Anca SÎRGHIE: AUTENTICITATEA SPIRITULUI ROMÂNESC

GALINA MARTEA, Basarabia – destin și provocare. Filosofia identității moldave în anii de independență: 1991-2020, Editura TipoMoldova, Iași, 2020.

Universitara născută în Basarabia, Galina Martea, deține un palmares de titluri naționale și europene cu totul redutabil, unul care o recomandă drept o personalitate de marcă a țării ei în care s-a făcut cunoscută ca poetă, eseistă, critic literar, gata să abordeze multidisciplinar temele pe care și le propune pentru studiu. „Doctor în ştiinţe economice”, Domnia sa a dobândit în 2005 titlul elevat de Academician de onoare al învăţământului universitar, cel în care a activat la Chișinău între 1991- 2010, remarcându-se ca cercetător ştiinţific în domeniul managementului educaţional. O descoperim prezentă între personalităţile de onoare din Enciclopedia Localităţile Republicii Moldova, vol. 14, în Pedagogi Români Notorii din Basarabia Interbelică și Postbelică, vol. II și de când Galina Martea s-a stabilit în Olanda lângă copiii ei, în Enciclopedia scriitorilor români contemporani de pretutindeni, adeverind că a fost remarcată ca personalitate de elită a diasporei române.

În anul 2016, devine membru titular ARA, adică al Academiei Româno-Americane de Ştiinţe şi Arte,/ American-Romanian Academy of Sciences and Arts, USA, ca după alți patru ani, pentru activitatea sa poetică, autoarea celor 9 volume de versuri, dintre care aș selecta În lumea mea (1993), Îngerii sufletului (1995), Acasă (1996), Orbul dintre ani (2001), Durere tricoloră, Prin unda timpului/ Through the wave of time (ediție bilingvă), să intre în Societatea Regală de Literatură din Marea Britanie/ The Royal Society of Literature/, London, UK. Din anul 2018, este membru al Societății de Poezie din Marea Britanie Londra/ The Poetry Society/London UK, despre care puțini sunt cei care știu că este cea mai prestigioasă societate a poeților din Marea Britanie, fondată în 1912. O regăsim și în Uniunea Scriitorilor Europeni de Limbă Română, ca dovadă că pe bătrânul continent, de la Chișinău la Londra, numele Domniei sale este o prezență dinamică, în permanentă afirmare.

În țara noastră, Galina Martea este cunoscută și ca publicist, fiind primită în Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România -UZPR- încă din anul 2014, ea desfășurându-și activitatea totodată în Forumul Democrat al Românilor din Moldova și în Consiliul Unirii. Scriitoarea captează problemele ardente ale societății, pe care conștiința sa le supune unui examen atent, cu instrumentele sociologiei, ale științelor economice, adevărate coloane de susținere a propriei observații directe, care totdeauna primează în fața teoriilor de oricare fel.

Atentă la tot ce apare mai reprezentativ în comunitățile românilor din întreaga lume, iată că tocmai a recenzat Istoria românilor canadieni 1890-2020, monografia românilor canadieni scrisă de Ștefan Străjeri din Michigan, SUA, carte monumentală care urmează să apară pe piață. Un exercițiu binevenit al criticii de întâmpinare. Este o dovadă că, privind lumea prin fereastra ei olandeză, nimic din ceea ce este valoros nu-i rămâne indiferent.

Așadar, un destin intelectual majusculat, ca experiență universitară și străbatere a depărtărilor, cum este cel al doamnei Galina Martea, ne dă de gândit și ne pune într-o nedumerire, întrucât aflându-se în Olanda, de acolo scrie cărți despre Basarabia. Citindu-i volumele de poezie și apoi eseurile, ajungem la concluzia că oriunde ar fi purtat-o viața, scriitoarea sociolog și poeta-savant, își întoarce cu mișcare de bumerang gândul spre locurile de baștină. O spun versurile ei sincere și tulburătoare: „Cântecul maicii răsună-n fuior/ Clipele deapănă țara natală /Codrul își scutură haina ușor.” (Cântecul neamului românesc ) Nici nu s-a stins ultimul ecou al crezului său artistic turnat în versuri prin care își propune „să-mi spăl întregul ținut/cu amurgul din inima mea”, când am decis să deschid volumul II al lucrării sale Basarabia – destin și provocare, ( cum se intitulează primul tom de proză scurtă și eseu apărut în 2016 la Editura Pontos din Chișinău, lucrare nominalizată cu Diplomă de Excelență de UZPR în 27 decembrie 2016.) și mă întâmpină un subtitlu lămuritor Filosofia identității moldave în anii de independență: 1991-2020. Autoarea fixează cadrul temporal al ultimilor 29 de ani la care se raportează meditația cuprinsă în elegantul tom publicat în anul 2020 la Editura Tipo Moldova din Iași. Cuprinderea noului tom în colecția Opera Omnia, publicistică și eseu contemporan, promite o consacrare, dat fiind faptul din punct de vedere academic Consiliul Național al Cercetării Științifice recunoaște competența cunoscutei edituri ieșene pentru domenii ca filologie, istorie și studii culturale. O carte curajoasă, de stringentă actualitate, în care, după opinia franc exprimată de autoare în Nota introductivă, nu vor fi ocolite cauzele grave ale regresului înregistrat de R. Moldova în noul anotimp al independenței. Pe o anumită filieră ideatică, doamna Martea intră în consonanță cu americanul Thierry Wolton, autorul cărții Negaționismul de stânga (Editura Humanitas, 2020), pledând pentru privirea adevărul în față, într-o inițiativă de a revizui istoria contemporană, cu comunismul și nazismul, care „sunt două tragedii uriașe în istoria umanității”, în expresia americanului. De altfel, Thierry Wolton înțelege să combată negaționismul de stânga, propunând „să muncim cu adevărul, în adevăr. Să spui adevărul, să te încăpățânezi să spui adevărul”, ca astfel să se instituie „Cortina de Fier a memoriei”. Tot un „zid al memoriei” edifică și scriitoarea basarabeană, numai că Domnia sa raportează analiza socio-politică instituită strict la perioada 1991-2020 din țara sa, iar targetul este cu totul distinct, așa cum se va vedea în continuare.

Ca preambul la cartea Filozofia identității moldave…., Iurie Colesnic semnează o microrecenzie intitulată Parabola identității, în care maestrul literaturii adeverește avantajul privirii obiective, din afară, cu care Galina Martea „nu pregetă să pună diagnoza cea mai dureroasă, dar cea corectă.” Eseurile ce urmează în noul volum se constituie ca autentice lecții de sociologie politică bazate pe principii etice solide și focalizând interesul pe destinul noii Basarabii, privite de o conștiință ardentă și responsabilă.

Abordarea dintr-o asemenea prismă nutrește analiza politică și socială pe care o întreprinde Galina Martea în cele 45 de eseuri grupate în primul dintre cele trei capitole ale volumului. El se intitulează Omul și societatea acestuia-dependență de nonvalori și sacrificii. Formularea ne apare prolixă, dar anunță o raportare a destinului individual la scena evenimentelor colective. Capitolele următoare, mult mai reduse cantitativ, se intitulează Teorii ce ar putea contribui la salvarea poporului român basarabean, cu 5 eseuri și Învățături pentru omul societății basarabene, dar și pentru orice individ din astă lume, având 6 eseuri, accentuând nota etică a demersului autoarei.

Teoria despre lumina raportată la viața umană nutrește cel dintâi text eseistic. Intitulat Basarabia-între lumina răsăritului și asfințitului. Existență prin laboratoriul întunericului, el se axează polarizant pe două epoci succesive, cea a trecutului comunist și prezentul neclar ca orientare. „Epoca totalitarismului sovietic, cu cea mai dură ideologie în timp, a lăsat urme adânci în conștiința, mentalitatea și comportamentul omului din societatea basarabeană.” Autoarea evocă deportările în Siberia și detențiile pe viață ale celor nesupuși puterii sovietice. Rezultatul a fost atmosfera de teroare care a mutilat raporturile între oameni, instaurând frica, neîncrederea, izolarea, producând „ruinarea completă a noțiunii de identitate personală, de identitate socială, de identitate națională.“ Analizată comparativ, noua etapă istorică a Basarabiei, „drumul redeschis după anii 1991 îi acordă omului basarabean dreptul de a-și crea un stat independent, dar, cu regret, nu-i oferă posibilitatea de a forma unul autentic, bazat pe valori naționale și criterii umane în dezvoltare.”

Titlurile date eseurilor sunt dintr-adins larg explicitate, ca să nu lase loc niciunei confuzii, ele luând uneori forma propozițiilor propriu-zise: Aberațiile trecutului domină actualitatea incertă-societatea moldavă în derută, Datoria externă-responsabilitate statală și nu povară sau angajament civil etc. Alteori formularea titlurilor este încărcată de revoltă explozivă în fața unor realități intolerabile: Numai în societatea moldavă! Tabelele electorale arhipline de persoane decedate, Corupția -dezmățul social în limite nemaivăzute, Violența contra copiilor-consecință gravă pentru viitorul societății etc. Chiar termenii folosiți în intitularea eseurilor marchează o stare extremă, solicitând măsuri urgente de ameliorare: Letalitatea prematură-amenințare reală pentru omul basarabean, Școala basarabeană-prizonier al sărăciei și degradării sociale, Intelectualitatea între schimbări și provocări-victimă a regimului social. Diagnoza pe care o inițiază autoarea stigmatizează răul din Basarabia -model de asumarea suferinței și a nelegiuirilor, cum este intitulat un alt capitol, ca ideea să treacă augmentativ și în Basarabia-societatea celor oropsiți. În fiecare dintre aceste eseuri ideile sunt argumentate bogat, bazate pe date statistice, acte juridice, documente clare, evenimente politice, sociale, din domeniul educației și culturii. Autoarea reconstituie un autentic calendar al vieții în societatea basarabeană contemporană, unul în care simțim că implicarea ei a fost directă și plenară. De aici, și valoarea de document autentic al unei asemenea mărturisiri tulburătoare.Tocmai spre a sublinia ineditul noii sinteze, autoarea putea să însereze la capătul lucrării sale atât de ample, (450 pag.), având note bibliografice la final de eseuri, și o bibliografie generală a temei, ca bază pentru cercetătorii viitorului.

Realitatea este că în anotimpul postdecembrist în România s-au scris multe cărți despre Basarabia și s-au reeditat unele mai vechi, cândva interzise. În revistele culturale din România, Basarabia este o prezență familiară, dacă aș semnala fie și numai serialul din „Vatra veche” de la Tg. Mureș dedicat de Gicu Manole publicisticii lui Mihai Eminescu despre Basarabia.

Desigur că s-au creat și pagini beletristice pe o asemenea temă generoasă. Radu Theodoru a publicat în 2013 la Editura Paco romanul istoric Calea robilor. Basarabia în flăcări, din dorința de a-i da lui Mihai Sadoveanu o replică, evocând Moldova secolului al XVII-lea, din vremea lui Duca Vodă și a lui Șerban Cantacuzino, scriitorul recompunând evenimente militare, atmosfera epocii din Moldova medievală, proiectată pe cadrul larg al Europei. Spre deosebire de asemenea plămădiri ale fanteziei, Galina Martea nu-și propune o carte beletristică, ci una literară nonficțională, de argumentare a unei atitudini responsabile față de patria sa, aflată în suferință. În bună tradiție moldovenească, ea întreprinde un județ, o gâlceavă cu lumea cea nou instalată în țara moșilor și strămoșilor ei. Autoarea dorește să denunțe fără teamă netrebniciile conducătorilor politici, socotind că aceasta este calea unei viitoare asanări. O diagnoză exactă este singura linie de start solidă de la care poate porni viitoarea cursă a ameliorărilor necesare în Basarabia.

