp”(Timp rătăcit).

          În adorația lui nedisimulată, poetul vede femeia, de multe ori, în chip de înger,”fecioară / vis alb și pur / pe tărâmuri de vis”; ”gingașă floare” (sintagmă comună); ”mirifică fecioară”; ”femeie, înger dintr-un vis” (Visul).

          De dragul sonorității, eufoniei, în rima întâplătoare pe care o practică în vers alb, poetul acceptă și sintagme comune: nisipuri ce ard, pașii sufletului, zbuciumul gândului, suspinul timpului, țărmuri de vis, cenușa timpului, tărâmuri de vis, flăcările sufletului, dor călător, cuvinte de amor, lacrima iubirii, lacrimă în noapte, lacrima tăcerii, fierbinți sărutări, vis aprins, steaua iubirii, țipătul gândului, pasul timpului, sărutul zărilor, șoaptele iubirii, ușa sufletului, licăr de șoapte, potecile-s pustii, clipe eterne, buzele arse de dor, fluturii iubirii, zbor etern și pur, ș.a.

          Volumul se încheie în chip optimist cu o speranță că, înaintând pe drumul drept, pas cu pas, ne îndreptăm spre fericire: ”am acoperit trupul cu frunze / să vindec rănile din suflet / trec dincolo de uitare / din frunze cresc muguri / dimineața pășesc prin roua primăverii / vara așez pe frunte / coroana de flori a luminii / toamna rătăcesc prin vălul timpului / iarna trăiesc din plăsmuiri / mângâi depărtările / timpul înflorește mirific / sub șoaptele iubirii / o imagine proiectată / într-o mie de clipe / a strâns cuvântul în palme / sărut universul / pășind ușor spre fericire”(Un pas spre fericire). Întreaga lirică a acestui prodigios poet se învârte în jurul iubirii, care ia diferite chipuri, iubire de cuplu, iubire curată, iubire de sorginte divină ș.a. Cântând și omagiind iubirea, poetul nu face altceva decît să înalțe imnuri vieții, în tot ce are aceasta mai sublim. Și dacă, poetul a ales, cu fiecare măsură a timpului să tacă, așa cum reiese din titlu, poezia lui vorbește, aclamă, cheamă, îmbrățișează, unește sufletele și induce o stare de bine, care nu poate veni decât de la Dumnezeu.

       –––––––––  

CEZARINA ADAMESCU

4 Răpciune 2018

Mariana COCIERU: Un eveniment cultural inedit în Anul Centenarului

La 10 septembrie 2018, în incinta Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova din Chişinău, a avut loc o manifestare culturală inedită graţiei câtorva puncte-cheie. Evenimentul a găzduit, de la bun început, inaugurarea Filialei ASCIOR-CHIŞINĂU, de către reprezentanţii Asociaţiei pentru Civilizaţie Ortodoxă, cu sediul la Buzău, România.

Ulterior, publicul spectator a savurat cu o deosebită satisfacţie lansarea a două cărţi de poezie: Părinţii ca sfinţii, autor Ştefan Ștefan Sofronovici, şi Dragii mamei copilaşi de Efrosinia Sofronovici, mama poetului, în vârstă de 92 de ani.

Momentul de graţie l-a constituit, totuşi, lumea bună venită de pe ambele maluri de Prut, cu reprezentanţi ai Academiilor, dar şi ai Uniunii Scriitorilor din Bucureşti şi Chişinău, capitalele celor două State Româneşti: România şi Republica Moldova. Manifestarea culturală s-a produs în Sala de Conferinţe „Alexe Rău”, fiind moderată de Maestrul în Artă Pavel Popa şi organizată prin implicarea directă a colaboratorilor Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova (Chişinău), a conducerii Asociaţiei ASCIOR (Buzău) şi a Uniunii Scriitorilor de Limbă Română.

Cu un mesaj de salut la inaugurarea evenimentului a venit părintele Andrei Caramalău, arhimandritul Mănăstirii „Sfântul Apostol Andrei”, mănăstire ce aparţine Mitropoliei Basarabiei, amplasată în oraşul Durleşti, suburbie a Municipiului Chişinău. Sfinţia sa a binecuvântat adunarea şi a rostit o rugăciune după obiceiul creştinesc. Ulterior cuvânt i s-a oferit domnului inginer Nicolae Muşat, preşedintele-fondator al ASCIOR (Buzău), şeful delegaţiei din stânga Prutului. Dumnealui a prezentat membrii delegaţiei şi a informat publicul cu privire la statutul şi activitatea asociaţiei pe care o conduce, trecând în revistă realizările obţinute. În discursul său, s-a referit în mod deosebit la tipărirea revistei Orizonturile Bucuriei: revistă de credinţă, atitudine, cultură şi civilizaţie ortodoxă, apoi la realizarea Antologiei ASCIOR 2017 (unde au fost publicaţi mai mulţi autori basarabeni) ş. a., anunţând deschiderea spre colaborare atât celor prezenţi la eveniment, cât şi tuturor oamenilor de cultură şi ştiinţă, interesaţi de promovarea valorilor spirituale creştineşti.

Printre realizările esenţiale obţinute de asociaţie au fost enumerate inaugurările mai multor filiale, printre care cea de la Tulcea, Bucureşti, Orhei, Cernăuţi, Soroca ş. a. Filiala ASCIOR-CHIŞINĂU este a şaptea la număr, a menţionat domnia sa. În calitate de preşedinte-fondator al filialei de la Chişinău a fost aleasă doamna Diana Ciugureanu-Zlatan, care este şi Preşedintele Uniunii Scriitorilor de Limbă Română, iar vicepreşedinţi au fost desemnaţi poetul Ştefan Sofronovici, arhimandritul Andrei Caramalău şi juristul Diána Hristisean.

Mesaje de salut au acordat şi ceilalţi membri ai delegaţiei: dr. Angelica Stănciuloiu, economist, director integrare ASCIOR, poeta Olga Văduva-Grigorov, preşedintele filialei ASCIOR-TULCEA şi dr. Mihail Popescu, prof. universitar, vicepreşedinte ASCIOR-BUCUREŞTI. Publicul s-a arătat interesat de activităţile întreprinse de asociaţie şi filialele acestora, iniţiind un dialog interactiv cu invitaţii şi mulţumindu-le pentru intenţia de a deschide o filială şi în municipiul Chişinău.

Startul lansării celor două cărţi l-a dat Academicianul Mihai Cimpoi, numit de către mulţi intelectuali de la Chişinău, Patriarhul Culturii Româneşti din Basarabia, în calitatede prefaţator al celor două volume de poezie prezentate. Domnia sa a accentuat ca semnificativ faptul că acest frumos eveniment cultural are loc în Anul Centenar, apreciind drept fericită coincidenţa inaugurării filialei ASCIOR-CHIŞINĂU cu lansarea celor două cărţi de poezie cu profund conţinut religios şi patriotic.

