Gheorghe Constantin NISTOROIU: GRIGORE STAMATE / Mihai Hodorogea-Bătăliile MAREŞALULUI PREZAN între autoritate şi modestie.

„Eroismul este o componentă fundamentală a sufletului etnic românesc. Este un element al esenţei spirituale româneşti. Fenomenul istoric, naţional, social şi cultural românesc nu poate fi înţeles fără să ne raportăm la esenţa sa spirituală.”

(MIHAIL DIACONESCU-Apologet al Ortodoxiei)

Unul dintre autorii trilogiei bravului Erou-Mareşal Constantin Prezan, Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate este mugurele erudit, înmugurit în pârga creaţiei, ţâşnit din rodul jertfelniciei modelului său-MARELE PATRIOT ROMÂN.

Cu evlavie, cu echilibru, cu emoţie, cu echitate, cu erudiţie, cu entuziasm, cu empatie, cu energie, cu elevaţie, cu eficacitate, cu elocvenţă, cu efervescenţă, cu spirit epopeic, cu o acrivie stringentă în elaborare, cu ascendenţă elitistă, cu tendinţă emblematică, cu reflexie emergentă, cu eminentă evidenţă, cu cenuşie eminenţă, cu profunzime enciclopedică, cu heraldică estetică, cu o introspecţie etică, cu o efuziune euristică, cu o profundă expresivitate, cu o aleasă expunere, cu un licăr de exuberanţă, Ucenicul-General dr. Grigore Stamate s-a străduit şi a reuşit cu brio să redea cea mai fidelă Efigie, a vieţii, ca fiinţă, persoană şi personalitate a Eroului între Eroi, Mareşalul Reîntregirii Neamului Dacoromân-CONSTANTIN PREZAN.

Latura esenţială a Destinului unui Neam hărăzit de Dumnezeu întru Vatra Străbună a veşniciei pe care i-a dăruit-o întru comuniune harică este PATRIOTISMUL, doar cel întrupat spiritului religios ce se încarcă cu o semantică divină, proniatoare, devenind astfel un autentic Naţionalism creştin ortodox, adică Puntea dintre Neam şi Dumnezeu, rezemată întru Trecut, Prezent şi Viitor.

Călcând pe urmele marelui său Înaintaş, al nostru şi al Ţării, Generalul-locotenent dr. Grigore Stamate, în urzeala aleasă a Cuvântului său, de deschidere a lobarioasei lucrări se sprijină pe toiagul patriotismului, toiag care desparte apele limpezi de cele tulburi, toiag care înmugureşte lemnul uscat readus la fiinţă, toiag care desprinde izvorul din stâncă dătător de viaţă celor însetaţi de frumuseţea iubirii .

„Un termen de o rară excelenţă, care incumbă în conţinutul său un complex de manifestări, de o intensă trăire socială. Pentru că, dincolo de orice conotaţie originară, precum: tărâm părintesc, tărâm al taţilor, linie de filiaţie paternă etc., noţiunea în sine, implică un atribut dumnezeiesc de fundamental: iubirea. Sublima iubire pentru ţară, ca şi pentru toţi locuitorii săi; grija părintească pentru promovarea unui neam, printre celelalte neamuri, fără nici un fel de excluderi xenofobe. Un drept real principal, care priveşte naţiunile prin apartenenţa la acelaşi teritoriu şi constitue statele, pe aceeaşi bază teritorială, indiferent de origini, credinţă şi limbă.” (pag. 5)

Volumul al II-lea al trilogiei: Bătăliile MAREŞALULUI reliefează Aura marelui OŞTEAN, marelui STRATEG, marelui EROU, marelui CREŞTIN, marelui ROMÂN.

Personalitatea vie, măreaţă, austeră, generoasă, aspră, aristocrată, demnă, autoritară, iubitoare, hărăzită Neamului dacoromân, parcă din genealogia Cavalerului Trac ori a Marelui Biruitor creştin Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a întrupat filiaţiei noastre mai presus de cea paternă franceză, astfel încât posteritatea şi Divinul şi-au dat mâna, s-au îmbrăţişat şi i-au înnobilat măreţele bătălii ale Reîntregirii Patriei ca fiind de fapt ale Neamului său, ale Neamului nostru cel Mare şi Nemuritor.