„Plângerea” Galinei Martea nu este o noutate pentru mulți dintre cititori. Despre drama istorică a Basarabiei au vorbit în lumea largă oameni de mare expertiză, invitați în comunitățile diasporenilor noștri. Poate că nicăieri durerea Basarabiei nu a fost prezentată de compatrioții autoarei noastre ca la reuniunile culturale de la Câmpul Românesc din Hamilton Canada. Acolo, istorici universitari, precum Anatol Petrencu, decan de facultate la Chișinău, care între 1998 și 2006 a fost președinte al Asociației Istoricilor din Republica Moldova, și mai tânărul Alexandru Revencu sau acad. Nicolae Dabija, scriitor de un eclatant patriotism românesc ori Dorin Chirtoagă, jurnalist și fost primar de la Chișinău, au prezentat în răstimpuri pagini cutremurătoare din viața basarabenilor. De neuitat a rămas modul cum scriitorul Boris Leu Vasiliev a prezentat la Câmpul Românesc din Hamilton cartea Stalin mi-a furat copilăria, el care de la 9 la 14 ani a trăit în gulagul comunist din Siberia, acolo unde peste 200.000 basarabeni au umplut cimitirele. Cartea lui de evocare devine un document cutremurător al crimelor comunismului instalat după ocuparea în 28 iulie 1940 a pământului românesc de către sovietici. N. Dabija nu ezită să socotească această carte a prietenului său Boris Leu Vasile (nume schimbat de sovietici în Vasiliev) o „redută a neuitării”. În amintirile mele directe de la Câmpul Românesc, unde începând din vara anului 2006 am fost invitată permanent, apare, între alți basarabeni, prof. Iacob Cazacu Istrate, scriitorul care din Toronto își versifică simțirea: „Vom reveni la vatră în curând, / Chiar fie şi în chip de nepoţei, / Iar nucul şi căsuţa surâzând / Să zică: S-au întors ai mei!…” (Inima)” Să nu uităm că la Câmpul Românesc s-a stabilit sediu Forumului românilor de pretutindeni. Profesorul Cazacu este fondator al Consiliului Unirii, menit să înfăptuiască reîntregirea, și nu întâmplător Galina Martea este membră a acestui for.

Lucrarea Basarabia – destin și provocare, cu cele două volume ale ei, este o carte de atitudine curajoasă, patriotică în cel mai ales sens al cuvântului. Contrar uzanței oficiale, ce încearcă să ateste în prezent dincolo de Prut un popor moldovenesc autonom, autoarea folosește fără excepție formularea „poporul român basarabean”. Pentru noul stat, Galina Martea nu uzează forma Republica Moldova, ci recurge la o prescurtare diminuantă „R. Moldova”. Așadar, o formulare prin care simțim prezentă atitudinea ei contestatară.

Meditația autoarei are un reper cronologic în data de 27 august 1991, când R. Moldova și-a proclamat independența, devenind un stat autonom și liber. Iată un moment de luminoasă nădejde că viitorul va aduce românilor basarabeni triumful echității umane, al justiției și integrității, după atâtea decenii de suferință într-un regim totalitar sovietic comunist. Speranța în „reîntregirea neamului românesc cu patria-mumă, România, cât și o integrare în spațiul comunitar european” s-a izbit de o altă tendință, adversă și potrivnică, explicabilă prin politica de deznaționalizare acută suferită în timp de românii Basarabiei, „aspirațiile fiind diverse în dependență de originea omului.”, cum ține să explice autoarea. Seismica provocată de trecerea de la o economie centralizată la sistemul pieței libere este înregistrată în noua carte cu tot traseul ei de năruiri păgubitoare pentru cetățeni.

Discursul scriitoarei trece prin formulări interogative, ce cheamă cititorul la implicare activă. Formulările, în care ideile esențiale sunt subliniate prin scrierea în italic, abundă în enumerări ce fixează o stare dramatică: „Basarabia, cu o clasă dominantă extrem de neomenoasă și necinstită care nu-și îndeplinește cu demnitate îndatoririle morale și funcționale față de propriul popor și societate, este țara unde infernul a dominat omul, pământul, cuprinsul și tot ceea ce se numește existență umană și socială.”

Panoramarea vieții Basarabiei contemporane se realizează exhaustiv, marcând pe baza datelor statistice chiar și parametrii specifici calității vieții. În acest sens, concluzia cercetătoarei este că 20% din populația din R. Moldova viețuiește sub pragul absolut al sărăciei, mai vitregiți decât orășenii fiind locuitorii din mediul rural.

Sarabanda nelegiuirilor unor guvernanți, care aveau susținerea diferitelor formațiuni politice, indiferent de orientare, în egală măsură vinovate de decăderea țării, este panoramată cu aceeași forță acuzatoare. Cartea devine un rechizitoriu neiertător la adresa celor ce se fac vinovați de degradarea vieții în societatea basarabeană, care este pe cale să-și piardă cea mai prețioasă moștenire, conșțiința identității sale naționale.

Raza de speranță adusă de guvernarea din perioada 8 iunie-14 noiembrie 2019, având în frunte pe proeuropeana Maia Sandu, care “a încercat să schimbe cursul istoriei“ creând relații de înțelegere reciprocă atât cu Occidentul cât și cu Răsăritul, s-a stins prea curând. Socialiștii au demis această guvernare purtătoare de progres, trăirea scriitoarei relatând “cu mare regret” o asemenea răsturnare politică. Scriind pe baza unei documentări minuțioase, realizate prin coroborarea celor mai diverse surse, Galina Martea retrăiește ea însăși fiecare moment, de la ratificarea noii constituții din 28 iulie 1994, când s-a pus capăt conflictelor militare, cu “pierderi de vieți omenești”, prin declararea autonomiei Transnistriei și Găgăuziei, la revoltele declanșate în 1995 spre a dobândi drepturi nu doar economice și politice, ci și culturale. Revendicarea studenților și intelectualilor de menținere a limbii române ca limbă de stat nu a fost împlinită. Lăcrimând din tot sufletul, scriitoarea concluzionează: „Dar cu mare regret, nu a fost să fie așa…”. Cuvintele alese se asociază în perechi de epitete ( țara a devenit „un stat falimentar și nefuncțional”), de forme substantivale ( insuccesele au drept cauze “ incultura și egoismul clasei politice, neștiința și ipocrizia…”) ori cu valoare verbală ( „…personalitatea societății basarabene a fost umilită și trădată în cel mai real mod de către clasa dominantă”). Denunțând „obscenitatea puterii”, autoarea adoptă un stil direct cu inflexiuni de oralitate, recurgând la formulări ca „să-mi fie cu iertare această părere”, „sau mai bine zis…”, „nici nu este cazul să ne întrebăm” etc.

În optica tragică a scriitoarei, patria sa devine o vale a plângerii, pentru că „anii de independență din ultima perioadă s-au dovedit a fi cei mai grei și cei mai dezastruoși, -o rană imensă cu o pecete nemiloasă pentru poporul român basarabean.” În esența lor, cele 45 eseuri se constituie ca variațiuni pe aceeași temă, cu reluarea obsedantă a acelorași neliniștitoare constatări, conducând spre un diagnostic trist, descurajant.

Ce soluție propune eminenta basarabeancă, nutrind convingeri unioniste?

Capitolul secund cuprinde o teorie salvatoare pentru Basarabia ei natală. Eseul intitulat O națiune în două state separate are ca punct de plecare desprinderea Basarabiei din colosul sovietic multinațional, pe care Soljenițîn îl numea „statul-pușcărie”. Invocând exemplul unificării Germaniei, Galina Martea semnalează cu febrilitate faptul că aceeași situație „este, a fost și mai rămâne, cu regret, în sud-estul Europei…Două țări încă mai sunt la o răscruce de drumuri pentru a-și decide soarta reunirii.” Autoarea coboară până la nivelul de percepere a necesității acestei reunificări de către om, cetățeanul țării, care „este dezechilibrat și nu cunoaște esența valorii adevărate prin care se regăsește.” Într-un moment al lucidității, Galina Martea rostește cel mai dureros adevăr, recunoscând că „R. Moldova este o țară peste măsură de rusificată”, întrucât limba rusă este impusă pentru comunicarea interetnică între diferite naționalități ale republicii, dar și „pentru o mare parte din băștinași considerați moldoveni; doar 16,5% din locuitorii statului au declarat că limba română este limba lor maternă.” Așadar, procesul de rusificare continuă, unul de durată seculară, la care a fost supusă Basarabia își etalează în prezent rezultatele și aceste efecte dezastruoase fac superfluu pe moment orice comentariu.

Continue reading „Anca SÎRGHIE: AUTENTICITATEA SPIRITULUI ROMÂNESC” →

Vasile FILIP: Sublima declarație de dragoste

Scriitoarea Vavila Popovici a încheiat anul 2020 cu o nouă victorie; una care în mod sigur le anticipează și pe cele ce au să urmeze în acest an, dar și în următorii, pentru că ea se află încoronată de aura divină a speranței : ,,Doamne, / nu-mi lua rugăciunea din gând, / s-o pot spune în dimineața aceasta minunată, / înainte de a întâlni lumea în care, / ea – fericirea – cu greu mai poate fi aflată.”

Simfonia Toamnei se numește această nouă carte de versuri (bilingve) ,,Made în SUA – LULU ENTERPRISES”, un titlu prin care autoarea își mărturisește statornica iubire pentru literatură și pentru muzică. Două arte străvechi, care s-au născut odată cu omul și care îl însoțesc mai departe, ridicându-i la altitudini și mai înalte forța de creație. Căci omul este prin ceea ce face el în viață, iar după ce se petrece pe celelalte tărâmuri rămâne în memoria urmașilor doar prin urmele lăsate pe cărările bătute și cu piciorul, dar mai ales cu mintea.

Sub citatul condensat, însă extrem de sugestiv, extras din scrierile lui George Eliot – ,,Dacă aș fi o pasăre, aș zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea a noi și noi toamne”, Vavila Popovici o spune deschis, cum, de fapt, îi este obiceiul: Iubesc Toamna! Și oferă cititorului lămuririle cuvenite: ,,Iubesc soarele leneș al fiecărei toamne, / săruta-rea-i caldă, mângâietoare, / lumina palidă în jocuri de tonalități / zugrăvind figuri amăgitoare. / Port în suflet și pe trup / culorile ei pastelate (…) Liniștea toamnei poposește-n pleoape,/ adună în suflet cuvintele toate…” Pentru ca în următoarea poezie – Gingășia toamnei – să se mire de ,,Cât dor poate-ncăpea în suflet, / câte vise / și cât târziu în versurile scrise!” Cu următorul pas, poeta încearcă să pătrundă în Sufletul toamnei, purtată de ,,Pasărea universului trece / bătând din aripi, fluierând, / venirea toamnei atenționând (…) Smerite, crengile în rugăciuni se-apleacă, / ușor psalmodiind.”

Așa cum a făcut-o în toate cărțile sale, nu numai în cele de poezie, Vavila Popovici se contopește până la comuniune cu natura pe care o omagiază. Ea nu descrie, pătrunde în miezul lucrurilor, se face una cu ele, luîndu-l și pe cititor în peregrinările sale ideatice / artistice. Toamna, acest anotimp al belșugului, al culorilor curcubee și al melancoliei, naște în universul rațional-emotiv al poetei stări pe măsură, pe care le vizualizează în tablouri picturale. ,,Aceiași arbori, alte frunze, altă toamnă.” Simte cum ,,vântul tandru îmi mângâie obrajii (…) O frunză firavă îmi atinge fruntea (…) O picătură de ploaie m-atinge (…) Privesc trandafirul din parcul părăsit (…) Rătăcesc printre arbori (…) Aceiași arbori, alt vânt… / Doamne, am câștigat sau am pierdut o toamnă?”