În prefaţa cărţii Dragii mamei copilaşi, întitulată Mărturia critică a unei ţărance, remarcabilul critic literar a evidenţiat la justă valoare că autoarea: „Efrosinia Sofronovici iese din uriaşul con de umbră al Cântăreţului anonim şi îşi pune versurile şi cântecele pe hârtie. Poeta-ţărancă, înzestrată cu darul rostirii de cântec, de recitativ baladesc, vine cu o mărturie sinceră despre propria viaţă, despre familia numeroasă pe care a avut-o, despre vremurile pe care le-a trăit. Mai potrivite pentru definirea a ceea ce ne propune ea sunt mai vechile mărturisenie şi mărturiseală, care sunt înrudite cu spovedanie” [Sofronovici Efrosinia. Dragii mamei copilaşi. Chişinău: Pontos, 2017, p. 3].

Menţionând că tematica patriotică este o adevărată rara avis în poezia de azi, exegetul a atras atenţia că poeţii americani, după sângerosul atentat din 11 septembrie 2001, au început a aborda mult mai temeinic această temă. În încheiere, referindu-se la cel de-al doilea volum de poezie lansat Părinţii ca sfinţii, academicianul a citat un fragment din prefaţa cărţii întitulată sugestiv Cărarea cea dreaptă a vieţii şi a poeziei: „Ştefan Sofronovici se bucură că renaşte credinţa, că «renasc Biserici albe din ruină – izvoare de demult cu apă vie», se bucură de faptul că Dumnezeu ne mai călăuzeşte şi ne îndreaptă pe calea cea dreaptă, că «Putna în
iubire ne adună». De aceea, îmbracă versurile în formă de rugăciune, de acatist, de comunicare şi cuminecare, de invocare a harului divin, care să-i facă altar inima, de dialog cu aproapele, care antrenează duhul folcloric al versului («Lacrimi sunt apele,/ Înstrăinatele,/ Plângem cu-aproapele/ Jertfele plaiului,/ Patima graiului…»)” [Sofronovici Ştefan. Părinţii ca sfinţii. Chişinău: Pontos, 2018, p. 4].

În discursul său, academicianul Nicolae Dabija a amintit publicului-spectator că a semnat o prefaţă la prima carte a lui Ştefan Sofronovici, Noi nu avem pământ de dat, apărută în anul 2001, menţionând prospeţimea poeziei acestui autor, graţie tematicilor religioase şi patriotice, atât de imperioase pentru cultivarea spiritului militant al tânerei generaţii aflate în confruntarea zilnică cu pierderea valorilor naţionale spirituale, istorice şi lingvistice. Scriitorul s-a referit cu o deosebită satisfacţie la vecinătatea satelor de baştină Codreni, de unde îşi trage propriile rădăcini, şi Batâr, satul copilăriei şi al adolescenţei protagonistului Ştefan Sofronovici.

Domnia sa a accentuat rolul credinţei în soarta poporului român şi a menţionat faptul că documentele mai vechi dezvăluie informaţii inedite privind destinul istoric al satelor din îngemănarea Codrilor cu Stepa Bugeacului, cum sunt Batârul şi Codrenii, în care, cu secole în urmă, pe timpul năvălirii tătarilor şi a turcilor, bisericile erau construite pe roţi, iar în momentul diverselor intemperii barbare erau deplasate de către locuitori satelor în ascunzişuri.

Academicianul a mărturisit cu o deosebită satisfacţie că prezenţa protagonistei Efrosinia Sofronovici i-a adus alături chipul şi blândeţea mamei sale, mulţumindu-i atât pentru seninătatea privirii de mamă-model, păstrătoare a credinţei strămoşeşti, cât şi pentru versurile scrise cu aleasă dragoste de oameni şi de cei apropiaţi.

Poetul, dramaturgul şi folcloristul Iulian Filip, coleg cu Ştefan Sofronovici la Sectorul de Folclor al Institutului de Filologie Română „Bogdan Petriceicu-Hasdeu” din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, a amintit de colaborarea fructuoasă încă de la Teatrul Etnofolcloric „Ion Creangă”, de prin anul 1988, unde a lucrat şi regretata Tatiana Sofronovici.

Cuvinte de laudă a găsit Domnia sa şi în adresa Efrosiniei Sofronovici, care are o zestre folclorică rarisim de bogată, dânsa fiind nu doar un bun informator de folclor, dar, mai ales, un veritabil promotor de tezaur folcloric în calitatea sa de interpretă şi dansatoare.

Prieteni şi invitaţi ai celor doi protagonişti au adresat cuvinte de profundă apreciere muncii şi talentului depus în cele două volume. Menţionăm, în acest context, discursurile susţinute de către:

Diana Ciugureanu-Zlatan, poet şi ziarist, preşedinte al Uniunii Scriitorilor de Limbă Română;

Veronica Pirlea-Conovali, profesoară de istorie, vicepreşedinte al USLR;

Victor Ignat, Artist Emerit al Republicii Moldova; Diana Hristisean;

Victor Celan, actor; dr.

Tatiana Butnaru, folclorist ş. a.

În semn de înaltă apreciere a creaţiei poetului Ştefan Sofronovici, câţiva elevi de la Gimnaziul Durleşti, ghidaţi de bibliotecara Ţurcan Elena, au recitat poezii din creaţia protagonistului. Cu aceleaşi consideraţii a venit şi compozitorul Olga Trudov-Mațarin, care a interpretat câteva melodii pe versurile poetului.

Publicul a fost încântat să o contempleze pe mama Efrosinia Sofronovici, care, la o vârstă înaintată, îşi recită cu aleasă profunzime şi dăruire propriile versuri, dar şi pe cele învăţate în îndepărtata copilărie, precum şi să audieze cântece folclorice în interpretarea protagonistei, deţinătoare a unei voci remarcabile.

O surpriză a produs şi Mihai Sofronovici,fiul mai mare al Efrosiniei Sofronovici, interpretând cântecele Barbu Lăutaru, Car frumos cu patru boi (autor Vasile Militaru) şi a unei creaţii muzicale proprii despre destinul tragic al Basarabiei.

Nelipsiţi de la eveniment a fost Ansamblul folcloric Ţărăncuţa din or. Durleşti, conducător artistic Ştefan Sofronovici, conducător muzical Veaceslav Adam, şi nepoata celor doi protagonişti, Ana Granaci, solistă a ansamblului, care au propus spre atenţia publicului câteva cântece populare, inclusiv culese de la Efrosinia Sofronovici.

Inedita manifestare a culminat cu o sesiune de autografe şi cărţi dăruite participanţilor la eveniment. La mai mult şi la mai mare, dragă coleg Ştefan Sofronovici şi scumpa noastră mamă Efrosinia!

