Luasem de la Otopeni avionul spre Viena și de acolo spre New York, unde am aterizat în 17 august 1990 pe aeroportul Kennedy. La serviciul de vamă câțiva tineri de culoare se ocupau în dorul lelii de noii veniți, jucându-se cu mototoale de hârtie și glumind. Relaxarea funcționarilor de la aeroportul Kennedy m-a uimit, eu venind dintr-o țară unde domnea strictețea în locurile publice. Curățenia din arie era îndoielnică și în flagrant contrast cu aeroportul vienez foarte dichisit, parfumat, asortat cu felurite buticuri care mai de care mai ispititoare. La Otopeni, de unde plecasem domnea încă spiritul fostei dictaturi, emanând de la securiștii plantați peste tot, având fețe încremenite, cunoscutul aer glacial, suspicios. Lipsindu-i o semnatură de la sindicat, soțul meu era cât pe ce să fie întors înapoi. Ne-am simțit ca electrocutați pentru câteva minute până când s-a lămurit problema. Știți cum ni se inducea sentimentul vinovăției fără a avea vreo vină. Vă imaginați ce destindere a pus stăpânire pe noi la Viena! Acolo am trăit un moment de adevarată fericire la gândul că mi-a fost dat în sfârșit să pun și eu piciorul în acel Occident „în putrefacție”, pe care proletariatul trebuia să-l îngroape, cum învățasem la socialism științific. Hayni, o prietenă de la Târgu-Mureș i-a spus odată în glumă tovarășului Mackai, securistul responsabil de compnia noastră: „Tovarășe Mackai, mi-i teamă că o să moară mortul (citește Europa Occidentală), o să-l ducă la groapă și noi tot n-o să-l vedem”. Scena a fost hilară, securistul a râs căprește, dar a intrat în joc. Noi am râs de ne-am stricat, admirând pe Hayni cea bravă, fără să întrezărim că, nu peste mult timp, pe colonelul Mackai o să-l vedem, a doua zi după revoluție, prizărit prin Piata Trandafirilor, mergând grăbit cu gheața în spate. Se schimbase macazul spre capitalism.
Trăiam acele momente incerte, neștiind ce cacealma de proporții i se jucase poporului român. Atunci chiar credeam că tovarășul Mackai va plăti cumva pentru participarea lui la teroarea roșie, pe care el o simboliza zilnic, când drumurile noastre se încrucișau, mergând în sus și în jos pe strada Bolyai. Mi-am amintit cum prin colegul Sfârâiac, șef cu protocolul la Centru, trebuia să-i înaintăm colonelului acele teribil de umilitoare note informative despre excursiile în străinătate. Cel mai interesant punct din notă privea posibilele noastre întâlniri cu vreun străin, suspect prin definiție pentru securitatea română.. Dar cine apuca să meargă, mă întreb? Numai privilegiații sistemului. Auzeam în secret la sfârșitul verii că soția președintelui Tribunalului sau cine știe ce medici chirurgi, care operau pe inimă, cine știe ce notabilități între care noi nu ne număram, au primit pașaport pentru ”mortul”, la care se referise Hayni. Privilegiații se întorceau, după o vacanță tăinuită în Occident, și ne împuiau capul cu critici de tot felul la adresa scumpetii din Germania sau de aiurea, pregătindu-și prin această propagandă împuțită terenul pentru călătoria din vara următoare. Ei făceau parte, acum realizez, din rețeaua de manipulare a românilor obișnuiți, sortiți să stea numai acasă și să muncească pentru fericirea nepoților și strănepoților, adică a generațiilor proiectate într-un viitor de aur.
