Categorie: Cultură

George ROCA: Păcatul traducerilor neprofesioniste

Motto:

Daca Adam şi Eva ar fi fost chinezi, am fi încă în paradis, deoarece ei ar fi ignorat mărul şi ar fi mâncat şarpele!

(Autor nescunoscut)

 

 

Făra brizbizuri introductive, fără pic de înţelegere, fără  menajamente, răspund direct şi franc la… chestiunea asta arzătoare aflată la ordinea zilei. Problema traducerilor scrierilor literare româneşti într-o limbă străină devine din ce în ce mai acută, cu un impact negativ pentru literatura noastră… Traducerile neprofesioniste le consider un lucru de prost gust, un compromis, făcute cu scopul de a arata lumii că (cică!) faimosul poet român (cică, din nou!) a devenit citibil şi în alte limbi! Dar conform traducerilor scrie ca draku! De ce? Deoarece, de fapt traducătorul traduce ca draku! (am scris „draku” cu kapa pentru a îl arăta şi mai negru decât este!)

 

Eu vorbesc – scriu  bine în engleză, italiană, maghiară şi binişor în franceză,  germană, rusă şi spaniolă…, dar nu m-aş încumeta totuşi să traduc operele unui român în nici una din limbile cunoscute. De ce? Pentru că aceste traduceri nu se ridică la nivelul valoric a lucrării din limba română. Şi atunci, în loc să facă un bine scriitorului român, totul apare ca un compromis deoarece cititorul judecă ceea ce a scris traducătorul… nu ce a scris adevăratul autor. De aceea  nu mi-a plăcut să promovez niciodată traduceri la revistele cu care colaborez.

Egoul românilor le spune că după 40 de ani de „cortină de fier”, a venit vremea când este permis orice pentru a deveni faimoşi peste hotare! Vor să fie internaţionali! OK! Înţeleg! Dar cu ce reprezentanţă? Sau traducători de alde moş Gulie care stă la Paris de douăşdeani şi face pe literatul bilingv, sau cu Gogu Ruptură care a ajuns în Italia la vremea pensionării şi care din lipsa de ocupaţie s-a apucat de traduceri… dar româna a uitat-o pe jumate, iar italiana nu a învăţat-o decât la nivel de grădiniţă.

 

Aceşti doritori de notorietate universală, ar trebui să se zbată în primul rând să devină cât mai naţionali, să vină străinii şi să se bată să-i traducă. Imediat îmi vor sări mulţi în cap! Da, dar noi suntem o ţară necunoscută, pusă la index, şi nebăgată în seamă… Greşit! Sunt ţări mai mici decât a noastra, ţări africane, sau pierdute pe mapamond, şi totuși de acolo răsar poeţi şi scriitori cunoscuţi de toata lumea, oameni care sunt traduşi prifesionist de marile edituri, oameni care iau chiar premii de valoare, precum un Nobel. De ce Ohran Pamuk turku’ şi nu Oprea Papuc rumânu’?

 

Şi apoi, mai avem o mare problemă, lipsa de caracter, invidia şi defăimarea conaţionalului: „Cine, mă? Poetul Icsulescu să fie propus pentru un Nobăl? Sau Apăunescu, Cezarvănescu, Evulescu, Blandieneasca, Cărţărescu, Dinemircescu sau Ţepelescu? Păi măi? Aştia e toţi pătaţi! Apăunescu e plecat la Bellu și n-a mai venit…, Cezarvănescu a murit de hemoroizi c-a făcut prea multă zarvă, Evulescu e prea slab şi are inel de corb, Blandieneasca e cum e, Cărţărescu joacă toată ziua cărţi, Dinemircescu au cavitate bucală prea mare și mai bine și-ar vedea de cratițili lui, iar colonelu’ Ţepelescu trăieşte în întuneric în colonia de la Beznea! Posibil că toţi au fost ori turnători, ori muncitori necalificaţi la furnalul Iepocii de Aur… căci dacă nu au fost, trebuie să fi fost ceva dubios cu ei. Le găsim noi o bubă! Or fi unelte ale capitalismului precum Gomescu, Pacepescu sau Semitescu!”

Revenind la traduceri… Măi prietene, cum naiba să fie apreciat producătorul de literatură mioritica contemporană în străinătate când este deja compromis din start de de invidia colegilor capri-voisine-ni, care-i bagă scobitori în roate de cum scoate capul de sub coviltir, şi apoi, de nişte traduceri dubioase, de toata pomina, făcute de „alde literişti” care îşi caută şi ei un locşor prin păienjenişul literaturii…. şi cărora, scriitorul dornic de notorietate, le mai rămâne şi dator!

Apropos, un talentat poet ardelean a făcut atâta tevatură cu promovarea unui mare poet canadian,  pe care l-a  omenit, cinstit, purtat, corcolit, lăudat, tradus şi scris despre el, iar acesta la rândul lui n-a binevoit să îi traducă românaşului nici măcar o poezea! Trăiască tradiţionala ospitalitate românescă! Unde draku ne este mândria! Am ajuns un neam de pliznaci sau de plezuroi? (de la englezescul please  şi pleasure – vezi dicţionar!)

Nu trebuie să fim ostili, dar mai bine ne-am ocupa de sofisticarea şi rafinarea propriilor creaţii decât să tot lăudam şi să-i promovam pe unii şi pe alţii din străinătate – care până la urmă ajung să creadă că li se cuvine… că sunt aleşii domnului! Cum dăm de un scriitor cu un exotic „nume spaniol format din cel puţin trei segmente” ne închinăm la el ca la viţelu’ de aur… iar pe-al nostru îl „facem cadavru de debara” şi ne debarasăm de el în grabă.

Continue reading „George ROCA: Păcatul traducerilor neprofesioniste” →

Teodor MEȘINĂ: Despre cunoaștere

Nu cunoaștem nimic prin simpla contemplare a obiectelor sau a fenomenelor. Putem doar să luăm cunoștință de existența lor. Să aflăm că există, că au o culoare distinctă, niște dimensiuni, eventual un anumit miros și dacă nu știm sigur că nu sunt comestibile nu vom încerca să-i aflăm și gustul. Pentru estimarea culorilor a dimensiunilor și a greutății vom avea nevoie de experiență și de ceva cunoștințe… În lipsa lor ne vom rezuma să luăm doar act de prezența fizică a unor obiecte necunoscute. Adevărul (relativ) din ele îl putem afla numai când spiritul creator, activat de curiozitate, de necesitate sau de voințe exterioare, îl descoperă prin studiul aprofundat. Pentru o reușită cât mai obiectivă și cât mai amplă este necesară o anterioritate de alte cunoștințe. Există un carusel al metodelor de interogare. Se succed, completându-se, decurgând una din cealaltă, la finalitatea fiecărei experiențe. Cunoașterea adevărului despre un obiect nu este o simplă reflectare a lui în conștiința noastră.

Dar să nu uităm să nu ne încredem pe deplin în propriile forțe! Nici în totalitatea experiențelor anterioare și nici în bagajul cunoștințelor teoretice. Să nu uităm să dăm slavă lui Dumnezeu! Domnul ne-a îngăduit să descoperim adevăruri ale realității înconjurătoare și pentru a ne arăta ce am pierdut prin neascultare. Dumnezeu nu a ascuns de noi adevărurile, a dat porunca de a nu mânca din pomul cunoașterii ca să se arate Adam vrednic de a-și câștiga, prin voia lui dar și cu ajutorul harului Creatorului, starea de îndumnezeire, care-i fusese promisă. Dumnezeu a vrut să pună la încercare puterile morale ale primului om, pentru ca să-i ofere prilejul să și le întărească, concret, prin practică și să ajungă astfel la acel grad de desăvârșire încât să nu mai poată păcătui niciodată. Sfinții Părinți ne învață că oprirea gustării din pomul cunoștinței nu a fost o oprire de principiu, o oprire absolută ci temporară, o amânare pentru vremea când omul, după puterile lui raționale și cognoscibile, avea să fie apt pentru aceasta. Dumnezeu nu a oprit omului cunoștința despre lume pentru totdeauna, ci numai până ar fi ajuns să-și stăpânească simțirile, până când omul se va maturiza din punct de vedere spiritual, Adam a fost ca un copil.

Dumnezeu când a creat lumea, a creat odată cu ea și Timpul. Timpul, care azi, ne exasperează coordonându-ne existența. Timpul a fost creat pentru a marca, pentru a avea un element de ajutor în existența noastră, nu un torționar, cum e conceput de unii tineri care sunt mereu grăbiți. Revenind la cunoaștere, în timpul care se scurge contează și percepția lui. Apropo de Teoria relativității. Mi-aduc aminte de o glumă: „Dacă ții mâna o secunda pe o plită încinsă, ți se pare că ai ținut-o o oră. Dacă ții mâna o oră pe sânul unei fete, ți-se pare că ai ținut-o o secundă” Unii savanți susțin că pământul are un puls constant, frecvența a fost de 7, 83 Hz (Rezonanța Shumann) dar din iunie 2014 s-a mărit. În câteva zile s-a înregistrat o accelerare de până la 16, 5 Hz.
În timpul vieții noastre experimentăm foarte mult, s-au enunțat o mulțime de teoreme, de Legi, referitoare la lumea fizică, s-a diversificat vocabularul și s-au înmulțit metodele de cercetare științifică. Majoritatea oamenilor pun mare accent pe lumea văzută. Pentru mulți, înțelesurile spirituale ale lumii nevăzute rămân ascunse. Asta nu înseamnă că ele nu există.

Timpul poate fi un factor esențial în cunoaștere. Este o coordonată importantă. Graba timpului este o părere sau o realitate? Dacă repetăm azi o experiență făcută înainte de 2014 respectând toate indiciile, inclusiv coordonata: Timp, vom avea același rezultat, sau nu? Mulți ani frecvența de rezonanță s-a menținut, cu ușoare variații, la o constantă de 7,83 Hz -ritmul bătăilor naturale ale inimii Pământului- În iunie 2014 s-a modificat. Observatorul Spațial rusesc a înregistrat un vârf brusc la 8,5 Hz. De atunci s-au înregistrat, doar în câteva zile, o accelerare a rezonanței Schumann până la 16,5 Hz. Frecvența fiind în acord cu nivelele undelor alfa și teta ale creierului uman, acest fenomen poate fi factorul esențial pentru care mulți oameni au început să simtă că timpul a accelerat, că evenimentele din viața noastră se petrec mai repede…
Cunoașterea, în mod obișnuit, se bazează pe simțuri. Dar cunoașterea mai poate să-și îndeplinească misiunea și dacă pleacă de la percepția intuitivă. Oamenii au și un Eu parapsihic.