————————————–

Dr. Mariana Cocieru,

şef al Sectorului de Folclor

Septembrie, 2018

Galina MARTEA: Ţinutul Hotin, de Valentin Tomuleţ

De la bun început este vorba de o lucrare monumentală, o lucrare dedicată în exclusivitate poporului român din Basarabia, poporului moldovean care, în timp, a cunoscut ce este sentimentul de inferioritate și conținutul de politică discriminatorie față de propriile valori naționale. La respectiva temă atât de dureroasă pentru meleagul basarabean, neobositul și talentatul scriitor/ cercetător Valentin Tomuleț (doctor habilitat în istorie, profesor universitar, savant, scriitor și istoric literar, sef al Departamentului Istoria Românilor, Universală şi Arheologie, Facultatea de Istorie şi Psihologie, decan al Facultăţii de Arte Frumoase, Universitatea de Stat din Moldova) vine și de această dată cu opinii și argumente de o valoare inegalabilă ce sunt relatate în monografia „ŢINUTUL HOTIN în surse statistice ruseşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea”, publicată recent la Editura Lexon-Prim, Chișinău, cu un cuprins de 1056 pagini. Ținem să menționăm că lucrarea în cauză a fost recomandată și aprobată spre publicare de către Departamentul Istoria Românilor Universală și Arheologie şi Secţia Istorie Modernă, Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei; Consiliul Ştiinţific al Facultăţii de Istorie şi Filozofie şi Consiliul Ştiinţific al Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei; iar Comisia de selecţie pentru editarea cărţii naţionale a fost prezentă cu contribuţia Ministerului Culturii din Moldova. În același timp, vom specifica că recenzenții lucrării sunt: Demir Dragnev – doctor habilitat, profesor universitar, membru corespondent al AŞM; Pavel Cocârlă – doctor habilitat, profesor universitar; Ion Eremia – doctor habilitat, profesor universitar; Ion Gumenâi – doctor habilitat, conferenţiar universitar; Constantin Ungureanu – doctor în istorie, conferenţiar cercetător; Andrei Emilciuc – doctor în istorie, cercetător ştiinţific superior.

Un lucru colosal de mare în realizarea unei asemenea opere științifice, dar și unei asemenea  opere literare. Însă, în pofida efortului depus, cel mai important este că autorul cărții a avut curajul, voința și capacitatea intelectuală de a istorisi și a scoate la suprafață lucruri noi-adevărate din trecut (acestea fiind ascunse prin diverse arhive din mai multe ţări), care multe dintre ele nu au fost cunoscute până în prezent. Astfel, Valentin Tomuleț dedică această monografie poporului moldovean, poporului român din Basarabia și, nu în ultimul timp, cu o notă aparte, concetățeanului din regiunea Tabani, localitate unde este născut autorul (15 septembrie 1952, comuna Tabani, județul Briceni, Basarabia). Totul este realizat în scopul ca omul acestui ținut, în cele din urmă, să-și cunoască trecutul istoric care a fost plin de umilință și trădare, astfel Domnia Sa zicând: „publicând această lucrare, ne-am gândit în primul rând la cititorul simplu, dornic de a cunoaște istoria locală – elevul, studentul, profesorul, cetățeanul, în particular cel din mediul rural, care este interesat să aibă un răspuns neîntârziat și lămurit la diferite chestiuni legate de istoria localității în care s-a născut și locuiește, răspuns pe care nu-l poți obține decât din lucrări speciale, dar pe care, cu regret, nu le are la îndemână, nu le cunoaște și nici nu le poate găsi…”; în continuare autorul menționând „despre politica de rusificare și deznaționalizare promovată în Basarabia prin impunerea valorilor naționale și spirituale ruse, străine, în detrimentul celor autohtone”. Evident, descrieri emoționante cu caracter istoric, dar destul de reale care s-au petrecut pe teritoriul Basarabiei în perioada dominației țariste, astfel fiind pusă la îndemâna cititorului o întreagă gamă de evenimente ce au marcat existența unui popor în condiții de colonizare (unde după anexarea în 1812 a Basarabiei la Imperiul Rus, administrația imperială rusă colonizează provincia nou-anexată cu ruși, ucraineni, bulgari, găgăuzi, germani, elvețieni, evrei etc. Ca rezultat, fiind schimbată structura etnică a populației din Basarabia), depistate din surse statistice inedite cu referire la localitățile din fostul județ Hotin la sfârșitul secolului al XVIII-lea – prima jumătate a secolului al XIX-lea, toate  fiind preluate din arhivele Republicii Moldova, Federației Ruse și Ucrainei. Este necesar de menționat că autorul în această lucrare, cu o iscusință aparte, reușeste să expună într-un mod destul de vizibil și, totodată, să pună în valoare caracterul basarabeanului care, după zeci și sute de ani de ocupație de marile imperii din diferite perioade ale timpului, încă mai dorește să mențină în viață tradițiile și limba strămoșilor noștri – limba română, iar în contextul dat, poporul basarabean este obligat și trebuie să-și cunoască neapărat istoria neamului, cu precădere și din zona de nord a Basarabiei (astăzi, în componența Republicii Moldova şi Ucrainei), precum și din alte regiuni pierdute în urma actelor abuzive și ilegale, astfel fiindu-i pusă pentru lecturare lucrarea susmenționată.

