Emilia STROE-ȚENA: Între Delta Dunării și Halifax, o invizibilă punte și un nume – Elena Buică-Buni

Motto:

Scrisul e o emoţie aleasă, învăluită în curăţenia cu care păşim în biserică”. (Elena Buică – Buni)

 

Scriitoarea româno-canadiană Elena Buică –Buni, formată la şcoala clujeană a responsabilităţii şi a unei profunde şi vaste culturi, autoare a 15 volume ,,apărute până la cei 85 de ani’’, cum singură mărturiseşte în Capitolul I – Lumina din cuvânt – Gânduri la 85 de ani,din mai ampla lucrare În pas cu timpul, abordează o tematică variată în proza sa, printre care şi notele de călătorie, impresiile turistului instruit, doritor de cunoaştere, un alt tip de cunoaştere decît cea livrescă.

Este un exemplu de urmat şi un model de moralitate, demnitate şi entuziasm cînd vorbeşte despre felul în care vede viaţa la aceşti ani – totul sub semnul înţelepciunii şi al unei lumini interioare neîntâlnite până atunci: ,,Acum văd viaţa ca pe o tablă de şah, urmărind cu luciditate şi calm fiecare mişcare. Fiind o fire solară, mă străduiesc ca şi în anii care vor urma, să îmi păstrez zâmbetul, optimismul şi puterea de a privi obiectiv realitatea” (op. cit.)

Un alt clujean, de data aceasta un profesor universitar, medicul Octavian Fodor, la împlinirea vârstei de 60 de ani, însă, în pragul pensionării, vorbea în memorabila şi splendida sa carte intitulată sugestiv În căutarea unor permanenţe, apărută la ed. „Dacia”, Cluj-Napoca, 1980, despre sine ca despre o persoană care „a trecut de vârsta maximelor iniţiative şi caută să mai valorifice, în baza unor judecăţi mai temperate. (…) Cunoaşte bine semnificaţia simbolică a simfoniei despărţirii (Haydn). Nici dramă, nici melodramă; înţelegere calmă şi lucidă a situaţiei de fapt şi a perspectivelor.’’(op. cit, p.9).

Am făcut această comparaţie, păstrând proporţiile, pentru că atât domnul profesor doctor Fodor, cât şi doamna  scriitoare Elena Buică – Buni au în comun seriozitatea şi maturitatea gândirii la o vârstă mai înaintată, ceea ce le conferă respect şi apreciere. Dacă pentru medicul O. Fodor, vârsta la care se referea era de 60 de ani, pentru doamna Buică – Buni, vârsta la care face vorbire însăşi este de-a dreptul singulară şi capătă însuşiri de reper: 85 de ani.

Una dintre cele mai frumoase imagini despre senectute ne este oferită mai jos: „Senectutea îşi are incontestabil valorile ei. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască cu mireasma fânului cosit, cu frumuseţea macilor înfloriţi, cu doine ascultate în fapt de seară pe pragul casei bătrâneşti, cu seninul cerului şi oceanul de stele, cu puritatea albului zăpezilor şi treptat cu toate minunile simple care dau vieţii sensul cel mai profund.

Senectutea te eliberează de gânduri ascunse, de calcule impure, lăsându-ţi loc pentru armonie, echilibru, măsură în tot ce faci”(op.cit.).

Seninătatea cu care autoarea priveşte azi lumea este echivalentă cu zâmbetul înţelept, al omului pe deplin matur,cu o vastă experienţă umană şi culturală. Iată ce spune dumneaei: „Zâmbesc astăzi vieţii cu recunoştinţă pentru că mi-a oferit, spre încheierea destinului meu pământean, un complex de împrejurări ce mi-au permis a mă apleca asupra scrisului aducător de picuri de lumină din izvorul bucuriei curate şi înălţătoare. Zâmbind vieţii, am încercat să mă înalţ prin scrieri dincolo de clipă, să explorez cu sufletul şi mintea adâncuri de nepătruns şi să-mi potrivesc paşii pentru a pătrunde în viitor’’.(op.cit.)

Prozele scurte, eseurile intitulate Nevoia de model, Farmecul lucrurilor simple, Parfumul scrisorilor de odinioară refac o altă latură a portretului doamnei Elena Buică – Buni, anume cea nostalgică, visătoare, meditativă, poetică. Autoarea se bucură cu suflet de copil în faţa frumuseţilor mărunte, întâlnite la tot pasul şi cel mai adesea, neobservate sau ocolite de noi. Ne îndeamnă să ne entuziasmăm şi noi, asemenea dumneaei: „Dacă avem capacitatea de a pătrunde mai adânc în esenţa lucrurilor, putem observa că magia există în această lume, deşi pare ascunsă sub mici forme de viaţă, de sănătate… putem trăi fiorul unui gând răzleţ, sau al relevării unui adevăr demult cântat, putem să alegem şi să decidem şi câte alte minunăţii, sau pur şi simplu să savurăm gustul şi deliciul unei ceşcuţe de cafea. Sunt atâtea dovezi că magia există peste tot în lumea asta, dăruită nouă, pământenilor’’(Farmecul lucrurilor simple).

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Între Delta Dunării și Halifax, o invizibilă punte și un nume – Elena Buică-Buni”

Constantin STANCU: Despre SEMNUL POETIC, de prof. dr. Adrian BOTEZ

Poet, romancier, dramaturg, eseist implicat în fenomenul cultural actual, prof. dr. Adrian Botez ne propune un Mic tratat de poetică (despre Semnul Poetic)*, carte apărută la Editura Rafet, în anul 2019. Despre poezie s-a scris mult, fenomenul a rămas mereu actual, pentru că poezia lansează o punte între cer şi pământ.

Tratatul este minim, dar intră în sfera spirituală, cu toată energia, şii aduce elemente de noutate, teoretice şi practice. Este dedicat soţiei, ca un semn că versul leagă inimile. Este o lucrare de teoria literaturii serioasă, dedicată specialiştilor şi poeţilor, care au rămas în căutarea semnelor, în pădurea de simboluri – din zona artelor.

Lucrarea are la bază o bibliografie bogată, cu referire la lingvistică, estetică, stilistică, istoria culturii, filozofie, mitologie, hermeneutică religioasă, istorie, ocultism şi, bineînţeles, poetică. Este un tur de forţă, pentru un intelectual pasionat de tainele poeziei, de partea spirituală a culturii române, legată strâns de viziunea eminesciană, asupra fenomenului. Deşi se racordează la marea cultură occidentală, Adrian Botez preia şi din spiritualitatea Indiei ideile necesare complementare, care sudează lumile.

Acest demers are în vedere artele poetice, începând din antichitate, frământarea omului de a găsi sensul într-o lume asimetrică, în perpetuă schimbare. Sunt pătrunse ideile eterne, care au pus pecete pe sufletul omului, naraţiunea scrisului, imanenţa tragicului, semiologia literaturii, puntea dintre viaţă şi poezie, experienţele estetice, energia verbului, limba ca un organism viu.

Adrian Botez demonstrează că este un cărturar solid, intră, cu mult curaj, în fenomenul spiritual al poeziei, pune accentul pe opera literară şi cuvânt, are în vedere antropologia structurală, lansează o rază de lumină asupra bucuriei cunoaşterii prin poezie. El nu ratează mirajul lingvistic, metamorfozele formelor, spectacolul literaturii de-a lungul timpului, ajungând la starea actuală, trecând prin toate curentele estetice. Trimiterile de subsol sunt lămuritoare şi completează mesajul tratatului, limpezind noţiunile şi legând termenii între ei şi în funcţie de timpul în care au fost utilizaţi.

Tratatul pune în evidenţă manifestarea exterioară a fenomenului poetic, dând indicii spre dimensiunea spirituală profundă, asupra trăirii înmagazinate în poem, punând în lumină aspectul grafic şi sonor al cuvântului, care poartă Logos-ul. De remarcat şi aspectul ocult al fenomenului, mistica versului, imitaţia lumilor ascunse în realitatea imediată. Se pune o punte între adevăr şi revelaţie, relaţia dintre numere şi litere, bine conturată în vechime. Descoperim liniile de forţă ale teosofiei şi ale interogaţiei, lansate, de om, divinităţii. Sunt accentuate linia dintre viaţă şi moarte, enigmele vechilor civilizaţii: elenă, daco-getică, lumea tibetană sau a Indusului, schimbarea la faţă a civilizaţiilor în timp, parabola dintre omul obişnuit, supus durerii, şi sfântul care duce povara.

Enumerările ar putea continua, curajul lui Adrian Botez este evident, el sfidează curentele la modă şi pactul actual din literatură, trimiţând spre zone spirituale omise de critica literară, sau istoria literară. Dimensiunea religioasă a poeziei este un alt aspect care merită accentuat – limita dintre poezie şi cuvântul inspirat de Dumnezeu fiind insignifiantă. Avem repere pe drumul gândirii poetice, cu deschidere spre latura divină. Se întâlnesc în tratat liniile directoare ale gândirii catolice şi cele ale ortodoxiei răsăritene, trecându-se prin rigoarea reformei şi a călătoriei iniţiatice, dar şi simbolismul corpului uman, sau chipul spiritual al omului, strivit de veacul întunecat.

Tratatul lansează câteva afirmaţii despre poezie, ca fenomen etern, unul care a marcat/ marchează existenţa. Pune în evidenţă istoricul problemei, marcat de crizele spirituale. De la Platon, la renaşterea poeticii, prin Karl Vossler. A existat un început, legat strâns de începutul omenirii şi de mistica dinamică a culturii. Face o analiză a operei lui Grambattista Vico, naivul, continuă cu sfera limitată a absolutului. Semnul poetic este pus între mitologie şi tentaţia sensului, parcurgând ritualul liric, ca într-o catedrală a poemului în mişcare, prin civilizaţii. Poezia ar trebui să fie un Logos Divin Asumat de artist şi perceput, ca atare, de receptor. Cartea pune un mare semn: Logosul Eminescu, paralelă între Logosul Specific şi Logosul Sintetic, definitivând planurile.

Adrian Botez notează, referindu-se la semnul poetic: „Prin conceptul de semn, dacă este absolutizat (iar nu folosit doar ca element eficace, în operaţiunile mentale omeneşti), se falsifică şi se extirpă însuşi suflul esenţial al vieţii spiritului: Logos-ul, prin semnul-concept operaţional, definitoriu, vom avea şansa unei mecanici a istoriei spirituale, vom avea şansa de a afla despre limbă ca modalitate (restrânsă) de funcţionare în zona multiplu-dispersiv – dar vom pierde, pentru totdeauna, şansa recuperării în zona lui Unu-represiv, cu funcţie eschatologică şi soteriologică – zona Logos-ului Originar al Fiinţei” (p. 89).