Dar colonelul avea și alte sarcini, despre care am aflat la scurt timp după ce am cerut un pașaport ca să călătoresc la sora unei prietene din Germania Federală. Ca asistentă la Institulul Pedagogic, pentru o perioadă, i-am avut studenți la Teorie Literară pe unii ofițeri de securitate, obligați să-și completeze studiile la repezeală. Cum s-ar zice, ei erau niște ofițeri făcuți pe puncte, după o expresie a epocii. M-am gândit în acea vară a lui 1975 să încerc și eu să cer un pașaport spre gloriosul Vest. Aveam 200 de mărci în bancă trimiși de sora prietenei mele, așa că am încercat marea cu degetul, adresând cererea mea unuia din foștii mei elevi. Ne aflam imediat după semnarea Acordului Final al Conferinței de la Helsinki, care reclama încurajarea turismului și a liberei circulații a indivizilor. După o vreme de așteptare m-am înscris la o audiență la Securitate, cerându-mi dreptul, în acord cu spiritul conferinței, care pentru securistul cu pricina, am constatat, nu valora nici cât o ceapă degerată. I-am spus că am valută, că nu mă duc ca o cerșetoare, dar replica lui a fost în schimb că am părul prea lung și prea frumos și s-ar putea să fiu reținută de vreun neamț pe acolo. Evident că era un dialog între surzi și că eram persiflată ca să fiu descurajată. Am încercat mici intervenții prin cunoștinte, care aveau rude la temuta instituție, pentru că înverșunarea mea de a călători devenise direct proporțională cu rezistența pe care o întâmpinam. Nu știu cum se face, dar cineva s-a îndurat acolo și mi-a trimis o aprobare a pașaportului acasă cu specificarea că, fiind cadru didactic, trebuie să mai trec printr-o vamă, aceea a partidului, și deci că mai trebuie să mă duc la secretarul tovarășului prim-secretar Vereș ca să obțin aprobarea. Am intuit imediat că se făcea un joc. M-au aprobat în batjocură la Securitate ca să mă trimită de la Ana la Caiafa, unde eram cu certitutine respinsă. Și așa a fost. Am trăit o vară fierbinte, extrem de tensionată. Ce-i drept, vroiam să plec cu orice preț din țară, dar nu puteam mărturisi gândul meu nici măcar celor foarte apropiați, atât de mare era miza și riscul de a pierde tot.
Am urcat și Golgota așa-zisei aprobări de la Comitetul Județean de Partid. Într-o minunată dimineață de vară pe la orele 10:00 așteptam înfrigurată pe unul din coridoarele clădirii acoperite cu olane smălțuite, situată în centrul orașului, unde își desfășurau activitatea zeii comuniști ai județului Mureș. Am fost primită de tovarășul Husar, dacă nu mă înșel, consilier sau secretar al primului-secretar Vereș, acesta din urma, fost muncitor săltat în importanta funcție de conducere. Despre Vereș, un bărbat de statură medie, purtând ochelari de intelectual stilat, gurile rele bârfeau că ”își aleargă caii”, având chiar latitudinea să-și aleagă câte-o femeie pe sprânceană, dacă i-ar fi căzut cu tronc. Că, vezi bine, codul eticii și echității era pentru noi ceilalți, dar nu și pentru ei, care se distrau de minune la sărbătorile comuniste la vila de pe insula amenajată pe râul Mureș, la castelul de vânătoare, fost al Regelui, de la Lăpușna etc., etc. Căci vorba poetului ”măștile se schimbară, dar răul a rămas”.
Dacă m-aș fi gândit atunci la frumoasa blondă platinată, pe care o cunoșteam foarte bine și care a fost una dintre alesele tovarășului prim-secretar, probabil aș fi scurtcircuitat drumul meu pentru aprobarea de la partid și, cine stie, poate m-aș fi ales cu un pașaport. Dar nici nu m-am gândit și nici nu aș fi fost în stare să cer cuiva să intervină la number 1 al județului. Înainte de a intra la tovarășul Husar l-am întâlnit pe coridoare pe tovarășul Trâmbițaș, activist cu propaganda, care venea frecvent la ședințele noastre la Institut. Cu siguranță era informat de ce mă aflam acolo și mi-a aruncat o privire goală, cenușie ca unuia care vrea să „iasă din rânduri”, făcând ceva necuviincios, blamabil. Continue reading „Silvia URDEA: Sperând la un pașaport”
Silvia Urdea îmi era cunoscută din primii mei ani „vetrişti”, numărându-se în anii optzeci printre autorii redutabili ai revistei târgu-mureşene Vatra, unde a colaborat cu cronici literare, recenzii, despre proza acelor ani.