Din cele 42 de poezii cuprinse în acest armonios volum, 18 conțin cuvântul care denumește anotimpul celebrat. Celelalte sunt metafore care tot către toamnă duc. Prin parcul desfrunzit ,,A venit toamna visătoare”. Poeta împunge Fuga de singurătate, recunoscând însă că ,,Mi-e dor de căldura plăcută / a dimineților de toamnă.” În ,,Toamnă – tristă și sfântă / Mă ascund sub pletele salciei.” E Salcia plângătoare, e Jocul cu frunzele toamnei, e Libertatea frunzei. Toamna Și arborii scriu poeme. Pe neștiute poteci ascultă ,,cântul tăcerii”, dar e o tăcere care ,,fuge, gonită”.

Anotimpul cântat de Vavila Popovici este văzut în întreaga lui alcătuire, plăcutul împletindu-se firesc / armonios cu aspectele ceva mai deranjante. Fiori aparent nebănuiți pun ființa într-o vibrare cu efecte tămăduitoare, cu toate că ,,Vântul lovește fără milă copacii (…) Soarele s-a ascuns demult (…) Crengile trosnesc din încheieturi.” Sau: ,,Vin insomniile, vin! / Vin clipele-acelea Continue reading „Vasile FILIP: Sublima declarație de dragoste” →

Ionuț ȚENE – Regina Maria: filmul despre complicatele culise internaţionale ale recunoaşterii României Mari

Un film de istorie, aşa cum nu s-a mai făcut de mulţi ani, am vizionat recent. „Regina Maria” este singurul film al Centenarului, din păcate. Ar fi trebuit realizate mai multe. Este o tramă excelentă bazată pe fapte reale, ce are în prim plan figura marcantă a Reginei Maria. Regăsim o Românie devastată de Primul Război Mondial, care era măcinată de boală, ținută captivă foametei și deznădejdei, soarta politică a naţiunii era extrem de controversată şi schimbătoare. Deşi am câştigat primul război mondial riscam să pierdem la tratativele de pace teritoriile româneşti promise de Aliaţi premierului Ion IC Brătianu în vara lui 1916 şi căştigate prin luptă sau plebiscit popular. Este un film al recunoaşterii internaţionale a Marii Uniri, care s-a realizat nu numai prin sângele soldaţilor de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, prin adunarea de la 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia, ci şi prin tenacitatea casei regale din culisele tratativelor de pace de la Paris. Ca să câştige diplomaţia românească între tigrii marilor puteri a trebuit să se apeleze la frumoasa Regină Maria. În primăvara anului 1919, Regina Maria pleacă, cu acordul regelui Ferdinand şi guvernului Ion IC Brătianu, la Conferința de Pace de la Paris să-i înfrunte pe cei mai puternici lideri ai lumii și să lupte pentru o Românie Mare. Cu o distribuţie de excepţie regizorii Alexis Cahill şi Brigitte Drodtloff reuşesc să surprindă perfect personajele istorice cât mai aproape de adevăr. Echipa de actori este internaţională şi joacă remarcabil ceea ce însemna la vremea respectivă fizionomiile diverse ale casei regale din România şi politicienii participanţi la Conferinţa de pace de la Paris din 1919: Roxana Lupu, Daniel Plier, Richard Elfyn, Richard Elfyn, Patrick Drury, Caroline Loncq. E interesant şi de apreciat că Regina Maria este interpretată excepţional de actriţa româncă Roxana Lupu. Ea a jucat magistral rolul de regină, reuşind să fie rece şi severă, hotărâtă şi tenace, dar şi caldă şi senzuală atunci când rolul a impus. Se vorbeşte mai multe limbi în film, elita ţării şi contextul extern era profund internaţional. Engleza, germana şi franceza erau limbi uzuale la Bucureşti.

Filmul prezintă participarea regală la Conferința de Pace de la Paris, care a avut loc în 1919, după Primul Război Mondial. Maria a petrecut săptămâni întregi în Anglia și Franța, negociind în numele țării ei și încercând să obțină recunoașterea deplină pentru schimbările suferite de România după Marele Război. Filmul examinează rolul personal al Reginei Maria în negocieri, precum și opoziția de care s-a lovit acasă și în străinătate, în timp ce familia regală are probleme într-o lume aflată în plină schimbare şi sub pericolul bolşevismului. Regizorul surprinde genial consiliile guvernamentale cu un prinţ Carol isteric şi răzvrătit împotriva mamei, Regina Maria, care s-a opus căsătoriei sale cu prinţesa Lambrino, care risca să dezechilibreze înţelegerea dintre domnul străin Carol I şi aristocraţia autohtonă în urma acordului din 1866. Când prinde prilejul, prinţul Carol se răzbună pe mama sa, umilind-o în şedinţele de cabinet. Dincolo de opoziţia lui Carol, dar şi a neîncrederii soţului ei Ferdinand, interpretat de actor cât mai aproape de personalitatea sa, Regina Maria urmăreşte cu tenacitate interesele României Mari la Conferinţa de Pace de la Paris. Frumoasă şi bine îmbrăcată, făcând parte din mariile familii regale ale Europei, Regina Maria reuşeşte să se impună premierului francez Clemenceau, supranumit „Tigrul”. Acesta îl tot amâna până la exasperare pe Ion IC Brătianu în privinţa unirii Transilvaniei cu România, acceptând doar revenirea Basarabiei la patria mamă. Regina Maria s-a folosit şi de presa mondenă care a urmărit-o pas cu pas prin oraşul luminilor, făcându-i o publicitate ce a stârnit curiozitatea politicienilor. Îl seduce cu privirea,inteligenţa şi câteva lacrimi pe premierul francez în audienţa privată şi acesta promite că va fi de partea României unite la conferinţă, mai puţin Banatul, pe care îl preferă împărţit între ţara noastră şi Serbia. La nceput, Lloyd George, premierul britanic, a ignorat-o pe Regină la un prânz de lucru. Aceasta pleacă intempestiv şi merge la verişorul său regele Angliei. Aici într-un cadru familial, de rude apropiate, reuşeşte să-i impună regelui George interesele României. La reîntoarcerea la Paris premierul britanic îi cere o audienţă şi regina aproape îi porunceşte lui Loyd George să recunoască sacrificiile poporului român în război şi să accepte România Continue reading „Ionuț ȚENE – Regina Maria: filmul despre complicatele culise internaţionale ale recunoaşterii României Mari” →

Veronica BALAJ: DRUM DE MAGIE – POEZIA

Silvia C. NEGRU

Harpa de piatră/The stone harp

(Traducere Olimpia Sârb)

Editura Eurobit,Timișoara, 2020

„Când picură viața, grădinile cântă” (Pag. 222)

După un număr remarcabil de volume, versuri, eseuri, biografii, proză scurtă, dramaturgie, Silvia C. Negru, membră UARF și la Societatea Enciclopedică Banatul, așa cum rezultă și din Fișa de autor, de la finele cărții în discuție, „Harpa de piatră”/”The stone harp”, intervine în spațiul literar cu noi pagini care întregesc frumos profilul său de scriitoare. Debutând la prestigioasa editură Facla din Timișoara, în 1985, cu volumul „Carnavalul florilor”, și fiind bine primită de confrații întru scris, {numim doar paginile de întâmpinare semnate de poetul vremii, Damian Ureche sau Aurel Turcuș}, Silvia C. Negru a străbătut un drum al creației literare fără sincope. De câte ori avem de-a face cu o asemenea implicare știm că este vorba de răspunsul dat la trăirile interioare. Se adaugă totdeauna, perseverența înrudită cu truda și pasiunea.

Deși s-au adunat sub același nume, de-a lungul vremii, volume cu trimitere la mai toate genurile literare, deși a fost prezentă cu articole în diferite reviste sau la conferințe, ori activități culturale, totdeauna, Sivia C .Negru s-a considerat în primul rând, poetă. Poezia este pentru ea o emblemă a existenței personale, drept pentru care, ne vom referi cu precădere la acest statut al său.

Volumul în discuție, recent apărut, invită încă din titlu, la o colaborare cu cititorul. La o descifrare a metaforei. „Harpa de piatră”, ni se sugerează, că va cânta cumva, nu este doar o imagine picturală, decorativă imprimată pe copertă. Cum și ce sunete va scoate o harpă din piatră? Cine o va însufleți oare? Poate versul. Poate imaginația poetică. Sau, ambele duse/aduse în rotundul expresiv prin harul creatorului de univers artistic. Oricum este un titlu inspirat și ne duce cu gândul la Eichendorff, care, nota, mergând pe linia magiei cuvântului stilizat în scris: „Dacă găsești cuvântul magic, lumea începe să cânte”.

Cartea de față, este un sumum de trăiri împletite cu o vibrație particulară. Spun particulară, întrucât, avem de-a face cu o derulare a acestora, într-un spațiu larg, între pământ și cer. Coordonata principală a stucturii volumului este însăși existența. Esența acesteia. Existența în poliedrice trăiri și reverberații artistice. De aici, desfășurarea unui mosor, adesea invocat în versurile volumului. Firul mosorului conduce sugestiv spre o notă magică. Magica traversare a vieții terestre, dublată de magica iluzie a percepției celeste. Două fațete ale simțirii profunde. Superficialul cotidian, mărturisește chiar un vers, o irită pe autoarea care, a avut chemarea spre esență, spre raportul om-univers încă de la volumele de început. Argumente sunt și unele titluri ale acestora, precum „Stihuri pentru cruce și destin” (Editura Pardon, 2006), „Altar” (aceeași editură, 2007), sau „Întrupare” (tipărit la Drobeta Turnu Severin, Editura Profin, 2013). Versurile volumului surprind intersectări frapante în derularea neliniștilor încercate în perimetrul existențial concret sau, imaginat, descifrat parțial, adică, om-cer-pământ-divinitate.

Ilustrăm citând câteva din multele versuri exemplificative:

„Aerul ne încearcă rezistența la mari înălțimi

Vocile spectaculare sunt pline de Cer

Mă mângâie atentă însingurarea.

Din Biblia gândirii noastre

Se rescrie seva spiritului ales”

(ecou modulat – pag. 42)

Existența terestră, umană, are sens doar în pandant cu imaginea sa celestă. Divinitatea fiind prezentă și când nu-i este pronunțat numele. Sugestia funcționează la parametri subtili, dar înalți ai senzorialului particular. Cititorul are avantajul de a se compara cu sine, în trecerea de la o trăire la alta. Citez poemele „Semn în imgine” (pag 154) adăugând și titlul altui poem „Trăite și nerostite” (pag. 174). Dacă poemele au marca existenței, a esenței, obligatoriu, în logica interdependenței, intervine firește, ideea de trecere. Și asta nu se poate imagina/defini, decât prin raportarea la durată. Timpul devine astfel, o altă coordonată de susținere a imaginilor poetice. Am putea spune că infiltrarea acestui concept în vers are dimensiuni absolut fascinante, de la incertiudine și flacără, la regăsirea luminii divine. Iată doar un exemplu de poem:

„Clipa se dezbracă pe calea căinței

În vetuste oglinzi,stă sacralitatea…

Priveliști,balsamuri și arderea Păsării

pe cântatul necântat,în derobarea clipei.”