Cunoașterea mai poate fi și dincolo de simțuri. Pare un nonsens și totuși…
Cunoașterea teologică mai poate fi interpretată ca o „experiență personală a transfigurării Creației de către Harul necreat”. În tradiția răsăriteană nu s-a făcut distincție între teologie și mistică. Dionisie Areopagitul a folosit termenul de „teologie mistică” cu sensul nu numai de cunoaștere a religiei (a lucrurilor tainice) dar și de cunoaștere experimentală dobândită prin trăirea unirii cu Dumnezeu. Așadar, experiența mistică, presupune o reducere a simțurilor. Misticul, contrar cercetătorului, fără să facă apel la simțurile care contribuie la cunoașterea lumii văzute, cu ajutorul credinței realizează cunoașterea lumii nevăzute. Sfântul Părinte Nectarie, într-una din cărțile Sfinției Sale, scria că întâi apare cunoașterea firească din curiozitate, după care datorită credinței apare adevărata cunoaștere. Fără să se facă apel la simțuri.
Rene Descartes, în cartea „Meditații metafizice”, în a treia meditație, privitoare la existența lui Dumnezeu, afirmă că Dumnezeu este „substanța infinită, de sine stătătoare, cât se poate de înțeleaptă, cât se poate de puternică şi de care suntem creați…” Vorbind despre ideea de infinitate, idee cuprinsă în Dumnezeu, afirma, că noi oamenii, fiind ființe limitate, finite, doar atingem tangențial ideea de infinitate… o atingem cu gândul… Am reuși să o cuprindem dacă am fi la fel de reali ca însăși infinitatea. Dumnezeu, cel infinit, ne-a creat. Noi suntem finiți, nu reușim să-L cuprindem…

Blaise Pascal, cu scepticismul său religios, oponentul raționalismului strict al lui Descartes, s-a pronunțat spunând că este o pretenție arogantă a filosofiei teoretice să explice existența lui Dumnezeu. De fapt, nu sunt necesare aceste explicații. Existența lui Dumnezeu nu trebuie demonstrată, este unicul adevăr absolut axiomatic, se impune ca evident prin el însuși.

Ierarhul Capadocian, Sfântul Vasile cel Mare, clarifică semnificația cunoașterii prin revelație: „putem cunoaște însușirile divine care ne-au fost descoperite prin Revelație, dar nu putem cunoaște însăși firea lui Dumnezeu cea mai presus de orice cunoaștere.”
Câteodată, și omul de știință apelează la metodele misticului; descrierea unor fenomene fizice se face renunțând la ajutorul simțurilor. Structura și comportarea lumii, la nivel cuantic, cât și caracteristicile spațiu-timp nu pot fi sesizate cu ajutorul simțurilor. Unele adevăruri științifice sunt găsite cu ajutorul rațiunii. Nivelul cuantic impune o barieră de ne survolat. Fizicianul Bohr a proclamat „o revoluție a conceptelor“. După părerea sa: „reprezentările spațio-temporale şi cauzale ale fizicii clasice sunt radical inadecvate pentru descrierea domeniului cuantic“.

Omul este alcătuit din materie și din spirit. Unii medici se rezumă la a cunoaște doar materia, încercând că găsească, măcar, paliative. Dar…, veșnicul „dar” conjuncțional, încă din antichitate, medicii au privit omul ca pe un tot unitar. Au studiat afecțiunile fizicului ținându-se cont și de spirit. Au dat importanță cuvenită spiritului.
Odată cu conceperea fătului omul este înzestrat și cu suflet.

Sfântul Maxim spunea că este concomitentă venirea la existență a sufletului și trupului: „… trupul nu poate exista înainte de suflet, sau după suflet, nici sufletul, mai înainte de trup sau după trup, căci nici unul nu e numai o parte folosită de cealaltă ca un ipostas preexistent”

Mântuitorul a spus: „Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena” (Matei 10, 28)

Mult mai important este sufletul. Mai benefică este, pentru om, mai întâi cunoașterea temeinică a Lumii nevăzute.

Filosoful Nikolai Berdiaev afirma că: „Adevărul este spiritual, este în spirit şi este victoria spiritului asupra obiectivității nespirituale a lumii, a lumii lucrurilor”
Tendința de a cunoaște rezidă în dorința de a da răspunsuri întrebărilor noastre.
Existenzphilosophie, filosofia existențială — termen introdus de Fritz Heinemann — ar trebui să pălească în raport cu studiul Religiei Ortodoxe.
Religia este capabilă să răspundă tuturor întrebărilor existențiale!
Părintele Stăniloae scria că: „Omul nu crește numai prin întrebările sale, ci şi prin răspunsurile sale practice la iubirea lui Dumnezeu, descifrată în răspunsurile lui Dumnezeu, concretizată în lucrurile şi în persoanele lumii şi în noile circumstanțe produse de Dumnezeu pentru creșterea omului credincios şi potrivit cu nivelul de fiecare dată al acestuia”

Harul Duhului Sfânt ne ajută să luminăm neînțelesurile lucrurilor într-un fel propriu, prin voia lui Dumnezeu, complet diferit de celelalte metode folosite în cunoașterea științifică, lipsită de credință.

„Gnoza autentică nu poate fi separată de harismă, de iluminarea prin har, care transformă capacitatea noastră de înțelegere”

Adevărul Absolut este unul singur: Dumnezeu. Cunoașterea deplină a adevărurilor relative, pătrunderea în sensurile Creației, în profunzimea lucrurilor, este posibilă când se realizează o comuniune cu Creatorul!

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

–––––––

Teodor MEȘINĂ

Bucuresti, 15 septembrie 2018

–––––––-

 

MEȘINĂ Teodor, scriitor, poet, eseist, născut în Bucureşti, la 1 mai 1949. A studiat, ca autodidact, filosofia, psihologia și logica. După cum ne declară domnia sa, filosofia l-a apropiat de arte: de  pictură, sculptură, poezie şi proză. Prima poezie a publicat-o în revista liceului: „Muguri”. A avut contribuții în diverse reviste precum ar fi: „Dor de Dor”, „Cervantes”, „Glas comun”, „Adevăr și Caritate”, „Logos & Agape”, „Armonii Culturale”, „Convorbiri literar-artistice” ș.a. A avut o contribuție de seamă la antologia de proză scurtă „Toamna se culeg prozele” în anul 2015. Cărți publicate (romane): „Surorile Ilarion” (Editura „Sfântul Ierarh Nicolae”, 2014), „Dragoste și Vanitate” (Editura „Inspirescu”, 2016), „Laura” (Editura „Sfântul Ierarh Nicolae”, 2016. A mai scris o carte de versuri, una de proze scurte, una de eseuri și încă două romane. (George ROCA, Rexlibris Media Group, Sydney, Australia)

 

Galina MARTEA: Personalitatea individului dependentă de identitatea societății

O constatare, sub raportul dezvoltării prin procesul evolutiv al transformărilor individul are nevoie de suportul reciproc și stabil din partea propriei societăți. În acest proces de reciprocitate anume societatea trebuie să se prezinte ca o adevarată personalitate, în așa mod, contribuind la formarea cât mai calitativă a individului, oferindu-i, în același timp, posibilități reale în dezvoltarea multilaterală și, nemijlocit, de a se regăsi cu demnitate și ușurință prin conținutul identității și personalității. Prin respectivele procese, individul ar urma să fie recunoscut ca figură prioritară a societății, iar societatea, la rândul ei, să-i recunoască personalitatea ca individualitate autentică, oferindu-i constant asistența socială necesară în a se dezvolta prin cele mai civilizate forme. Totodată, existând sub bagheta nenumăratelor structuri instituționale, societatea este obligată să mențină un echilibru plin de respect în relațiile cu diversitatea instituțiilor din subordine și, desigur, cu individul care activează în cadrul acestora. De o semnificație aparte, din diversitatea structurilor instituționale ale societății face parte și  unitatea de învățământ-școala, care are rolul primordial în a forma, educa și instrui omul. Deci, școala atrage în sine atât formarea omului pentru societate, cât și formarea societății pentru om. O altă paralelă, fiind o instituție publică cu proprietate de stat, cât și privată, școala este menită de a avea un loc prioritar în orice societate. Instruirea și educația este segmentul de bază al oricărei unități de învățământ, iar scopul suprem urmează a fi: formarea personalității omului în limite decente pentru personalitatea unei societății decente. Astfel, societatea nici într-un caz nu trebuie să existe separat de sistemul de învățământ, deoarece în acest joc al existenței anume sistemul de învățământ este eroul principal al schimbărilor și transformărilor evolutive ce trebuiesc și urmează a fi fundamentate pe identificarea autentică a personalității individului și, nemijlocit, a societății.  Anume școala este acel mediu social care contribuie la formarea omului pentru o nouă societate mereu în schimbare. Prin urmare, activând în numele și întru binele comunității, școala trebuie să fie cât mai eficientă și flexibilă la transformările și necesitățile impuse de către omul în creștere. Evoluția pozitivă a individului în raport cu cerințele epocii contemporane poate fi obținută doar în cazul când școala este privită ca o valoare supremă în sistemul de valori al societății. Numai printr-o cultură adecvată educațională individul se va forma ca personalitate autentică, ulterior, personalitatea acestuia fiind utilă societății. Printr-un proces educațional adecvat individul își poate dobândi și identitatea personală autentică, iar cu respectiva identitate el își poate crea o viață socială decentă pentru un prezent și viitor. Respectiv, prin procesul instruirii (dacă școala este capabilă să ofere individului autonomia și încrederea deplină în sine) individul reușește să-și formeze personalitatea autentică, indiferent de complexitatea în dinamică a realității sociale. Deci, precum omul este componentul vieții sociale, așa și personalitatea sa se formează din factori ce se intersectează cu relațiile și dialogul social. Prin dorința de a se perfecționa continuu și în mod corespunzător, omul este acela care menține echilibrul social prin dialog și comunicare, și, totodată, este acela care modifică, la nesfârșit, viața personală și cea socială. Preocupat în permanență de propria existență, individul prin orice acțiune realizată caută să se identifice ca personalitate reală și, în același timp, tinde în limite posibile să promoveze identitatea propriei societăți. Cu această obligație morală, omul deseori cade în dificultate, creându-și probleme serioase de conștiință personală, dar și socială. Astfel, prin sentimentul de responsabilitate morală față de propria societate individul deseori se regăsește în condiții de reflectare a realității obiective. Astfel, prin realitatea obiectivă, care deseori este contradictorie voințelor și tendințelor, individul este indus în situații de dezechilibre și stări de neîncredere în sine și lumea înconjurătoare. În asemenea cazuri, condiția respectivă se produce din interacțiunea fenomenelor cauzate atât în cadrul societății, cât și în cadrul propriei personalități (aspecte foarte specifice actualei societăți basarabene, unde omul nu este motivat și recunoscut în cadrul comunității ca personalitate autentică, respectiv, societatea fiind în aceleași condiții de ignoranță). În rezultat, procesele respective își pot modifica conținutul, atât cu caracter pozitiv, cât și negativ, însă, iarăși menționăm, totul depinde de mediul social prin care individul își realizează propriile acțiuni și manifestări. Cu cât mediul social este mai mai sănătos, cu atât omul își menține mai bine echilibrul existențial în scopul de a realiza lucruri nobile. Însă când mediul social este orientat mai mult spre negativism, atunci și individul devine dezorientat în acțiuni și își pierde curajul/ capacitatea în a produce acțiuni benefice pentru sine, cât și pentru societate. În asemenea condiții, înțelesul noțiunii de tendință în a forma identitatea personală și cea socială își pierde funcția autentică. Contrar acestora, pentru a-și găsi locul potrivit în societate, individul luptă și se întrece mereu cu sine însuși prin noțiunea de a se regăsi prin tot ceea ce este fundamental în viața socială. Necesitatea de a se regăsi prin formula de personalitate, cu identitatea respectivă, este acțiunea prin care ființa umană își interpretează rolul său în viața socială, astfel, îmbunătățindu-și permanent aptitudinile, bineînțeles, la dorință.