Referindu-se la conceptele de Logos-ul specific şi Logos-ul sintetic, autorul consideră că nu trebuie lăsată cultura la întâmplare, pe mâna oricui. În lume există specialişti în diferite domenii, ei se constituie în asociaţii, secrete sau la vedere, derulând spectacole ca pe ritualuri speciale: aşa trebuie să existe specialişti (cu rang de sacerdoţi) în domeniul culturii naţionale. Ei trebuie să slujească idealul revelat prin marile personalităţi ale literaturii (vezi Eminescu), pentru a limpezi lucrurile şi a potenţa partea de Spirit înglobată în  fenomenul obiect. Logos-ul preexistă, el alege, el se revelează, în formele cele mai convenabile adevărului.

Mai reţinem, din introducerea la tratat, că: „Poezia este ritual de recuperare, de reordonare a energiilor, pentru a readuce fiinţa în Centrul Divin. Poezia înseamnă tocmai DRUMUL DE UITARE A CUVINTELOR, ca entităţi corupte, perimate, compromise prin înjosirea, în istorie, a Logos-ului-Eternitate (…). Poezia nu este Ceva-ul de Aici, ci Totul, de Dincolo. Poezia nu este vădirea de Aici, ci este Revelaţia-Dincolo” (p. 11-19).

Elaborând tratatul, Adrian Botez apelează la termeni specifici, analiza făcându-se la limita dintre artă şi ştiinţă, folosind noţiuni care au fost fundamentate în vechime şi care s-au structurat de-a lungul timpului, uneori fiind corupte de acţiunea omului. Cititorul are nevoie de un bagaj minim de cultură, pentru a pătrunde parte spirituală a fenomenului. Generos, autorul face numeroase trimiteri, care au menirea de a clarifica naraţiunea tratatului. Acordând atenţie firului logic al expunerii, cititorul va avea satisfacţii spirituale, pentru că va descoperi latura mai puţin vizibilă, prin impresia imediată declanşată de tehnica poetică. Influenţa termenilor teologici asupra acestei dezbateri este evidentă şi are menirea de a lămuri latura sacră a ritualului poetic, a limbajului specific.

Autorul consideră lucrarea ca fiind unică, operă de pionierat, pentru că luminează viziunea asupra Logos-ului-Cuvânt.

El scrie: „Noi considerăm, deci, că nu există „ştiinţe” – ci o SINGURĂ şi ADEVĂRATĂ ŞTIINŢĂ: ŞTIINŢA SPIRITUALĂ(p. 5).

Prin acest tratat, intrăm într-o zonă specială, cu grad de universalitate, poeţii de azi vor avea motive de a pune întrebări. Răspunsurile sunt încrustate în operele poeţilor de geniu, în marile capodopere, care au marcat veacurile.

–––––––––

Constantin STANCU

Aprilie 2019

*Adrian Botez, Mic tratat de poetică: (despre semnul poetic) eseu, 155 pagini – Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019. Coperta I: a) „Poetica” lui Aristotel (Ediţia Kenneth MeLeish, 2000; b) „Shiva dansând” – „Anandatandava” – Dansul Extatic, simbolizând ciclurile cosmice ale creaţiei şi disoluţiei (din Templul Ekambareswarar, un templu hindus, din oraşul Kanchipuram, India); c) Imagine foto: Mihai Eminescu la 18 ani…

Florica R. CÂNDEA: TANDEM LITERAR – 55 ani de la căsătorie a scriitorilor Titina Nica Țene și Al.Florin Țene

PUNTEA VIEȚII DIN CLIPE- marginalia la o CUPĂ de Poveste!

Cronică la cartea CLIPE PE PUNTEA PIEȚII de TITINA NICA ȚENE

Trăite sau nu, clipele de viață ne dau târcoale încă din tinerețe și pân la bătrânețe căci oare ce e viața? dacă nu Un pod de piatră ..care chiar dacă s-a mai  și răsturnat , apa , nu a venit, nu l-a luat , iată o parafrazare care ne îndeamnă să construim marginalii de rânduri citite.

Clipe pe  puntea vieții , Cluj Napoca , 2018 , este un volum antologic de autor, cu o Prefață de Voichița Pălăcean -Vereș, cu o superbă copertă întâi semnată de George Roca, Australia și o copertă patru care conține extras din Prefață și fotografia autorului, Titina Nica Țene.

Volumul conține peste o sută de pagini, 50 de titluri de proză scurtă, Date Biobibliografice , Referințe critice(Selecțiuni).

Desigur , cu toții avem în sânul ochilor privirea caldă a ființelor dragi care ne-au legănat Podul vieții cu punți, cu munți cărunți sau jocuri pe genunchi.

”Cu părul nins

Cu ochii  mici

și calzi de duioșie

aieve parc-o văd aici

icoana firavei bunici

din frageda -mi pruncie(Șt.O.Iosif, Bunica)

***

O văz ca prin vis.O văz limpede așa cum era….

-Ghici..

-Alune..

-Nu..

-Stafide (B.Șt.Delavrancea, Basm)

***

Iată, avem în podul palmelor o carte primită recent .

Din geana pleoapelor răzbate ideea că vine o vreme când constatăm că(pe)trecerea prin viață ne-o pe-trecem pe poduri de ață…

și pășim atenți să nu se frângă la capete, rotindu-ne privirile precum Luna nesecată de raze.Viața , ca un pod sau punte ne încearcă pe toți, de la inele la logodne , de la iubiri la îndoieli ..dar ce mai contează decât că lăsăm după noi urme scrise pe poduri precum miei pe verzi pajiști…

Și, ce e oare viața dacă nu o metaforică punte peste care ne răsar alte paralele vieți, copii, nepoți, i-luminări de vise ori i(d)reale speranțe…între Pământ și Cer!

***

(Facem cuvenita precizare că nu o cunoaștem pe distinsa autoare și că, între două Popasuri ca pe un Pod , recent, la Cluj i-am dat un telefon, și, dacă  nu mi-a răspuns, am crezut de cuviință să îi trimit pe Pod de fun courier o carte-Clipe retrăite, Gutenberg, 2015).

***

Și totuși…o cunoaștem di(prin ) scris!!!

Care , iată, îndrăznim a spune precum Raiul în Cetate , că (În)Dumnezeiește  Clipa și Păzește Podul de Punte sau invers!

Rîndurile îi sunt ”Pietre de Aducere-AminTe” iar titlurile ni se par pitulate în Cântece de sape, Îngeri în vis, Viață netrăită, A doua tinerețe , Bucuria întoarcerii în timp, Întrebare fără răspuns, O noapte palpitantă De la copii învățăm…și tot așa..păn ne ascundem de Crucea Veșniciei…

Când flori pălesc alte flori răzbesc, nepoții de copii cu nume selenare Catinca, Anastasia , Ionuț, și care copii ori nepoți fălesc file de carte  cu O boacănă cât o casă, Livada de pruni, Catinca și E-urile, Catinca și iubitul ,Anastasia și ..politica,Moș Crăciun. Matematica Anastasiei, și multe alte povestiri…Cât o Veste bună!

***

Pagini de carte …pe pod…alunecă lunecând nedisipite, nedisparate cu titluri din Antologie de Autor, care nu orbesc ci doruri potolesc!

Maiale de petreceri sunt în mâinile bunicii cu rochița rândunicii pline de poveste, mânuțe de copii mai mari ori micuți ale căror ochi se sclipesc de frăgezimi .De dragoste!

O carte pentru noi parcă Deja Vu!Pret- a-

 porter în reverul de raft de bibliotecă! De scriitor, mamă, soție, bunică! Poetă!

Cu flori de maci și de cicoare, bunica nu le povestește ci le (mai) și  scrie așa ca un testamentar fulg în calea vreunui pod de prăbușire! Pentru că scrisul nu ucide…..

Scrisul clădește punți în calea vieții!!!Clipe!

E ca un inexorabil și plăcut ”pont” cu tot cu destin ca un recurs al autorului la viață pe care și-o reinventează stategic tot prin scris.Obliterare a spațiului vital pri scris, Titina Nica Țene își desface coaja Fructului oprit , Dragostea pentru toți în toate posibilele sale Fațete! Cu clapete!

Ca o rezonanță a superiorului prin Feminism

Feminitate, Cartea este un succes cu precise direcții.O carte despre copii, mari și mici, cu bunici, cu copii și, mămici, tătici fericiți!

Continue reading „Florica R. CÂNDEA: TANDEM LITERAR – 55 ani de la căsătorie a scriitorilor Titina Nica Țene și Al.Florin Țene”

Florica R. CÂNDEA: La ceasul lecturilor , ningea cu flori de iasomie peste romanul ”Un ocean de deșert”, Al. Florin Țene, Ed.Nico, 2019, Târgu-Mureș (lector de carte, Nicolae Băciuț, prefațator, Mariana Cristescu)

Însumând aproape trei sute de pagini, romanul este structurat pe două părți distincte.

Partea întâi, însumează, la rându-i zece părți, precedate fiecare de motto-uri desprinse din opere ale unor consacrați scriitori sau filosofi.

Partea a doua, însumează opt capitole , la fel precedate de citate din care desprind pilde, înțelesuri , eresuri.

Metafora, ca mijlocitor

În literatura românească, preferăm a ne limita, construcțiile antinomice(vezi titlul) au străbătut pagini celebre și deslușirea metaforelor , nu a fost, întotdeauna, la îndemâna oricui.

De pildă, Vasile Alecsandri , propune în poezia ”Iarna” …un ocean de ninsoare…care a pătruns nemărginirea iar la Mihai Eminescu vom regăsi construcții între rigoare și inefabil ”Sufletul omului e ca un val ,sufletul unei națiuni ca un ocean”(1870, Din ocean de vise), ”Oceanul cel de gheață! (De câte ori, iubito)

În cazul de față, asocierea unui ocean într-un deșert ar putea fi și invers percepută întrucât în ambele sensuri, imensitatea se up-dateaza pe retina unui lector și developează scene de care care nici nu liniștește nici liniștește.

Și, pentru că nu este nici o băsmuire, cartea-roman întregește virtuți de narator demn de crezul său, acela de a spune adevăruri care , de cele mai multe ori, dor.De aceea, pornind din titlu, romanul  curge între două maluri, ca între două lumi, văzute prin casa de sticlă a peniței.

Valoarea omului se măsoară după greutățile biruite de el(Voltaire)

Am ales înadins acest citat de pe Pagina de titlu a romanului tocmai pentru a ne îndreptăți a scrie cum trebuie să invităm la o lectură de lector inocent.

Frescă a societății de azi, romanul pune pe tavă adevăruri despre ocupația sovietică(de temut ca o ciumă roșie)dar scoate la iveală, dând în vileag nume de prieteni scriitori și nu numai care au bântuit trecutul înspre un prezent ,  la fel de rău simțit-trăite, valabile povestiri în oglindă, prin tehnica Bulgărelui de zăpadă, sau Poveste în poveste.

Și poate nu întâmplător și poate tocmai de aceea, în roman se pendulează personaje cu nume Roșianu, un pseudonim, de altfel al autorului, desprins real din numele bunicii Ana Roșianu.

Un traseu, pe cât de sinuos pe atât de vijelios străbate paginile , precum sania în ninsoare și albatrosul în deșert, personajele compun romanul , simple la nume dar agitate și ascuțite la minte.