(Pag .16)

Continue reading „Veronica BALAJ: DRUM DE MAGIE – POEZIA” →

Voichița Tulcan Macovei: Mihai PĂCURARU – VERDE TRAVERSÂND AMIAZA, editura ePublishers, București, 2019

Poezia domnului Mihai Păcuraru nu este mimesis, nu este deloc mimare și nici simplă versificare în stil clasic sau modern.

Mărturisesc faptul că m-a atras titlul acestui volum, care însă a zăcut câteva luni pe birou, fără să înțeleg de ce. Dar, deschizându-l și citind, am înțeles. Versurile nu ne transmit de la început mesajul. Trebuie să te lași cuprins de text ca să poți trece dincolo de acesta, în căutarea sensurilor.

Titlul conține imagini abstracte, greu de surprins cu privirea sau chiar cu imaginația. Putem totuși decodifica o stare de bine, de încredere a poetului în sine însuși. Volumul are trei capitole, fiecare cu titluri la fel greu de decriptat: a) Zbor într-un ochi de vultur; b) Puzzle aleatoriu; c) Ușa din întunericul verde.

Întregul volum are un stil singular, care m-a dus cu gândul la nedescriptibilul Ion Barbu. Aceasta deoarece, poezia domnului Păcuraru este una ermetică, de tip analitic, ale cărei sensuri se cer descifrate, lucru vizibil chiar din titluri: Ca un porumbel în gura unui șarpe; De la tălpile pământului; Rachete de îngropat dansul; Roșu de leagăn, roșu de plecare, Clovni de cuvinte, Copil alăptat de anotimpuri, Un pescăruș țipă numele tău; Rachete de îngropat dansul, etc.

Desigur, am încercat să înțeleg mesajul.

În centrul volumului se află trei strofe dedicate lui Alain Bosquet, poet și prozator francez al sec XX, care i-a fost autorului „un reper în poezie”, după cum ne-a mărturisit. Din cele „Trei poeme de inimă și creier” putem desluși care este scopul poeziei domnului Mihai Păcuraru: să cerceteze, să caute „jarul rece” „ce îl ridică în căușul din inimă/ aproape de creier, într-un mic/ joc nebunesc de-a poemul și poetul”.

Tot din aceste versuri putem reconstitui câteva tușe de portret care vor fi întregite pe parcursul volumului. Poetul se definește a fi un luptător prometeic, încrezător în zborul și misiunea sa. De aceea, mărturisește „Voi mai scrie în secunda ca un balon/ ridicat de la pământ în mine/ eu fiind infinitul și piatra/ pe care am însemnat/ anul lui Prometeu devorat de vultur”.

Căutând noi indicii ale eului poetic, vom găsi destul de multe versuri în care Mihai Păcuraru se dezvăluie. Nu o face în mod direct. Imaginile sunt insolite, iar uneori, „versul liber rupt”, după voința autorului, care caută sensuri, supunând cuvintele .

În „Regizor de lacrimi”, ca și în toate textele, de altfel, găsim elemente stilistice, pe măsura sensurilor ce se cer descoperite: metafore încifrate: simfonie ce-mi strânge trupul/ număr inventând cifre pentru fiecare arcuire); epitete în repetiție: lacrimi albe de copil, lacrimi albastre de tânăr, lacrimi verzi, galbele și mov…;. comparații: căldare imensă cât o poftă; saci grei în spinare ca animale.

De menționat că scopul propus de poet în versurile sale este „facerea nefăcutului”, iar acest lucru ne duce cu gândul la necuvintele lui Nichita Stănescu. Căci poetul se transformă într-un căutător de porți închise, într-un cercetător care analizează toate lucrurile pentru a le descoperi adâncul. Tocmai de aceea, în versurile sale predomină substantivele și verbele.

Timid dar categoric, domnul Mihai Păcuraru se vede nu doar un regizor, ci și un Pygmalion care are în el dorința de re-creare a frumosului. De fapt, este dorința autorului de a reconstrui lumea, de „a atinge neatinsul”.

„Am vrut să creez o imagine cât un zgârâie-nori/ și dimensiunile ei să cuprindă treptat iarba, / albinele, copiii, lunecând pe propriile vârste/ femei și bărbați, uitând de sentimente, cu/ dorința unui eden cât o curte de țară, cu pomi/ de dorințe prin care se joacă îngerii de-a v-ați ascuselea (…) Și-ncet, prin balada cu ninsori, am trasat/ un contur pe un bloc desprins din munte,/ unde marmura cântă în mâinile mele-/ vers răscolit pe o coală ninsă de hârtie.” (Pygmalion)

În această re-creare, volumul „Verde Traversând Amiaza” aduce în fața cititorilor universul, lumea și viața însăși, așa cum sunt surprinse în viziunea pătrunzătoare a domnului Mihai Păcuraru.

Fiind o poezie de cunoaștere, cititorul are nevoie mereu de decodificarea textelor. Deși versurile par greoaie, până la urmă, înțelegem că greutatea lor este dată de adâncimea semnificațiilor. Acest lucru te atrage, te obligă la analiza lor și la descoperirea semnificațiilor vizate de eul liric.

Lumea este, astfel, un cerc, „un dans de spirală și zvâcnirea pământului”, „o croială de timp/ dăruit, mișcare de dans larg cu brațele deschise/ spre micul infinit de la tine până la Adam”. (Cerc) Excelent este descrisă și în poezia „Bâlci”. Lumea este înfățișată aici prin elemente, simboluri care sunt luate din toate domeniile existenței: miticul, atmosfera, domeniul militar, jocul, natura, universul ființelor: „Călușei, tiribombe, păpuși trase de sforile/ vieții, femei cu barbă și fără, tăvălite prin grâul înflorit,/ înghițitor de săbii pierdute în lupte cândva,/ oglinzi, în care te vezi, te tot vezi, până ce/ nu se mai zărește prin pâclă/ decât muntele urcat odinioară de Sisif”.

Foarte multe texte prezintă natura și viața omului, surprinse în imagini și figuri de stil la fel de profunde. „Viața e focul și fumul de/ pe dealuri, aprins continuu, /veritabil incendiu planetar./ focul este viața, viața este focul,/ aprins șarpe ce mistuie lacom copaci,/ (…) Banală înșiruire primită de moartea jucăușă,/ ascunsă de altă apă adusă spre a/ încinge jocul pătimaș”. (Ca un porumbel în gura unui șarpe)

Comparația din titlul de mai sus acceptă coexistența binelui cu răul, așa cum, de altfel, este însăși viața. Pe de altă parte, titlul împinge inspirația poetului departe de lumea obișnuită. Prin ea, putem spune că eul liric tinde să reconstruiască, în viziune proprie, eternitatea universului. Scriptura conține, în cest sens, cunoscutul verset: „Fiți înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii.” Sunt două ființe din zona necuvântătoarelor, a căror asociere poate primi multe semnificații. În creștinism, porumbelul semnifică pacea și bunătatea omului, pe când șarpele viclenia și instinctul de apărare. Asocierea lor de către poet simbolizează focul, arderea, scurgerea însăși a vieții, cu bune și cu rele.

Viața are și alte semnificații în poezia domnului Mihai Păcuraru. Este „un joc de la naștere/ până la săgețile în care ne înfingem trupul” (Vezi cum ne jucăm), dar…este și un etern „exercițiu cu zero”: „Lumina plus întunericul au semnul/ egal cu obscuritate./ Obscuritatea înmulțită cu întunericul/ multiplică felinarele sparte/ pe cărarea presărată cu cioburi / de gânduri (…)/ Dar, dacă voi scădea prăbușirea / din zborul scurt, topit, / totul este egal cu zero.”( Exerciții cu zero).

Extrem de interesantă și cu o semnificație amplă, cuprinzând în ea moartea, este definiția vieții în poezia „Treaptă”. „A ajunge la mal nu înseamnă a câștiga. (…) Ți-ai înfipt unghiile în malul Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Mihai PĂCURARU – VERDE TRAVERSÂND AMIAZA, editura ePublishers, București, 2019” →

Nicholas DIMA: MIRELA ROZNOVEANU – POVESTIRI EPICE

Mirela Roznoveanu

EPIC STORIES (Povestiri Epice)

Editura Exlibris, USA, 2020, 381 pagini

Mirela Roznoveanu, conaționala noastră din New York, e profesoară universitară, critic literar și scriitoare. Anul acesta ea a îmbogățit zestrea exilului românesc cu un nou volum intitulat „Epic Stories”, volum apărut recent în Statele Unite. Jurnalista Roznoveanu s-a afirmat în publicistica românească încă din țara unde a prins-o revoluția plină de elan și de dorința de a milita deschis pentru adevăr și dreptate. Vechea securitate și colaboratorii ei, metamorfozați spontan în purtători ai valorilor naționale, nu i-au iertat însă probitatea, au amenințat-o și au determinat-o să părăsească România. În America, a întâmpinat nenumărate greutati, dar tenace si hotarîtă le-a depășit, și-a continuat cariera, și s-a afirmat din nou ca journalist si scriitor…

Cred că am văzut-o pe Mirela Roznoveanu o singură dată la o întrunire publică din New York, dar nu ne-am cunoscut personal. Ulterior, i-am citit mai multe articole si apoi am avut împreună câteva convorbiri telefonice. Am descoperit în ea un om informat si cumpătat; un om cu preocupari filozofice si spirituale. Asa am ajuns să primesc ultima ei carte intitulată „Epic Stories”. Lectura cărții m-a impresionat și mi-a stârnit un sentiment de admirație. Cartea mi-a declanșat totodată o curiozitate deosebită pentru că, deși eu sunt român în toată ființa mea, știu de la tata că o spiță a familiei noastre e de origine Vlahă, Armâni din Macedonia istorică, iar Mirela este si ea Armâncă după mamă. Populația originară din sudului Dunarii a fost numita Vlahi de slavi care au inceput să curgă din secolul VI, dar ei s-au numit pe ei înșiși Armâni.

Aici voi face o mică digresiune. Tata s-a născut la București în 1893 și a rămas orfan la vârsta de 7 ani. A fost crescut de bunica și nu a avut o viață ușoară. Apoi, a fost sergent în primul război mondial și a luptat la Mărășești, iar când s-a întors din razboi nu și-a mai găsit nici mama. Câțiva ani mai târziu și-a intemeiat o familie care a avut zece copii din care opt au ajuns la maturitate. Din cauza greutăților, tata nu si-a putut cauta mult timp rădăcinile genetice. În familie aveam însă certificatul de nastere al bunicului, Costache Dima, comersant angrosist născut în Brașov și stabilit ulterior în București. După pensionare tata a purces la căutarea rudelor si le-a gasit la Brasov, unde a aflat că familia Dima provenea din localitatea Moscopole din Epirul istoric, regiune azi în Albania sub numele de Voskopje. Vechiul oraș prosper Vlah/Armânesc întemeiat in jurul secolului al doisprezecela, fosta metropola Balcanică, a fost distrusă in 1788 de un pashă Albanez islamizat. O seamă de familii, între care și clanul Dima, au parasit atunci regiunea împreună cu cel care va deveni episcopul Andrei Șaguna. Unii fugari din Moscopole s-au așezat în Transilvania, alții în munții Dinarici, altii in regiunea Romanija din Serbia sau în jurul localitatii Mănăstiri/Bitola, vechi luri ale transhumanței. Unii au ajuns în Ungaria și în Austria unde au devenit oameni de afaceri ai imperiului Habsburgic.