Pe lângă procesul de instruire și educație din cadrul instituției de învățământ, la formarea personalității individului un rol aparte îl are și procesul de integrare socială. Procesele respective sunt necesare omului pe tot parcursul vieții. Perfecționarea continuă a individului determină imaginea și nivelul de cultură al acestuia în societate, dar, în același timp, stabilește acțiunea prin care respectivul își poate realiza scopul, identificându-se cu propria personalitate. Cât priveste procesul de integrare socială este sistemul de socializare prin care omul își satisface necesitățile cotidiene ale existenței, punând, concomitent, accentul pe însușirea valorilor sociale și menținerea echilibrului de interacțiune cu societatea. Corespunzător, prin procesul de integrare socială omul, în mod obișnuit, își supune comportamentul regulilor existente din societate (însă, cu regret în asemenea caz, societatea actuală basarabeană nu poate oferi individului un model adecvat de integrare socială, deoarece regulile existente din societate sunt contradictorii unei dezvoltări decente, iar echilibrul de interacțiune/ cooperare al individului cu societatea este contrar normelor normale de conviețuire. Aici sunt puse accentele pe degradarea socială ce are loc în cadrul societății, iar consecințele negative fiind suprapuse sub raportul dintre om-societate-clasa dominantă). Însă, o societate bazată pe valori autentice orientează individul către acele acțiuni și obligații care să respecte și să mențină fucționalitatea pozitivă a sistemului de socializare. La rândul lui, sistemul de socializare, fiind un proces destul de productiv și benefic pentru ființa umană, este acel factor care reglează și dă posibilitate atât individului, cât și societății să-și realizeze obiectivele propuse în condiții respectabile de reciprocitate. Astfel, prin relațiile de socializare omul vine încadrat din primii ani de viață, începând cu familia și mai apoi într-un proces mai avansat cu instituția de învățământ (inițial cu instituția preșcolară, ulterior cu școala, și așa mai departe). Aici omul-copilul se implică într-un proces de cunoaștere pe sine însuși și de cunoaștere a modalităților de a trăi în comunitate. Astfel, omul începe să se recunoască ca personalitate prin propriul comportament și ca personalitate în relațiile cu semenii săi. Nemijlocit, socializarea îl face pe om să accepte și să se readapteze la regulile sociale prin care se manifestă cu propria personalitate. Iar integrarea socială deschide individului porțile pentru a se forma ca individualitate și personalitate completă, astfel, participând cu propriile interese în procesele de cunoaștere și dezvoltare pe sine însuși și, respectiv, a vieții sociale. Procesul de cunoaștere/ recunoaștere pe sine însuși și a vieții sociale variază de la o persoană la alta. În acest proces al comunicării sociale omul trebuie să se dezvolte și să se manifeste în acțiuni conform propriilor mijloace de gândire (desigur, ar fi o eroare dacă omul ar acționa după regulile impuse de semenul său sau precum în cazul societății moldovenești, omul acționează sub influența diverselor orientări politice). Aceasta este o formă a valorilor sociale autentice care nu impune individul să gândească în mod mecanic doar ca să satisfacă cerințele comune ale societății, însă este necesar doar ca omul să se readapteze la condițiile mediului social respectiv. Este vorba de faptul că existând într-un mediu social omul trebuie să-și obțină propriul model al personalității sale. Totodată, omul, cu individualitatea și personalitatea sa, urmează să conștientizeze care este nivelul de dezvoltare al propriei societăți, care sunt problemele prioritare ce încetinesc progresul sau bunăstarea socială, astfel fiind dator să se implice într-o luptă continuă de modificare și perfecționare a acesteia (credem, respectiva formulare ar fi un exemplu bun și real pentru omul societății moldovenești de azi, pentru societatea moldovenească de azi și de mâine). În existența ființei umane influența pozitivă a mediului social este un proces extrem de important. Formarea corectă și pozitivă a omului depinde în totalitate de nivelul de cultură și de dezvoltare al propriei societăți. Anume societatea este acea parte a valorilor care formează omul și îi dă posibilitate să se recunoască cu demnitate prin acțiunea de a fi o individualitate socială, indiferent de poziția socială pe care o ocupă acesta în societate. În acest proces de formare a omului participă, în mod prioritar, instituția de învățământ ce are la bază totalitatea valorilor spirituale și culturale. Unitatea de învățământ (grădinița, școala) este elementul de bază prin care se dezvoltă și se aprofundează acțiunea de comunicare a individului cu mediul social, în esență, formând și procesul de integrare socială. Relația cu mediul social și cu toți factorii implicați în acest proces (precum comunicarea și informația adecvată) îl completează pe om ca personalitate, astfel implicându-l tot mai mult în relațiile interumane a vieții sociale

Mediul social, bazat pe acțiunea reciprocă dintre individ și societate, este terenul în care individul se poate identifica și recunoaşte ca personalitate. Conform acestor noțiuni de a fi, de a se recunoaște, de a se regăsi, omul prin traiectoria vieții sociale își menține echilibrul existențial, indiferent de factorii ce influentează pozitiv sau negativ dezvoltarea. Însă, factorii negativi sau pozitivi ce pot influenza dezvoltarea personalității individului sunt în corelație directă cu identitatea contextului social. Sub influenza contextului social, individul luptă pentru a dobândi identitatea personală și, desigur, conținutul respectiv pentru a fi recunoscut ca personalitate autentică în societate. În țările civilizate unde sunt respectate drepturile omului și alți factori ce țin de beneficiile omului, atunci dobândirea unei dezvoltări personale sau a unei identități personale în condiții decente este un element care poate fi realizat cu usurință în parametri de echitate socială. Pe când, în țările unde nu se respectă principiul de drept al omului (un exemplu viu în acest sens este societatea moldovenească de astăzi), atunci alinierea la obținerea unei dezvoltări personale cu identitatea respectivă autentică devine un obstacol pentru individ care, în rezultat, devine și victima acestui proces. Ţinând cont de legătura organică dintre individ și societate, putem conștientiza că o relație autentică se bazează pe principiul de drept care este și echilibrul autentic al identității dintre individ și societate. Anume prin noțiunea de drept, cu poziția sa verticală, se stabilește relația respectabilă a individului cu societatea, astfel fiind promovată dezvoltarea autentică a identității personale. Fiecare individ al oricărei societăți, indiferent de voința autorităților statale, are dreptul la un sistem deschis al existenței, bazat numai pe principii pozitive. Totodată, și omul în viața socială trebuie să fie deschis la un sistem de obligații și responsabilități personale pe care trebuie să le execute prin relația de respect față de sine și propria societate. Numai în așa mod se formează coexistența unei comunicări și dezvoltări civilizate, având la bază cultura și educația autentică, în așa mod acordându-i individului un anumit statut social cu identitatea adecvată. Respectiv, statutul social îi va da posibilitate omului de a se recunoaște ca personalitate corespunzătoare în societate, cu drepturi depline în viața privată și publică. Prin dimensiunea acestor elemente, în consecință, ființa umană se definește în societate ca personalitate și  identitate.

Continue reading „Galina MARTEA: Personalitatea individului dependentă de identitatea societății” →

Edith NEGULICI: Spectacolul „Ileana, Principesă de România” în turneu nord american

Institutul Cultural Român de la New York susţine turneul nord-american al spectacolului „Ileana, Principesă de România”, un omagiu adus Principesei Ileana a României, fiica Reginei Maria și figură importantă a exilului românesc, care și-a trăit ultimii ani de viață în Statele Unite, ca ctitor de mănăstire și călugăriță.

Turneul, parte a evenimentelor dedicate Anului Centenar, se va derula în perioada 8-30 septembrie 2018 în șapte oraşe mari din S.U.A. – Philadelphia, Boston, Chicago, Dallas, Cleveland, Detroit, precum și Elwood City, în Pennsylvania, unde se află mănăstirea întemeiată de Principesa Ileana, cărora li se adaugă două oraşe din Canada, Toronto şi Montreal.

Spectacolul este regizat şi interperpretat de una dintre cele mai apreciate artiste de pe scena teatrului românesc, Liana Ceterchi, după o dramatizare de Edith Negulici, cu proiecţii video realizate de Georgiana Dobre şi Luca Achima.

Montarea este o evocare expresivă a principalelor momente din viaţa Principesei Ileana fiind, de fapt, o lecție de istorie vie, care traversează aproape două secole. Spectacolul prilejuiește nu numai omagierea unei personalități deosebite a istoriei românești, ci și o performanță actoricească sensibilă și copleșitoare.

Pentru mai multe detalii despre acest eveniment și programul teatral al ICR New York, vă invităm să accesaţi site-ul instituţiei: www.icrny.org şi pagina de Facebook Romanian Cultural Institute New York.

––––––––––––––-

Edith NEGULICI
Manager de proiect al spectacolului ILEANA, PRINCIPESA DE ROMÂNIA
Asociația Femeilor din teatru IF/Dacă pentru Femei

Victor RAVINI: Misterele psihanalitice la Freud – Œdipe sau absența unei prezențe

În afară de unii psihanaliști, cum ar fi suedezul american Erik H. Erikson, care au desființat irevocabil teoriile lui Freud, francezul Michel Onfray (Le Crépuscule d’une idole. L’Affabulation freudienne ; Pour une psychanalyse non freudienne, Grasset, 2010) și încă alții, specialiștii în cultura greacă veche au dat lovitura mortală la ce mai rămăsese din așa numita descoperire a secolului și care va rămâne totuși ca o cheie de boltă a psihanalizei, adică a freudismului, pe cât de blestemat pe atât de lăudat, de fiecare dată cu mai multă vehemență decât rațiune.

Am putea împinge mai departe problema ridicată de cercetătorii literaturii antice și, dacă am înțeles lecțiile doctorului Freud, să ne întrebăm de ce maestrul căuta sprijin la tinerii eroi masculini din literatura greacă veche, în care nu era specializat, pentru a confirma observațiile sale făcute pe bătrâne doamne nefericite din înalta societate de la Viena. Freud a avut numai pacienți de sex feminin și niciodată de sex masculin. În plus, el n-a lucrat niciodată în vreun spital și deci n-a făcut niciodată observații clinice, experiență absolut necesară oricărui medic autorizat. Freud explică problemele pacientelor sale prin problemele unor personaje literare  masculine. Nu este ușor, pentru noi care suntem neinițiați în misterele psihanalizei, să înțelegem de ce Freud substituie pacientele femei — cu care a avut de a face, cu tineri bărbați — cu care nu a avut de a face. Din respect pentru maestru, adepții lui nu își pun această întrebare.