Arborele vieţii domniei sale a odrăslit din încrengătura, din dospitura sacră de martiriu şi os voievodal prin jertfa Domnului Moldovei Grigore Ghica al III-lea (1764-1767, 1774-1777) şi al Ţării Româneşti (1768-1769), omorât din porunca împăratului Joseph al II-lea (1765-1790) şi a aprinsei spre alte ispite, împărăteasa Maria Tereza, fiica sa, fiindcă s-a opus anexării Frumoasei şi Nobilei Bucovine, ucis, deci la 1 Septembrie 1777. Frumoasa crăiasă CASSANDRA înfiată de Ghica, a devenit fiica adoptivă, iar ulterior în plină corolă a vieţii, soţia Vicontelui regal Georges de Presen.

Din acest fir genealogic, brodat pe nobleţe, eroism şi martiriu s-a împletit destinul marelui Erou-Întregitorul Mareşal al României Mari – Constantin Prezan.

Principatele Dacoromâne i-au dăruit Franţei monarhice, fiica unui Voievod martir, iar Franţa le-a dăruit Principatelor Carpato-Danubiene, un nobil şi brav fiu, din care a odrăslit Mlădiţa cea mai aleasă a Oştirii Române, ce poate sta alături cu cinste lângă Marii Căpitani ai Oştirilor lumeşti: Hanibal, Spartacus, Antonius, Belizarie, Heraclius, Ioana D’Arc, Skanderbeg, Cromwell, Urdăreanu, Baba Novac, Radu Buzescu, Kutuzov, Ney, Murat, Bonaparte, Jose de San Martin, Tudor Vladimirescu, Gheorghe Cantacuzino, Rommel, Foch, Lunderdolf, Mannerheim, Alfred Mahan ş.a.

Botezul „focului” l-a prins pe generalul de brigadă Constantin Prezan în fruntea Diviziei a 7-a Infanterie, din sânul Corpului IV Armată, condusă de inimosul şi bravul Alexandru Lambrino, general de divizie, în campania celui de-al doilea război Balcanic din 20 Iunie/ 3 Iulie 1913, răsfrânt ca un „război româno-bulgar”, unde comandantul Diviziei a 7-a, Prezan a confirmat „structură organizatorică, dotare, pregătire a corpului ofiţeresc, instruire a trupei, asigurare materială etc.” (Colonel (r) prof. univ. dr. Petre Otu, Primul Război Mondial, evenimentul fondator al întregului secol al XX-lea ne marchează şi astăzi, în Viaţa Militară, nr.2 (50)/ 2016, p. 4, 42)

Pentru eliberarea Provinciilor româneşti şi Întregirea României Mari, patria noastră s-a alăturat Antantei împotriva Puterilor Centrale în Primul Război Mondial, la 14/ 27 August 1916. Motivaţia intrării noastre în război o subliniază premierul Ionel Brătianu: „România nu cere de fapt decât o restituţio in integrum; ea nu are ambiţia unor cuceriri aiurea.” (Journal de Geneve, articol cu I.I.C.Brătianu, apud Mircea Muşat, Ion Ardelean, România după Marea Unire, vol. II, Ed. Ştiinţiică şi Pedagogică, Bucureşti, 1986, p. 478)

Preliminar intrării în război, generalul Prezan conducea Corpul IV Armată în sprijinul trupelor de grăniceri. La decretarea mobilizării generale Corpul IV Armată a devenit Armata a IV-a, respectiv „Armata de Nord”, condusă de Constantin Prezan între 15 August-9 Noiembrie 1916, cu un efectiv de 41.000 de militari. Între colaboratorii apropiaţi s-au remarcat: col. Zadik, maiorul Sorescu şi căpitanii Corvin şi Ion Antonescu.

Zelul, îmbărbătarea, impulsul, căldura, grija camaraderească a Comandantului Prezan i-a îmbrăţişat părinteşte, unindu-i în spirit, în literă de lege, în slovă evanghelică: „Scopul general al războiului, ce vom întreprinde, este realizarea idealului nostru naţional, adică întregirea neamului. Cucerirea teritoriilor locuite de Români, ce se găsesc astăzi înglobate în monarhia austro-ungară, trebuie să fie fructul războiului.” (Arhive diverse şi monografii, Arhiva Serviciului Istoric, mapa 16, nr. de inventar 151)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: GRIGORE STAMATE / Mihai Hodorogea-Bătăliile MAREŞALULUI PREZAN între autoritate şi modestie.” →

Dumitru VELEA: „Insula Viscolului” –un roman catoptric

a) Ce rămâne după ce focul mistuie manuscrisele dintr-o editură? şi, prin urmare, propriul său roman, se întreabă dureros autorul la sfârşitul romanului Insula viscolului. În flăcări străluceşte chipul omului şi, poate, spiritul Domnului. Fie şi numai pentru această strălucire, romanul trebuie să se scrie cu om şi cu foc cu tot!