Adresarea este directă, Florin, Titina, Floarea, Marin, Saveta, Leana Giorgică,Ilie, Zăbașă etc.nume care ne amintesc de Marin Preda și galeria personajelor sale .

Care personaje , în opera țeniană, îndrăznim a spune faptul că nu numai că sunt reale sau vinovate ci și furnicuțe din Furnicarul vremurilor sale.

Care nu-i dau pace.

Care Pace , indiferent dacă este voalată pe un ”ocean în deșert” fie în Lumina casei, sunt viabile.

Orice învăț are și dezvăț(op.cit.pag.41)

Ascuns sub platoșa Roșiană, autorul și -a parcurs traseul printre scriitori precum Jebeleanu, Beniuc,Bogza, Radu Demetrescu ș.a din ale căror felinare ,pe drept spus, ardea fumul anilor, al consacrărilor, iubirilor de obște sau ale trădărilor, îndeobște.Scris la persoana a treia, romanul are , ca mijloace de expresie, dulcele stil al adresărilor directe, cu dialoguri, frământate în răspunsuri, cu narațiuni epice și dezvoltate în întâmplări pe care autorul le-a întâlnit, ca într-un refrigerateur, în drumul său, pe lanuri câmpenești de scriitură.Popoare de credincioși care își adresau formula ”Tovarășe!,” credincioși ascunși sub sutane sau hlamide mai puțin ortodoxe, locotenenți obedienți ai ”Culturii românești,picură din conținutul romanului precum ploaia pe buze de săruturi.

Partea a doua sau Absurdul sacrificiului

Un roman, cu o teamă că am sondat fântâni de pagină, autobiografic, ca în basme, cu Rău spre Bine sau invers, scoate, iată, la lumină, istorie, roasă de molia ciumei holerate de sumbre suferinți.

Răscolitoarea poveste în poveste este totuși un imbold la Împăcarea cu ziua de azi, prin imagini de mută tăcere, de refugiu al nepătrunsului cuprins și de acceptare a ființei umane zăvorâte prin chei sovietic războinice , prin idei revolut obscure dar lipsite de șansa cuminecării prin spovedanie.

Povestirea care parcurge descrierea din roman decriptează teama că lacătul eliberator la care cu toții am sperat are secretul cheii nimicitoare.

”Simțeam că devenisem altceva, un fel de trup cu multe pagini.O carte despre mine”(op.cit.pag,197-198)

Iată cum, din nume de cognomen, pseudonim, personajul Roșianu nu se teme nici de el, Copacul-Carte cât o Scriptură de acatiste. Având de povestit atât cât încă are de spus,autorul nu își joacă..Finala ci se află încă la Catedra de Profesorat!Unde nu își mânîncă nici anxios cuvintele ci stă la Poarta oceanului din deșert când nu se închid porți ci se restabilesc ordini. Cartea nu este într-un Deșert unde se tânguie tot Pământeanul ci este prezentă în istoria ocupată de bolșevismul relațiilor inexistent umane iar scrisă din plinătatea forței scriitoricești, Înviază! Iată cum un scriitor devine personaj, își ia Tovarășa de Viață, și converge înspre mult speratul glamouros moment, decembrie 1989,O clasicitate de evenimente …pe zile …”Titina , din când în când,mai citea la el, și apoi discutau pe marginea lui”(op.cit.pag.248)

……..Și poate, cine știe….mai citesc și azi, amândoi, în luni de primăvară cu amiros de Florar! Căci, nimic nu e întâmplător romanul e tivit pe margini de cuvinte aflate antinomic la doi poli, dar cu plisee de perdele prin care, am zărit, ca un lector, nu numai ninsoarea florilor ci și ochiul de sticlă al autorului argumentându-și viața înperlată dintr-un deșert cât un paradis dezbrăcat de frica rebeliunilor trecut -prezente!

”Câtă Luciditate atâta Dramă” spunere camilptresciană regăsim în noul roman de o vibrație personală, aparte. Care luciditate este arma, gândirea sau Condiția umană de fin analist,aflat pe oceanul epicului transferat pe deșert de îndoială, dar de o acută problematică.Care nu devorează ci …ancorează la țărm de ocean. De Carte!

–––––––––––

Florica R. CÂNDEA 

Arad

           

Vicu MERLAN: Monahia Mina Hociotă

Monahia Mina Hociotă

Reconstituirea unei icoane de om

Autori:  Dragoş Lucian Curelea şi Daniela Curelea

Lucrarea Reconstituirea unei icoane de om: Monahia Mina Hociotă, a profesorilor sibieni Dragoş şi Daniela Curelea, apărută la Editura Andreiana din Sibiu, în anul 2018, este prezentată de autori ca fiind o contribuţie la o posibilă monografie. Cartea apare cu binecuvântarea IPS dr. Laurenţiu Stereza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, fiind dedicată tuturor celor care s-au jertfit pentru România, chezăşia fiinţei lor fiind temelia neamului românesc. Are 105 pagini, fiind structurată pe două mari capitol.  La finalul lucrării întâlnim o anexă fotografică a monahiei Mina Hociotă.

 Încă de la început pr. Constantin Neculai, pune în evidenţă icoana unei femei înviate, iar Cuvântul Înainte este cristalizat de drd. Mihai Octavian Groza.

În Capitolul I autorii prezintă un Orizont Istoriografic, prin care au trecut în revistă cercetarea corespunzătoare cu privire la viaţa, realizările şi faptele monahiei ofiţer Mina Hociotă, pe baza unor scurte articole şi un film de prezentare. Preţioase date au fost publicate în periodicile vremii precum: Viaţa Monahală, Apărarea Patriei, BOR etc, cât şi referiri tangenţiale în unele lucrări religioase de referinţă precum: Biserica Ortodoxă Română între 1885-2000 a lui Alexandru Moraru ş.a. Monahia Mina Hociotă, cu numele său de mireană: Marina, a participat in prima linie, în Primul Război Mondial, apoi în calitatea sa de monahie-sublocotenent şi  la cel de-al Doilea Război Mondial.

În timpul luptelor din Primul Război Mondial, maica Mina a fost împuşcată, dar a supravieţuit. Pentru acest fapt i s-au dedicate mai multe studii: Victor Neghină, O sislişteancă pe Frontul de la Mărăşeşti; Petru Pinca, Maica Mina Hociotă (1896-1977), o eroină a monahismului şi neamului românesc etc.

Toate aceste studii, au servit la aprofundarea informativă în lucrarea Reconstituirea unei icoane de om: Monahia Mina Hociotă, a profesorilor sibieni Dragoş şi Daniela Curelea.

Cunoscându-i, am constatat, o abilitatea introspectivă în manipularea informală a tuturor datelor, o curiozitate împinsă la extrem faţă de fenomene şi fapte, faţă de  spiritul de sacrificiu pe care unii înaintaşi le-au promovat, din dorinţa arzătoare de a fi modele vii patriotice în Transilvania.

Lucrul în arhive, munca de teren informală,  le-au dat satisfacţia de a finaliza multe lucrări cultural-spirituale, fiind astfel printre puţinele cupluri transilvănene, ce au aspiraţii intelectuale progresiste, spiritual patriotice, fiind unul din puncte forte ale acestora.

Am observant în gesturile şi efervescenţa patriotică a cuplului Curelea, o îmbinare armonioasă dintre dorul de glie  si spiritualitatea profund creştină, spiritualitate ce-i apropie şi mai mult de esenţa Adevărului Unic.

Continue reading „Vicu MERLAN: Monahia Mina Hociotă”

Marta-Polixenia MATEI: ,,Înainte de toate’’ la volumul ,,IC Rada – Poem peste Oradea’’ de Marin BEȘCUCĂ, 2019

Motto:

 

‚‚Aceasta este o carte,

acesta este un om – spuse profesorul –

arătându-mi biblioteca înaltă

de unde vedeam întreg pământul.

Mi-era cu neputință să cred

că lucrurile esențiale aparțin antichității.

Căutând fereastra, Aristotel mototolise

cearceaful,

răbdării nu-i ajunsese marginea,

cărții nu-i slujise oglinda –

lângă trup, la intrare, lumina

ochiul sacru al măsurii tuturor lucrurilor.

 

Arătându-mi biblioteca înaltă

de unde vedeam întreg pământul…’’

 

(Ioan Țepelea – ‚‚Ochiul sacru’’)

Acum 17-18 ani, o rădăcină de gând dădu luminii mugur din prietenie și mugurul scoase mai întâi un vlăstar de S, căruia i se alăturară boboci de O, de M, de N…și tot așa…încât, din letargia unei rădăcini, ieșiră la lumină SOMNOSTIHII, nici mai mult nici mai puțin,  trunchiul dădu 100 de ramuri înflorite cuvânt și-apoi, alte 100 – trunchi nou, aceeași rădăcină – se-ndeveniră METAFIZICA VISULUI.

Prieteniile sunt de multe feluri, cea care a dat naștere acestor cugetări este una reală, poemele își iau sevă din discuții și lungi frământări, din plimbările acelea pe care Poetul le amintește alături de prietenul său, Costică, înainte de toate Prieten (de specificat pentru cei care nu știu: Ioan Constantin Rada, Profesor universitar, Inginer și Doctor în Științe Economice din Oradea) și tovarăș în meditație.

Cei doi se întâlneau deseori în biroul Profesorului unde Poetul venea cu drag, se legau conversații aproape din orice zvâc de cuvânt și acolo, sub ochii lui Costică, Marin scria aceste poeme, de multe ori pe marginea celor discutate în precedență.

SOMNOSTIHII dezleagă prietenului Costică nodurile frământărilor interioare ale poetului, uneori, cititorul pare că citește într-un DEX al sufletului, explicitări sunt pe gustul tuturor, nu lipsesc frustrări, furii, neîmpliniri, amintiri cu iz de pelin, dar nici iubirea, frumosul, omniprezența lui Dumnezeu în tot și în toate, predestinarea…

Și aici, sau mai mult aici decât în alte poeme, poetul atinge prin durutul durerilor sale filozofii desprinse din social, din politic, găsim o sumedenie de paralele din ieri și din azi, ruralul, explicitat ca izvor de spiritualitate cuminte, dar cumva apusă, urbanul, tăvălug modern care corupe, prin așa-zisa emancipare, găsim picanterii și zeflemeli ale unor situații din care fiecare din noi putem culege câte ceva. Mintea, galopând printre versuri, poate simți uneori prelinsul unor picături ale unui umor cenușiu, chiar ușor negru, autoironii, ironii ale sorții. Poemele curg cu lejeritatea unor conversații care însă, la o analiză profundă, nu sunt deloc lejere. Deși interlocutorul nu ripostează, dialogul e peste tot prezent, sunt relatări care-l aduc în prin plan, Costică e Acolo și ascultă, poetul relatează reacții, cititorul percepe conversația care, deși nu e, există. Și sunt atâtea amintiri care curg din real, aici imaginarul se rezumă doar la construcția metaforică.