Mitul lui Œdipe este cu mult mai vechi decât drama lui Sofocle. Din puținul cât știu eu, mitul nu a fost interpretat și descifrat cu metode de analiză adecvate. Freud și discipolii săi acordă mitului acesta o semnificație care nu este prezentă în niciuna din piesele lui Sofocle și nicăieri altundeva în literatura greacă veche. Dacă semnificația freudiană ar fi corectă, aceasta ar fi putut fi remarcată și de specialiștii în literatura sau în istoria antică. Metodele lor științifice ar fi putut ajunge la aceeași concluzie, dacă concluzia lui Freud ar fi fost bazată pe un eșafodaj metodologic corect. Cercetătorii din difetite domenii pot ajunge la același rezultat, prin metode de analiză specifice branșei lor, cu condiția ca investigațiile, deși independente, să fie efectuate cu aceeași rigoare științifică.

Eroarea metodologică a lui Freud este semnalată de el însuși, care mărturisește că el a găsit acest sens în afara textului, în succesul dramei la public. El zice că drama a emoționat toți spectatorii, din cauză că aceștia au recunoscut în Œdipe propria lor soartă și propriul lor blestem înnăscut, psihicul lor din copilărie refulat, ca și cum teatrul ar fi dezvăluit sub lumina rampei subconștientul pe care spectatorii se străduiau să și-l reprime.

Argumentația lui Freud are rigoarea unui silogism fals. Concluzia freudiană este expusă încă de la început ca o premiză de lucru, în loc să se ivească la sfârșit, ca un rezultat al unor constatări, în urma unei analize laborioase. El întemeiază o ipoteză pe o altă ipoteză. Psihologia aplicată la epoci istorice pornește de la opera creată în acea epocă și de la contextul socio-cultural pentru a face o analiză lingvistică, tematică, dramatică, ținând cont de condițiile istorice, sociale și de mentalitatea înconjurătoare, în scopul de a deduce seminficația textului. Metoda și orientarea lui Freud au o perspectivă inversă. Freud parcurge drumul invers. Specialiștii în literatura greacă veche și în istoria religiilor, sprijiniți pe datele logicii, afirmă că descifrarea freudiană nu face demersul unei deducții, ci al unei inducții. Cei ce nu știu care diferența între una și alta, se pot consola: nici Freud nu știa. Freud nu citează niciodată vreo carte de logică.

Pentru Freud, materia tragediei este visul, ca o realitate umană fără nicio legătură cu istoria. Însă pentru Sofocle, pentru spectatorii săi cât și pentru cei moderni, materia tragediei este gândirea socială a atenienilor din secolul al V-lea î.Hr. Aceasta este tensionată de contradicții și dezacorduri în legătură cu problemele cele mai acute ale orașului grec : jurisprudența (cum ar fi crima voluntară sau crima scuzabilă, predestinarea sau libertatea voinței și responsabilitatea), instituțiile unei vieți politice înnoite și ciocnirea acestora cu normele religioase și etice, conflictul dintre vechile valori tradiționale și noul ideal civic, legătura dintre om și faptele sale sau cu necunoscutul imprevizibil, ca și imprevizibilitatea necunoscută. Toate acestea sunt puse în scenă ca o dezbatere publică și aranjate după regulile rigide ale teatrului de atunci, o distracție de masă recent inventată.

Tragedia a apărut și a dispărut la Atena în decursul a două, trei generații. După aceea, fatalitatea problemelor dilematice nu a mai făcut ravagii. Pentru Aristotel și contemporanii săi, genul tragic era deja perimat. El compară Sophocle cu Homer pentru că ambii au personaje remarcabile și exemplare. Aristotel cunoștea literatura ateniană mai îndeaproape decât Freud și are o atitudine diametral opusă față de caracterul lui Œdip. E păcat că specialiștii în literatura greacă veche nu aprofundează considerațiile lui Aristotel — părintele raționalismului — asupra lui Œdipe, inexplicabil ignorate de către psihanaliști, când ei analizează iraționalul.

Se știe că grecii antici, autori de piese de teatru, au depășit angoasele și au devenit foarte degajați în alegerea subiectelor sau temelor lor, tratându-le în comedii. Autorii greci și publicul lor savurau descoperirea umorului, care, oricât de slab ni se pare azi, pe vremea aceea era amuzant, și tocmai de asta avea nevoie publicul. Putem spune că noul public atenian nu mai are de a face cu „teroarea istoriei” – pentru a folosi o expresie dragă marelui preot al istoriei religiilor Mircea Eliade – și că grecii au învățat să facă din istoria lor, istoria tuturor celorlalți. Cum au făcut mai tâziu și alții.

Aristotel aduce ideologia rațională a acțiunii de la Stagira la Atena și se răspândește de la Dunăre la Nil și până la Indus. Nimeni dintre contemporanii lui nu mai știe ce este conștiința și gustul tragicului, nici măcar cel mai mare erou tragic din toate vremurile, Alexandru Macedon, fondatorul celei mai interesante civilizații cunoscute sub numele de elenism, prima civilizație cu adevărat pluralistă, adică tolerantă și digerantă. Lumea romană fiind ultima.

Acest caracter istoric al tragediei antice a scăpat perspicacității medicului vienez. Dacă visul freudian ar avea o valoare universală, atunci cum se face că tragedia Œdipe, în care el exploatează acest vis, a căzut în desuetudine în același timp ca toate celelalte tragedii, și cum se face că alte civilizații nu au cunoscut nici genul tragic și nici complexul œdipian? În plus, legendele anterioare, pe care Sofocle le-a folosit și le-a modificat pentru efecte spectaculoase, infirmă teoria freudiană a culpabilității și a autopedepsirii lui Œdip.

Scrierile lui Freud nu au contribuit cu nimic la o mai bună înțelegere a antichității clasice, ci dimpotrivă au creat o înțelegere pe dos și confuzii, care au pricinuit mai mult rău decât bine, ba chiar tragedii pe viu, în lumea de azi. Specialiștii în literatura antică sunt de acord cu Freud că el vorbește pe alături de text, ceea ce el însuși a recunoscut, cât și în afara subiectului, ceea ce el și discipolii lui nu au văzut. Toți acești specialiști, cât și istoricii religiilor, nu pot folosi nimic din „descoperirile” lui Freud și nici din ale altor psihanaliști, cum ar fi francezul Didier Anzieu, care se străduiește să demonstreze prezența temei œdipiene în aproape întreaga gândire mitologică a Greciei antice. Specialiștii în istoria literaturii sau a religiilor văd în mitologia greacă cea mai mare diversitate, și tocmai acolo vede Didier Anzieu cea mai mare stereotipie : castrarea universală, extinsă la dimensiuni indo-europene. De bună seamă că psihanaliștii nu se pot elibera de obsesia lor œdipiană, care îi turmentează și le excită o fantezie, ce nu le aduce vreo onoare. Dacă teoriile freudiene sunt juste, atunci psihanaliștii trebuie mai întâi să își justifice propriile teorii pe ei înșiși.

Specialiștii în literatură și în religii resping toate explicațiile gratuite ale psihanaliștilor Freud, Anzieu și care or mai fi, pentru că nu explică nimic. Studiile comparative ale mitologiilor indo-europene făcute de francezul Georges Dumézil, prietenul lui Eliade, și de toți ceilalți care urmează după ei, nu pot fi dezmințite de către niște medici, care scriu despre un domeniu în care nu au nicio calificare sau competență necesară. Medicii psihanaliști uzurpează două teritorii asupra cărora nu au niciun drept intelectual : dacă nu psihologia umană, atunci cel puțin istoria literaturii și istoria religiilor, adică istoria culturii. O cultură care îi exclude în aceeași măsură în care ei o exclud, și care îi trimite la locul lor, la ospiciu. Dacă medicii scriu în domenii ce rămân în afara autorizației lor profesionale, atunci ne putem întreba ce ar zice ei dacă și specialiștii în literatură sau religii ar scrie rețete medicale și ar face tratamente prin spitale, în locul lor.

Psihanalistul Anzieu diagnostichează ca œdipiene temele legendare și aplică eticheta de incest unor uniri sau atașamente familiare subconștiente, fără să țină cont de normele morale și juridice din antichitatea greacă, ce aveau o legitimitate religioasă și socială, conștientă. Psihanaliștii confundă atitudini conștiente cu subconștiente, pretextând că cele conștiente ar fi substitutul a ceva din subconștient. Asta nu aduce mai multă lumină asupra conținutului din text. Aplicând observațiile lui Freud asupra textelor legendare sau mitologice, în care el nu este specialist, Anzieu înlocuiește claritatea textului mitologic cu propriile sale confuzii.

Interpretările psihanalitice se disting prin superficialitate și necunoașterea surselor. Sunt respinse unele după altele de explicațiile amănunțite și cu implicații profunde ale textului, date de specialiștii din domeniu, cât și de bunul simț al cititorilor. Specialiștii în literatură și în religii își manifestă scepticismul asupra posibilităților psihanaliștilor de a aduce lumină asupra culturii antice, întrucât aceștia nu au cunoștințe elementare în domeniul în care se aventurează cu o metodologie inadecvată. Ipoteticul atașament incestuos dintre Iocasta și Œdipe, pe care Creon ar fi gelos, se sprijină pe o traducere greșită a cuvântului grec phthónos, ce are același sens social ca și echivalentul său latin invidia, și înseamnă sentiment de invidie la vederea fericirii altuia care este mai bogat, mai puternic, mai inteligent.

Freud a invocat în sprijinul interpretării psihanalitice o replică din Œdip rege, cu ocazia unei dezbateri dintre rege și regină în legătură cu credibilitatea oraculară a unui vis œdipian. Anzieu a notat că visul incestuos era interpretat de grecii vechi ca un simbol pentru o uniune cu pământul, de unde venim și unde ne întoarcem. Semnificația era uneori moartea, alteori luarea în stăpânire a unui teritoriu, cucerirea puterii. Și totuși Anzieu nu observă că în acest simbolism nu există nicio urmă de angoasă și nici de culpabilitate œdipiano-freudiană. El încearcă să psihiatrizeze lucrurile pe care nu le înțelege și interpretează textul contrar cu ceea ce enunță Sofocle în text. Este ca și cum am trage concluzia că omul de Neandertal înventase comunicarea Wi-Fi, întrucât nu s-au găsit fire electrice de pe vremea aceea. Medicul Anzieu integrează în text noțiuni care nu-i aparțin lui Sofocle și care sunt un erzaț pentru propriile sale turmentări psihice abisale.

Psihanaliștii fac greșeala de a crede că visele dau sens operei de cultură și ignoră că dimpotrivă, cultura este aceea care dă sens viselor noastre. Pentru Sofocle, visul respectiv este un accesoriu în structura literară, și nicidecum miezul tezei sale. Dacă ar fi avut intenția să facă un punct central din acest vis sau să îl culpabilizeze pe Œdip, nimic nu l-ar fi împiedicat să spună explicit tot ce ar fi vrut să spună, peste tot în text.