Romanul anterior, Chipul din oglindă este poarta pe care autorul a deschis-o pentru a intra într-o lume desfăşurată parcă într-un mod dantesc, cu circulare bolgii, spre moarte şi stele. Al. Florin Ţene a ajuns la vârsta în care trebuie să ne ofere cartea esenţială pe care o poartă în sine ca proprie istorie. Cu Insula viscolului s-a adâncit spre adevărul lumii sale, săpând ferestre după ferestre spre esenţialul lumii ca istorie şi al istoriei ca lume. De la oglinda în care se surprindea un chip, a trecut la „oglinda concentrică”, spre a folosi cuvintele lui Leibnitz, poliedrală, dând un roman catoptric.

Romancierul Constantin Ene şi personajul Ion Netea, din romanul anterior îşi continuă aventura pe această „insulă” bântuită de “viscol”, din ce în ce mai dramatică: unul mărturisind pentru o epocă, celălalt încercând să anihileze orice cuvânt purtător de adevăr. Insula viscolului este romanul unui roman şi, implicit, romanul unei vieţi. De aceea pare autobiografic şi realist, dar prin romanul din roman, este vizionar şi oniric; subiectivitatea din primul este hrănită de obiectivitatea halucinantă, fantastică din al doilea. Romanul din roman susţine, cu zidurile masive şi largile bolţi ale subteranei, romanul cuprinzator, în care se mişcă şi se confruntă naratorul Ene cu personajul Netea. În subterană însă colcăie etajat voinţe şi destine umane, pasiuni convulsive, în epoci de tranziţiune social-istorică. Aici se află, de fapt, o subistorie şi subviaţă a omului, ce deseori atinge inconştientul colectiv. Dar nici în spaţiul metaromanului, desfăşurat ca o frază nemţească, pasiunile subumane nu lipsesc, sunt metamorfozate în putere politică. Personajele a patru familii, desfăşurate pe trei generaţii, îşi împletesc dramatic şi tragic destinele, traiectoriile vieţii căutând fericirea şi găsind moartea, şi –în acelaşi timp –autorul-narator scrie romanul peste care se revarsă „romanul” societăţii din jur. Cu cât se adânceşte în scrierea romanului prim, cu atât mai mult forţele politice din jur i se opun, pornind peste autorul-narator ca pământul alunecător al unei cline lipsite de rădăcinile bătrânei păduri. Lumea valorilor, ce ar fi putut să impiedice declinul şi dezastrul, a fost anihilată de pasiunile puterii politice. Este de presupus că acidul corosiv al descripţiei şi observaţiei autorului le vor scufunda cu mult mai jos decât straturile anterioare ale subistoriei din romanul romanului.

b). Într-un roman întins pe aproape cinci sute de pagini, o frescă a trei-patru epoci, trebuie să zăboveşti, ca într-o pădure – spre a folosi metafora lui Umberto Eco –, din care nu vrei să mai ieşi, sau poate chiar te-ai rătăcit şi, dintr-o anume teamă, nu vrei să ţi-o mărturiseşti. Zăbovirea înseamnă plăcere, o bifurcare de cărări borgesiene, mai bine zis, multiplicări temporale, atrăgând după sine spaţializări temporale. Romanul devine arhitectural pe măsură ce se constituie edificiul. Într-un loc te poţi opri să admiri basoreliefurile unei epoci, în altul să descifrezi istoriile şi destinele celor ce le-au săpat cu dalta şi cu sine şi ale celor ce le-au comandat. Într-un spaţiu se zăboveşte, într-altul se stă puţin, o răceală emanată din pereţi te obligă să te grăbeşti. Şi parcă vieţile se desfăşoară după un arc ceresc, până la amiază se avansează greu, apoi, către amurg se coboară cu iuţeală. Pentru aceste ruperi de ritm, curburi ale timpului, Al. Florin Ţene stăpâneşte arta amânării. Întrerupe discursul şi îl reia la alt nivel prin acea tehnică de suspanse, trecând de la text la con-text, de la roman la metaroman, obţinând o abisare a situaţiilor narate şi o punere în oglindă a romanului care se scrie. Simplu spus şi cu o metaforă din pictură, romanul lui Al. Florin Ţene nu este decât autoportretul pictorului surprins în momentul când îşi pictează chipul în tabloul respectiv. Să ne amintim de tehnica punerii în oglindă, de la Velazquez până la Dali.