În SOMNOSTIHII putem găsi strigătul poetului către un cer parcă dormitând, surd la frământărilre mușuroiului de furnici de sub poalele lui, fiecare cu misia lui trasată pe traiectoria invizibilă, dar atât de bine conturată a timpului, e un strigăt care îndeamnă la trezire, la interacțiune, la ieșirea din stereotipuri, la implicare, s-ar vrea un strigăt către viață, care, de multe ori, te lasă să pășești pe potecile pe care le alegi ca să te conducă însă acolo unde-și vrea ea…mama ei de viață!…dar viața tace, nu răspunde, își construiește propriile meandre independent de curgerea vrerii noastre. Iar cerul își lasă doar visul la vedere, realitatea nu-i străpunge orizonturile, nu pare să-i pese de năzbâtiile vieții care dau bătăi de cap muritorilor, atât celor de rând cât și celor cu ștaif…cu mici diferențe însă, de nuanță!

Nu știu cine o fi inventat expresia sânge albastru, eu știu că sângele are acceași culoare și același miros, același gust dulce-sărat, încă nu s-au clonat hematii albastre în gena umană, dar, mă rog, e fără doar și poate limitarea a ceea ce am studiat la școală, mai știi?! Într-o lume în care nimic nu mai e ceea ce pare, ne putem pomeni cu ceva sânge extraterestru de transfuzie…dar visele, oare ce culoare or avea în genă?

Dar vine Poetul și spintecă viscerele somnului conștiințelor și scoate la iveală…METAFIZICA VISULUI!

Dacă în SOMNOSTIHII predomină frământul sufletului poetului chinuit de umbra cerului adormit, METAFIZICA VISULUI disecă filosofii, analizează substraturile societății în care trăim, transparentizează universul politic, pe care noi nu-l putem percepe datorită voalărilor celor care învârt pe degete mânjite adevărul. Aș spune că prima parte a cărții, SOMNOSTIHII, este izvorul din care METAFIZICA VISULUI își ia cursul firesc, albiile de început sunt ceva mai puțin incisive dar, odată ce s-au lăsat curgerii, se poate observa din lectură forța care debordează în vers, ideile rup malurile imaginarului, autorul dezlănțuie adevărate danubii ideologice și nu e dig care să le țină piept.

Nu vin aici cu extrase de text, nu-și au rostul, e atâta tumult încât aș putea cita întreaga carte, las cititorul să lunece în poem, dar vă avertizez, lectura nu e deloc o plimbare pe faleză, s-ar putea să vă pomeniți direct în valul furtunos al Dunării, poetul o are în sânge, o veți simți și voi, puneți dar geamanduri la îndemână și vestă de salvare, s-ar putea să fiți surprinși de forța acestor versuri! Cu siguranță, o să aveți ceva dureri de cap, limbajul este unul autentic beșcucian, deși modern, păstrează ceva din sonoritățile unor timpuri apuse, veți avea surpriza să vă treziți transportați în lumea filozofilor greci, a matematicienilor, a fizicienilor, sunt și incursiuni care conduc în universul biblic, vă veți regăsi expresii de letopiseț alături de invenții sofisticate și semnificații inventate, ba chiar s-ar putea să vă găsiți fix in fabulam, veți avea și ceva ghicitori de deslușit, deci ambula in fabulam, n-o să vă pară rău!

Profesorul IC Rada a fost cel care a parcurs in primis, direct din izvor de cerneală, manuscrisele acestor versuri, iar la discuțiile lor, nu de puține ori destul de înfocate, participa și Profesorul-poet Ioan Țepelea. Deseori, conversațiile făceau picioare, iar pașii duceau la reședința lui IoanȚepelea, la Costică Rada sau pe Simion Bărnuțiu, la Marin acasă. Marin îi propusese încă de pe atunci Prietenului Costică să-l ajute să scoată aceste versuri la lumină, dar strigătul său rămase fără ecou timp de aproape 18 ani, însă, nu se știe cum, un altfel de ecou, din boală, ajunse la Costică și fluidul se reporni, Costică-i întinse mâna Poetului, SOMNOSTIHII se luară de braț cu METAFIZICA VISULUI și plecară la bal…gata cu spitalul!

Și ce poate fi oare mai frumos când Prietenia însăși se dă luminii?! Cât de puțină filozofie aici și câtă fiziologie umană! E o cunună poetică și spirituală acest volum de versuri, veți găsi un pic de gust din toate, dar mai ales multe ofuri ce răbufnesc din metehnele societății actuale, nu doar românești, ci și globale, oglindite de poet cu abilitate, substrase cu forță și uneori luate peste picior, darul românului cel mai mare fiind însăși arta de a face haz de necaz…dar nu găsim pe nicăieri poezica de foaie verde, totul aici se lăfăie-n metafora scăldată de cel mai înalt nivel al gândirii. Marin se joacă de-a dreptul cu metaforele ce aproape că-și dau coate în poem, e destul de dificil să ții gândul la pas cu gândul Poetului, care pare că aleargă, la întrecere cu viteza peniței în a i-l materializa. Și totuși, totul solicită ochiul și mintea la a nu se dezlipi de lectură, cele peste 550 de pagini sunt un deliciu pentru exercițiul acelor minți care nu sunt obișnuite doar cu cititul facil, pe fugă, poezia lui Marin incită la o lectură conștientă, iar dacă nu sunteți pregătiți pentru o astfel de lectură, merită să faceți oricum un efort, imaginarul dumneavoastră va avea doar de câștigat.

Continue reading „Marta-Polixenia MATEI: ,,Înainte de toate’’ la volumul ,,IC Rada – Poem peste Oradea’’ de Marin BEȘCUCĂ, 2019”

Vasilica GRIGORAȘ: „Îndrăzneşte, hai cu mine pe scăriţă! (Poezii pentru copii şi nu numai…)”, de Alina Necula

Pentru Alina Necula, anul 2018 a fost unul binecuvântat din punct de vedere scriitoricesc. După debutul editorial cu volumul de poezii „Merit eu?”, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti şi lansată la Palatul Brâncovenesc din Mogoşoaia în prezenţa unui public numeros, iubitor de poezie, apoi la Târgul de carte Bookfest Bucureşti, 2018, în acelaşi an vede lumina tiparului la Editura TIPRO, Bucureşti al doilea volum de poezie. De data aceasta, cartea intitulată „Îndrăzneşte, hai cu mine pe scăriţă!”. Onest, autoarea precizează chiar pe copertă (ca informaţii la titlu) că în carte se regăsesc „Poezii pentru copii şi nu numai”. Pare puţin derutant, nu? Cred că poeta se referă atât la copii (ca vârstă biologică), dar şi la oamenii maturi care au păstrat în colţul inimii măcar o fărâmă din sufletul copilului. Şi de ce nu, poate se adresează şi celorlalţi maturi care şi-au pierdut copilul interior în vâltoarea vieţii, îndemnându-i să îndrăznescă să-l recupereze şi să pornească chiar azi să urce pe „scăriţă”.

Inspirata adnotare are un izvor adânc, senin şi cristalin în inima autoarei. Acest lucru ni-l dezvăluie chiar poeta prin mărturisirea pe care o face în prima pagină a cărţii, precizând cu dezinvoltură şi candoare ce înseamnă copilăria în viziunea domniei sale: „În mod paradoxal, copilăria este şi aripă şi ancoră. Este cea care îţi dă voie să zbori, dar şi cea care te leagă în această viaţă, pentru că, oricât de departe am ajunge, apare dorinţa aceea de a ne întoarce la ea, de a simţi încă o dată căldura de la pieptul mamei şi nevoia de a poposi acolo uneori în călătoria noastră. Copilăria se naşte odată cu noi şi pleacă odată cu noi”.

Titlul primei poezii (inclus în titlul cărţii) este o încurajare; cu toţii avem nevoie de aşa ceva: copilul pentru că este la început de drum, adolescentul care nu a dobândit încă experienţa de viaţă pentru a face faţă tuturor provocărilor, adultul care învaţă continuu până pleacă la stele. Aşadar, timiditarea, îndoiala, neîncrederea, lipsa de atenţie, poate lipsa de voinţă… ne fac să avem nevoie de ajutor uneori, începând din copilărie până la senectute. Este un îndemn, o invitaţie la o călătorie, însă nu orice fel de călătorie, ci autoarea ne avertizează că este vorba de un urcuş pe o „scăriţă” (minunat spus!). Aceasta, vorbind metaforic, în viziunea Alinei Necula este suirea treaptă cu treaptă în evoluţia omului; în faza de copil treptele sunt uşoare, zglobii, tandre, atrăgătoare… Adevărate minuni!  Aşadar, „Hai cu mine pe scăriţă,/ Băieţel şi tu, fetiţă!/ Hai să ne împrietenim/ Şi-nţelepţi să devenim”. (Îndrăzneşte!) Şi ce iubesc mai mult copiii în primii ani de viaţă? Natura, animalele, gâzele, copacii, plantele…  În această logică, invitaţia poetei este adresată şi celor din lumea animală: vulpe, urs, bufniţă, turturică, şoricel pisicuţă, libelulă, albină, fluturaş, gărgăriţă, cărăbuş, licurici, purceluş, arici… dar şi celor din regnul vegetal: copaci, plante, flori, frunze…, cu toţii prieteni buni şi credincioşi ai copiilor. Reuniunea tuturor are un sens bine definit: „Hai în sus, doi câte doi,/ Să cunoaştem lucruri noi”. (Îndrăzneşte!)

Şi în lumea diversă a animalelor, ca şi în cea a oamenilor, unii sunt vrednici, manieraţi, generoşi…, alţii leneşi, certăreţi, mofturoşi… Ştiind acest lucru, Alina Necula cu abilitatea părintelui, a dascălului întru educaţia frumoasă şi trainică a copilului, încheie sau strecoară în unele poezii proverbe, vorbe înţelepte, de duh, demne de luat în seamă.  „Iar ariciul somnoros/ Ciufulit e, dar haios./ Şi-a întins burta la soare/ <„Lenea e cucoană mare!>” (Joc şi culoare)

Ne sunt semnalate şi răutăţi sau fapte nu tocmai agreabile, ca acelea prin care trece „Şoricelul speriat, / Tremurând şi transpirat, / La motan cuprins în gheare/ Se credea fără scăpare. // Dar buldocul cel milos/ Pe motan îl puse jos; / Şoricelul ruşinat/ Se simţi îndatorat.” Situaţie deloc plăcută, în care asemenea şoricelului se pot afla mulţi alţii (animale şi oameni).  Aşa că: „I-a aminte, nu uita,/ Simplu-i să poţi ajuta; / Să nu stai să te gândeşti/ <Bine faci, bine găseşti!>” (Şoricelul norocos).