Nenumărate sunt caile Domnului. În mod neașteptat, Mirela Roznoveanu m-a ajutat să refac o pare a traseului înaintașilor mei. Nu cred că din punct de vedere genetic sunt mai mult de 10-20 la sută Vlah sau Armân sau cum se mai spune Macedo-Român. Sunt în egală masura Ardelean, Basarabean, Bucurestean, dar mai presus de orice sunt Român și punctum. Citind unele capitole ale cărții m-a trecut însă un fior de neexplicat. Sângele apă nu se face. Am simtit chemarea străbunilor. Am trăit metafizica destinului! Noi Românii suferim de un mare pacat. Ne uităm strămoșii; ba mai mult decat atât: epigonii de azi își neagă strămoșii și unii iși ponegresc trecutul. Nu ne putem privi in oglindă dacă nu ne cunoaștem trecutul. Și nu putem spera la nici un viitor daca ne negăm străbunii.

Am inceput lectura cărții dela pagina 270 unde am găsit un capitol dedicat călătoriei autoarei – desfășurată in etape de explorare timp de un deceniu – prin satele și regiunile Armânești din Grecia, Croația, Peninsula Istria, Muntenegru, Macedonia de Nord și Albania. Apoi, am trecut la alte capitole și însemnări de călătorie, ca in cele din urma să reiau cartea de la început. Autoarea e un om complex, un observator fin și un scriitor talentat. Ea și-a studiat bine traseul călătoriilor și și-a făcut riguros lecțiile pregatitoare. Cartea ne plimbă prin peninsula Balcanică, prin Turcia si Asia Mica, prin India, și peste tot autoarea face referiri la istoria, cultura și obiceiurile locurilor vizitate. Mirela Roznoveanu face incursiuni psihologice, metafizice și filozofice; leagă trecutul de prezent și privește în viitor. Limba ei engleză e literară, e bogată, e frumoasă și e clară. Pe alocuri apar alegorii și ușoare ironii. E de admirat modul în care a reușit să-și însușească o limbă engleză atât de competentă. Ce păcat că scriitori și gânditori ca ea din exil sunt nu numai necunoscuți în țară, dar sunt în mod sistematic ocoliți ca nu cumva să zguduie fotoliile pseudo-valorilor post-decembriste.

Sunt impresionat în special pentru că sunt geograf și pentru că am călătorit și eu prin multe țări și meleaguri. Roznoveanu combină însă armonios descrierile geografice cu vastele ei cunoștințe și cu trăirile personale. Ne prezintă, de exemplu, Troia antică și se imaginează în acele timpuri de mit. Dacă în India trăirile ei sunt imaginative, în Rumelia – provincia otomană unde au trăit strămoșii Armâni – viața o aduce la realitate. Aici Armânii încă sunt în viață, dar îsi traiesc destinul în mod invizibil ascunși de ochii străinilor și ai autorităților. Mirela îsi urmărește însă pas cu pas strămoșii din partea mamei, îi caută și îi găsește, vorbește cu ei în dialect, le vizitează casele, vetrele, bisericile, cimitirile. Cu o tenacitate de neînchipuit, ea face singură ceace nu a a făcut întreaga Academie Română de la București.

Continue reading „Nicholas DIMA: MIRELA ROZNOVEANU – POVESTIRI EPICE” →

Vasilica GRIGORAȘ: „VULPAȘUFORISME MAXIME” – CRISTALE BINE ȘLEFUITE

Maxim Gorki spunea: „Sensul vieții constă în frumusețea și forța năzuinței spre ideal; fiecare moment al existenței noastre trebuie să aibă un ideal înalt”. Acest lucru îl întâlnim încă din cele mai vechi timpuri, la diferite popoare, deci și la români. Scriitorul, poetul, epigramistul și jurnalistul Vasile Vulpașu își dorește să acceadă la planurile înalte ale creației literare, ghidându-se după ceea ce afirma Rudyard Kipling: „-Veșnic întâiul… să fiu și să întrec pe oricine, neamul părinților mei să nu-l fac cumva de rușine.” Dragostea pentru neamul din care se trage, îl ajută să găsească drumul pentru a-și împlini idealul. Pentru acest lucru, „Curajul este începutul biruinței.” (Plutarh)

Așadar, toată admirația pentru oamenii care doresc și caută să-și descopere sensul vieții, să-și stabilească idealuri înalte, să identifice în sine adevăratul potențial și să-și mobilizeze forța creatoare întru împlinire.

Vasile Vulpașu apare în memoria colectivă a românilor ca scriitor de aforisme, prin volumul „Vulpașiforisme maxime”, publicat la Editura PROFIN, Drobeta Turnu Severin, 2015, iar ediția a doua, la aceeași editură, în anul 2019.

Așa cum ne-a obișnuit deja, autorul ne explică într-un material introductiv al cărții cum a ajuns să scrie maxime. Acest lucru este rezultatul „cetitului”, interiorizării mesajului desprins prin lectură, descoperirea filonului interior înăscut, apoi cultivarea, șlefuirea și dezvoltarea acestuia. Un proces continuu, de durată și cu trudă, pentru că nimic nu se construiește din nimic. O construcție durabilă trebuie așezată pe o temelie puternică, apoi ridicată din materiale rezistente în timp cu instrumente potrivite și eficiente. Astfel, scrierea de aforisme devine o vocație, cu o logică imbatabilă, ceea ce a determinat ca ecoul maximelor și cugetărilor sale să atingă sufletul cititorilor.

Prezentul volum include meditații, gânduri care dau dimensiunea activității aforistice. Pe talerele cărții sunt așezate bine și răul, frumosul și urâtul, lumina și întunericul, bucuria și tristețea… Sensibil la lucrurile și faptele reprobabile, dar admirator a tot ceea ce este pozitiv, înălțător, cartea de aforisme este un bilanț al evaluării discursului etic asupra comportamentului uman. Conținutul de idei al noțiunilor aflate sub lupa definirii, stârnesc interesul și curiozitatea. Descifrarea și interpretarea aforismelor reprezintă o lecție de morală, de ținută comportamentală, o contribuție însemnată la educație prin cheia: „așa, da; așa, nu”.

Autorul ne propune o viziune substanțială asupra cărții, în care prin aforismele sale nu dă o argumentare validă asupra conceptului sau ideii, ci o reflecție asupra unor principii de viață. Afirmația sau negația nu sunt demonstrații riguroase; pentru acest lucru sunt necesare ca puncte de pornire, premise dovedite ca fiind adevărate.

O suită de aforisme publicate în carte persiflează convențiile sociale și viața politică a vremii. Nu face nicio derogare de la rigoarea unei moralități încetățenite în fibra divină a omului. Acest lucru se explică prin faptul că înțelepciunea și cultura autorului sunt două ingrediente indispensabile care dau consistență, culoare și savoare aforismelor.

Vasile Vulpașu este lider de opinie. Scriitorul nu vorbește doar în nume personal, ci și în numele perioadei și societății în care trăim. Scopul lui este înviorarea moralității oamenilor prin împrospătarea și șlefuirea memoriei cititorilor. Nu-i dă pace dorința arzătoare de a scoate omul contemporan din starea de viciu, prostie, răutate, viață frivolă… și promovează principiile umane sănătoase cu un efect salutar asupra comportării. Promovează revenirea omului la matca bunului simț. Abordează o gamă largă de subiecte într-un stil vioi, simplu și clar, ușor de identificat de la prima lectură.

Întâlnim în carte unele capitole mult mai consistente decât altele. Vasile Vulpașu meditează adânc asupra a ceea ce este omul, creație a Domnului, după chipul și asemănarea Sa. Să vedem care este părerea autorului cu privire la om: „Dacă Dumnezeu a plăsmuit omul, atunci a știut să creeze un miracol.”; „Omul, din punct de vedere al structurii sale, este aproape perfect.” Da, bine sesizat, dacă omul este un „miracol”, tot atât de adevărat este și faptul că nimeni nu este perfect, decât Creatorul. Autorul sesizează o mulțime de tare, păcate ale omului, de altfel întâlnite la tot pasul: „Omul este capabil să facă bine, dar nici toate relele din lume nu-i sunt străine.”; „Sunt ființe umane în fața cărora te poți înclina, dar sunt și bestii umane cărora nu ai ce să le ceri.” Autorul nu generalizează, semnalează doar prezența omului bun și a celui rău… „Omul bun este acela care, în orice situație ar fi pus, încearcă din răsputeri, să nu-ți facă rău.”; „Un om valoros se gândește la binele tuturor, nu doar la binele lui.”; „Omul rău, invidios și nemernic, caută să-ți strice imaginea, în ochii apropiaților tăi, prin tot felul de intrigi și bârfe, ce sfidează bunul-simț.” Cu bunele și mai puțin bunele atitudini, cu defecte și calități, Vasile Vulpașu iubește omul, admiră ceea ce este de pozitiv, semnalează ceea ce este incompatibil cu statutul de om, creație divină și îndeamnă la îndreptare, corectare a hibelor acestuia: „Iubesc omul, nu pentru că îmi place, pentru că îi semăn.”; „Mai mult ca sigur, în om nu poți avea încredere și este foarte grav.” Și, totuși doar „Omenia ne atribuie locul cuvenit printre oameni.”, indiferent dacă e vorba de omul tânăr, omul bătrân, omul simplu…

Asemenea multor autori de aforisme și maxime, și Vasile Vulpașu se oprește asupra omului, fie el femeie ori bărbat. Și ce bărbat nu-și arată, într-un fel sau altul admirația pentru femeie! În viziunea sa: „Femeia este singura noastră comoară, de care nu ne putem despărți niciodată”, deoarece „Femeia este capabilă să ne ofere iubirea, cu mici excepții, dacă știm să ne-o apropiem de inimă.”, doar atunci „Femeia este izvorul nesecat de iubire.” Însă, autorul abordează acest subiect sub o formă mai amplă, indentificând și reliefând și scăderile modului de a fi și a se comporta al femeii: „ Femeia, ecuație cu foarte, foarte multe necunoscute.”; „Femeia te seduce când vrea și chiar atunci când nu dorește.”; „Femeia visurilor, o numim toți, dar mai degrabă este femeia coșmar!”; „Femeia, imperiul de iubire și plăceri astrale.” Dar, ne avertizează autorul că nu e bine să uităm faptul că „Vorbele unor femei pot și otrăvitoare, iar faptele reprobabile.” Cu bune, mai puțin bune și chiar cu răutăți, femeia este indispensabilă vieții, în general, bărbatului, în special. Dacă despre femeie, autorul scrie 115 aforisme, despre bărbat, doar opt. Talerul femeii în balanța vieții este cu mult mai consistent decât cel al bărbatului. Interesant este și faptul că aforismele despre bărbat, o includ în ecuație și pe femeie: „În capul fiecărui bărbat este un mic univers, din care nu lipsește femeia.”; „Noi, bărbații, trebuie să admirăm, să respectăm și să iubim femeile. Ele reprezintă cea mai dulce investiție a noastră.”. Dă și o explicație în acest sens: „Orice bărbat și-ar dori ca o femeie să se topească în ochii lui.” Doamne ajută! Ghidat de constatările din viața reală și pentru a li se împlini dorințele, scriitorul adresează și un îndemn: „Bărbați, lăsați gelozia, în plata Domnului. Orice ați face, dacă soția are motiv și vrea, vă înșală când dorește.”