Intrarea şi ieşirea din roman se fac în zile de sărbătoare, când omul este mai aproape de sine şi divinitate, când poate să stea la taifas cu Domnul. Al. Florin Ţene îşi începe romanul într-o zi de Paşti şi îl încheie într-una de Crăciun. Există chiar o ora în care lumina cade favorabil asupra operei şi în care se reflectă cutremurător din operă. Acest moment privilegiat este dimineaţa Învierii. Naratorul avansează spre centrul satului, spre biserică şi de peste tot aude, spunându-i-se: Christos a înviat! şi el răspunde: Adevărat a înviat! Printre aceste cuvinte se deschide calea de acces la operă, la omul ce poate deveni operă, să convieţuiască cu spiritul, din rob să-i devină prieten. Dacă am privi răsturnat romanul, de la orizontala celei mai lungi nopţi căzută peste om la verticala luminoasă a spiritului prăvălind lespedea, s-ar putea spune că romanul îşi are materia în cele trei zile de întuneric, ale răului şi de trădare a spiritului, întuneric în care mişună monştri. Cine să-i scoată din om şi să-i vâre în turma de porci de la malul marii!? Oare, cine şi cum va salva, în final, romanul din flăcările suflate pe nări de monstruosul senator Ion Netea? Este posibil, spune autorul, odată ce mergi spre centrul satului, spre locul în care se reflectă cerul, spre acea navă a mântuirii, spre biserică. Credinţa sa este că arta poate să răscumpere pe om din cele trei zile de întuneric, din cele trei epoci de tulburare, precare de spirit, de plângere cu lacrimi de sânge.

Un roman al descrierii răului în istorie, în pofida lipsei de speranţă pentru monştri, degajă prin această deschidere spirituală o bucurie şi o dematerializare a stărilor. Descrierea naturii este aproape extatică; spiritul triumfător susţine totul, precum lumina floarea. Peisajul devine o metaforă, o trecere dincolo de ceea ce se vede, spre poeticul străluminător al existenţei. Lui Al. Florin Ţene, proza îi luminează poezia. Fireşte, pentru cel ce a stat cu fruntea plecată şi privirea înălţată, romanul acesta este un triumf asupra judecăţii unui Pilat, asupra hohotelor asurzitoare ale mulţimii înnebunite de pofte cezarice. Autorul operei îşi ia revanşa asupra forţelor neantizatoare, asupra celor care perturbă opere sau le distrug.

c). Insula Viscolului, romanul unui roman, este propice unei analize folosind conceptele de cititori şi autori empirici, impliciţi, virtuali şi model, dar descrierea critică ar deveni prea formalistă. Să ne folosim la rătăcirea prin pădurea narativă doar de câteva însemne. Redactorul şef al unui important ziar din capitală, Constantin Ene scrie un roman, pe masură ce alimentează şi îşi alimentează ziarul prin redactorii subalterni şi corespondenţi cu articole incendiare la adresa puterii. Textul romanului îşi poartă cu sine, ca pe-o trenă, con-textul. Romanul romanului înglobează în sine romanul iniţial şi pe autorul său. Autorul acestuia este impersonala voce narativă, în spatele căreia se deconspiră Al. Florin Ţene. Totodată, el a încifrat în Constantin Ene alter ego-ul său, o oglindă multiplicată în care se vede drama omului căzut sub vremi.