Mai toată lumea spune că cel nesincer, care vrea să dosească vreun lucru sau vreo faptă îşi ascunde capul în nisip, precum struţul. „Struţul cel cu gâtul lung/ Se credea isteţ, profund; / Când ceva nu-i convenea/ Capul în nisip vâra.” O atitudine nu tocmai potrivită pentru cineva responsabil de faptele lui şi cinstit cu sine şi cu ceilalţi. Un sfat prietenesc din partea Alinei este întotdeauna bine venit: „Eu de mult de tot ţi-am spus, / Totdeauna.. capul sus,/ Nu-l băga-n ascunzătoare. / <De n-ai cap, vai de picioare!>”. (Struţul)

În viaţă este concurenţă, competiţie, de nevoie ori de voie, de plăcere. Într-o întrecere, chiar şi în joacă „Cine primul o s-ajungă,/ Din poiană până-n luncă, / Va primi o coroniţă/ Din trifoi şi garofiţă. // Competiţia e mare!/ Strigă greierele tare./ Libelula ne convinge- / <Cine îndrăzneşte-nvinge.>”. (Un greier şi-o libelulă)

Pacea, liniştea şi buna dispoziţie atât de binefăcătoare tuturor fiinţelor înseamnă lumină, iubire. „Printre frunze de arin/ Licuricii fac festin. / Dau din aripi şi picioare, / Hohotesc în gura mare./ În tufiş ei au culcuş, / Licurici şi-un cărăbuş. / Fericiţi sunt, nu le pasă: / <Nicăieri nu-i ca acasă>!” (Licurici şi cărăbuş) Ce poate fi mai frumos?

Da, „acasă”-i cel mai bine. Şi tot atât de adevărat este că familia este cel mai important lucru din lume. Dar vine timpul când puii, copiii îşi iau zborul, fiecare navigând, zburând, parcurgând treptele „scăriţei” lui. Nouă boboci de raţă au plecat hai-hui fără a da de ştire părinţilor, aceştia fiind foarte îngrijoraţi de absenţa lor: „-Şi-unde sunt, să vină-acasă?!/ Că îi aşteptăm la masă/ -Eu zic să stai liniştit,/ Au mâncat şi-au adormit.// Că de-acuma-s copii mari,/ Raţe şi răţoi ştengari./ De-acum singuri îşi ia zbor,/ De la mama, tatăl lor…”. (Nouă bobocei de raţă) Ei, şi părinţii mai au multe de învăţat pentru a accepta independenţa şi libertatea copiilor.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: „Îndrăzneşte, hai cu mine pe scăriţă! (Poezii pentru copii şi nu numai…)”, de Alina Necula”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Victor Maghear – Drumul Robilor – Dochia

   „Întrebat-am vîntul, zburătorul/ Bidiviu pe care-aleargă norul/ Către-albastre margini de pămînt: / Unde sînt cei care nu mai sînt?// Unde sînt cei care nu mai sînt? / Zis-a vîntul: Aripile lor / Mă doboară nevăzute-n zbor.”

NICHIFOR CRAINIC

 

   Mărturisirea lui Victor Maghear, Drumul Robilor, întregeşte excepţionalul Corp de Mărturisiri Apologetice Martirice Contemporane (C.M.A.M.C.), în care se cuprind lucrări memorialistice de excelentă calitate culturală, cultică: mistică, isihasm, literatură, teologie, filosofie, eseistică, apologetică, martirologie, apărute după aşa zisa cădere a regimului comunist în urma loviturii de stat din Decembrie 1989, când s-a permis şi Memoriei creştine eliberarea formelor ei de expresie, rupându-se astfel zăgazul opresiunii oculte ateo-bolşevico-proletare prin sutele de astfel de lucrări de referinţă spirituală, eminamente ortodoxe.

   Fascinaţia memorialistică reflectă cele mai admirabile şi mai rafinate forme de expresie a libertăţii de gândire, a frumuseţii de exprimare, a grandioasei libertăţi a Cuvântului, astfel mărturie-document istoric, mărturie-depoziţie în justiţie şi mărturisirea creştină-temei mistic ortodox al credinţei, suferinţei şi jertfei pătimitorului prigonit şi persecutat.

   Sub această formă revelată, mărturisitoare a Patimilor milioanelor de creştini ortodocşi dacoromâni s-a creat Filocalia Suferinţei şi a Jertfei.

   Bezna opresiunilor, prigonirilor, persecuţiilor, exterminărilor, atrocităţilor, genocidurilor feroce, promovate dictatorial de regimul politic comunist a fost spartă de glasul martiric ce curge continuu ca un fluviu de lacrimi şi de sânge sfânt subpământean, ca şi de suspinul tainic al râurilor de deasupra ce susură isihast în Grădina Maicii Domnului.

   Atleţii pătimitori ai acelei istorii ascunse au fundamentat de fapt autoritatea de necontestat a Demnităţii Românului Creştin, în Patria Vetrei Străbune dăruită de Dumnezeu, dar au zugrăvit şi Cerul divin cu Calendarul mulţimii cetelor lor de Sfinţi.

   Victor Maghear se înscrie cu brio în acest Pantheon al Demnităţii Dacoromânului, dar şi în Patericul românesc.

   Drumul Robilor netezeşte de fapt Calea Eroilor, Geniilor, Martirilor, Cuvioşilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor înspre Cerul neasemuitei Frumuseţi şi nemărginitei Iubiri a lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria, a Îngerilor Săi şi a Străbunilor noştri.

   Lucrarea lui Victor Magher, Drumul Robilor, cuprinde două volume absolut remarcabile:

   Volumul I îmbrăţişează 492 de pagini repartizate în 24 de capitole, prefaţate de un Cuvânt înainte, aparţinând Prof. univ. dr. Doru Radosav: „De la mărturia ca document (istorie) la mărturia ca depoziţie (justiţie) şi la mărturisirea ca asumpţie a credinţei în valori prin suferinţă (religie), textele memorialistice fac proba unui adevărat şoc comunicaţional şi cultural în perioada post-comunistă. Revelarea unei istorii ascunse, cea a suferinţei, a opresiunii şi a exterminării provocată de rasismul politic al luptei şi urii de clasă, a însemnat nu numai un eveniment istoriograf <<sui generis>>, dar şi un şoc cultural în societatea comunizată din România deoarece foştii deţinuţi politici sunt paznici de far ai libertăţii umane şi naţionale…Sacrificiul lor, a salvat onoarea naţiunii.” (pag. 5-6)

 Volumul al II-lea urcă până la 388 de pagini adunate în 25 de capitole, peste care se aştern o Postfaţă  a lui Radu Kretzudava şi o Scrisoare deschisă.

   Drumul Robilor, prin intensitatea epică a puterii evocatoare relevă detaliul istoriei trăite concentraţionar: conexiuni narative, fapte remarcabile, întâmplări şi episoade din biografia altor deţinuţi politici, conexiuni cu istorii şi povestiri biografice ale altor camarazi persecutaţi.

   În primele șase capitole sunt redate episoade legate de: percheziţia la domiciliu, confiscarea a 1000 de volume de cărţi valoroase, arestarea, anchetele la securitate, peţitul Veronicăi.

 

   Capitolul VII. Mina de cărbuni de la Ţebea.

 

   În beciurile securităţii din Cluj, plutea atmosfera de după evenimentele însângerate lăsate de contrarevoluţia maghiară din 1956, în celula sa Victor Maghear cunoaşte noi camarazi de suferinţă: av. Ioan Boantă-liderul unui lot de intelectuali clujeni, invitaţi împreună cu Lucian Blaga, la onomastica prof. univ, dr. în Filosofie Grigore Popa,  pr. Gheorghe Amancei, pr. Prunduş, pr. maghiar Mozeş Arpad ş.a.

   „Aflu de la Ioan Boantă, relatează Victor Maghear, că era una dintre personalităţile naţionalist-creştine, iar preotul Gheorghe Amancei era un intim prieten cu Căpitanul, şeful mişcării înnoitoare, care nu pierdea niciodată ocazia când vizita regiunea moţilor să nu-l viziteze la Sălciua pe preotul Gheorghe Amancei, iar eu eram un înflăcărat adept al mişcării vizionare.” (pag. 86)

 

   Capitolul VIII. Drumul spre Gherla.

 

   Lotul clujean a fost transferat la penitenciarul calvar de la Gherla.

   „Aveam în celulă, mărturiseşte Maghear, şi doi deţinuţi grav bolnavi, Vasile Tarta, profesor universitar la Academia Comercială Braşov, condamnat la 20 de ani închisoare şi preotul Munteanu, profesor la Institutul Teologic din Cluj, condamnat tot la 20 de ani închisoare.

   Preotul Munteanu era fiul Protopopului martir de la Huedin, schingiuit şi torturat de hoardele hortiste în 1940, în stil bestial, înfigându-i drapelul românesc pe gât; şi nimeni nu i-a tras la răspundere pe aceşti criminali, deşi se cunoşteau indivizii implicaţi în acest asasinat atât de oribil. Iar acum urmaşul martirului, protopopul de la Huedin, zace pe betonul şi în atmosfera sufocantă în celula din închisoarea Gherla, victimă a sistemului comunist barbar şi inuman. Singura vină a lor a fost că şi-au iubit patria şi credinţa…” (pag. 106)

   În temniţa de la Gherla, Victor Maghear şi camarazii penitenciarului au întâlnit două excepţii diametral opuse: doctorul Romiţan, uman, creştin, moral, profesional, milostiv şi maiorul Goiciu-comandantul închisorii, brută vestită, tartor diabolic şi criminal odios.

   „În această perioadă comandantul închisorii Gherla, era vestitul criminal, maiorul Goiciu, iar ofiţer politic era căpitanul Domocoş. Fiecare avea reţeaua lui de turnători, independent unul faţă de celălalt, iar prin această reţea de turnători urmau să le cadă victime persoanele indicate de aceşti turnători. Domocoş îşi alegea victime numai dintre români… După 1956 au intrat şi maghiarii în închisorile comuniste, căci până atunci colaboraseră cu comuniştii la represaliile împotriva românilor. Partidul îşi recrutase colaboratorii mai mult din elementul alogen, mai cu seamă maghiari, iudei, dar îi prefera şi pe ţigani. Cu minoritarii a pornit partidul la făurirea socialismului, şi cu ajutor frăţesc venit din răsărit…

   După ce venise lotul lui Ioan Boantă în celula 23, din grup făceau parte următorii: 1) Ioan Boantă, condamnat la 25 de ani şi confiscarea averii; 2) Grigore Popa, profesor universitar, filosof şi scriitor, 22 de ani închisoare; 3) Aurel Moţu, profesor şi director la Liceul de Arte Plastice Cluj, condamnat la 22 de ani închisoare; 4) Vasile Tarţa, profesor universitar, 22 de ani închisoare; 5) Ioan Opriş, economist, 20 de ani închisoare; 6) Mihai Pop, 15 ani închisoare; 7) Constantin Baştiurea, 18 ani închisoare; 8) Ioan Jeican, 18 ani închisoare; 9) Anton Crişan, profesor, 15 ani închisoare; 10) Ioan Andreica, economist, 15 ani; 11) Aurel Cosma, avocat, 15 ani; 12) Vasile Popa, 10 ani închisoare; 13) Mihai Iubu, medic, 6 ani închisoare; 14) Perian, medic cardiolog, 5 ani închisoare; 15) Constantin Tomescu, colonel…

   (pag. 107)

 

   Capitolul XIII-…Cel mai mare lagăr de exterminare-Stoieneşti.