Gândind la femeie și bărbat, nu-ți vine în minte decât iubire. Însă, Vasile Vulpașu abordează iubirea sub toate formele ei; iubirea de Dumnezeu, iubirea filială, iubirea semenilor, iubirea de natură și de frumos în artă, iubirea de sine… Dumnezeu a creat bărbatul și femeia, să se iubească și să dea naștere copiilor: „Iubirea, dulceața inimii, ce trebuie savurată, strop cu strop, până la ultima picătură.”; „O clipă de iubire poate compensa o viață în suferință.”; „Iubirea este parte a desăvârșirii umane. Doar prin iubire te purifici.”; „Cine nu iubește, nici nu trăiește, cu adevărat, se târăște prin viață.”; „Iubirea de sine se observă la cel care se încrede, în el, mai mult decât în ceilalți.”; „Iubito! Pentru mine ești Marea de Cristal, te-aș bea, picătură cu picătură, și nu m-aș sătura niciodată.”

Cu toate trădările, poticnelile, neîmplinirile…, când este vorba de iubire îți apar fluturi în stomac, ochii devin mai strălucitori, vorba mai dulce, zâmbetul discret, însă extrem de sugestiv… Să vedem cum stau lucrurile când este vorba de adevăr în opinia lui Vasile Vulpașu. Autorul pune față-n față adevărul cu minciuna, două fațete ale aceluiași lucru, fapt, gest, persoană… Și acest lucru, pentru că: „Nu întotdeauna putem separa adevărul de minciună.”, ba, chiar autorul ne spune că „Adevărul trunchiat este tot o minciună.” Cu toate acestea „Adevărul este suveran, dar nu întotdeauna ne place.”; „Adevărul este și în funcție de nivelul de înțelegere al omului.” Și, de multe ori „Adevărul este dureros, dar este necesar.”, după cum „Sunt adevăruri care dor și care ucid.”

Vasile Vulpașu este generos cu sfaturile, pentru a face față adevărului și minciunii și tuturor neajunsurilor vieții. Oferă cu mărinimie cititorului un mănunchi bogat de sfaturi: „Să ai puterea de a recunoaște că ai greșit.”; „Să nu faci din vicii un mod de viață”; „Nu căuta să obții, ceva anume, cu un preț care te dezonorează.”; „Mai bine eviți norii, decât să înfrunți furtuna.”; „Să nu te alături celor puternici, pentru a lovi pe cel slab și fără ajutor.”

Omul preocupat cu multe griji și dorințe, este tentat să uite multe lucruri în viață. Vasile Vulpașu ne invită la ne-uitare: „Nu uita, mai presus de toate, să fii om.”; „Nu uita niciodată numele strămoșilor tăi.”; „Nu uita că familia ta este oglinda ta și este mai presus de orice.”; „Să nu uiți pe cel care ți-a întins mâna la greu.”; „Nu uita că ceea ce oferi azi, cu siguranță, vei primi mâine”. Ce frumos spus!! Nu tocmai simplu de respectat, pentru că astăzi suntem atât de săraci în ținerea de minte a celor bune; omul este înconjurat de uitare precum pomul de iederă; uitarea pustiește luciditatea omului, iar iedera seva copacului.

Știm că toate, bune sau mai puțin bune fac parte din viață. Fiecare dintre noi suntem tentați să medităm, să gândim la viață așa cum este ea. Viața ocupă un loc aparte în gândirea și filosofia aforistică a lui Vasile Vulpașu. Cu nonșalanță, dar cu sincera dorință de a priveghea asupra vieții și a schimba ceva pentru binele nostru personal, familial, dar și al întregii omeniri, ne invită să luăm aminte că: „Fiecăruia, viața îi va da ceea ce merită.”; „Viața este cel mai intens joc al naturii.”; „Viața este cel mai de preț bun al universului”; „Calitatea vieții este importantă și nu durata ei.”; „Viața îți aduce și bune și rele, totul este să treci cu chibzuință peste cele bune și cu răbdare peste cele rele.” Cât adevăr, acestea sunt cristale descoperite cu mintea și șlefuite cu inima; o inimă generoasă care nu exclude sub nicio formă și în nicio împrejurare ori context al vieții rațiunea lucidă, chibzuită și răbdătoare.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: „VULPAȘUFORISME MAXIME” – CRISTALE BINE ȘLEFUITE” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: ENIGMELE DE SUB TĂLPILE NOASTRE

Motto:

„Să ridicăm privirea spre cer pentru a vedea peste ce călcăm”

Mai bine de două luni, spre sfârşitul anului 2020, am lecturat cu un deosebit interes şi cu mare atenţie cele două volume ale lucrării: „Dacia Esoterică – simboluri, legende şi tradiţii” (Editura Ganesha, 2020 – peste o mie de pagini!) lucrare apărută prin admirabila trudă a domnului prof. dr. Vicu Merlan, originar din satul Isaiia, în prezent colaborator al Muzeului Municipal din Huşi. Amintesc în context această apartenenţă a domnului profesor fiindcă aici se află într-un fel cheia unui miracol. Îndrăgostit de locurile sale natale şi „simţind” spiritualitatea lor va fi cel care, întâi ca student în anii 1991, apoi ca absolvent şi angajat al muzeului amintit, va participa cu entuziasm la cercetările arheologice efectuate în zonă şi va descoperi în anul 1998 ceea ce acum numim pe bună dreptate „Tezaurul de la Isaiia” expus în prezent la Muzeul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Voi menţiona, probabil spre dezamăgirea acelora pentru care cuvântul tezaur înseamnă aur, argint sau cel puţin pietre preţioase, că este vorba de un tezaur de spiritualitate care ar putea (şi chiar ar trebui!) să schimbe paradigma istorică a culturii precucutiene de pe aceste meleaguri.

Voi reda câteva fraze din interviul acordat de domnul profesor reporterei Alice Diana Boboc de la Asociaţia Redescoperă Istoria: „În 1996, am efectuat primele săpături arheologice la Isaiia, punctul «Balta Popii». Era locul unde, în copilărie, mă duceam cu bunicul la pescuit. Probabil şi vechile triburi pescuiau cam prin aceeaşi zonă. Am fost norocos de la primul sondaj; am decopertat o zonă sacră a unui sanctuar de 7.000 de ani, în care am găsit fragmente din lut ars de la măsuţe de altar, statuete antropomorfe feminine, vase de ritual de tip askkos, râşniţe, topoare din piatră de tip «calapod» perforate, vase ceramice, unele reîntregibile, așchii şi lame de silex ş.a. Printre acestea a apărut şi o tăbliţă din lut ars cu scriere pictografică, mai veche decât cele din Sumer (considerate de cercetători cele mai vechi din lume), fiind aproximativ contemporană cu celebrele tablete-teracotă de la Tărtăria, jud. Cluj. Dacă nu găseam ceva de valoare, sondajul rămânea la acel stadiu, însă cele descoperite ne-au dat speranţe”.

De fapt, întreaga lucrare a domnului profesor este o călătorie foarte asemănătoare cu cele făcute în scopul iniţierii spirituale, o neobosită căutare a adevărului privitor la istoria adevărată a locurilor şi oamenilor din acest uriaş areal numit de-a lungul tipurilor Dacia, Geţia, Vlahia sau Karavlahia ori în alte feluri, funcţie de cel care face referirile sau de interesele geopolitice ale vremurilor. Îl vom găsi pe domnul profesor în paginile volumului căutând semnele trecerii prin veacuri a populaţiilor din acest areal, săpând în diferite site-uri, fotografiind prin locuri unde nici cu mintea noi, oamenii obişnuiţi, nu ajungeam, scormonind arhive şi memorii, cărţile înaintaşilor, adunând tradiţii, desluşind adevărurile din legende sau vechi poveşti, punând cap la cap informaţiile transmise prin meşteşuguri (costume, ouă încondeiate, măşti, dansuri etc…!) şi dând astfel de obârşiile de cele mai multe ori ritualice ale acestora. Dar, în acelaşi timp ni se demonstrează că, numai gândind la fragmente ca aparţinând un tot unitar poţi deveni credibil, iar autorul reuşeşte pe deplin acest dificil exerciţiu.

Am folosit termenul de miracol în legătură cu întreaga activitate prezentată în carte, deşi domnul profesor se declară doar norocos, fiindcă eu unul cred că doar celor vrednici li se arată calea cea dreaptă, deloc uşoară, iar truda lor este, la un moment dat, pe deplin răsplătită. Există posibilitatea ca, aşa cum ne povesteşte domnia sa, încă de când era copil să fi simţit (atunci este şi vârsta propice unui asemenea eveniment), că de fapt tălpile sale, cel mai probabil desculţe, calcă peste comori care pot schimba istoria uitată, ignorată sau chiar furată a celor dinaintea sa. Asociez descoperirea acelui tezaur de la Isaiia cu un miracol, asumându-mi riscul ca logicienii mult prea cartezieni ai lumii ştiinţifice să mă acuze de excese metaforice.

Autorul nu se aşează, aşa cum egolatria omniprezentă ne-a cam obişnuit, în prim planul abordărilor neconvenţionale (faţă de istoriografia didactică!) a evenimentelor istorice aflate în ceea ce numim preistorie, adică în acel spaţio-temporal unde nu avem la îndemână atât de îndrăgitele documente de cancelarie, cele pe care am ajuns să le consideră singurele demne de această nobilă titulatură de document istoric. Uitând astfel că de fapt acestea (documentele de cancelarie) sunt cele mai perisabile, dar şi cele mai puţin credibile, din diferite motive, inclusiv politice, şi că de fapt majoritatea „documentelor” se află înscrise pe pietre, pe ziduri sau pe tot felul de suporturi (lemn, frunze, piele etc…) au formele cele mai diferite, iar unele nici nu pot fi denumite documente fiindcă sunt transmise prin viu grai sau mişcări ale corpului (dansuri), tradiţii, obiceiuri sau vechi incantaţii (descântecele). Sigur, interpretarea unor asemenea „documente” poate fi de multe ori deformată de gândirea celui care abordează această cale, gândire modificată substanţial de trecerea tipului, schimbare paradigmelor, nivelul de instruire, propriile noastre limiteori chiar de dorinţele (aşteptările) cercetătorului. Da, este foarte posibil aşa ceva, dar a da la o parte uriaşa arhivă de acest gen este o greşeală şi mai mare, fiindcă o ipoteză formulată chiar eronat poate fi corectată în timp pe când o respingere vehementă poate crea un cadru de analiză inhibant aşa cum se întâmplă şi acum cu unii istorici care nu pot ieşi din rigorile unui manual de istorie profund politizată cel al „istoricului” Mihail Roller.

Aşadar, dl. Vicu Merlan pune la loc de mare cinste numele unor cercetători din ţară, dar şi din străinătate, care au avut curajul (aş numi-o înţelepciune!) de a cerceta şi de a omite opinii referitoare la istoria foarte veche a omenirii, inclusiv ipoteze logice despre cea dinaintea marilor cataclisme planetare (potop) cum ar fi Daniel Ruzo, Marija Gimbutas, Nicolae Vlasa, Viorica Enăchiuc, Victor Sorokin, evident, Nicolae Densuşianu cel excesiv de contestat la noi şi mulţi alţii. Aduce în felul acesta un binemeritat omagiu înaintaşilor, atrăgând în acest fel atenţia, într-un mod foarte elegant, că poate ar fi timpul ca şi la nivelul catedrelor să schimbe optica abordărilor care încep istoria României cu războaiele daco-romane, deci mult după perioada de maximă înflorire a entităţii statale daco-getice.