În buna tradiție freudiană, Anzieu se străduie să dovedească prezența complexului œdipian în mitul lui Œdipe, sprijindu-se pe pasaje ce lipsesc din legendele anterioare, pe care Sofocle le-a introdus din motive estetice și teatrale, întru totul străine de psihologia abisală, și care deci nu pot avea o valabilitate universală. Dacă raționamentul psihanalitic ar fi corect, atunci Œdip ar fi visat chipurile văzute de el în copilărie, ale părinților săi adoptivi, pe care îi credea din străfundurile sufletului că ar fi fost părinții săi adevărați. Atunci, ar fi avut un complex œdipian față de Meropa și Polybiu, care îl crescuseră ca pe fiul lor. Meropa este personajul și arhetipul matern în viața afectivă a lui Œdip. Înainte de a sosi la Teba, el nu o văzuse niciodată pe Iocasta. El nu are cum să vadă în Iocasta pe mama sa. Ea nu a trezit niciodată emoții în psihicul lui Œdipe în timpul copilăriei lui. El nu se căsătorește cu ea din vreo înclinație personală. Ea îi este dată fără ca el să o vadă sau să o ceară, așa cum i se dă puterea regală, după ce a nimicit sfinxul și este obligat de către tebani să împartă patul cu regina. Aici este vorba de dreptul cutumiar, referitor la legitimitatea puterii regale și nicidecum de vreo alegere personală a lui Œdip.

Din motive de rațiune psihanalitică, Anzieu răstoarnă datele din text și contravine logicii: el zice că Œdip regăsește lângă Iocasta prima fericire, de care separarea l-a lipsit. Desigur că el găsește fericirea lângă ea, însă tocmai pentru că el o privește ca pe o străină și nu ca pe mama sa. Dimpotrivă, descoperirea adevărului le aduce nefericirea. În plus, textul lui Sofocle spune clar, că separarea de mama sa, nu are loc pentru Œdip la nașterea sa, ci când părăsește „dulcele chip al prăinților săi” adoptivi Meropa și Polybiu.

Suntem cu toții de acord că drama prezintă consecințele psihologice ale unor constrângeri juridice, religioase, etice, sociale, care sunt date istoric, mai presus de capul omului. Dimpotrivă, psihanaliștii văd manifestările juridice, religioase, etice, sociale ca un rezultat al unei constrângeri psihologice. Acestea nefiind evidente, ei le caută în „profunzimi”, în abisal. Ei văd în text ceea ce textul nu le dă prilejul să vadă, adică popriile lor fantezii din propriul lor subconștient. Sofocle îl absolvă pe Œdip de orice vinovăție, ba chiar acuză destinul și zeii. Sofocle îndreaptă mânia spectatorilor împotriva zeilor și a predestinării nedrepte, apelând la compasiunea publicului față de bieul său erou nevinovat. Pe de o parte Sofocle, cu publicul său vechi sau actual, cu specialiștii în istoria literaturii, a religiilor și a culturii, iar pe de altă parte psihanaliștii. Ca două religii de neîmpăcat, fiecare cu propria sa morală și cu marii ei preoți.

Este de datoria scriitorilor din toate vremurile să fie apărătorii individului uman oprimat de o forță majoră. Psihanaliștii își atribuie rolul de procuror general și fac eforturi să atragă dușmănia publicului asupra lui Œdip. În lipsă de dovezi, ei prezintă date răsturnate și contrafăcute. Vocația oricărui scriitor este eminamente umană, pe când vocația psihanaliștilor se adeverește a fi profund anti-umană, întrucât inversează faptele și le răstălmăcește, pentru a transforma victima în vinovat. Cicero cunoștea la perfecție această tehnică avocățească, de a răsturna realitățile sau a prezenta adevărul drept minciună și minciuna drept adevăr. Freud a culpabilizat copiii, iar când s-a văzut șubrezenia teoriei lui, continuatorii săi au culpabilizat părinții. S-a văzut și netmeinicia acestei teorii și atunci freudienii au culpabilizat întreaga societate. Freud a văzut o problemă acolo unde nu era nicio problemă. Rezultatul a fost că a creat o problemă care nu era și a plasat-o acolo unde nu își avea locul. Înainte de Freud nu a existat această problemă, el a inventat-o din nimic. Datorită lui Freud au fost suspectați, culpabilizați și chiar condamnați oameni nevinovați. În apărarea integrității științifice și metodologice a lui Freud, el nu putea ajunge la alte concluzii, întrucât oricine poate constata că el nici nu a citit și nici n-a văzut piesa de teatru, ci este posibil că s-a bazat pe vreun rezumat al pieselor lui Sofocle, făcut pentru elevii de la școală, sau s-a mulțumit cu ce i-o fi povestit cineva care fusese la teatru.

Continue reading „Victor RAVINI: Misterele psihanalitice la Freud – Œdipe sau absența unei prezențe” →

Victor RAVINI: Misterele dionysiace la Euripide – Dionysos sau prezența unui absent

Bacantele[1] ocupă un loc special în opera lui Euripide, întrucât drama i-a adus primul său premiu, din păcate postum, datorită bogăției, complexității și densității textului, care îi asigură o valoare incomparabilă în istoria literaturii, a religiilor, a ideilor și a cunoașterii, cât și pentru studiul practic al felului cum știm să trăim.

Acțiunea se petrece la Teba, unde încă mai trăiește bătrânul rege Cadmos, care a cedat puterea nepotului său Pentheus, fiul fiicei sale Agave. Dionysos dorește să aducă în Grecia cultul său orgiastic, decide să înceapă cu Teba și să o atace cu ajutorul Bacantelor. Totodată el intenționează să o pedepsească pe Agave și pe tebani pentru calomniile lor față de mama sa Semele[2], și aceasta tot fiica lui Cadmos. Cultul lui Dionysos ar deja adepți în oraș, printre care și profetul Tiresias și Cadmos. Ceilalți cetățeni, nerecunoscând identitatea zeului mascat, rezistă, încurajați de Penteu. Dionysos, tânăr, blond, de o frumusețe feminină[3] derutantă, nu are altă armă, aparent, decât dulceața și surâsul său, atât de bine expuse de masca sa. Bacantele sunt arestate și sugrumate, dar legărurile lor cad de la sine, porțile închisorii se deschid, ele fug. De-odată, zeul răgnește. Pământul se cutremură, zidurile se dărâmă. Să nu uităm că suntem în Grecia, patria zeilor capricioși, a muzelor și a cutremurelor de pământ, deci fenomene perfect plauzibile. Bacantele îl fac pe Penteu bucăți. Agave și surorile ei sunt exilate. Noaptea Sf Bartolomeu, răsturnările de la 1789 și 1917 n-au inventat nimic nou. Modernii vin prea târziu și găsesc totul deja inventat, cam cum zicea La Bruyère.

Astfel se sfârșește tragedia slăbiciunii omenești față de o divinitate crudă și misterioasă. Simpatia lui Euripide este îndreptată către Penteu, care reprezintă rațiunea umană ce luptă împotriva forțelor oarbe. Însă el resimte profund viața și puterea a ceea ce el respinge : farmecul extazului orgiastic, voluptatea de a se uni cu natura. Tema prometeică și tema dionysiacă se înlănțuie și se topesc în inspirația tragediei, în structura, lirismul și în acțiunea dramatică, se echilibrează și își găsesc armonia.

Conflictul dramatic constă în conflictul religios din cetățile grecești în secolul al V-lea î.Hr.[4]  și se poate observa experiența religioasă a credincioșilor unui zeu care în panteornul grec își asumă funcțiile unei divinități cu mască. Intenția lui Euripide nu era de a structura bine un document religios, ci să înfăptuiască o operă tragică după toate regulile și convențiile în vigoare la Atena. Dionysos nu intervine în tragedie în același fel cum fac alți zei care se espectă pe scena antică, printre altele coborând deus ex machina, acoperiți cu simbolurile lor și făcând uz de toate prerogativele lor divine, pentru ca toți să-i recunoască. Aici, zeul nu este un gadget, el joacă rolul principal. Este zeul care pune el însuși în scenă la teatru apariția (epifania) sa, care se înfățișează protagoniștilor dramei și spectatorilor, manifestând prezența sa divină de-a lungul derulării unui joc tragic, tocmai când tragedia antică trăia sub patronajul lui religios. De-a lungul spectacolului, Dionysos apare uneori pe scenă, alteori acționând din culise, pentru a-și urzi intrigile sale. Această tehnică teatrală, sau de scenă, pare să fie de un modernism ce depășește unele piese moderne.

Cheia tensiunii dramatice constă în dualitatea religoasă a zeului, văzută ca o dedublare scenică. Spectatorii urmăresc ambiguitatea personajului, care confundă după bunul său plac – sau după bunul plac al lui Euripide – două funcții : cea de zeu al cultului oficial în religia civică și cea de zeu stăpân al iluziei teatrale. Dramaturgul încarcă tensiunea între magnificența zeului în planul theologeion și dezghizarea sa în muritor pe planul scenei, unde el apare ca un străin lydian, voind să fie luat drept o femeie.[5] Personajul disimulează cele două ipostaze, însă nu-și schimbă costumul și nici masca sa derutantă pe care o afișează tot timpul, pentru că noi, cei muritori, treuie să discernem ce nu se poate discerne. Iar aceasta este o datorie religioasă a fiecăruia, treaba lui cui nu poate. Pentru antici, profanii n-au decât să nu priceapă nimic.

Funcția măscii tragice a actorului este de a face ca publicul să poată recunoaște personajele. Și touși masca lui Dionysos îl proclamă și îl disimulează în același timp. Este o mască duplicitară, pentru că îl „demască” pentru credincioșii care îl cunosc și îl „maschează” pentru necredincioșii care nu îl cunosc. Misionarul străin disimulează zeul mascat, a cărui misiune este să aducă plenitudinea fericirii pentru credincioșii care îl văd, cât și distrugerea pentru necredincioșii care nu îl văd.

Este o mască ambivalentă, atât teatrală cât și de cult, care pe de o parte afișează prezența unui caracter exprimându-i identitatea personajului literar, iar pe de altă parte ascunde (ocultează) zeul, cu o ființă peste tot prezentă, ubicuitară, ce nu este acolo unde pare să fie, aflându-se peste tot și nicăieri, adică este o ființă ce transcende spațiul și timpul. Este fascinația religioasă de a se simți în apopierea unei prezențe metafizice, care nu se poate ști dacă este prezentă sau absentă. Însă prezența unui mare absent nu este chiar nucleul oricărei religii ? Asistăm la ascunderea (ocultația) unei apariții (epifanii) sau la deraparea epifaniei în ocultație ? Este confuzia și incertitudinea totală, ceea ce este semnul distinciv prin care se remarcă religiile.

O mască surâzătoare într-o tragedie este tot ce poate fi mai derutant, deoarece contravine tuturor normelor despre masca tragică. Zeul religiei civice vine cu binecunoscuta sa mască surâzătoare pe scenă, acolo unde el însuși a instituit, în calitate de patron al teatrului, legea de a nu purta niciodată o asemenea mască. Este apanajul zeilor, chiar și al celor mai consecvenți dintre ei, în alte religii mai legaliste, de a fi inconsecvenți și de a contraveni propriilor legi stabilite de ei.

Textul dramei a fost comentat în felurite chipuri. Interpretările urmează două căi divergente, în funcție de ideea despre dionysism, pornind de la Nietzsche și scrierea lui Între Apollinic și Dionysiac[6]. Critica clasică vedea în arta greacă numai măsură și ponderație, simbolizate prin Apolo. La aceasta, Nietzsche opune noțiunea de extaz, simbolizată prin Dionysos. Inevitabil, interpretările depind de cadrul de referință și de sistemul religios al specialiștilor în istoria religiei grecești, al căror orizont spiritual nu are nimic de a face cu orizontul vechilor greci.