Intervalul cronologic abordat în monografia istorică „Ţinutul Hotin în surse statistice ruseşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea” cuprinde, așa cum scrie Valentin Tomuleț: „prima jumătate a secolului XIX, ca limită inferioară de hotar servind anul 1812, când în urma războiului ruso-turc din anii 1806-1812 regiunea dintre Prut și Nistru a fost anexată la Imperiul Rus. Limita cronologică superioară cuprinde mijlocul secolului al XIX-lea, când, în urma războiului Crimeei (1853-1856), Rusia a fost nevoită să retrocedeze Principatului Moldovei partea de sud a Basarabiei. Limitele cronologice propuse înglobează o perioadă cu adânci transformări, care au influențat semnificativ evoluția vieții social-politice a regiunii dintre Prut și Nistru, transformări dictate de ruperea acesteia în 1812 din cadrul unui sistem social-economic și politic (cel al Principatului Moldovei) și încorporarea ei forțată în cadrul altui sistem (cel al Imperiului Rus). În acești ani, în viața economică și în structura socială a Basarabiei intervin schimbări radicale, determinate de politica cu caracter pronunțat antinațional promovată de țarism și de măsurile de colonizare și deznaționalizare întreprinse de administrația imperială rusă în vederea includerii provinciei în sistemul economic și politic al Imperiului Rus, evenimente care vor avea efecte pronunțate asupra Basarabiei. Deși, limitele cronologice ale cercetării cuprind prima jumătate a secolului al XIX-lea, totuși, pentru a putea face comparațiile și generalizările de rigoare, am fost nevoiți să depășim atât limita inferioară, cât și cea superioară a cercetării. Pentru limita inferioară, când Principatul Moldovei era un stat integru, paralelele respective vor începe cu anii ’60-’70 ai secolului al XVIII-lea, când războaiele ruso-turce din anii 1768-1774 și 1787-1791 au influențat puternic procesele demografice din Principat, iar limita superioară coincide cu reformele liberale în Basarabia din anii ’60-’70 ai secolului al XIX-lea, impactul lor fiind unul vădit asupra proceselor demografice, economice și sociale din regiune”. Structurată în 7 capitole și 18 subcapitole, studii introductive, abrevieri, zeci de anexe, lucrarea în sine se compune din studiul monografic dedicat ținutului/ județului Hotin din prima jumătate a secolului XIX – totul fiind centrat pe respectivele aspecte: împărțirea administrativ-teritorială și, nemijlocit, analiza sistemului administrativ și fiscal al Basarabiei în prima jumătate a secolului al XIX-lea; despre recensămintele și statisticile oficiale privind demografia Basarabiei, realizate de către imperiul rus din acea perioadă, acestea reflectând pe viu atitudinea meschină în planificarea și implementarea politicilor economice, sociale și fiscale de dezvoltare, cât și pentru desfășurarea diferitor activități admistrative pe teritoriul basarabean; în mod aparte, sunt realizate studii detaliate de ordin demografic, social și economic care au avut loc în ținutul/ județul Hotin în diferite perioade de timp, privite în context basarabean general și local, iar cele de ordin regional – în contextul a trei gubernii din Novorosia (Herson, Taurida și Ekaterinoslav), date statistice depistate în diverse fonduri de arhivă din Moldova, Ucraina, Federația Rusă; dar și descrieri despre  dinamica populației din satul Tabani, județul Hotin, cât și despre situația localităților din ținutul Hotin privind acele schimbări cantitative care s-au produs sub raport numeric și nu numai în Basarabia în această perioadă de timp; cât și despre multe alte aspecte ce țin de teritoriul și populația Basarabiei. Din analiza statisticii realizată de către imperiul rus în 1820 se subînțelege că în acea perioadă a fost formulată/ obţinută o informație extrem de vastă şi preţioasă despre populația ţinutului Hotin. Materialul factologic identificat include în cel mai amănunțit mod date din 145 de localități din ţinutul Hotin, spre exemplu, privind anul populării localităţii, numele proprietarului, legenda provenienței; numărul de mănăstiri, biserici, școli, clădiri ce aparțineau statului și persoanelor particulare, hanuri, cârciumi, beciuri, magazine, mori și uzine; numărul de vite, de stupi de albine, de livezi ce aparțineau locuitorilor, numele persoanelor de sex masculin-capi de familii, numărul de burlaci, văduve, văduvi, mazili, ruptași și bejenari, informații despre proprietarul sau arendașul moșiei satului, numărul de soldați înstruiți în sate și cine este comandantul lor; etc. Important este de menționat că datele statistice realizate în anul 1820 au fost depozitate în fondul Guvernului Regional al Basarabiei și al Arhivei Naționale a Republicii Moldova care, ca şi cele din 1821 sunt inedite, fiind descoperite în fondurile Arhivei de Stat din regiunea Cernăuți, Ucraina. De semnalat că importanţa acestor statistici constau în faptul că atestă influenţa politicii imperiale ruse asupra proceselor migraţioniste din ţinut. Cât despre statisticile din 1825 cu referire la ținutul Hotin și nu numai, datele au fost depistate în Arhiva Istorică Militară de Stat din Rusia – fondul Arhiva Militaro-Științifică, în care erau adunate, selectate și generalizate informații nespus de prețioase despre numărul total de persoane de sex masculin și de sex feminin pentru următoarele categorii sociale – țărani, clerici, mazili, țigani și evrei, dar și despre starea economică a satelor la momentul elaborării statisticii respective. Un lucru foarte interesant este că evidența statistică respectivă a fost efectuată de ofițeri ai departamentului militar, concomitent, cu selectarea materialului pentru secțiunea specială „Descrierea militaro-statistică a Basarabiei”, aceasta fiind concepută în 1826, însă rămasă în variantă de manuscris până în zilele de astăzi. În consecință, putem spune că cercetătorul a elaborat un studiu nespus de valoros, cu relatări foarte prețioase, extrem de interesante, bine argumentate și veridice, astfel Domnia Sa rezumând: „Poziția periferică a Basarabiei în sistemul economic și politic al Imperiului Rus a determinat în mare parte atitudinea vădit discriminatorie față de această provincie a autorităților centrale, care au limitat drepturile și posibilitățile autohtonilor, în fond ale moldovenilor. Ca rezultat, lipsa de unitate statală și independență națională, dominația politică și exploatarea economică, crearea unor stări sociale cosmopolite de către Imperiul Rus au influențat direct acest proces. Țarismul a promovat în Basarabia o politică de rusificare și deznaționalizare prin impunerea valorilor naționale și spirituale ruse, străine, în detrimentul celor autohtone…”. Totodată, autorul cărții menționează: „Documentele depistate sunt traduse în limba română. Principiul de bază în reproducerea documentelor a fost respectarea cu strictețe a formei primare, de aceea documentele traduse redau întocmai conținutul originalului. Documentul de bază – tabelul – este publicat integral, fără prescurtări sau omisiuni. În interesul unei cât mai exacte transcrieri s-a menținut redarea exactă a materialului factologic înregistrat în document. Numele proprii și geografice sunt redate fără transformări, din această cauză avem înregistrate mai multe variante de nume ale uneia și aceleiași localități, cu diferite accente. Transcrierea numelor de familii s-a făcut din limba rusă, fapt ce a determinat, posibil, unele erori în numele de familii. Numele scrise cu litere mici în original, în textul lucrării noastre, sunt scrise cu majuscule. În cazul în care nu am fost siguri de descifrarea corectă a cuvântului sau în cazul fragmentelor de text pierdute sau șterse am pus semnul întrebării (?). Iar porțiunile ilizibile le-am marcat prin (…)”. Deci, concluzia este: pe marginea celor scrise de profesorul Valentin Tomuleț s-ar putea comenta la nesfârșit, deoarece integral sunt descrieri cu adevărat șocante, interesante, la rândul lor, și dureroase care, în timp, și-au pus amprente grele în existența poporului basabean.