Sigur, o lucrare atât de amplă are suficient spaţiu editorial pentru a analiza în amănunt, folosindu-se de un imens material iconografic, diferite simboluri, obiceiuri tradiţionale ori sărbătorile premergătoare creştinismului precum:spirala ori svastica, semnele solare sau reprezentările Zeiţei Mamă, Brezaiele, Rusaliile, Sânzienele, legendele pricuricilor ori misteriosul dans al Căluşarilor. Intră în preocupările autorului şi sculpturile mai mici, dar şi mai mari, menhirii sau sceptrele de piatră, stâncile însoţite de legende însă şi cursurile de apă aflate în această situaţie. Vom găsi şi o foarte interesantă prezentare a toponimiilor precum şi a simbolisticii apei în vechile credinţe (ex. Apa Sâmbetei). Desigur, nu poate lipsi o abordare largă a conceptului de timp, aşa cum îl înţelegeau, surprinzător de bine, vechile civilizaţii nord-dunărene, iar această abordare nu poate fi concepută excluzând riturile funerare, cele care în ultimă instanţă dau valoarea definitivă a continuului spaţio-temporal.

Spre lauda sa, autorul nu uită să posteze în lucrare şi „misterele” dispariţiei unor importante scrieri referitoare la civilizaţia daco-getă. Mai ales că aceste scrieri nu aparţin unor oameni oarecare ci, una dintre acestea, chiar împăratului Traian cel care iber fiind, deci de neam tracic a înţeles foarte bine importanţa consemnării faptelor din războaiele pe care le-a purtat cu dacii. Ori este de presupus că o astfel de lucrare nu se putea „pierde” precum o însemnare oarecare. Aceeaşi soartă a avut-o şi cartea Getica scrisă de Critio, medicul lui Traian, scrierile lui Apollodor din Damasc despre construcţia podului de la Drobeta, biografia lui Traian scrisă de reputatul istoric Tacitus, Istoria Daciei scrisă de Dio Criysostomos cel exilat de Domiţian în Dacia, scrierile lui Pliniu cel Tânăr, prieten a lui Traian, biografia lui Traian scrisă de Plutarh, capitolele despre Dacia din istoria lui Ammianus Marcellinus şi multe, multe altele… Poate că sunt doar simple întâmplări sau poate au vreo legătură cu surprinzătoarea noastră indiferenţă faţă de unele mărturii ale trecutului ceva mai îndepărtat precum Tăbliţele de la Sinaia, dispărute sub ochii noştri, apoi declarate foarte comod falsuri, scrierile de la Tărtăria şi nu numai declarate şi acestea semne fără importanţă sau doar modalitate de a preciza cui aparţine un bun oarecare, atunci când însemnele grafice au fost descoperite pe diferite vase sau statuete. Sunt şi acestea întrebări pe care lectura volumului le ridică cititorului, aşa cum trebuie să se întâmple cu orice carte bună.

Mai ales că autorul are în texte multă ironie fină la adresa unor teze al căror grad de imbecilitate ar fi de neglijat dacă nu ai vedea cum elitiştii culturali autohtoni se încreţesc şi acum de indignare, anatemizându-te dispreţuitor cu infamantul calificativ de protocronist, atunci când încerci să combaţi cu argumente logice sau faptice teoriile în conformitate cu care un popor care ocupă timp de mii de ani un areal imens al continentului european aşteaptă mii de ani pentru a vorbi într-o limbă de import şi are periodic o stranie apucătură: se retrage din vatra strămoşească, se mută în teritorii minuscule şi se întoarce abia după cucerirea fostului habitat de către migratori posesori ai unei culturi de culegători, care însă vor avea, ulterior, o contribuţie majoră la definirea personalităţii celor cuceriţi. Cât despre scriere, suntem de acord că este mult mai comod să afirmi că ea nu a existat, decât să te complici cu încercări de a afla tainele lăsate sub această formă de vechile civilizaţii. Că doar nu avem, precum Champollion sau Viorica Enăchiuc timp şi chef de muncă două-trei decenii ca să ajungem la un rezultat. Şi de ce?

De aceea, personal, consider că marea dezbatere, cea de fond, a prezentei lucrării este problematica extrem de spinoasă a limbii vorbite de neamurile traco-daco-getice şi scrierea acestora. Asta şi pentru că aceeaşi istoriografie didactică induce ideea foarte comodă, enunţată anterior, că aceste neamuri nu aveau scriere, iar graiul (cuvânt declarat de DEX ca fiind de origine bulgară, adică a unei populaţii care se stabileşte în sudul Dunării în sec. al VI-lea, iar istoria lor antică a fost marcată de prezența tracilor) este un continuu împrumut de la populaţiile aflate în contact mai mult sau mai puţin nemijlocit (ex. cuvinte aflate în sanscrită!).

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: ENIGMELE DE SUB TĂLPILE NOASTRE” →

Petru IOAN: CARTE – EVENIMENT DATORATĂ UNUI DASCĂL DIN ÎNVĂŢĂMÎNTUL GIMNAZIAL PERIHUŞEAN

Pe cînd se afla de trei ani la moşia Dimitrovska (din preajma Moscovei), în exilul impus de otomani (după înfrîngerea de la marginea Stănileştilor), fostului domnitor Dimitrie Cantemir, Academia de Științe din Berlin (în care tocmai devenise membru) îi adresează rugămintea de a-şi face mai bine cunoscută, printr-o scriere, patria în care se născuse şi domnise. Aşa a ajuns marele cărturar din zona est – carpatică (născut la Iaşi, dar foarte legat de Ţinutul Fălciului prin vacanţele petrecute la moşia Silişteni, nu departe de centrul episcopal al Huşilor), la vremea respectivă prinţ onorific în două împărăţii (a Habsburgilor, respectiv a Romanovilor), dar şi sfătuitor de taină al ţarului Petru cel Mare, să redacteze, între 1714 şi 1716, „Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae” (pe scurt Descriptio Moldaviae), lucrare rămasă în manuscris pînă la publicarea traducerii în germană (la Frankfurt şi Leipzig, 1771),urmată de ediţii în rusă, în greacă și, desigur, în română.

La mai bine de trei veacuri distanţă, un alt moldovean, Vicu Merlan, ivit pe lume în satul Isaiia şi trecut prin primele cicluri şcolare în Bohotin (la circa 60 km distanţă de moşia Cantemireştilor), astăzi profesor la Şcoala Generală din satul Pădureni (situat la aproximativ 10 km sud de reşedinţa perihuşeană a lui „Vodă Constantin“), ne surprinde printr-un dar de zile mari: o „Descriere“ sui generis a patriei străbune. Dacia esoterică se numeşte cea de-a 16-a carte purtînd semnătura profesorului de gimnaziu cu doctorat în arheologie, iar ea a apărut la Editura „Ganesha“ din Bucureşti, în două volume, ce desfăşoară (prin cele 951 pagini) 12 capitole cu 121 subcapitole, structurate la rîndul lor într-un şuvoi de subdiviziuni şi compartimentări aferente.

Apariţia în vreme de război pandemic a monumentalei sinteze, ce readuce în actualitate informaţii lăsate moştenire de Iordanes (istoric got din secolul al VI – lea) în „De origine actibusque Getarum” (pe scurt Getica), de umanistul Bonaventura Vulcanius (1538 – 1614), în „De literis et lingua getarum, sive gothorum item de notis lombardicis, quibus accesserunt specimina variarum lingua, quarum indicem pagina quae praesationem sequitur ostendit” (Lugdunum [Lyon], 1597), de politicianul şi istoricul Carlo Troya (1784 – 1858), în „Argumente pentru rescrierea istoriei europene. Despre istoria şi arhitectura Geto-Goţilor” (Bucureşti, 2015), de către diplomatul francez Félix Colson (în „De l’etat présent et de l’avenir des Principautes de Moldavie et de Valachie, suivi des traitės de la Turquie avec les Puissances Europėens et d’une carte des Pays Roumains”, „A. Pougin“, Paris, 1839), de juristul şi istoricul Nicolae Densuşianu (1846 – 1911) în „Dacia preistorică” (Bucureşti, 1913), de arheologul, epigrafistul, istoricul și eseistul Vasile Pârvan (1882 – 1927), în „Getica, o protoistorie a Daciei” (Bucureşti, 1926) şi de încă foarte mulţi alţi cărturari de pînă-n zilele noastre.

Evenimentul editorial consumat în pragul Anului Nou reprezintă un moment remarcabil în efortul mesianic şi tot mai stăruitor (atît în ţară, cît şi-n străinătate) de scoatere la suprafaţă a adevărului privind „simbolurile, legendele şi tradiţiile“ neamului românesc, cu rădăcini adînc înfipte în trecutul continentului european. Aceasta după mai bine un veac şi jumătate de propulsare sub gir academic a mitului scandalos după care poporul român s-ar fi zămislit prin contopirea invadatorilor „romani“ (cei mai mulţi dislocaţi din provinciile asiatice ale Imperiului „latin“!) cu populaţia băştinaşilor „Daciei fericite“ (în lat.: Dacia Felix, respectiv Dacia Traiana), iar limba acestuia ar reprezenta un mixtum compositum, rezultat din suprapunerea influenţelor lexicale datorate asiaticilor „aşezaţi“ pe parcursul a cinci – şase veacuri din primul mileniu creştin la sudul şi la nordul Dunării, respectiv la vestul rîului Tisa (ne referim în special la slavi, bulgari, sîrbi şi maghiari), peste „substratul latin“, care substrat nu mai reprezenta de peste un veac limba vorbită în Italia şi-n provinciile cucerite de romani în afara Peninsulei Italice.

După 5 monografii dedicate unor comune din actualele judeţe Vaslui şi Iaşi, respectiv după două monografii regionale, completate cu alte 8 cărţi în profil arheologic şi istoric, respectiv geografic, cercetătorul huşean de factură gustiană ne oferă acum o mega – monografiere a patriei înaintaşilor pelago-iliro-traco-geto-daci, situaţi în centrul lumii hiperboreene, cu tăieturi semnificative privind:

haloul spiritual al comunităţilor strămoşeşti (în cap. II – IV);
punctele marcante de pe harta ţinuturilor strămoşeşti, ce-nscriu locuri sacre şi entităţile menite a le proteja, „porţi spre infinit“ şi spre lumi subtile, „guri de Rai“, peşteri transformate în biblioteci rupestre, ori temple şi mănăstiri din arhitectura Carpaţilor; insule-sanctuar; păduri încărcate de legendă, „bălţi ale vrăjitoarelor“, dar şi amenajări profane, sub chipul cetăţuilor şi al cetăţii dacice (în cap. V);
reprezentări şi manifestări religioase, respectiv cultul morţilor şi riturile funerare practicate de înaintaşii geto-daci (în cap. VI);
scrierea „în aur“ şi limba de sorginte proto-indo-europeană, de care s-au folosit aceştia (în cap. VII);
magistrale tehnologice definitorii pentru civilizaţia, cu graniţe hiperboreene, aferentă Daciei Mari de pînă la asasinarea regelui Burebista – sfincşi, menhiri, munţi sfinţi, formaţiuni tumulare, respectiv piramide (în cap. VIII); tehnologiile şi invenţiile datorate meşterilor străbuni (în cap. IX);
continuitatea de convieţuire în spaţiul avînd drept axe cardinale Carpaţii şi Dunărea (în cap. X); migraţiile indo-europene avînd drept albie originară arienii din Carpaţi, respectiv populaţiile pelago-iliro-traco-geto-dace (în cap. XI).