 

   Deţinuţii de la Gherla aduşi la limita dintre viaţă şi moarte sunt recomandaţi Marilor Gropi Comune ai ţării: Marea Baltă a Brăilei şi Canalul Dunărea-Marea Neagră, conform indicaţiilor frăţeşti de la Moskova.

   „În ziua de 9 august 1959 bacul ancorează la mal cu cei 1200 de deţinuţi; începe debarcarea noastră, dar o mare parte din deţinuţi nu eram apţi pentru a ieşi din bac fără ajutor…

   Cum să mă descurc, tovarăşe plutonier, nu vedeţi că mulţi nu pot sta în picioare, eu am nevoie de oameni care să care roabe de pământ, eu înalţ aici diguri, aici nu-i de glumă! Păi, tovarăşe plutonier, nu-i vezi cum arată de parcă ar i-aţi scos din mormânt! Care a fost meniul de la Gherla? Păi, tovarăşe căpitan, a fost conform recomandării partidului şi al tovarăşului Drăghici.” (pag. 169)

   Căpitanul Ioan Nica şi plutonierul Bărăian, bine aghesmuiţi de licoarea de Murfatlar, îi primesc cu braţele Dunării…, cerând organizarea pe brigăzi, fiecare brigadă având 50 de deţinuţi: „Un grup de olteni numesc un brigadier din rândul lor, un profesor, Ioan Popa din comuna Pârşcoveni, Oltenia, preotul Badea din Amărăşti, Tiberiu Doja, cântăreţ la opera Română din Cluj.” (pag. 170)

 

   Capitolul XIV-La recoltat de stuf

 

   Cazarea avea loc în cele două bărăci înguste cu o capacitate de 700-800 de supravieţuitori.

   De la Stoeneştii care, veghea moşia şi conacele celui care studiase lumina marxismului la Moscova, se pornea cu bacul în expediţie deosebit de riscantă a recoltării de stuf.

   Din întuneric auzeam câte unul, care era de părere că după sensul în care mergea bacul şi dacă acesta nu avea să oprească până la gurile Dunării, acesta ne duce în schimb de experienţă în Uniunea Sovietică, să vedem la faţa locului metodele avansate ale omului sovietic de construcţie a comunismului…

   Omul sovietic, călăuzit de învăţătura marelui dascăl al omenirii, I.V. Stalin, oameni de talia noastră, inapţi pentru a participa la măreaţa operă le aplică principiul comunismului <<fiecăruia după nevoi>>. Şi să vedem nevoile ţinând cont şi de economie şi fiind şi metodă practică. Construiesc nişte sănii mari din buşteni de lemn şi îi cazează pe cei inapţi, chiar dacă mai sunt printre ei şi fiinţe mişcătoare, încarcă sania la capacitate maximă cu fiinţe şi mişcătoare şi nemişcătoare. Cu tractoare Kirov şi tancuri de 70 de tone, sunt trase până la marginea unei prăpăstii şi împins de aceste utilaje grele în prăpastie, şi astfel, oamenii ajung direct în comunism…

   În 12-13 decembrie 1959 vasul nostru ancorează aproape de gurile Dunării pe Canalul Chilia, iar peste canal la nord de Basarabia se vede bine, de unde ancorasem, oraşul Vîlcov, numit Veneţia românească, care acum se găsea sub ocupaţie rusească… În limbajul deţinuţilor Delta Dunării era numită <<ţara lui Maromet, mormânt fără cruce>>, datorită crimelor şi ororilor săvârşite de colonelul de securitate Maromet, fost comandant al lagărelor de exterminare din Delta Dunării, autor al multor crime în rândul deţinuţilor.”

   (pag. 194, 199, 200)

 

   Capitolul XVII: Lagărul de la Strâmba.

 

   Revolta lui Maghear şi a multora dintre camarazii de suferinţă nu era legată doar de nedreptăţile şi samavolniciile abătute asupra tuturor deţinuţilor politici-religioşi, ci de cei care patronau acele fărădelegi, de săvârşirea crimelor din penitenciare, temniţe, lagăre de muncă, colonii de muncă, de nerăspunderea faţă de aceste tot mai multe fapte criminale, erau consternaţi şi de ticăloşiile care îngropau Adevărul şi Dreptatea la nivel internaţional, la nivelul marilor instituţii care trebuiau să vegheze asupra statelor, popoarelor, victimelor, genocidurilor: Eram oameni scoşi în afara legii, orice descreierat şi dement dispunea de viaţa noastră, fără să dea socoteală de actele lor criminale. Cei ce ne-au condamnat şi înscenat, aducându-ne învinuiri inexistente din ordinul securităţii, cu procurori şi judecători şi tot aparatul de justiţie, erau toţi demenţi şi lipsiţi de raţiune? Să transformi omul în secolul al XX-lea în obiect de laborator pentru experienţe, fără ca lumea civilizată să protesteze şi să intervină. Organizaţia Internaţională (O.N.U.), de exemplu, nu a ştiut ce se întâmplă cu fiinţa umană în secolul al XX-lea în inima Europei civilizate? Era timp de pace, de ce nu a intervenit O.N.U. pe cale diplomatică şi politică pentru a stăvili acest holocaust ce s-a petrecut în lagărul socialist, comandat de Uniunea Sovietică.

   Bilanţul internaţional al crimelor comunismului în cifre este redat de Dr. Florin Mătrescu în celebra sa lucrare Holocaustul Roşu ca fiind de circa 480 528 600 milioane de victime, dintre care 455 000 000 erau creştini. (Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu. Crimele comunismului internaţional în cifre. Volumul 1, Ediţia a III-a revizuită. Editura Irecson, Bucureşti-2008, p. 175-176)

   De ce se face discriminare între cei doi: Stalin şi Hitler. Crimele lui Stalin depăşesc de zeci de ori crimele lui Hitler. De ce Hitler şi azi mereu e deranjat în somnul lui de veci şi nu-l lasă să doarmă liniştit, iar Stalin e cam uitat, deşi este mai mare criminal decât Hitler?

   Cine împiedică marii istorici ai lumii contemporane să redea omenirii Istoria veridică a celor două cazuri de holocaust al lui Hitler şi al lui Stalin, şi condamnaţi fără discriminări, în funcţie de crimele pe care le-au comis fiecare.” (pag. 292)

 

   Capitolul XXII-„Naşii lui Nedescu”, Planurile de evadare şi a treia iarnă grea. 

 

   Ajunul Naşterii Domnului în 1961 şi Noul An 1962 nu era deloc pregătit de marea Sărbătoare. Viscole, noroi, burniţă, lapoviţă, efort, marşuri prin noroi şi clisă spre locul de muncă, ţipetele şi urletele gardienilor, Coloana robilor împotmolită, desfăşurată kilometric, cu bătrâni sprijiniţi, purtaţi de cei  tineri. Cale întoarsă din pricina gerului, iar coloana încremenită la poarta lagărului până la terminarea programului, nu de lucru, ci de pedeapsă.

   Totuşi sufletele lor în care mai pâlpâia Lumina lui Hristos au gătit inimile de Sărbătoare.

   „Seara de Crăciun, 1961, era una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. La ora 10, ora stingerii cele două barăci de 700-800 de robi se închid. Dar de data aceasta nimeni nu se culcă, ci toţi se pregăteau sufleteşte să întâmpine Naşterea Domnului cu cea mai mare solemnitate.

   În barăci se organizează slujbe religioase de toate riturile creştine şi în limbile tuturor. Numai în marile catedrale ale lumii se putea asista la o slujbă religioasă de aşa anvergură, organizată de zeci de preoţi de mare vocaţie, care se găseau în toate lagărele şi penitenciarele din România. Gardienii caută să suprime aceste manifestări religioase…

   După slujba religioasă începem programul de colinde; începem cu „Imnul Robilor”, al cărui text reflectă viaţa robilor şi a omului încătuşat de tirania comunistă. Se colindă „O brad frumos”, pe melodia cunoscută, dar textul oglindind viaţa deţinutului lipsit de libertate şi despărţit de cei dragi…

   Spectatorii noştri din jurul lagărelor după fiecare colindă începeau cu aplauze…

   Se fac daruri. Toată lumea cântă şi plânge. Înainte de a bate toaca metalică care anunţă deşteptarea robilor, şi care ne producea fiori, se repetă „Imnul Robilor” şi colinda „O Brad frumos”, iar glasul celor peste 1500 de robi produc vibraţii în tot lagărul de la Grădina. Şi cu acest moment se încheie noaptea de Crăciun în aplauzele spectatorilor de dincolo de gardul de sârmă ghimpată.

   Dimineaţa de Crăciun, ca orice zi obişnuită, începe calvarul nostru în drum spre locul de muncă „Digul”, tot braţ la braţ, târându-ne spre locul de osândă.”(pag. 428-430)

 

   Capitolul XXIII-Bandiţi în Lagărul Torţionarilor „Oaspeţi” în Familiile Acestora.

 

   În ciuda tuturor năpăstuirilor vrăjmaşe ale administraţiei, ale brutelor de gardieni, ale vicisitudinilor fenomenelor naturale, ale muncilor istovitoare, ale mizeriei, foametei, frigului, fricii, violenţelor, torturii, morţii care da permanent târcoale şi îşi lua prada bogată, deţinuţii creştini îşi rezervau vreme şi pentru trăirea spiritului străbun, ortodox, ţinând vie şi mare flacăra culturii, Rugul aprins al credinţei, menirea sacră a jertfei lor muceniceşti.

   „Era un grup de profesori absolvenţi ai Facultăţii de Istorie din Iaşi, lotul lui „Ştefan cel Mare”, aşa era numit şi cunoscut în închisoare. Din grup făceau parte prof. Aurelian Popescu, profesor de filologie, Alexandru Zub, absolvent al Facultăţii de Istorie din Iaşi, Mihai Brudiu, tot de la Iaşi şi încă vreo doi… Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Victor Maghear – Drumul Robilor – Dochia”

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Sergiu Ciocârlan-ROMÂNIA FURATĂ-Raportul comisarului european Samuel Scheib

„Doamne, de ce nu le-ai dat (mai bine)

  Brazilor suflet? Au atâta demnitate!”

             (EUGENIA INDREICA DAMIAN)

 

           Sergiu Ciocârlan calcă cu demnitate pe urmele Corifeilor Gândirii Creştin-Ortodoxe ai Cetăţii Brăilei, Daciei Mari, alături de Nae Ionescu şi Vasile Băncilă.

   Filologul Sergiu Ciocârlan nu este doar un erudit al Limbii şi Literaturii române, prin activitatea prolifică de excepţie, ci mai mult decât atât un vrednic urmaş al Misticilor Mărturisitori ai Creaţiei creştine din sistemul concentraţionar sau cel al Gulagului postdetenţie. Poeţii Crucii, Misticii filocalici şi sofianici ai spaţiului carceral erau Fiii demnităţii României Tainice, prigonite şi persecutate de un sistem ateu, totalitar, samavolnic aşezat peste o Naţiune milenară eminamente creştină.