            Monografia „Ţinutul Hotin în surse statistice ruseşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea”, scrisă de Valentin Tomuleț, este o lucrare foarte actuală și extraordinar de necesară timpurilor noastre, deoarece prin intermediul acesteia poporul moldovean, poporul român din Basarabia ar urma să-și reamintească istoria trecutului care a fost o mare tragedie, cu deznodământ nefericit. La acest subiect autorul vine cu convingeri ferme, spunând: „Primul lucru cert într-o investigație științifică, atunci când încercăm să supunem analizei orice problematică legată de istoria Basarabiei în epoca modernă sau, mai corect spus, sub dominație țaristă, este lipsa sau absența totală a memoriei. Cum putem vorbi în acest sens de un adevăr istoric, cum putem aprecia destinul unui popor și/sau al unei țări dacă uităm (sau ne facem că uităm) de regimurile care s-au perindat în timp și au promovat ideologii criminale ce și-au propus să extermine limba română, cultura, datina și tradiția străbună românească, poporul român? Din diverse motive: de partid, ideologice, de clan, egoiste, de interes meschin, de incompetență etc., nu s-a făcut suficient pentru a condamna regimurile imperiale, pentru a informa și a convinge societatea și comunitatea internațională, în baza unor cercetări temeinice, în legătură cu etnocidul la care a fost supusă etnia română din Imperiul Rus și URSS. Când spunem că nu există o memorie colectivă despre ceea ce s-a întâmplat cu acest pătimit popor de-a lungul secolelor, ne referim în primul rând la faptul că știm încă prea puțin sau aproape deloc despre soarta Basarabiei și a basarabenilor sub ocupația țaristă începând cu 1812, deși suntem de acord cu faptul că nu s-a făcut nimic considerabil sau aproape nimic pentru recuperarea memoriei istorice, în pofida faptului că referitor la istoria Basarabiei au fost scrise nu puține lucrări. Conștientizăm, desigur, că problemele cu care se confruntă Republica Moldova astăzi sunt o consecință nefastă a trecutului, inclusiv a actului ilegal și abuziv săvârșit la 1812 de Imperiul Rus, prin care acesta a anexat jumătatea estică, cea mai bogată și fertilă parte, a Principatului Moldovei, trunchiind o țară și dezbinând un popor. Jurnalistul Silviu Tănase constată că 180 din ultimii 200 de ani au fost trăiți de românii basarabeni sub dictaturi sau regimuri autocrate: 106 ani sub dominație imperială rusă/țaristă, câțiva ani de dictatură carlistă și 48 de ani sub regimul imperial sovietic (1940-1941, 1944-1991). Urmare – lipsa de libertate a gândului a generat „atrofierea conștiinței și a memoriei”, în cazul basarabenilor – a memoriei de neam și Țară, de Țara-Mamă…”. Cu un sentiment plin de nemulțumire și durere pentru trecutul istoric al românilor din Basarabia, autorul continuă să spună: „La începutul secolului al XIX-lea, Rusia, pentru prima oară în istoria cuceririlor teritoriale pe direcția sud-vestică, anexează o regiune ce nu-i aparținea și la care nu avea niciun drept, cu populație nerusă. Pentru a justifica acest act ilegal și abuziv, istoriografia rusă a expus diferite „concepții” și „teorii”. Aceste „concepții” și „teorii”, preluate ulterior de istoriografia sovietică moldovenească, privind intenția nobilă de „eliberare a populației ortodoxe de sub jugul odios otoman” sunt false și vulnerabile și nu rezistă niciunei critici în cazul românilor basarabeni, întrucât acestora nu le-a fost acordată libertatea promisă, iar populația s-a pomenit sub o altă dominație politică, exercitată de o putere de aceeași credință creștin-ortodoxă. Pentru justificarea acestui rapt teritorial, istoriografia rusă și cea sovietică au căutat să prezinte argumente, cât de cât plauzibile, care pe parcurs s-au dovedit a fi adevărate falsuri… Nici Basarabia anexată nu a prosperat sub aspect economic pe durata celor 106 ani de ocupație rusă, ea fiind una dintre cele mai sărace regiuni (gubernii) din Imperiu, cu o infrastructură economică inferioară față de guberniile limitrofe. Cea mai gravă consecință a actului de la 1812 a constituit-o însă înstrăinarea, pentru o perioadă îndelungată, a românilor basarabeni de neamul românesc, cu toate consecințele dezastruoase, cea mai dureroasă fiind conservarea unei stări de subdezvoltare a populației majoritare ca urmare a lipsei desăvârșite a instruirii în limba maternă”. Continue reading „Galina MARTEA: Ţinutul Hotin, de Valentin Tomuleţ” →

Gheorghe APETROAE: Irina Lucia Mihalca – Fata din vis

Cunoscută pentru prezența sa constantă în lirica contemporană, pentru frecvența apariției poemelor sale în mediile literare, succesul în concursuri literare naționale și pentru abordarea facilă a  postmodernismului literar,  Irina Lucia Mihalca, după apariția creației sale poetice, atât în volumele de versuri colective, cât și în cele trei volume de versuri personale, intitulate „Aliterația timpului”, Editura Însemne culturale, 2012, „Dincolo de luntrea visului”, Editura Mușatinia, Roman, 2016 și „Cerul din inima mea”, apărut la Editura Euroastampa din Timișoara, 2017, se remarcă acum cu cele cincisprezece elegii ce constituie un poem faustian de lung metraj în care se îmbină genul liric cu cel epic, înserate în volumul „Fata din vis”. Abordarea textuală este una gnomic-reflexivă și ontologică, și nu sugerează neapărat sentimente elegiace, înscrise într-un registru elegiac.

       Volumul a fost realizat în cadrul proiectului  Concursul Național de Literatură „Eminescu la Oravița”, fondat în 1989, manuscris premiat la ediția 2018 și apărut cu sprijinul CLUBUL MITTELEUROPA VIENA / ORAVIȚA, fotografia coperților fiind realizată de autoare.

       Vorbind de Irina Lucia Mihalca, palmaresul ei literar este impresionant, de aceea se cuvine a releva câteva date care reușesc să o repereze pe aceasta în axisul social și literar.

S-a născut la data de 05. 05. 1967, în municipiul Piatra Neamț. După studiile generale și liceale a urmat cursurile Facultății de Chimie – specializarea Tehnologia Chimiei Anorganice din cadrul Institutului Politehnic din Iași și, ulterior, cursurile Academiei de Studii Economice București, specializarea Gestiune Economica-Finanțe-Bănci, precum și cursuri post-universitare în domeniul managementului și afacerilor.

         Activitatea literară a Irinei Lucia Mihalca este marcată de o experiență redacțională îndelungată, de publicarea volumelor de poezii colective și personale și de apariția scrierilor sale în numeroase antologii literare, în multitudinea de reviste literare din țară și străinătate, impresionantă fiind și participarea poetei la numeroase concursuri literare de poezie și proză organizate de diferite instituții culturale și de reviste literare din țară și din străinătate.

        Experiența sa redacțională începe din anii 2002 – 2005, periodă în care o găsim redactor – editor la revista IT „Era Comunicațiilor”, unde manageriază rubrica „Software de la A la Z” și este, probabil, locul din care și perioada în care Irina Lucia Mihalca își descoperă calitatea de arhitect al cuvântului, unde începe să cocheteze serios cu literatura și să-și certifice valențele literare, să participe la concursuri literare și să-și expună din creațiile sale în presa literară din țară și din străinătate. Așa se face că în anul 2009, I.L.M. participă la concursul literar organizat de revista literară „Esențe”, finalizat cu publicarea textelor valide într-un volum colectiv. În anul 2010, o aflăm participantă la concursul literar „Poezie și suflet”, organizat de publicația „Algoritm literar”, unde i se atribuie „Mențiune”.  Tot în anul 2010, participă la Concursul național de poezie, proză și scenarii, intitulat „Incubatorul de condeie” – IDC 2010, ediția I, secțiunea poezie romantică și suflet, este declarată finalistă unde i se decernează Premiul I. În anul 2011 participă la concursul „Pașii profetului”, ediția a II-a, organizat de Cenaclul literar „Lucian Blaga” din Sebeș-Alba, organizat de publicația „Algoritm literar”,și i se atribuie Premiul II. În aceeași perioadă, a anilor 2010–2011, o găsim pe Irina Lucia Mihalca, secretar de redacție la  „Cititorul de proză” și redactor colaborator la revista virtual-literară „Faleze de piatră”. În anul 2013, participantă la Festivalul de poezie și muzică aromânească „Lumina Maicii Domnului” și „Constantin Belimace” și în concursul literar organizat de Ministerul Afacerilor Externe la Scopie din Macedonia, pentru românii de pretudindeni, aceasta având origine aromână, este declarată finalistă și i se decernează Premiul I. În anul următor, 2014, Irina Lucia Mihalca o aflăm participantă la trei concursuri literare, respectiv la: Concursul Național de Poezie organizat de Asociația Culturală „Vatra Dudeșteană” și revista „Sintagme literare”, unde prestația sa literară este apreciată cu Mențiune, apoi, participantă la a XXXIII-a ediție a Concursului Național de Poezie și Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni Luceafărul”, în același an, primește Premiul I, la secțiunea manuscrise, acordat de  Editura Vinea, și, tot în același an, participă la Concursul Internațional–The Internațional Contest „Art &Life”, Japan, din Tokio, o manifestare literară internațională în care i se decernează Marele premiu la secțiunea poezie. În anul 2016 participă  la Concursul Internațional de Poezie „Călător prin stele”, ediția I, Onești-Bacău unde i se decernează Premiul „Nomen Artis”. În perioada 2012 – 2016, poeta activează ca redactor la  departamentul cultură la revista „Actualitatea Irl” – Dublin – Irlanda.  În anul 2017 i se decernează  de către „Centrul Cultural și Complexul Muzeal Teatru Vechi „Mihai Eminescu” și de Clubul Mitteleuropa Viena / Oravița, „Premiul de excelență” pentru un volum de poezie în manuscris și i se atribuie titlul de „Laureat în Litere și Arte”. Și, tot în anul 2017 i se decernează Premiul special – The International Poetry Prize – English (Franga Bardhi – 2017). În sfârșit, în anul 2018, participantă la Concursul Internațional de Publicații ”Expresia ideii”, i se decernează poetei Irina Lucia Mihalca „Premiul Special al Juriului” pentru volumul de poezii ”Cerul din inima mea”, apărut  la Editura Eurostampa din Timișoara, 2017.