Continue reading „Dumitru VELEA: „Insula Viscolului” –un roman catoptric” →

Emilia STROE-ȚENA: Între Delta Dunării și Halifax, o invizibilă punte și un nume – Elena Buică-Buni

Motto:

„Scrisul e o emoţie aleasă, învăluită în curăţenia cu care păşim în biserică”. (Elena Buică – Buni)

Scriitoarea româno-canadiană Elena Buică –Buni, formată la şcoala clujeană a responsabilităţii şi a unei profunde şi vaste culturi, autoare a 15 volume ,,apărute până la cei 85 de ani’’, cum singură mărturiseşte în Capitolul I – Lumina din cuvânt – Gânduri la 85 de ani,din mai ampla lucrare În pas cu timpul, abordează o tematică variată în proza sa, printre care şi notele de călătorie, impresiile turistului instruit, doritor de cunoaştere, un alt tip de cunoaştere decît cea livrescă.

Este un exemplu de urmat şi un model de moralitate, demnitate şi entuziasm cînd vorbeşte despre felul în care vede viaţa la aceşti ani – totul sub semnul înţelepciunii şi al unei lumini interioare neîntâlnite până atunci: ,,Acum văd viaţa ca pe o tablă de şah, urmărind cu luciditate şi calm fiecare mişcare. Fiind o fire solară, mă străduiesc ca şi în anii care vor urma, să îmi păstrez zâmbetul, optimismul şi puterea de a privi obiectiv realitatea” (op. cit.)

Un alt clujean, de data aceasta un profesor universitar, medicul Octavian Fodor, la împlinirea vârstei de 60 de ani, însă, în pragul pensionării, vorbea în memorabila şi splendida sa carte intitulată sugestiv În căutarea unor permanenţe, apărută la ed. „Dacia”, Cluj-Napoca, 1980, despre sine ca despre o persoană care „a trecut de vârsta maximelor iniţiative şi caută să mai valorifice, în baza unor judecăţi mai temperate. (…) Cunoaşte bine semnificaţia simbolică a simfoniei despărţirii (Haydn). Nici dramă, nici melodramă; înţelegere calmă şi lucidă a situaţiei de fapt şi a perspectivelor.’’(op. cit, p.9).

Am făcut această comparaţie, păstrând proporţiile, pentru că atât domnul profesor doctor Fodor, cât şi doamna scriitoare Elena Buică – Buni au în comun seriozitatea şi maturitatea gândirii la o vârstă mai înaintată, ceea ce le conferă respect şi apreciere. Dacă pentru medicul O. Fodor, vârsta la care se referea era de 60 de ani, pentru doamna Buică – Buni, vârsta la care face vorbire însăşi este de-a dreptul singulară şi capătă însuşiri de reper: 85 de ani.

Una dintre cele mai frumoase imagini despre senectute ne este oferită mai jos: „Senectutea îşi are incontestabil valorile ei. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască cu mireasma fânului cosit, cu frumuseţea macilor înfloriţi, cu doine ascultate în fapt de seară pe pragul casei bătrâneşti, cu seninul cerului şi oceanul de stele, cu puritatea albului zăpezilor şi treptat cu toate minunile simple care dau vieţii sensul cel mai profund.

Senectutea te eliberează de gânduri ascunse, de calcule impure, lăsându-ţi loc pentru armonie, echilibru, măsură în tot ce faci”(op.cit.).

Seninătatea cu care autoarea priveşte azi lumea este echivalentă cu zâmbetul înţelept, al omului pe deplin matur,cu o vastă experienţă umană şi culturală. Iată ce spune dumneaei: „Zâmbesc astăzi vieţii cu recunoştinţă pentru că mi-a oferit, spre încheierea destinului meu pământean, un complex de împrejurări ce mi-au permis a mă apleca asupra scrisului aducător de picuri de lumină din izvorul bucuriei curate şi înălţătoare. Zâmbind vieţii, am încercat să mă înalţ prin scrieri dincolo de clipă, să explorez cu sufletul şi mintea adâncuri de nepătruns şi să-mi potrivesc paşii pentru a pătrunde în viitor’’.(op.cit.)