În redactarea pomenitelor secţiuni din cuprinsul celor două volume recent editate, profesorul Vicu Merlan, doctor în istorie la Universitatea „Al. I. Cuza“ – Iaşi, pune în valoare lecturi, dar şi cercetări proprii din domenii precum:

istoria, onorată în ultimii ani (din perspectiva urmărită) prin scrieri precum cele semnate de arheologul şi istoricul clujean Hadrian Daicoviciu (Dacii, Chişinău,1991), de medicul – cărturar Lucian Iosif Cueşdean („Românii, o mare enigmă”, Bucureşti, 1996; „Românii preromani, 50.000 de ani de istorie a românilor”, Bucureşti, 2000; „România, inima vechii Europe”, Bucureşti, 2005; „Senzaţional! Suntem români de peste 2500 de ani”, Bucureşti, 2010; „Istoria antică a neamului românesc”, Bucureşti, 2014), de istoricul Dumitru Bălaşa („Ţara Soarelui, sau istoria Dacoromâniei”, Bucureşti, 1997), de Alexandru Bădin („Dacia din vestul şi din estul Europei”, Bucureşti, 1999), de Gheorghe Ioniţă („Reconsiderarea istoriei: geto-dacii”, Bucureşti, 2008), de Napoleon Săvescu („Noi nu suntem urmaşii Romei”, Bucureşti, 1999; Noi, dacii, Buzău, 2012), de Augustin Deac („Istoria adevărului istoric: moşii şi strămoşii poporului român”, Bucureşti, 2001), de Valeriu D. Popovici – Ursu („Adevarata istorie a poporului român”, Cluj – Napoca, 2012), iar şirul s-ar putea continua foarte mult;
arheologia (disciplină slujită cu pasiune de către cercetătorul huşean prin numeroase săpături în şantiere din judeţele Vaslui şi Iaşi, ori din alte ţinuturi ale ţării, respectiv prin incursiuni la situri de notorietate în zone estice ale Prutului şi Nistrului, ori de la sudul Dunării, de care autorul ne dă seamă în cele peste 100 de studii şi articole semnate în volume colective şi în publicaţii periodice, între care „Prutul“ şi „Lohanul“, editate la Huşi, ultima sub propria-i regie);
etnografia, cîmp de preocupări străbătut, în ultimii ani, de Andrei Nor („Cultul lui Zamolxis: credinţe, rituri şi superstiţii geto – dace”, Bucureşti, 2003), de Gheorghe D. Iscru („Geto-dacii: națiunea-matcă din spațiul carpato-danubo-balcanic”, Bucureşti, 1995), de Leonard Velcescu („Dacii, în sculptura română: studii de iconografie antică”, Saint-Estève, Franţa, 2008 / Bucureşti, 2015), iar cu un remarcabil talent şi cu farmec scriitoricesc, de Adrian Bucurescu (în cărţi precum „Dacia magică”, Bucureşti, 1999, ori „Dacia secretă”, I – II, Bucureşti, 2013, respectiv 2014) şi alţii;
semiotica şi mitologia, arii de investigaţie în care autorul huşean se-ntîlneşte cu preocupările cercetătorului bucureştean anterior pomenit („Dacia divină”, Bucureşti, 2004), ori cu cele divulgate de Nicolae Miulescu („Dacia: Ţara Zeilor”, Cluj – Napoca, 1993), de Dumitru Bălaşa („De la Zamolxis la Iisus Hristos”, Bârda / Mehedinţi, 1993), de Eugen Lozovan („Dacia sacră”, Bucureşti, 1999), de către Daniel Roxin („Spiritul dacic renaşte”, Bucureşti, 2013), de Napoleon Săvescu („Călătorie în Dacia, ţara zeilor”, Buzău, 2014) şi de încă mulţi alţii;
lingvistica şi filologia, teritorii asaltate în ultima vreme de contribuţii răscolitoare precum cele semnate de Lucian Iosif Cueşdean („Sistemul sumerian al limbii române”, Bucureşti, 2000; „Limbajul morfemelor şi limba dacilor”, Bucureşti, 2004; „Româna, limba vechii Europe”, Bucureşti, 2006; „Romanian, the First Language of Europe”, Bucureşti, 2008, respectiv „Limba rumânilor nu se trage de la Roma”, Bucureşti, 2012), de Mihai Vinereanu („Originea traco-dacă a limbii române”, Chişinău, 2003; Dicţionarul etimologic al limbii române, Bucureşti, 2008; „Rădăcini nostratice în limba română / Nostratic Roots in Romanian Language”, Bucureşti, 2010, respectiv „Adevăruri incomode despre limba română”, Bucureşti, 2018), de Ioan Olimpiu Luca („Gramatica limbii traco – geto-dacice”, Bucureşti, 2010), de Lucian G. Costi („Limba romînă: naşterea şi falsurile istorice”, Bucureşti, 2016), de Adrian Bucurescu („Tainele tăbliţelor de la Sinaia”, Bucureşti, 2005), de Eugen Nicolaescu („Vorbele din plumb: plăcuţele de la Sinaia – lectură intermediară”, Bucureşti, 2014), de către Daniel Roxin („Enigmele tăbliţelor de la Sinaia: scrieri geto-dacice care tulbură istoria”, Bucureşti, 2018) şi de mulţi, de foarte mulţi alţii;
geografia mitologică (parcursă, între alţii, de Alexandru Doboş, în „Dacia: izvorul neamurilor”, Craiova, 2006), la incidenţă cu geografia fizică, domeniu în care însuşi autorul cărţii şi-a pus amprenta prin volumul „Vulcanii noroioşi din România” (Iaşi, 2011), urmat de Carst şi pseudocarst în Podişul Moldovei dintre Carpaţi şi Nistru, Iaşi, 2014.

Continue reading „Petru IOAN: CARTE – EVENIMENT DATORATĂ UNUI DASCĂL DIN ÎNVĂŢĂMÎNTUL GIMNAZIAL PERIHUŞEAN” →

Galina MARTEA: Ofranda literară – o nouă revistă de calitate în spațiul cultural românesc

Prin totalitatea valorilor spirituale şi materiale se regăseşte mereu omul, fiinţa umană care comunică continuu cu sine însuşi şi cu lumea înconjurătoare doar pentru a găsi izvorul sau drumul etern spre lumină, spre cultură, spre civilizaţie. Anume omul este acel izvor de lumină care prin complexitatea fenomenelor spirituale dă viaţă proceselor evolutive civilizate, concomitent dezvoltând atât natura proprie, cât şi întreaga comunitate a acestuia. Omul, înzestrat cu inteligenţă, are capacitatea de a dezvolta lucrurile până la cele mai sofisticate nivele ale existenţei. Astfel, prin capacitatea intelectuală, se produc acele acţiuni ce inspiră şi provoacă omul spre culmi măreţe şi anume: în a concepe și a pune în lumină creaţii de valoare – creaţii artistice, culturale, științifice etc.. Respectivele procese, parte componentă a spiritualităţii, includ în sine inteligenţa, insistenţa, dibăcia, munca enormă – fenomene naturale prin care evoluează omul în pas cu natura. În aşa mod, pentru a crea valori care să surprindă şi să impresioneze întră în competiţie atât nivelul de cultură şi inteligenţă al omului, cât şi dorinţa acestuia de a crea valori desăvârşite pentru necesităţile umane în dezvoltare. Ca urmare, prin complexitatea valorilor spirituale se regăseşte mereu fiinţa umană, care tinde la nesfârşit să cuprindă frumosul din univers, sincronizând în același timp procesul distinct al evoluţiei și al civilizaţiei umane.

Prin dorinţa de a satisface necesităţile spirituale ale omului prin intermediul artei literare – domeniu ce are drept scop producerea şi reproducerea valorilor estetice – se realizează acţiuni/ activități culturale în scopul de a face existenţa umană cât mai placută şi cât mai atractivă. În acest proces de producere al valorilor estetice intră în joc actorul sau, mai bine zis, scriitorul care ştie să monitorizeze mijloacele de exprimare în a evolua neîntrerupt arta scrisului. Deci, capacitatea intelectuală a fiinţei umane îşi găseşte locul şi poate fi atribuită la acest capitol, deoarece omul este acel ce poate crea cuprinsul frumosului și anume: arta culturii în procesul civilizaţiei umane, cultura reprezentând totalitatea valorilor spirituale și materiale dobândite şi acumulate de om de-a lungul timpului. Așa fiind, prin totalitatea valorilor spirituale se regăsește mereu ființa umană, se regăsește omul care a fondat și revista „Ofranda Literară”, revistă de cultură cu apariție trimestrială.

Ofranda literară este o nouă revistă în cultura naţională română, director fiind Liana Nicolae (scriitoare, poetă, eseistă, publicistă, membru al USR), iar redactorul şef Ioan Popoiu (scriitor, poet, teolog, istoric, cercetător literar). Revista este deja la numărul 4-5 în anul 2020, cu 247 pagini, având sediul în București. Cu o denumire foarte frumoasă, elaborată sub mitul unei legende, publicația respectivă întruchipează contribuția în opera de binefacere – un sacrificiu în numele umanității. De la prima vedere revista se prezintă într-o formulă destul de interesantă şi plăcută care formează și unește punctul de atracţie dintre cititor şi lectură. Conţinutul acesteia îşi concentrează atenţia pe subiecte clare, definind imaginea reală a creaţiei literare, având în palmares tematici din diverse domenii ale culturii, fiecare eseu sau studiu redând efectul real al esteticului, acesta fiind în corelaţie directă cu valorile spirituale.

Din primele pagini ale revistei, în editorial, facem cunoștință cu un articol întitulat „Între posibil și ireal”, scris de scriitoarea Liana Nicolae, o descriere demnă de atenție despre filozofia și cultura umană – lucruri cu adevărat captivante ce completează în mod distinct conţinutul publicației. Structurată în multiple secțiuni – editorial, aniversare, poezie, proză, interviu, eseu, orientalistică, literatura diasporei, traduceri, corespondență, memorii, arte, arta spectacolului, spiritualitate, studii și articole, cronici și recenzii, historia magistra vitae – revista își însumează cuprinsul cu eseuri de analiză literară, studii din domeniul creaţiei artistice, cicluri de poezii, articole şi recenzii despre diverse genuri literare, în ansamblu, conținuturi de esență despre literatură, artă, cultură, istorie, aniversări, interviuri, evenimente din trecut și prezent – toate acestea fiind realizate de către scriitori români cu renume, dar și scriitori începători care se prezintă cu lucrări literare de calitate, printre ei regăsindu-se: Ioan Popoiu, Al.Florin Țene, Emil Sude, Mariana Gurza, Mircea Trifu, Val Răzeșu, Adrian Goia, Corina Dașoveanu, Marilena Apostu, Adrian Păpăruz, Mihail Coandă, Vasile Dan Marchiș, Răzvan Gabriel Dinu, Gabriela Tănase, Tamara Tomiris Gorincioi, Camelia Cristea, Simona Diana Țîru, Ioan Vișan, Tucu Moroșanu, Carmen Stoian, Viorica Șerban, Vasilica Grigoraș, Cornelia Șchiau, Draga Sbiera, Alexandrina Tulics, Mihaela Cristescu, cât și mulți alții. Tematica lucrărilor puse în circulație exprimă un limbaj expresiv și clar despre dragostea umană raportată la idealurile supreme ale acesteia, în așa mod fiind deschise noi orizonturi în a cunoaște mai bine realitatea existentă pusă față în față cu relațiile sociale dintre oameni, cu procesele vitale efective ce se intersectează cu existența umană. Istorisirile se asociază în modul cel mai direct cu tot ceea ce este uman și real în viața pământească, cu tot ceea ce este plin de esență și fundamental pentru existența omului în astă lume. Descrierile realizate prin cuvântul literar, regăsite în paginile revistei, se asociază perfect cu spiritul intelectual al omului ce este menit să creeze lucruri capabile de sentimente înalte. Prin armonia acestor argumente se regăsește spiritul intelectual al scriitorului român, al omului de cultură și artă.

Continue reading „Galina MARTEA: Ofranda literară – o nouă revistă de calitate în spațiul cultural românesc” →