       Începând cu anul 2010, creația sa poetică apare în numeroase antologii literare, dintre care amintim: „Antologia de poezie tipărită a finaliștilor concursului național literar ”Incubatorul de condeie”, 2010; Antologia de poezii ”Însemne”, Editura Docucenter, Bacău, 2010; Antologia de versuri ”Lanțul Prieteniei”, Editura Contrafort, Craiova, 2011; Antologia de poezie ”Arta sfâșiată” – 73 poeți contemporani”, coordonată de Valentina Becart, Editura ARHIP ART din Sibiu; Antologia de poezie și proză ”Confluențe lirice”- Editura Pim, Iași, 2012; Antologia de poezii ”Amprente temporare”, volum 2, Editura Doducocenter Bacău, 2012, coordonator Cronopedia; Antologia ”O zi ca un poem”– dedicată zilei internaționale a poeziei, Editura Armonii Culturale, 2013; Antologia poeziei românești contemporane „Însemne culturale”, Editura Armonii culturale, Adjud, 2013; Antologia Poeziei Românești Contemporane „Meridiane lirice (Aripi de vis)”, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2013; Antologia de poezie „Roșu mocnit” sub egida „Casa gândului – Cleopatra”, Editura Rovimed Publishers, Bacău, 2014; Antologia de poezie feminină „Vina zilnică a frumuseții” îngrijită de Daniela Toma, Editura ArtCreativ, București, 2018 ș. a. De asemenea, îi găsim creația sa poetică deseminată într-o multitudine de reviste de cultură și literare din țară și din străinătate, dintre care amintim revistele: „Agora”, Cluj-Napoca; „13 Plus”, Iași; „Absolut”, București; „Actualitatea literară, Lugoj; „Apostrof”, Cluj; „Ateneu”, Bacău; „Bucovina literară”, Suceava; „Caiete silvane, Zalău; „Citadela”, Satu Mare; „Cronica”, Iași; „Destine literare”, Montreal – Canada; „Familia”, Oradea; „Feed Back”, Iași; „Familia noastră”, Tel Aviv- Israel; „Hyperion”, Botoșani, „Luceafărul”, Botoșani; „LitArt”, Târgu Mureș; „Levure litteraire”, Paris-Franța; „Oglinda literară”, Focșani; „Onyx”, Dublin – Irlanda; „Ardealul”, Deva; „Arumunet” Albania; „Actualitatea irl”, Dublin – Irlanda; „Algoritm literar”, Hunedoara;  „The Alternative”, Toronto – Canada; „Alternanțe”, Munchen – Germania; „Sintagme Literare”, Dudeștii Noi–Timiș ș.a, precum și în almanahul „Sintagme Literare”, editia din 2016/ 2017/ 2018, Editura Eurostampa, Timișoara.

Din anul 2016, Irina Lucia Mihalca devine membră a Uniunii Scriitorilor Europeni din Moldova.

      Volumul, intitulat ”Fata din Vis”, despre care vom vorbi în continuare, abordează teme meditative cu seriile de principii categorial-filosofice, expuse într-un mixaj de scenarii, în proză și în versuri, scrise cu simțire, cu fascinantă imaginație și erudiție, toate în registrul onirismului generalizat și accentuat reflexiv, al cunoașterii în timp – în fond, al cuvântării ideatice a efebului în transă, fascinat de toate trăirile sale, în reamintirea, de nesfârșitele interogații ale intensei perioade existențiale, declanșată de visul comun prin care pășește, însoțit de iubita sa în Templul de Aur, în imperiul dialogului ideatic-platonician, „El”, confundat cu sufletul liniștit – Chanchala Sarvaga, „Ea”, confundată cu sufletul neliniștit – Shanti Ramya, și, uneori, cu ”Fata din vis”– Catrinel. Pentru reușita călătoriei în vis are loc dedublarea apolinică și chiar tanathică a sufletului liniștit și transfigurat – Chanchala,care poate al înțeletului sau chiar al poetei Irina Lucia Mihalca – autoarea acestei cavalcade de teme – scenarii meditative interesante.

Temele-meditații sunt parcurse în visul lor comun, numai pentru a deveni realitate, structurate în cincisprezece elegii, realizate cu recuzita și consecvența-i caracteristică discursului propensiv și auctorial al Irinei Lucia Mihalca, expuse cu lejeritate și cu multă siguranță în cadrele articulate ale genului liric și epic, condiție care îi aparține de mai mult timp și o particularizează pe autoare în literatura română contemporană.

           Pentru relevarea ipostazelor existențiale în teme de meditație, aduse din vis, din mediul de transă într-un registru al realității, ale efebului și ale Fetei din vis, într-un vis comun, autoarea îi înobilează pe amândoi cu principiile genezei, ale permanenței iubirii, ființării duale și antinomice și ale eternității, întâlnirea celor două suflete în planul ficțiunii, fiind redată, astfel: „Ca în transă, începu să coboare treptele ce duceau spre adâncul fântânii. Păşi prin oglinda apei, trecând printr-un tunel la capătul căruia printr-o lumină albastră se deschise Poarta Stelară spre o lume paralelă, scăldată într-o lumină neobişnuită, intensă şi pură.”, iar: „Fata cu trăsături asiatice îl luă de mână, îl privi adânc. Zâmbindu-i, îi spuse: – De când te-aştept, Chanchala Sarvaga, tu ştii asta, priveşte şi-ncet vei recunoaşte totul de când ai plecat de Acasă. Bucură-te de această călătorie prin timp!” (…) „O senzaţie de linişte, un sentiment de pace interioară şi încetinire a curgerii timpului. Ce ciudat, îşi aminti numele fetei, Shanti Ramya!”

            Continue reading „Gheorghe APETROAE: Irina Lucia Mihalca – Fata din vis” →

Rexlibris Media Group: Poetul –actor, Adrian Munteanu, prezent la ,,Romanian Cultural Festival”din Maryhill SUA

Un poet român la Romanian Cultural Festival de la Muzeul de Artă Maryhill, Washington, SUA, muzeu legat de prezenta și donația reginei Maria.