Prozele scurte, eseurile intitulate Nevoia de model, Farmecul lucrurilor simple, Parfumul scrisorilor de odinioară refac o altă latură a portretului doamnei Elena Buică – Buni, anume cea nostalgică, visătoare, meditativă, poetică. Autoarea se bucură cu suflet de copil în faţa frumuseţilor mărunte, întâlnite la tot pasul şi cel mai adesea, neobservate sau ocolite de noi. Ne îndeamnă să ne entuziasmăm şi noi, asemenea dumneaei: „Dacă avem capacitatea de a pătrunde mai adânc în esenţa lucrurilor, putem observa că magia există în această lume, deşi pare ascunsă sub mici forme de viaţă, de sănătate… putem trăi fiorul unui gând răzleţ, sau al relevării unui adevăr demult cântat, putem să alegem şi să decidem şi câte alte minunăţii, sau pur şi simplu să savurăm gustul şi deliciul unei ceşcuţe de cafea. Sunt atâtea dovezi că magia există peste tot în lumea asta, dăruită nouă, pământenilor’’(Farmecul lucrurilor simple).

Continue reading „Emilia STROE-ȚENA: Între Delta Dunării și Halifax, o invizibilă punte și un nume – Elena Buică-Buni” →

Constantin STANCU: Despre SEMNUL POETIC, de prof. dr. Adrian BOTEZ

Poet, romancier, dramaturg, eseist implicat în fenomenul cultural actual, prof. dr. Adrian Botez ne propune un Mic tratat de poetică (despre Semnul Poetic)*, carte apărută la Editura Rafet, în anul 2019. Despre poezie s-a scris mult, fenomenul a rămas mereu actual, pentru că poezia lansează o punte între cer şi pământ.

Tratatul este minim, dar intră în sfera spirituală, cu toată energia, şii aduce elemente de noutate, teoretice şi practice. Este dedicat soţiei, ca un semn că versul leagă inimile. Este o lucrare de teoria literaturii serioasă, dedicată specialiştilor şi poeţilor, care au rămas în căutarea semnelor, în pădurea de simboluri – din zona artelor.

Lucrarea are la bază o bibliografie bogată, cu referire la lingvistică, estetică, stilistică, istoria culturii, filozofie, mitologie, hermeneutică religioasă, istorie, ocultism şi, bineînţeles, poetică. Este un tur de forţă, pentru un intelectual pasionat de tainele poeziei, de partea spirituală a culturii române, legată strâns de viziunea eminesciană, asupra fenomenului. Deşi se racordează la marea cultură occidentală, Adrian Botez preia şi din spiritualitatea Indiei ideile necesare complementare, care sudează lumile.

Acest demers are în vedere artele poetice, începând din antichitate, frământarea omului de a găsi sensul într-o lume asimetrică, în perpetuă schimbare. Sunt pătrunse ideile eterne, care au pus pecete pe sufletul omului, naraţiunea scrisului, imanenţa tragicului, semiologia literaturii, puntea dintre viaţă şi poezie, experienţele estetice, energia verbului, limba ca un organism viu.

Adrian Botez demonstrează că este un cărturar solid, intră, cu mult curaj, în fenomenul spiritual al poeziei, pune accentul pe opera literară şi cuvânt, are în vedere antropologia structurală, lansează o rază de lumină asupra bucuriei cunoaşterii prin poezie. El nu ratează mirajul lingvistic, metamorfozele formelor, spectacolul literaturii de-a lungul timpului, ajungând la starea actuală, trecând prin toate curentele estetice. Trimiterile de subsol sunt lămuritoare şi completează mesajul tratatului, limpezind noţiunile şi legând termenii între ei şi în funcţie de timpul în care au fost utilizaţi.

Tratatul pune în evidenţă manifestarea exterioară a fenomenului poetic, dând indicii spre dimensiunea spirituală profundă, asupra trăirii înmagazinate în poem, punând în lumină aspectul grafic şi sonor al cuvântului, care poartă Logos-ul. De remarcat şi aspectul ocult al fenomenului, mistica versului, imitaţia lumilor ascunse în realitatea imediată. Se pune o punte între adevăr şi revelaţie, relaţia dintre numere şi litere, bine conturată în vechime. Descoperim liniile de forţă ale teosofiei şi ale interogaţiei, lansate, de om, divinităţii. Sunt accentuate linia dintre viaţă şi moarte, enigmele vechilor civilizaţii: elenă, daco-getică, lumea tibetană sau a Indusului, schimbarea la faţă a civilizaţiilor în timp, parabola dintre omul obişnuit, supus durerii, şi sfântul care duce povara.