Unii specialiști în cultura greacă veche au văzut la Euripide o condamnare înverșunată a dionysismului, o antireligiozitate radicală, un scepticism față de zei, scepticism care încerca cu prudență să facă vogă la Atena. Bătrânul Euripide își putea permite să-și afișeze antireligiozitatea, mai ales că se afla departe de Atena, la curtea regelui Archelaos al Macedoniei, cu doi ani înainte de a trece în eternitate. Socrate a fost condamnat la moarte, sub pretextul acuzației de antireligiozitate, la doar câțiva ani după premiera piesei lui Euripide.

Alți exegeți au văzut în același text o apologie a dionysismului, o mărturie a convertirii autorului, care înainte de a pleca dincolo, a primit harul divin și preamărește forma cea mai umană de înțelepciune care, contrar științei și rațiunii goale a sofiștilor, aduce abandonul de sine la extazul divin, la beatitudinea mistică a unui zeu la fel de binevoitor și generos cum era Prometeu la rândul său.[7]

Continue reading „Victor RAVINI: Misterele dionysiace la Euripide – Dionysos sau prezența unui absent” →

Costache NĂSTASE: O fată

O FATĂ

 

O fată a trecut prin viața mea,
N-a stat prea mult dar urmele lăsate
Mi-au făcut țăndări liniștea
Și-n suflet mi-au rămas gravate.

 

A fost un meteor arzând
Sau o cometă luminoasă,
Ori puritatea unui gând
Sau șansa cea miraculoasă.

 

Și mi-au fost zilele sale
Trăiri mult amplificate
Din adâncuri abisale
Până pe culmile înalte.

 

Și mi-au fost zilele sale
Prețioase ornamente
Covor roșu de petale,
Curcubeu de sentimente.

 

Și mi-au fost zilele sale
Haine scumpe pentru mine
Garnisite de cristale,
De safire si rubine.

 

O fată a trecut prin viața mea
Și mă întreb privind în zare
De-a fost himeră sau o stea
Și dacă mai revine, oare.

—————————————

Costache NĂSTASE

Bucureşti

15 septembrie, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Calvarul feminin de la Miercurea Ciuc (partea a III-a)

   „Istoria, ca şi viaţa neamurilor şi a omenirii întregi, nu-i nimic alceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu.

   Dumnezeu se împlineşte prin neamuri. Prin felul cum se comportă neamurile, ele se apropie ori se depărtează  de El. Şi în contactul cu cerul, nu masa contează, ci esenţa.

   Adevărul!

(VASILE POSTEUCĂ)

   Dacă Răsăritul şi-a întrupat metafizicii sale religioase pe lângă teologia ortodoxă şi filosofia creştină, Apusul le-a abandonat pe amândouă sau mai bine zis le-a încrucişat făcând o teologie raţională şi o filosofie logică în acelaşi trup, după modelul impus de Toma D’ Aquino care, se dorea teolog şi filosof deopotrivă, dar de fapt nefiind nici unul nici altul, fiindcă din natura lor a scos religiozitatea fiecăreia, amputând naturii religiei transcendentul-Dumnezeu-Treime, ce avea drept scop cunoaşterea Sa, prin intuiţie, credinţă, iubire şi cunoaşterea de sine, sfărâmând deci  sensul-ideea mântuirii, posibilitatea mântuirii sufletului mărturisitorului creştin.

    Apusenii i-au retezat astfel cele două aripi esenţiale, vitale Religiei: transcendentul şi mântuirea, făcând din ea o morală practică, un fel de negoţ, „mergând spre metafizica personalităţii şi spre tehnica organizării optimiste a vieţii aici, pe pământ; deci, nu mai e vorba nici de transcendent, nici de mântuire.” (Vasile Băncilă, Între ortodoxie şi catolicism, în Opere, vol. II, Ed. Istros-Muzeul Brăilei-2004, p. 291)

   Religia vie, singura filosofie a Vieţii în plenitudinea ei, aici şi dincolo, adică creştinismul ortodox, are ca finalitate, dacă îi urmezi Calea, Libertatea întru Adevăr şi Adevărul întru Iubire, spre Înviere-mântuire.

   Cred fiindcă este absolut!, spune filosoful creştin ortodox dacoromân.

   Raţiunea filosofiei umane nu are finalitate, are sfârşit. Ea păşeşte pe unde este nesigur, peste încercări, cutezanţe, abstracţiuni, abisuri, prăbuşindu-se în absurd, adică: Credo, quia absurdum!, cum spunea fericitul deloc inspirat Tertullian.

   Nu Religia, respectiv Creştinismul ortodox trebuie schimbat, ci filosofia vieţii care nu se asumă naturii ei ontologic religioase. „Cea mai mare dificultate pe care o întâmpinăm la înţelegerea vieţii religioase provine din faptul că noi aplicăm categoriei <<sanctităţii>> reţetele de cunoaştere pe care le întrebuinţăm sau pe care le-am scos din teoria ştiinţei. Şi ce e mai grav încă, noi construim aşa-numitul << a priori>> nu din Logos-ul care stăpâneşte întreaga existenţă, ci din elementele structurale ale unei raţiuni subiective, care totuşi rămâne aceeaşi de-a lungul vremurilor şi culturilor.” (Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, Bucureşti, p. 27)

   Fiecare epocă istorică a popoarelor lumii şi-a avut urcuşul şi căderea sa, spiritul şi sacrificiul său, religiozitatea şi imoralitatea sa, cultura şi crizele sale economice, politice, moral-spirituale, Golgota şi Crucea sa,  Răstignirea şi Învierea sa.

   Prăbuşirea se atinge atunci când lângă crizele economico-politice se aşează şi cele moral-spirituale (metafizice şi religioase). „Adevărata criză începe cu cea a omului, unde criza morală-în înţeles de decădere a bunelor moravuri-este doar un început propriu unei societăţi intrate pe făgaşul unei decadenţe, unde lenea, viţiul, delăsarea şi dezgustul ajung uneori să fie trăite cu rafinament, fenomen care manifestă parţial marea criză a spiritului, singura care poate antrena întregul corp de funcţiuni şi valori, desagregând întreaga tradiţie, sensul şi ordinea lucrurilor ce privesc natura şi destinul uman.” (Ernest Bernea, Criza Lumii Moderne, Predania, Bucureşti, p. 18)

   Ieşirea din orice criză, dar mai ales cea moral-spirituală nu se face prin compromis.

   Marele savant teolog mehedinţean, erudit, sofianic, isihast, vorbitor fluent a 12 limbi sacre, clasice şi moderne, ascet mistic, filosof-filocalic prin vocaţie, ieroschimonahul dr. Nil Dorobanţu–Trăznetul mistic al monahismului dacoromân, având o putere fulgerătoare de convertire, de cunoaştere definitivă pentru fiecare, a tainei revelaţiei întru sensul sinelui adevărat, revela despre criza Bisericii, teza nefastă a compromisului, atât de compromiţător şi necruţător a sinelui creştin ortodox, care se extinde asupra sinelui naţional al poporului: „Compromisul este mai periculos decât persecuţia şi mai nefast decât propaganda. El este punctul cel mai critic pentru Biserică, în toată acţiunea antireligioasă a comunismului, este pătrunderea duşmanului de moarte al Bisericii în chiar incinta ei, insinuarea antihristului deghizat în sanctuarul Domnului. Bolşevismul a încercat şi a reuşit aceasta, opunând Bisericii Ortodoxe o Biserică roşie, aşa numita <<Biserică vie şi înnoitoare>>, care este a treia capodoperă de impietate a bolşevismului: după preotul apostat şi după copilul ateu, Biserica anti-Biserică!” (Ieroschimonah Nil Dorobanţu, OMUL-fiinţă necunoscută-Alexis Carrel, Exegeză. Ed. Floarea de April, 2016, p. 7-8)

 

   Creştinismul ortodox nu poate fi schimbat sau înlocuit cu nici o altă religie sau filosofie a Vieţii, fiindcă el este VIAŢA în SINE, RELIGIA în SINE, FILOSOFIA în SINE, dar poate fi reînnoit printr-o uniune de sensuri, printr-o comuniune de sensuri, printr-o metafizică a sensurilor, printr-o mistică a sensurilor, printr-un isihasm al sensurilor, prin ascetismul-mistic al învierii lor, adică „ o Înviere a sensurilor” în tine şi în celălalt, cum sublinia savantul din Tecuci, Al. Mironescu. (Alexandru Mironescu, Kairos. Eseu despre teologia istoriei. Ed. Anastasia, Bucureşti-1996, p. 12)

   Cunoaşterea intelectuală fără apartenenţă religioasă, creştin-ortodoxă conduce la apariţia unor pseudo sisteme de gândire: teze, ipoteze, teorii, teoreme, raţionamente.

   Cunoaşterea spirituală în comuniune cu Dumnezeu este o Filosofie pură a Duhului.

   Filosofia vieţii întru Duhul Sfânt a creştinilor ortodocşi dacoromâni hărăziţi Elitei spiritual-religioase este o sinteză a trăirii, a misiunii şi a vocaţiei lor pământeşti şi cereşti, dar nu între pământ şi cer, ci mai presus de pământ, deasupra azurului mistic: pe culmea filocalică suprafirească, sub aripa verde a nimbului angelic a bolţii sofianice, reflectată în aura serafică a demnităţii valahe prin cele 4 safire celeste: eroismul, mărturisitorul, martiriul şi sfântul.

 

   Aura Unirii României Mari trebuia consfiinţită dincolo de marea jertfă de sânge, printr-o mişcare spiritual-religioasă, naţională a unui Apostolat denumit românism ortodox naţionalist, pentru ca astfel România să fie şi să rămână a tuturor Românilor.

   „Clopotul de la Alba-Iulia şi codrii străvechi de freamăt şi entuziasm de la Cernăuţi şi Chişinău, au venit într-adevăr din adâncuri de istorie. Eu a-şi zice de a-istorie.” (Vasile Posteucă, Destinul Iperial al Românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul. Criterion Publishing, p. 30)

 

   Aproape întregul tineret creştin-ortodox masculin şi feminin al Patriei noastre creştine şi-a înţeles chemarea, crezul, idealul, alegerea, a înţeles misiunea profetică şi s-a alăturat cu entuziasm luptei întru Neam, Ţară, Cruce, Pământ, Cer şi Înviere.

   Mulţi dintre acei temerari băieţi şi fete au căzut în tranşee, cei mai mulţi de pe baricade au intrat în temniţe, alţii în gropile comune, iar alţii în lumea apocalipsei…

   „În unul dintre cele mai frumoase locuri din Carpaţi, Mănăstirea Suzana, fusese aleasă ca lagăr pentru femei. Fetele venite din beciurile jandarmeriei nu se puteau ţine pe picioare, căci fuseseră bătute la tălpi… Noapte de noapte, Marieta stătea în genunchi şi se ruga Maicii Domnului să-i arate calea spre curăţenie sufletească şi trupească, spre binele ţării sale şi spre dragostea lui Iisus.” (Dr. Ana-Maria Marin, Suferinţele Maicii Mihaela, în „Libertatea”-New York, anul VII, nr. 63, Nov. 1987)

   Între „beneficiarele” internate la Mănăstirea Suzana se numărau: englezoaica Mary, văduva avocatului Polihroniade ucis la Râmnicu Sărat, Anastasia Popescu, sora lui Tudose Popescu, unul dintre întemeietorii Mişcării, devenită din 1990, „Mama Sica”-unul dintre pedagogii creştini de aur ai naţiunii noastre, Ana-Maria Marin, văduva ilustrului avocat-martir dr. Vasile Marin, Marieta Iordache purtătoarea unui zel al spiritului moldavo-răzeş, dar şi posesoarea unei autentice vocaţii mistice ş.a.