În nord-vestul Statelor Unite, unde râul Columbia desparte statul Oregon de statul Washington, se află Muzeul de Artă Maryhill care este împlinirea visului a patru prieteni. A unui întreprinzător american, a unei dansatoare care a impresionat America și Europa, a reginei Maria a României și a unei pasionate colecționare, Alma de Bretteville Spreckeles.

În acest cadru, românii-americani din Seattle, Portland și împrejurimi au alcătuit un festival al tradițiilor românești cu participarea unor formații și a unor interpreți locali remarcabili pentru străduința și disponibilitatea de a păstra și evoca ceea ce românii au mai de preț în cultura lor, ca emblemă a identității naționale. Printre invitați s-a facut notabilă și prezența talentatului actor-poet trăitor la Brașov, Adrian Munteanu, aflat într-un turneu în Statele Unite ale Americii și Canada unde performează într-un spectacol (recital) excepțional de poezie românească.

Iată ce ne relatează acesta: „Am fost onorat să aduc la acest festival, în spațiul acestui muzeu unic și valoros, poezia românească, emoția și trăirile noastre specifice, particularitătile cuvântului românesc ziditor… Prezentă în 1926 la inaugurarea muzeului, regina Maria a donat obiecte și mobilier în valoare de 1 milion și jumătate de dolari.  Alături de un public format din români și americani, a fost prezent consulul general al României la Los Angeles, domnul Cosmin Dumitrescu.


Aici, la Maryhill, românii sunt apreciați ca niște adevărați ctitori și înfăptuitori ai unui moment politic cu largi ecouri peste ocean, acela al reîntregirii naționale. Aceasta după ce, secole după secole, țara a fost supusă și împărțită între mari imperii. În timpul primului război mondial și apoi la actul reîntregirii, regina Maria s-a dăruit cu toată ființa împlinirii naționale, alături de întreaga generație românească…”

George ANCA: Miron Pompiliu – Excerpte virtuale

Miron Pompiliu  – “bunul Mirune” (Mihai Eminescu)   “fire blajina si talent minunat” (Junimea) – “cu glas taraganat si  impleticit, cu un puternic accent ardelenesc, subliniat de gesturi largi de maini ce voiau sa imbratiseze sau sa binecuvanteze” (Eugen Lovinescu) – “Explica asa de frumos” (Maria Bănulescu).

 

“Pă vremuri or venit dinspre apus, adică dinspre Oradea Mare, căpcăunii. Oamenii aiştea erau ca sălbaticii; că mâncau carnea crudă şi mâncau până şi oamenii pă care-i aflau în drum, mai cu samă pe pruncii lor.  Dă acie oamenii dă pă câmpie or fugit din calea lor pă munţi. După ce-or plecat, oamenii or venit la locurile lor. Mai târziu, zâceau bătrânii, o venit alt popor ce i-o zâs „tătari” şi iar or fugit acei oameni din calea tătarilor prin păduri adânci.  În locul „Tătăroaia”, care-i cel mai înalt loc de fâneţe al satului Brădet, s-o aşezat o tătăroaică cu doi feciori într-o peşteră dă pă lângă vârvu acelui loc. Dă aici să vede tătă Ţara Beiuşului”, notează Miron Pompiliu, în cartea Antologie de cultură populară bihoreană – Legende, potrivit bihorinimagini.ro

 

Atras de viata culturala si literara, a fost membru al Soc. de lectura din scolile prin care a trecut si al Soc. „Orientul” din Bucuresti. A devenit unul din cei mai statornici si mai activi junimisti, prezent la sedintele saptaminale, la „prelectiunile populare” si in paginile Convorbirilor literare. O prietenie trainica l-a legat de Eminescu, S. Bodnarescu, I. Creanga si alti junimisti.

În 1870, în timpul pregătirii Congresului de la Putna, poetul ajunge în Moldova şi-i cere găzduire lui Miron Pompiliu, secretarul lui Ştefan Micle. Cu această ocazie, profesorul i-l prezentă Veronicăi.

Eminescu îi scrie lui Pompiliu: „ Am decis sa ma intorc in tara peste citava vreme si sa m-arunc iarasi in valurile vietii practice. Mi-e indiferent cum – eu si asa nu pot fi fericit in lume; dar muncind nu-mi vor lipsi trebuintele de toate zilele, precum imi lipsesc adeseori azi. Imi venise intr-un rind ideea, adica-n anul trecut, ca sa cer un ajutor de la „Junimea”, dar am fost in Iasi si m-am convins in persoana cum ca Societatea nu are mijloace, iar din sacrificii personale in sensul strict al cuvintului nu mi-a trecut nici prin minte v-odata ca sa traiesc. Am deci o ruga catre tine. Stiu ca -suparatoare, si numai eu stiu cit m-a costat pina m-am decis a lua condeiul ca sa-ti scriu. Cauta-mi o ocupatie in Iasi – ea poate fi foarte modesta si neinsemnata, caci nu sunt pretentios si stiu a trai cu putin. De vei gasi ceva, scrie-mi, dar nu spune nimanui. Daca s-ar  putea sa traiesc la Iasi, sa lucrez fara sa stie nime, mi-ar parea si mai bine. De nu vei gasi o ocupatiune pentru mine, fa-te ca si cum n-ai fi primit scrisoarea mea, scrie-mi de altele si eu voi tacea. Ma vei intreba poate ca de ce nu m-am adresat catre persoane mai influente, sa imi calc mai mult pe inima pentru a ma adresa la ei. Ei nu cunosc aceste stari sufletesti, la ce sa te expui la oameni, cari prin vorba lor cred ca-ti fac o onoare daca ti-o adreseaza! Voi sa reintru in nimicnicia din care am iesit.” (vara anului 1874)

 

În toamna anului 1874 Miron Pompiliu împarte aceași odaie cu Mihai Eminescu și Ioan Slavici, la Școala Normală Trei Ierarhi, condusă la acea vreme de Samson Bodnărescu și împreună cu cei trei prieteni frecventează saloanele Veronicăi Micle și Matildei Cugler.

1882-01-06… Pe langa vizita domnului Caragiale mai aparuse si domnul Miron Pompiliu care o vizitau pe Veronica.

Dacă ne întoarcem în timp, la Iași, în 5 iunie 1883, după lansarea cu un asemenea răsunet a poeziei Doina Eminescu petrece zile senine, de mulțumire sufletească, împreună cu vechii prieteni, Ion Creangă, Miron Pompiliu i alții.

1884-04-07 Eminescu vine la Iasi pentru a se reface . Terminase tratamentul medical la Ober -Dobling, si dupa o scurta sedere in Bucuresti, dorise sa se intoarca acasa, in orasul dragilor amintiri. Veronica il va astepta la gara. Va sta in gazda la Miron Pompiliu.

1884-12-20  Este internat la Spitalul Sf. Spiridon, de catre Miron Pompiliu.

1886-05-14  Speriat, Miron Pompiliu il informeaza pe Titu Maiorescu despre aceste purtari ale poetului (i se facea rau pe strada, isi pierdea cumpatul, isi spunea cu glas tare gandurile).

1886-09-01 Veronica va pleca la Bucuresti pentru a o ingriji pe Valeria, studenta la Conservator. (…)  Despartirea de Iasi era foarte grea insa isi alina dorul scriindu-le cunoscutilor de acasa : A.C.Cuza, Elizei Conta dar si lui Miron Pompiliu.