Enumerările ar putea continua, curajul lui Adrian Botez este evident, el sfidează curentele la modă şi pactul actual din literatură, trimiţând spre zone spirituale omise de critica literară, sau istoria literară. Dimensiunea religioasă a poeziei este un alt aspect care merită accentuat – limita dintre poezie şi cuvântul inspirat de Dumnezeu fiind insignifiantă. Avem repere pe drumul gândirii poetice, cu deschidere spre latura divină. Se întâlnesc în tratat liniile directoare ale gândirii catolice şi cele ale ortodoxiei răsăritene, trecându-se prin rigoarea reformei şi a călătoriei iniţiatice, dar şi simbolismul corpului uman, sau chipul spiritual al omului, strivit de veacul întunecat.

Tratatul lansează câteva afirmaţii despre poezie, ca fenomen etern, unul care a marcat/ marchează existenţa. Pune în evidenţă istoricul problemei, marcat de crizele spirituale. De la Platon, la renaşterea poeticii, prin Karl Vossler. A existat un început, legat strâns de începutul omenirii şi de mistica dinamică a culturii. Face o analiză a operei lui Grambattista Vico, naivul, continuă cu sfera limitată a absolutului. Semnul poetic este pus între mitologie şi tentaţia sensului, parcurgând ritualul liric, ca într-o catedrală a poemului în mişcare, prin civilizaţii. Poezia ar trebui să fie un Logos Divin Asumat de artist şi perceput, ca atare, de receptor. Cartea pune un mare semn: Logosul Eminescu, paralelă între Logosul Specific şi Logosul Sintetic, definitivând planurile.

Adrian Botez notează, referindu-se la semnul poetic: „Prin conceptul de semn, dacă este absolutizat (iar nu folosit doar ca element eficace, în operaţiunile mentale omeneşti), se falsifică şi se extirpă însuşi suflul esenţial al vieţii spiritului: Logos-ul, prin semnul-concept operaţional, definitoriu, vom avea şansa unei mecanici a istoriei spirituale, vom avea şansa de a afla despre limbă ca modalitate (restrânsă) de funcţionare în zona multiplu-dispersiv – dar vom pierde, pentru totdeauna, şansa recuperării în zona lui Unu-represiv, cu funcţie eschatologică şi soteriologică – zona Logos-ului Originar al Fiinţei” (p. 89).

Referindu-se la conceptele de Logos-ul specific şi Logos-ul sintetic, autorul consideră că nu trebuie lăsată cultura la întâmplare, pe mâna oricui. În lume există specialişti în diferite domenii, ei se constituie în asociaţii, secrete sau la vedere, derulând spectacole ca pe ritualuri speciale: aşa trebuie să existe specialişti (cu rang de sacerdoţi) în domeniul culturii naţionale. Ei trebuie să slujească idealul revelat prin marile personalităţi ale literaturii (vezi Eminescu), pentru a limpezi lucrurile şi a potenţa partea de Spirit înglobată în fenomenul obiect. Logos-ul preexistă, el alege, el se revelează, în formele cele mai convenabile adevărului.

Mai reţinem, din introducerea la tratat, că: „Poezia este ritual de recuperare, de reordonare a energiilor, pentru a readuce fiinţa în Centrul Divin. Poezia înseamnă tocmai DRUMUL DE UITARE A CUVINTELOR, ca entităţi corupte, perimate, compromise prin înjosirea, în istorie, a Logos-ului-Eternitate (…). Poezia nu este Ceva-ul de Aici, ci Totul, de Dincolo. Poezia nu este vădirea de Aici, ci este Revelaţia-Dincolo” (p. 11-19).

Elaborând tratatul, Adrian Botez apelează la termeni specifici, analiza făcându-se la limita dintre artă şi ştiinţă, folosind noţiuni care au fost fundamentate în vechime şi care s-au structurat de-a lungul timpului, uneori fiind corupte de acţiunea omului. Cititorul are nevoie de un bagaj minim de cultură, pentru a pătrunde parte spirituală a fenomenului. Generos, autorul face numeroase trimiteri, care au menirea de a clarifica naraţiunea tratatului. Acordând atenţie firului logic al expunerii, cititorul va avea satisfacţii spirituale, pentru că va descoperi latura mai puţin vizibilă, prin impresia imediată declanşată de tehnica poetică. Influenţa termenilor teologici asupra acestei dezbateri este evidentă şi are menirea de a lămuri latura sacră a ritualului poetic, a limbajului specific.