   Într-o astfel de Corolă martirică a Româncelor frumoase creştin-ortodoxe de la Miercurea Ciuc şi-a înălţat mireasma mucenicească Monahia Mihaela Iordache.

   Maica Mihaela Iordache–TRANDAFIRUL ALB–al misticii monahale româneşti.

   Familia Iordache, Alexandru şi Elena era brodată pe bucuria suavă a celor cinci copii: Nicolae, Ana, Sultana, Eugenia şi Maria/ devenită monahia-martiră Mihaela.

   Fiică de răzeşi înstăriţi din Nicoreştii-Tecuciului Moldovei de Jos, Marieta Iordache a strălucit permanent şi de-a pururi: prin naştere, prin copilărie, prin adolescenţă, prin educaţie, prin tinereţe, prin crez, prin frumuseţe, prin credinţă, prin suferinţă, prin dăruire, prin jertfă, prin dragoste, prin mistică, prin asceză, prin eroism şi martiriu.

   Prima orientare profesională a Marietei Iordache fost către Facultatea de Litere şi Filosofie care strălucea ca o Agoră de aur sub aura magistrului ei Nae Ionescu.

   Zugrăvită prin harul divin pogorât asupra destinului ei, Icoana Maicii Mihaela îmbrăţişa diferite nuanţe printre rarii vizionari: „spiritus rector”-arhimandritul dr. Andrei Scrima; „spiriduşul” Vladimireştilor-patriarhul Justinian Marina; <<C’est une abbesse, c’est une vraie grande dame!>>-avocatul dr. Petre Pandrea.

   Privită prin dioptriile marxiste ale controversatului Petre Pandrea, Marieta arăta „cu graţie de gazelă, proaspăt bacalaureată, nonşalantă felină, tandră şi pură… cu anatomia ei agreabilă de zeiţă tînără, de Diană virginală… Carol II sărbătorea la 8 iunie 1938, cu tot fastul regal, instalarea sa ca dictator, după modificarea Constituţiei din februarie 1938, înconjurat de demnitari, pe stadionul de la ANEF… Iordache Nicoară zăcea la puşcărie, împreună cu camarazii lui de luptă… [Sora lui] se afla în careul de gimnastică, în grup, ca o anonimă, evoluînd graţios şi ritmic, sub privirile benevolente ale demnitarilor. Când s-a apropiat de microfon,i l-a luat fulgerător din mîna speakerului şi a scandat lozincile celor aflaţi în închisoare. Stupoare. Scandal.” (Petre Pandea, Călugărul Alb, Ed. Vremea, Bucureşti-2003, p.308-309)

    Urmarea: a fost arestată, torturată, maltratată şi internată la Mănăstirea Suzana-Prahova. A evadat legendar. Planul s-a ţesut în Ziua Adormirii-Invierii Maicii Domnului-15 August 1938. Cu coloana frântă, înfăşurată în ghips a fost ocrotită o vreme de părinţii doctorului-avocat, martir Vasile Marin, soţul doctorei Ana-Maria Marin. O altă mare dramă s-a abătut asupra Ţării şi asupra suferindei prigonite Marieta Iordache. Călăul poporului unui Neam iubitor de Hristos şi de monarhie, Carol a II-lea i-a ucis tâlhăreşte în jur de 300 de Fii Aleşi la nivel de ţară, Elita Neamului creştin-ortodox, între care şi pe asistentul universitar dr. Iordache Nicoară, în lotul deţinuţilor persecutaţi religios de la Miercurea Ciuc, la 22 Septembrie 1939. „Trebuie să recunoaştem că toţi asasinaţii din ordinul lui Carol al II-lea sunt martiri.”

  (Ana-Maria Marin, Suferinţele Maicii Mihaela, în „Libertatea”…)

   În timpul războiului eroina durerii Marieta mai primeşte o cruntă lovitură: şi-a pierdut cumnatul pe front, instruit în lagărul de la Sărata, pentru reabilitarea postmortem…

   Marieta s-a închis în întreita ei dramă, instalându-se apoi în podul casei unde s-a născut, lăsat deschis, pentru 2 ani de meditaţie şi lectură, apoi în anul 1942, ia calea Mănăstirii Pasărea, dar neregăsindu-se pe sine şi Calea…, a suit dealul Gurguieta la Mănăstirea Vladimireşti-Mănăstirea Fecioarelor, spunându-i stareţei Veronica Gurău: „Măicuţă, dincolo de poarta mănăstirii am lăsat totul. Am venit să vă fiu de folos, aşa cum îi spuneaţi mamei cînd eu eram în pod şi ascultam conversaţia.”

   Oferindu-se ca avocat-ateu al apărării călugărilor Sihaştri, Pandrea priveşte mai atent chipul maicilor de la Vladimireşti, rămânând plăcut surprins: „Călugăriţa (Maica Mihaela) îmi impunea prin distincţie, rezervă, osârdie, jertfă, inteligenţă, dialectică… Era neobosită, mereu trează, densă ca platina, întotdeauna îmi evoca platina…

Era aproape inumană. Sau era supraumană? Măicuţa Veronica semăna cu o magnolie, uneori cu umilă, gingaşă şi campestră zambilă roz. Tiberiada îmi amintea de busuioc. Teodosia era un crin solitar alb de bibliotecă. Eupraxia-ca o lalea de un roşu violet, aproape negru, cu ochii ei negri, mari, migdalaţi, într-o faţă de o expresivă şi splendidă frumuseţe.” (P. Pandrea, Un portret al Maicii Mihaela, în Rost-revistă de cultură creştină şi politică, an VI, nr.62, Aprilie-2008)

   În străfundurile sufleteşti ale avocatului Petre Pandrea licărea o scânteie religioasă, necompromisă, luând apărarea călugărilor răzvrătiţi în faţa călugărilor-ciocoi cu mitre. Cobora dealul Patriarhiei când limuzina de protocol cu dr. Groza, dr. Aurel Buteanu s-a oprit invitându-l să meargă cu ei. Sunt convins că mândrul avocat n-a spus atunci aceste cuvinte. Le-a scris de fapt când a gândit cartea apărută, Călugărul Alb.

   „–Maica Veronica este ca o regină, exharta fecioară a plaiurilor noastre. Prin arestare, i-aţi dat nimbul martirajului… Maica Veronica este o Janne d’Arc a Valahiei, pornită dintr-un sătuc umil spre a predica lumina, curăţenia morală şi curajul civic, unor neoiobagi aflaţi în întuneric şi în mocirla unei vieţi fără orizont metafizic… Maica Veronica nu este o femeie în sensul frivol al cuvântului. Ea este un supraom răsărit în penuria de oameni mari ai ţării mele, supraom dotat cu darul atât de rar al contemplaţiei, concomitent cu geniul organizatoric.” (P. Pandrea, Călugărul…, p.159)

 

   După trădarea regală a pseudo-monarhului Mihai I, de la 23 August 1944 şi capitularea necondiţionată, „Armatele ruseşti victorioase se aruncară asupra Moldovei şi apoi asupra Ţării Româneşti, armate obosite, prăfuite şi pregătite pentru mari răzbunări. În drumul lor, Mănăstirea Vladimireşti! Cei câţiva ruşi intraţi în biserică cu gânduri de viol şi de jaf găsiră o maică cu mâinile întinse peste altar (în chipul Crucii, n.a.) şi dădură îndărăt. Era Maica Mihaela care-şi păzea Sfinţii!”

   (Ana-Maria Marin, Suferinţele Maicii Mihaela, în „Libertatea”-New York…)

   În vara anului 1946, pe 14 iulie a depus votul monahal luând numele de MIHAELA.

   Prigoana comunistă s-a abătut în 1955 şi asupra Mănăstirii Vladimireşti, desfiinţând-o şi arestând conducerea cu grele condamnări: maica stareţă Veronica Gurău-15 ani, maica Mihaela Iordache-secretara 20 de ani, duhovnicul dr. Ioan Iovan-20 de ani, maica Mihaela Portase-istoricul mănăstirii, mare trăitoare mistică-15 ani, marele ascet mistic ieroschimonahul dr. Nil Dorobanţu-25 ş.a.

   Pe drumul Calvarului Maica Mihaela este convinsă că a ales Calea întru Hristos, păşind cu marama cernită a rugăciunii permanente: pentru Neam, Patrie, pentru sufletele celor nevinovaţi, dar şi pentru ea. În celula de suferinţă, securitatea i-a strecurat-o pe informatoarea Victoria, care nota tot ce se putea pentru aproape fiecare zi: 19, 21, 23, 24, 25, 29-Aprilie; 2, 4, 5, 7,10,13,16,18, 21, 24, 26, 28, 30 Mai; 4, 11, 18, 24, Iunie 1955. (ACNSAS, Fond Penal, dosar 160, vol.10, f. 97-98)

   Urmaşele Victoriei: Istvaneh Z. şi Kernweis Ecaterina au continuat strădania zelului lor şi mai aprig şi mai slugarnic. (ACNSAS, Fond Penal, dosar 160, vol.11, f. 360)

   Dârzenia Maicii a fost înfrântă de regimul aspru, inuman al izolării, îmbolnăvind-o de „cancer esofagian”, neprimind îngrijire medicală, grăbindu-i astfel sfârşitul care a sosit la ora 20:00, în 20 Aprilie 1963, ca urmare a crizei de sufocare. „Menţionăm că bolnava nu a fost internată la noi în infermerie, pentru faptul că nu avem infirmerie… Miercurea Ciuc. Medicul unităţii.” (ACNSAS, Fond Penal, dosar 160, vol.12, f. 9-10)

TRANDAFIRUL ALB–al misticii monahale româneşti-Maica Mihaela s-a scuturat. Noi însă privim spre zarea aceea albastră, infinită urmărind imaginea sugerată de Aspazia Oţel Petrescu, de la Miercurea Ciuc: „Pe zarea luminoasă a acestei zile de vară este profilată silueta fină a Maicii Mihaela care s-a stins aici, măcinată de suferinţe, dar înflăcărată de o speranţă scânteietoare cu privire la viitorul patriei, pe care ni l-a descris în jerbe de lumină, în alfabetul morse, pe zidurile blestemate ale acestei închisori… <<…Am vorbit despre Hristos şi am mers-în parte, după puteri-pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos, vieţuind întru El. Drumul acesta înseamnă dragoste şi numai dragoste. Toate celelate le lăsăm în seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi de a o împlini întocmai, chiar cu preţul vieţii noastre!>>… Este îmbrăcată în hainele sale monahale şi poartă pe creştet vălul şi culionul, uşor înclinat spre frunte. Frumuseţea chipului său, mai fermecător ca oricând, este luminată de zâmbetul ei serafic. Ţine în mână un superb trandafir alb pe care străluceşte o lacrimă… Maica îl priveşte intens… <<LACRIMA SE FACE FLOARE, ÎMPODOBIND AMINTIRILE!>>”

(Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, 2008, p. 277)

   În sufletul lor răstignit de suferinţă vibrau totuşi ruga, imnul, cântul şi sacra poezie.