Eminescu a fost un membru marcant al Societăţii Carpaţii, a cărei ţintă a fost unirea Transilvaniei cu România. De aceea, va şi brutal desfiinţată în ziua de 28 iunie 1883, când a fost sechestrat şi poetul în „cămeşoiul de forţă” şi dus la sanatoriul lui Şuţu, boala, în starea ei malignă, fiind una iatrogenică, adică dobândită în casa de nebuni. Interesant că eminescologii au ştiu până acum că Societatea Carpaţii şi-a încetat activitatea în 1883. Dovezi proaspete (scoase la iveală de Bogdan C. Dogaru) arată că a fost reînfiinţată în 1884, cu filiale în mai multe oraşe din ţară, inclusiv una puternică, la Iaşi, unde se găsea şi Eminescu. N-ar fi exclus să aflăm că poetul a participat la unele acţiuni chiar în perioada aşa-numitei „morţi civile”, de vreme ce prieteni apropiaţi ca Miron Pompiliu sau Daniel Ilarie Mânăstireanu redevin membri activi.

 

Henrietta este cea care l-a convins pe doctorul pensionar să aibă grijă de fratele său. Când ea însăţi îl va prelua în grijă proprie pe Miron Pompiliu (probabil, acest „P.” de mai sus), motivând că are experienţa cu fratele său, doctorul Isac se va revolta, va refuza categoric s-o mai secondeze (dar în cele din urmă va veni şi pe lângă acesta).

…

În aceeaşi scrisoare a domnişoarei i se arată, probabil, Henriettei că se are în vedere o tratare a lui Eminescu în străinătate, acolo unde el a mai fost (vezi şi mai jos). În acelaşi timp, Henrietta primeşte o scrisoare şi de la Miron Pompiliu.

…

Întors de la Odesa, poetul îți reia viața la Iași, mutându-se dintr-o locuință în alta, ca subbibliotecar „liberează cărți fără să le noteze în registru, cheltuiește toate depozitele de bani ce i se lasă pentru cărți” (Miron Pompiliu)

…

 Acest zguduitor roman epistolar al Henriettei  a făcut dâră adâncă în conştiinţa publică,  prin el s-a instituit definitiv imaginea lui Eminescu bolnav de sifilis, a Veronicăi Micle drept cauză a sifilisului (şi transmiţându-l mai departe, lui Miron Pompiliu, care-i era, cum crede Henrietta, un fel de amant alternativ), a Corneliei Emilian  ca „mamă a răniţilor” care şi-a sacrificat timpul şi energia pentru a da ajutor. (Nae Georgescu)

Eminescu face cunoştinţă cu Veronica Micle la Viena, în anul 1872 • întors la Iaşi în 1874, poetul însoţit de Slavici, Miron Pompiliu şi Samson Bodnărescu frecventează salonul literar al familiei Micle …

 

Poetul frecventa într-adevăr “salonul” dnei Micle, dealtfel împreună cu Miron Pompiliu, Samson Bodnărescu, Slavici şi alţii, şi în afară de o îngrijire de exterior, excesivă pentru el, nimic nu trăda o turburare sufletească deosebită.

Bănuim că una a rămas la dosarul de înscriere la universitatea din Viena, a doua i-a fost făcuta cadou lui Miron Pompiliu, de la care a fost pur şi simplu furată de Veronica Micle. Pe versoul uneia dintre fotografii, sta scris: ,,Fotografie dată de Eminescu lui Nicolae Oncu pe timpul când erau universitari la Viena.”

 

Miron Pompiliu, secretarul Universităţii, îl ţinea la curent cu Veronica, fiind şi confidentul ei. De multe ori în vizită venea cu el şi Mihai Eminescu, care o admira pe frumoasa soţie, discutau, schimbau păreri despre poezii, şi, când avea ocazia de a rămâne singur cu ea, îi fura şi câte un sărut.

Înainte de a se întâlni cu ea, Eminescu o văzuse de două ori, o dată când făcuse o vizită rectorului cu Miron Pompiliu şi a doua oară la Putna, când venise cu rădvanul împreună cu Micle şi cu toată protipendada Iaşului la marea sărbătoare.

Gândul îi fugi aiurea la Iaşi şi la Putna; anul trecut fusese la Putna la serbarea lui Ştefan cel Sfânt, înainte de asta dăduse pe la prietenul lui, Miron Pompiliu, pe la Iaşi şi plecaseră amândoi pe la rectorul Micle.

Ideea este reluată în 1869, când îi cade în mână portretul poetului cu imaginea lui luciferică, dăruită de Miron Pompiliu, care-i frecventa casa săptămânal ca secretar al recorului Ştefan Micle.

Eminescu în socieatea Junimii citea poeziile lui şi îşi petrecea timpul în discuţii literare cu Bodnărescu, Slavici, Miron Pompiliu şi ceilalţi membri ai societăţii literare. Dar frecventa şi salonul literar al poeteselor care nu avuseseră loc la Junimea, Poni şi Veronica Micle.

 

Cunostea pe Negruzzi, pe Maiorescu, pe Pogor si pe altii mai batrani, iar din cei tineri pe Samson Bodnarescu, Miron Pompiliu, A. D. Xenopol, si dupa toate semnele, venind la Iasi, tragea la Miron Pompiliu (prieten mai vechi din Bucuresti) sau la Samson Bodnarescu. …

Serile le petreceam adeseori cu Miron Pompiliu si cu Samson Bodnarescu facand lectura ori discutiuni literare la doamna Burla, azi doamna Poni, cateodata, de tot rar, la doamna Micle, pe care Eminescu o stia inca din timpul petrecut la Viena.

Bănuim că una a rămas la dosarul de înscriere la universitatea din Viena, a doua i-a fost făcuta cadou lui Miron Pompiliu, alta lui Slavici şi o a treia ,,uneo femei frumoase” (n.n. bănuim Veronicăi Micle)

Se mai afla acolo şi profesorul Miron Pompiliu, angajat secretar la Universitate, iar prin octombrie a sosit şi Ion Slavici căruia poetul îi cedase postul de gazetar la “Curierul”.

Tot la Bodnarescu stateau Miron Pompiliu si Eminescu, care se intorsese mai de mult din Germania. Luam din cand in cand ceaiul la Matilda Cugler, atunci inca sotia bunului nostru prieten Burla.

 

Pe strada Nicolae Gane nr. 14-16 a existat una dintre casele în care au locuit soții Ștefan și Veronica Micle. Încă din primăvara lui 1873, aici au loc reuniuni literare la care participă Samson Bodnărescu, Miron Pompiliu…

 

Dreptul de a schimba și a înlătura unele versuri se socotește stabilit și de alți culegători, care nu și-au atras critici severe, cum e Miron Pompiliu, S.Fl.Marian, T. Burada ș.a.

 

La cea icoană sfântă,
Ţin minte, maică-mea
Spre-adâncă-nchinăciune
De mână mă ducea.

 

Al doilea mare critic literar al literaturii noastre, E.L. s-a născut la Fălticeni, ca fiu al unui profesor (ce şi-a schimbat numele din Teodorescu în Lovinescu); a făcut şcoala primară şi gimnaziul la Fălticeni, „Liceul internat” din Iaşi (profesori: A. Densisianu, S. Mehedinţi, Miron Pompiliu).