   Neomărturisitorul Sergiu Ciocârlan trage de clopotul celui de-al 12-lea ceas ca să pogoare ecourile trezvirii pentru trezirea unei părţi a conştiinţei noastre moral-creştine, fidelă Tradiţiei Ortodoxe Strămoşeşti pentru a salva România prigonită şi persecutată de data aceasta de o democraţie liberală sau neosocialistă, cu binecuvântarea Ierarhilor ecumenici-europeni ai B.O.R., înfiiată de o Europă care nu mai are nimic din Tezaurul creştin şi nici o arvună din evul democratic.

   Diferenţa dintre sistemele prigonirii şi persecuţiei este ca de la Cer la pământ: ateismul comunist administrând permanent teroarea fizică, psihică, morală, religioasă, dar neputând altera sufletul a transfigurat în inima creştinilor SUFERINŢA ca pe o treaptă mistică, jertfelnică a iluminării, întru Adevăr, Libertate şi Iubire, pregătind astfel tărâmul tainic al creaţiei harice, al trăirii martirice, al înnoirii spirituale, al îndumnezeirii religioase, nivelând Calea trecerii Din Temniţe spre Sinaxar, pe când Comisarul ori Procurorul democrat european concomitent cu jefuirea bogăţiilor naturale ale Patriei creştine, perverteşte Patrimoniul spiritual al Fiilor Naţiei, întunecându-le lumina sofianică a vieţii filocalice cu bezna libertinajului liberal neodemocratic, violent, nihilist al erei New Age prin a face orice, oricând, oriunde!

   Cortina scenei pe care se joacă piesa, respectiv romanul lui Sergiu Ciocârlan, de fapt momentele dramatice din Viaţa României este trasă de nota editorului printr-un Manifest al rezistenţei: „non-conformist, un semnal de alarmă, care prezintă planurile de distrugere a României pe diferite planuri-economic, social, cultural, religios. Vinovatul este Noua Europă, Europa care s-a lepădat de Hristos, Europa care în numele ecumenismului a sufocat Ortodoxia, cea care în numele multiculturalismului ne-a presat să ne redefinim valorile şi tradiţiile.

   Sfântul Nicolae Velimirovici scria: Hristos a plecat din Europa, precum odinioară din ţinutul Gadarenilor la poftirea acelora: dar îndată ce a plecat a venit război, urgie, spaimă, ruină, distrugere. S-a întors în Europa barbaria de dinainte de creştinism: a avarilor, a hunilor, a longobarzilor, a africanilor, numai că de o sută de ori mai înfricoşetoare. Hristos Şi-a luat crucea şi binecuvântarea Sa şi a plecat. A rămas în urmă întuneric şi putoare. Iar voi hotărâţi-vă acum cu cine vreţi să fiţi: cu întunecata şi puturoasa Europa, sau cu Hristos?! (cf. Sf. Justin Popovici, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, Mănăstirea Sfinţii Arhangheli, 2002, p. 133)

   Cartea în sine este o jertfă, care redă Drama Marii JERTFE a României ce se răsfrânge şi peste jertfa mărturisitoare a autorului.

   Părintele profesor doctor Mihai Valică a conturat prin Prefaţă, panorama Cărţii: ROMÂNIA FURATĂ-Raportul comisarului european Samuel Scheib răsfrângând-o în mai multe planuri: „controlul persoanei umane, fără frontiere, la graniţa unei ţări, prin tehnologia biometrică şi a tehnicii de scanare avansată, a călătorilor, fără ca aceştia să mai prezinte un paşaport sau act de identitate, ci însuşi corpul lor este folosit ca obiect de identificare, cu o eficienţă uimitoare, întrucât <<într-o fracţiune de secundă irişii fură scanaţi şi uşile se deschiseră instantaneu>>-, continuând cu planul europenizării cu orice preţ, al mondializării fără Dumnezeu şi împotriva intereselor naţionale şi sfârşind cu încercarea unora de a demola şi a des-biserici Ortodoxia din interior, cu ajutorul elitelor culturale <<ortodoxe>>.”

 

   Prin faptul că scanarea persoanei şi aplicarea tehnologiei RFID sunt practici curente în comunitatea UE, ficţiunea romanului se retrage lăsând locul tristei realităţi.

   Totalitarismul Consiliului Suprem îşi exercită despotic cele două direcţii: substituirea lumii fireşti a statelor naţionale, a naţiunilor tradiţionale cu lumea nouă globalistă a internaţionalismului presupus democrat prin noile receptări programate, prin noile redefiniri impuse şi acceptate. A doua direcţie ordonă: „cât timp existăm noi, lumea veche trebuie strânsă într-o insulă şi aruncată în pustietatea unui ocean. Noi suntem lumea nouă! Noi trebuie să fim creatorii omului recent! Am ajuns la sfârşitul istoriei şi tocmai de aici începem noi să construim!”

   Acest dictat, acest ultimatumul nu seamănă cumva cu venirea APOCALIPSEI?

   Armele cele mai redutabile cu care lucrează suveran comunitatea UE sunt: impostura, ipocrizia, imoralitatea, ideologia ocultă, infantilismul politic, fariseismul, recomandările, obligativităţile impuse statelor mici care în loc de conducători, au corupători, vânzători de ţară, precum regii dinastiei hohenzollern de tristă amintire Carol al II-lea şi Mihai I, tatăl şi fiul-distrugătorii monarhiei române, mistificarea, minciuna, mojicia, manipularea, discreditarea, desnaţionalizarea, descreştinarea, toate ca tentacole ale războiului psihotronic.

   Patologia Apusului descreştinat de ştiinţa care strigă: Evrika!, vrea să-L alunge pe Hristos şi din Tărâmul Răsăritului, mai cu seamă din Dacoromânia-Patria reclamată a nemuritorilor, Grădina Maicii Domnului, unde încă se mai cântă: Hristos a Înviat!

   Istoria Neamului nostru ales, primordial, pelasgo-traco-geto-daco-român a avut parte, va avea parte de-a lungul mileniilor sale existenţiale de timpul duşmanilor păgâni, ori creştini, dar şi de vremea izbăvirii lui întru Hristos.

   Timpul ca scurgere a sorţii şi VREMEA ca curgere, ca împlinire a Destinului sacru.

   A fost timpul năvălirilor romane, dar am avut vremea demnităţii şi a jertfei regale, a sacrificiului sacerdotal şi a nemuritorilor daci legendari.

   A fost timpul năvălirilor migratoare, dar am avut vremea sabiei de cneaz, a toiagului de vlădică şi scutul poporului încrustat înTradiţia milenară.

   A fost timpul invaziei barbarilor huni, dar şi vremea sceptrului Marilor Voievodate.

   A fost timpul pustei maghiare, dar şi vremea Posadei care i-a cântat prohodul.

   A fost timpul fluturări bulelor papale, dar şi vremea încrâncenării dârze a Vlahilor.

   A fost timpul paşalâcului turcesc, dar şi vremea Iluştrilor Voievozi şi Domni.

   A fost timpul hoardelor tătare, dar şi vremea marilor răzeşi şi a bravilor haiduci.

   A fost timpul poftei înteţite a ungurilor lui Matei Corvin, dar şi vremea ţintirii lui în şezut la Baia de către neînfricatul său unchi Ştefan cel Mare.

   A fost timpul jecmănirii, spolierii fanariote, dar şi vremea înfloririi culturii creştine.

   A fost timpul hegemoniei habsburgice, dar şi vremea marilor boieri creştini, bărbaţi de stat care au înfruntat vremurile tulburi abătute asupra noastră.

   A fost timpul perfidei şi odioasei uniaţii catolice, dar şi vremea gloriei Ortodoxiei.

   A fost timpul ispitei muscalilor, dar şi vremea Marelui Eminescu care, a stat și stă de veghe deasupra vremurilor.

   A fost timpul dualismului maghiar, dar şi vremea jertfelnică a Memorandiştilor.

   A fost timpul dictatului habsburgic şi a ultimatumului bolşevic, dar şi vremea de aur a Oştirii române cu bravii lor Comandanţi.

   A fost timpul trădării regelui Mihai, a capitulării voite a Naţiei noastre creştine în braţele vrăjmaşilor seculari, dar şi vremea eroismului spartan, ortodox al poporului.

   A fost timpul corupţiei şi trădării monarhice, a camarilei regale, a partidelor istorice, dar şi vremea naţionalismului creştin ortodox.

   A fost timpul marilor prigoane şi al persecuţiilor religioase, dar şi vremea biruinţei Ortodoxiei jertfitoare.

   A fost timpul Republicii Penitenciare, dar şi vremea Regalităţii Mistice a Neamului.

   A fost timpul laşităţii, trădării, nimicniciei comuniste, dar şi vremea măririi României jertfelnice, a Eroilor, a Martirilor, a Mărturisitorilor, a Cuvioşilor, a Sfinţilor.

   A năpustit însă timpul timpului prăbuşirilor spirituale, a distrugerilor economice, a jafului naţional, a corupţiei politice, a ideologiei democratice atee, a ecumenismului religios ca sumă a ereziilor, a încremenirii ierahilor Bisericii naţionale, nu purtători de destine, ci de aur, de afaceri veroase, de SRL-uri, a europenismului devălmăşiei oligarhice, oculte, a comisarilor apatrizi, a procurorilor torţionari, a politicienilor farisei, a pedagogiei lui Iuda, a momentului Antihrist care a oprit vremea curgerii spiritului lumii creştine în fireasca şi divina lui Matcă.

   Obiectivul guvernării: o întrecere şi o depăşire spectaculoasă a temuţilor iezuiţi.

   „Numai iezuiţii ar putea să stea alături de noi în această privinţă, dar am reuşit să-i discredităm în faţa mulţimii stupide, din pricină că ei formau o organizaţie vizibilă, ne ascunsă, în timp ce noi rămânem în umbră cu organizaţia noastră secretă.” (Capitolul V-Protocoalele Înţelepţilor Sionului)

   Toate cele 20 de capitole ale Cărţii eroului brăilean sunt relevante, sunt adunate cu trudă ascetică, cu foc mistic, sunt solidare filocalic, sunt premeditate, sunt precumpănitoare, sunt prefigurative, sunt prevăzătoare, sunt previzibile, sunt premergătoare distrugerii finale, dar capitolul 19 este de-a dreptul preapocaliptic.

   „Naşterea” comisarului european-eroul principal cu nume predestinat Samuel se asumă şi însumă determinării evenimentelor precum fenomenului acceptării sau neacceptării Protocoalele Înţelepţilor Sionului, de către puţinii contestatari, care insistă că fondatorii nu sunt talmudişti, dar împlinirea întocmai a celor 24 de direcţii-deziderate sunt voinţa sionistă şi nici decum o consecinţă a hazardului.

   Aşadar, Samuel este inventat, deşi el există, şi nu numai că există, dar şi persistă prin realismul programului său apocaliptic.