   Cel mai mult şi cel mai des circulau poeziile marilor corifei-Poeţii Crucii: Crainic, Ciurunga, Mateiaş, Gyr. „Acum am învăţat cele mai multe poezii de Radu Gyr. Deţinuţii care s-au eliberat le-au pus în circulaţie-a fost un proces pentru cei care le-au adunat şi le-au răspândit-şi în felul acesta au ajuns şi la noi.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, Ed. Axa Botoşani-2004, p. 283)

   Crucea Eroinelor-Martire creştin-ortodoxe a fost înfiptă adânc în tulpina Adevărului.

   Conştiente că fără Crucea răstignirii nu se poate birui întru Înviere, Generaţia de Aur a Eroinelor-Muceniţe şi-a încheiat astfel ciclul lor pe pământ, dar şi-a recăpătat sensul deplin, ceresc în cerurile Biruinţei.

   Drumul Calvarului pe care au mers ele a dezvăluit monstruozitatea comunismului:

   – teroarea ca artă a guvernării;

   – arestarea masivă ca element de prevenire şi siguranţă;

   – prigoana ca exerciţiu de persecuţie atee;

   – tortura ca manieră de convingere;

   – demonismul ca orizont spiritual-ateist;

   – genocidul, holocaustul roşu ca victorie a comunismului.

   Iadul bolşevic promis ca „rai proletar” şi-a netezit drumul, măturânt totul în cale:

   -elita şcolii româneşti, elita interbelică a culturii dacoromâne, elita clerului şi a  monahismului ortodox, elita Rezistenţei prin Religie, elita armatei române, elita politică care, a realizat România Mare, elita elevilor temerari, elita tinerimii studioase, elita satului cu ţărănimea dârză şi religioasă, elita Rezistenţei Anticomuniste, elita feminină de pe toate treptele sociale.

   Sunt bucuros că Maica Mihaela Iordache are urmaş un lăstăraş frumos, pur şi cald.

   Sămânţa muceniciei a dat astfel rod bogat, plin de har, plin de mireasmă serafică.

   Maica Mihaela Portase, istoricul mănăstirii, camaradă de suferinţă cu Maica Mihaela Iordache, a ales-o cu grijă sacră, părintească pe urmaşa Muceniţei de la Miercurea Ciuc, în persoana Maicii Onufria Vasilica Codreanu.

    Onufria Vasilica Codreanu, fecioară, fiică şi Maică a Vladimireştilor seamănă aproape întru totul cu Maica Mihaela Iordache: aceeaşi înălţime, acelaşi spirit arzător, aceeaşi trăire mistică, aceeaşi iubire de neam, aceeaşi smerenie de schivnic, aceeaşi asceză pustnică, aceeaşi privire dincolo de zări, aceeaşi dăruire pentru toţi, aceeaşi habotnică muncă la gospodărie, la bucătărie, la muzeu, la aleiile cu flori, la cimitir, aceeaşi bucurie pentru pelerinii sosiţi, aceleaşi cuvinte de har oferite cu risipire de înger, aceeaşi împlinită şi împăcată osteneală, aceeaşi purtare de grijă pentru mântuire, aceeaşi voce şi cântare angelică, acelaşi zâmbet serafic, acelaşi spiriduş erudit sub faldurile frumuseţii sofianice şi filocalice.

 

 

( Vineri,14 Septembrie 2018- Inaltarea Sfintei Cruci)

 

        * Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

14 septembrie, 2018

Ion CUZUIOC: Lansare de carte – Basarabia Sufletului Meu

Orice apariție editorială pentru autorul cărții este ca un copil născut pentru părinții lui. Și dacă părinții copilului își botează creștinește odrasla sa la biserică, autorul cărții își lansează creația sa editorială la bibliotecă în fața cititorului, manifestare care este și ea un botez literar.

Despre antologia Basarabia Sufletului Meu, ediție bilingvă română-engleză, ce a apărut la editura MediaTon din Toronto, Canada sub oblăduirea scriitorilor Daniel Ioniță și Maria Tonu se vorbea de mult și era foarte așteptată și la Chișinău. Și iată că veni și timpul ca această colecție de poezie din Republica Moldova, însoțită de coordonatorii ediției Daniel Ioniță și Maria Tonu să treacă oceanul și să poposească în fața cititorilor prezenți la Biblioteca Municipală „Onisifor Ghibu”.

Fără doar și poate că cei prezenți la acest eveniment literar de mare anvergură doreau și să pozeze cu „nașii” antologiei și să fie în posesia ei. Dar iată că printre cei din preajma lui Daniel Ioniță își face apariția un bărbat înalt ca muntele și impozant ca un pom fructifer în floare ca să se prezinte: Sunt Andrei Moroșanu de la revista Literatura și arta, am venit să vă transmit un exemplar de ziar al numărului recent apărut și salutări de la Redactorul șef, Nicolae Dabija, care este deplasat la o întâlnire cu cititorii din raionul țării. Daniel Ioniță îi mulțumește scriitorului și publicistului Andrei Moroșanu pentru revista înmânată și urările academicianului Nicolae Dabija, menționând că se cunosc bine și se respectă reciproc!

După o habă de vreme consumată pentru poze și autografe începe și lansarea de carte propriu zisă. Moderatorul Seratei, scriitorul Vitalie Răileanu, care este și directorul Bibliotecii Municipale „Onisifor Ghibu”, își prezintă oaspeții dragi, face o excursie tranzitorie prin Antologia de poezie basarabeană și oferă cuvântul autorilor prezenți în carte , dar și doritorilor de a se pronunța pe marginea ei. Arcadie Suceveanu, președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, a menționat că apariția antologiei „Basarabia Sufletului Meu” este un mare eveniment în viața literară din Moldova și grație coordonatorilor ediției Daniel Ioniță și Maria Tonu, poezia basarabeană română a trecut și oceanul.

Despre rolul traducătorului Daniel Ioniță, grație căruia poezia basarabeană a apărut și în limba engleză, a vorbit Leo Butnaru, președintele Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România. Tot dumnealui a menționat necesitatea traducerii poeziei noastre pentru a fi cunoscută de către cititorii din întreaga lume. Despre ideea alcătuirii și editării unei antologii de poezie a scriitorilor basarabeni români a vorbit destul de inspirat poeta și editoarea Maria Tonu, originară din Basarabia, dar stabilită de mai mulți ani cu traiul în Canada, care este și autor a 15 volume (8 cărți de versuri și 7 antologii). De menționat faptul, că Maria Tonu este fondatorul și moderatorul Cenaclului „Grigore Vieru” din Toronto, Canada.

Editorul și traducătorul principal al cărții, Daniel Ioniță, care este și președintele Academiei Româno-Australiană pentru Cultură a ținut să vorbească în discursul său că a muncit cu mare plăcere la traducerea poemelor poeților basarabeni români și este foarte mulțumit de apariția acestei antologii. Tezaurul antologiei „Basarabia Sufletului meu” bineînțeles că sunt creațiile poetice ale lui Mihai Eminescu, Alecu Russo, Alexei Mateevici, Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Adrian Păunescu, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Efim Tarlapan, Eugen Cioclea, Arhip Ciubotaru, Petru Cărare, Nicolae Dabija, Iulian Filip, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Vitalie Răileanu, Gheorghe Calamanciuc, Traian Vasilcău, Dumitru Crudu, Iurie Colesnic, Daniel Ioniță, Tatiana Dabija, Maria Tonu, Zina Izbaș, Renata Verejanu ș.a.

În prefața cărții, criticul și istoricul literar Alex Ștefănescu a făcut o descriere amplă a poezie basarabene române și rolul ei în promovarea limbii române. Elogii la adresa coordonatorilor antologiei „Basarabia Sufletului Meu ” au adus poeții Traian Vasilcău, Valerian Ciobanu, Liliana Cazacu Manole, Tatiana Drozdova,Tatiana Afanasie-Crăciun, Zina Izbaș, Dumitru Crudu, Adriana Mester, Victoria Fonari, Renata Verejanu, subsemnatul și mulți alți iubitori ai poeziei române. Lansarea de carte s-a învrednicit și de un recital de poezie și de interpretare a cântecelor pe versurile poeților basarabeni români. Aplauze binemeritate au fost culese de către artiștii Iulian Caranfil, Sandu Aristin Cupcea, Valeriu Mocanu, Ion Cornescu și de către picii dansatori ai formației „Cimișlia dansează”.

Se lasă amurgul, dar cititorii prezenți la lansarea antologiei „Basarabia Sufletului Meu” nici gând să plece acasă, ei fac rând după autografe ale poeților noștri și oaspeților veniți din Canada, Australia și România. De menționat faptul, că o bună parte din tirajul cărții vor fi donate bibliotecilor de prin comunele țărișoarei noastre.

––––––-

Ion CUZUIOC – UZPR

https://uzp.org.ro/6118/lansare-de-carte-basarabia-sufletului-meu/

23 august 2018

București

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Germain Droogenbroodt într-un turneu liric românesc !

În cea de-a doua jumătate a lunii septembrie, poetul flamand stabilit în Spania, Germain Droogenbroodt, cunoscut promotor al poeziei moderne în întreaga lume, se va afla în România, unde va desfășura un vast program de activități culturale pe teme lirice.

Programul său începe cu Festivalul de Poezie de la Craiova, desfășurat în perioada 16-21 septembrie, la care Germain participă în calitate de Vicepreședinte al Academiei Mihai Eminescu. Organizat anual sub coordonarea Profesor Universitar Ion Deaconescu, Festivalului de Poezie de la Craiova și-a câștigat în decursul anilor renumele de reper valoros în calendarul evenimentelor de gen din întreaga lume, dispunând de invitați de mare calibru din rândul poeților din întreaga lume.

Pe 21 septembrie, la Ambasada Franceză de la București, Germain va susține alături de poeta franceză Chantal Danjou un recital de poezie adresat unui public mai restrâns (accesul se face pe bază de invitație).

La invitația Domnului Academician George Păun, luni, pe 24. septembrie, în cadrul Centrului Cultural din Pitești, Germain Droogenbroodt, tot împreună cu Doamna Chantal Danjou, secondat de data aceasta și de traducătoarea și scriitoarea româncă trăitoare în Spania Gabriela Căluțiu Sonnenberg, va participa la o rundă televizată de lecturi poetice adresate publicului larg  (intrarea liberă).

Turneul liric românesc se încheie pe data de 25 septembrie printr-o emoționantă lectură bilingvă de poezie și proză lirică la Centrul Cultural Mihai Eminescu din București, de pe strada Jean Louis Calderon, la ora 15:30 h, unde Germain le are ca invitate pe poeta Chantal Danjou și pe scriitoarea Gabriela Căluțiu Sonnenberg. Această manifestare este deschisă atât publicului amator de poezie modernă scurtă, cu tentă filozofică, cât și tuturor celor care doresc să-l cunoască pe poetul Droogenbroodt și pe invitații săi din lumea literară.

————————–

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

13 septembrie, 2018