   Aici este punctul culminant al gândirii autorului. Aici se redefineşte profetic,  imprimând, descoperind astfel gândirea revoluţionară a comisarului european care a întocmit un Raport grandios, demn de comunitatea mare pe care o slujeşte:

   <<Divide et impera!>> „Principiul tuturor societăţilor este transformarea. Pentru aceasta este nevoie de un eveniment-cheie, de un punct de plecare, iar soluţia optimă o reprezintă starea de agitaţie socială. Toate vin din revoluţie, fiindcă revoluţia reprezintă catalizatorul ideal pentru crearea unei configuraţii globale distincte. Dacă n-ar fi revoluţie, societăţile ar rămâne blocate într-o epocă obscurantistă, medievală, plină de tot felul de primitivisme şi rudimente religioase.”

   Puterea dictată de vechile Protocoale ale Iluminaţilor: „Dă-mi ceea ce vreau, pentru ca să pot dovedi că sunt mai tare decât tine.” (Capitolul I-Protocoalele…)

   Noul imperiu democratic-absolutist care depăşeşte prin raţiunea sa liberală toate ideologiile totalitare cere ajutorul aleşilor naţiei pe care o desfiinţează, cere apoi plata ostenelii pentru distrugerea tradiţiei străbune, după care cere indexarea tributului pentru decapitarea economică, cere reforma justiţiei, revizuirea Constituţiei prin proiectul neoliberalilor. „Din liberalism s-au născut guvernele constituţionale care au înlocuit, pe seama creştinilor, autocraţia salvatoare cu Constituţia, care, nu e altceva decât o şcoală de discordii, de neînţelegeri, de discuţii.” (X)

   Se mai cer dobânzi pentru ghilotinarea credincioşilor creştini care voit au fost abandonaţi de păstorii lor transformaţi în lupi răpitori, se cere credit financiar, bancar, acoperit în aur cu cea mai rămas din tezaurul uşurat şi mână de lucru autohtonă populaţiei hăituită pentru a deveni groparul propriei Naţiuni.

   Se cere o supraveghere continuă, totală, absolutistă a Naţiunii fidelă lui Hristos.

„Nimic nu va putea fi adus la cunoştiinţa lumii fără supravegherea noastră.” (Capitolul XII…)

   Se continuă cu manipularea şi învrăjbirea permanentă pentru pervertirea gândirii, pentru anihilarea memoriei, pentru profanarea gândirii, pentru suprimarea gândirii.

   „Oamenii, dezobişnuindu-se din ce în ce mai mult de a gândi liber, prin ei înşişi, va ajunge să vorbească exact aşa cum gândim noi.” (Capitolul XIII…)

   La fel de imperios se cere „impozit progresiv asupra propietăţii.”( Cap. XX)

   Puterea grijulie europeană cere nivelarea românismului, ararea Ogorului strămoşeşc pentru însămânţarea identităţii europene, culturii europene, economiei europene. Nu ne mai interesează statele-naţiuni! Este important să se demonstreze cu eficienţă maximă că naţiunea este o realitate defunctă. Nu mai vorbim decât convenţional de democraţie, fiindcă, în esenţă, era pe care o anunţăm este una tehnocratică.”

 

      Avem profesoraşi şi tehnocraţi celebri, ca factori de decizie anti intereselor creştine româneşti: Constantinescu, Băsescu, Johannis, Orban, Cioloş, Turcanu, Gorghiu, Stolojan, Maior, Heldwic, Coldea, Niţu, Blaga, Antonescu, Frunda, Şora, Caramitru jr., custodele Margareta şi alte otrepe tehno-macoviste, prediste, pruniste, tarciste, chioveşiste, lăzăriste, soroşiste etc.

     „Idealul ei? Omul-maşină. Se vor derula proiecte considerabile, prin care se va demonstra eficienţa fiecărei realizări tehnologice la nivel global, astfel încât societăţile să nu sesizeze decât fragmentarul, nu întregul…Aceasta este New Age, vârsta mult aşteptată, la care oamenii vor visa, pe care oamenii o vor dori, pe care ei înşişi o vor instaura, călăuziţi de direcţia inteligentă a proiectului nostru.Age of Idiocracy.”

   Radiografia psihologico-spirituală a autorului asupra poporului său, care se substitue raţiunii comisarului este făcută direct pe cordul deschis care încă mai pâlpâie spre rămânerea în viaţa oferită cu drag de Dumnezeu.

   Am întâlnit o Românie postrevoluţionară măcinată încă de clarificări doctrinare, iar acest aspect reprezintă un reper de mare însemnătate pe harta proiectului european în derulare. Direcţiile pe care le-am urmărit sunt definitorii:

  1. Biserica Ortodoxă.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Sergiu Ciocârlan-ROMÂNIA FURATĂ-Raportul comisarului european Samuel Scheib”

Vasile FILIP: Iubirea – stare celestă

Din cele 47 de volume – proză, poezie, publicistică, eseuri, jurnal, cugetări – pe care scriitoarea Vavila Popovici le-a publicat până la sfârşitul anului 2018, unele sunt bilingve. Trăind de câţiva ani în America, generozitatea-i deja bine ştiută în ţara de baştină s-a amplificat, cititorul de limbă engleză având astfel şansa de a constata că scriitori demni de apreciat nasc pretutindeni. Chiar şi în limbile care nu se bucură de avantajul circulaţiei internaţionale fără restricţii. Deşi, nu doar în glumă vorbind, cele câteva bune milioane de români răspândiţi pe toate meridianele globului ar putea să impună şi o astfel de deschidere.

„Închin acest pahar iubirii”, carte de versuri în română-engleză, Made in the USA, SC, 21 november 2018 (Translation (english) Teodora Stoica, Vavila Popovici), este închinată, sublim omagiu, acelei stări umane numită simplu, cu un singur cuvânt: iubire. Sau dragoste. O stare pe care nimeni nu a pătruns-o în întreaga ei alcătuire, fiindcă omul – alcătuit din virtuţi şi servituţi – se mulţumeşte adesea, şi se bucură, cu ceea ce i se oferă. El nu mai are nici timp şi nici răbdare – curiozitate măcar – să cerceteze şi să analizeze stările pe care le trăieşte. Superficialitate? Nu! Slăbiciune! Nu sunt original în ceea ce scriu, m-au inspirat chiar versurile poetei Vavila Popovici: „Cine n-a văzut, n-a cunoscut/ fiorul, nebunia clipelor de iubire,/ acela n-a trăit!”

Dincolo de privirea blajină, de calda strângere de mână, de mângâierile cu virtuţile unor adieri de vânt prielnic, de prima îmbrăţişare, de primul sărut, şi de toate cele care pot fi considerate prefeţe la un posibil mare roman de dragoste, starea de profundă iubire dobândeşte, fără voia celui atins de această celestă aripă, dimensiuni şi adâncimi pe care nici chiar îndrăgostiţii celebri din marea literatură a lumii nu le-au pătruns şi, deci, nu le-au tălmăcit spre înţelegerea tuturor. În acele clipe de totală dăruire, protagonistul îşi pierde identitatea; el se dăruie simţământului, iar înălţarea pe care o simte seamănă şi cu o cădere în neant. Toate cele îşi pierd contururile, uitarea de sine ia locul lucidităţii: „Eu m-am născut ca să iubesc, nu ca să urăsc” – se mărturisea anticul Sofocle. Îl  completa Cicero: „Dacă se înlătură iubirea şi bunătatea, toată bucuria vieţii dispare”.

Iar Vavila Popovici, cea atinsă – şi în dragoste – de aripa Divinităţii, rosteşte întrebarea: „Am iubit prea mult, prea multe, Doamne?” Pe care o şi tălmăceşte, prin intermediul unor posibile explicaţii, cu iz de regrete: „Am rătăcit prea mult printre străini/ pierzând mereu iubiri,/ De se termină totul atât de pripit,/ atât de stupid? Prea mult în jocurile vieţii m-am risipit?”

Despre iubire s-a scris mult – poate cel mai mult – şi în fel şi chip. Nici un portret, mai amplu şi mai divers, decât acela al Iubirii, nu a fost zugrăvit în cuvinte. Iubirea – personaj principal. Deopotrivă ziditoare şi distrugătoare. Fără de ea, însă, omul nu este complet. Pasăre cu o singură aripă. De aceea: „Luminează-mi, Doamne, gândul iubirii,/ acum,/ în clipa-n care-nţelesul lumii mă stăpâneşte,/ şi tristeţea din suflet – goneşte-o!” Pentru că: „Însămânţat-a Dumnezeu în suflete/ cea mai puternică sămânţă – Iubirea./ A încolţit, a aprins rădăcini adânci;/ a răsărit, a rodit,/ copac puternic a devenit./ Au încercat unii să-i taie crengile,/ copacul a început a plânge…/ Rădăcinile nimeni nu i le-a putut smulge,/ semn că iubirea din nou va răsări,/ căci fără acest puternic copac,/ viaţa,/ viaţă nu se poate numi”.

Prin versurile sale, Vavila Popovici nu idealizează simţământul iubirii. Acesta este în egală măsură terestru şi selenar. „Pasărea albastră vine,/ stă câteva clipe în preajma ta,/ şi zboară. / Tu rămâi c-o pană din aripa ei.” Nici o altă trăire umană nu produce atât de multe şi diverse efecte asupra celui dăruit; între durere şi fericire, paleta este nemăsurabilă. Ca unul care a traversat cam toate aceste ape – mai liniştite şi mai mângâietoare, sau mai tulburi şi mai învâlvorate – le are în vedere pe toate. Concluzia la care se opreşte este, însă, una ce nu poate fi contestată: „Arareori iubim şi uneori uităm să mai iubim./ Uităm să păstrăm iubirii/ acel loc sfânt în inima noastră;/ o alungăm şi rămânem/ precum copacii dezgoliţi de-a lor podoabă…” „Omule,/ (…) Învaţă să iubeşti oamenii,/ aşa cum te iubeşti pe tine!”

Prin această carte de poezie, scriitoarea Vavila Popovici închină iubirii nu doar un pahar plin cu sfânta licoare a vieţii. Se dăruie fără reţinere, în întreaga-i alcătuire, ca şi cum ea însăşi ar fi – şi chiar este – miracolul acelei licori. „Greşesc oare cântând veşnic flori/ cu miros de iubire/ printre firele de iarbă pârjolite/ de focul prea arzător al dragostei pierdute?” În viziunea autoarei, dragostea este cea mai mare producătoare de lumină: „Poate să fie-ntuneric afară/ şi cerul fără de stele şi lună,/ dacă în sufletul meu e lumină,/ eu văd!” Tocmai din acest motiv „Închin acest pahar iubirii şi-o chem/ să vină – „acasă”!” Acasă putând să însemne şi România, şi America. Dar, mai ales, acasă este fiinţa ce poartă numele Vavila Popovici. Cea care nu uită că a fost iubită şi a iubit întotdeauna şi că această inconfundabilă stare i-a marcat existenţa şi scrisul frumos. Să închinăm şi noi câte un pahar al iubirii.

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

3 aprilie 2019