Autorul consideră lucrarea ca fiind unică, operă de pionierat, pentru că luminează viziunea asupra Logos-ului-Cuvânt.

El scrie: „Noi considerăm, deci, că nu există „ştiinţe” – ci o SINGURĂ şi ADEVĂRATĂ ŞTIINŢĂ: ŞTIINŢA SPIRITUALĂ” (p. 5).

Prin acest tratat, intrăm într-o zonă specială, cu grad de universalitate, poeţii de azi vor avea motive de a pune întrebări. Răspunsurile sunt încrustate în operele poeţilor de geniu, în marile capodopere, care au marcat veacurile.

–––––––––

Constantin STANCU

Aprilie 2019

*Adrian Botez, Mic tratat de poetică: (despre semnul poetic) eseu, 155 pagini – Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2019. Coperta I: a) „Poetica” lui Aristotel (Ediţia Kenneth MeLeish, 2000; b) „Shiva dansând” – „Anandatandava” – Dansul Extatic, simbolizând ciclurile cosmice ale creaţiei şi disoluţiei (din Templul Ekambareswarar, un templu hindus, din oraşul Kanchipuram, India); c) Imagine foto: Mihai Eminescu la 18 ani…

Florica R. CÂNDEA: TANDEM LITERAR – 55 ani de la căsătorie a scriitorilor Titina Nica Țene și Al.Florin Țene

PUNTEA VIEȚII DIN CLIPE- marginalia la o CUPĂ de Poveste!

Cronică la cartea CLIPE PE PUNTEA PIEȚII de TITINA NICA ȚENE

Trăite sau nu, clipele de viață ne dau târcoale încă din tinerețe și pân la bătrânețe căci oare ce e viața? dacă nu Un pod de piatră ..care chiar dacă s-a mai și răsturnat , apa , nu a venit, nu l-a luat , iată o parafrazare care ne îndeamnă să construim marginalii de rânduri citite.

Clipe pe puntea vieții , Cluj Napoca , 2018 , este un volum antologic de autor, cu o Prefață de Voichița Pălăcean -Vereș, cu o superbă copertă întâi semnată de George Roca, Australia și o copertă patru care conține extras din Prefață și fotografia autorului, Titina Nica Țene.

Volumul conține peste o sută de pagini, 50 de titluri de proză scurtă, Date Biobibliografice , Referințe critice(Selecțiuni).

Desigur , cu toții avem în sânul ochilor privirea caldă a ființelor dragi care ne-au legănat Podul vieții cu punți, cu munți cărunți sau jocuri pe genunchi.

”Cu părul nins

Cu ochii mici

și calzi de duioșie

aieve parc-o văd aici

icoana firavei bunici

din frageda -mi pruncie(Șt.O.Iosif, Bunica)

***

O văz ca prin vis.O văz limpede așa cum era….

-Ghici..

-Alune..

-Nu..

-Stafide (B.Șt.Delavrancea, Basm)

***

Iată, avem în podul palmelor o carte primită recent .

Din geana pleoapelor răzbate ideea că vine o vreme când constatăm că(pe)trecerea prin viață ne-o pe-trecem pe poduri de ață…

și pășim atenți să nu se frângă la capete, rotindu-ne privirile precum Luna nesecată de raze.Viața , ca un pod sau punte ne încearcă pe toți, de la inele la logodne , de la iubiri la îndoieli ..dar ce mai contează decât că lăsăm după noi urme scrise pe poduri precum miei pe verzi pajiști…

Și, ce e oare viața dacă nu o metaforică punte peste care ne răsar alte paralele vieți, copii, nepoți, i-luminări de vise ori i(d)reale speranțe…între Pământ și Cer!

***

(Facem cuvenita precizare că nu o cunoaștem pe distinsa autoare și că, între două Popasuri ca pe un Pod , recent, la Cluj i-am dat un telefon, și, dacă nu mi-a răspuns, am crezut de cuviință să îi trimit pe Pod de fun courier o carte-Clipe retrăite, Gutenberg, 2015).

***

Și totuși…o cunoaștem di(prin ) scris!!!

Care , iată, îndrăznim a spune precum Raiul în Cetate , că (În)Dumnezeiește Clipa și Păzește Podul de Punte sau invers!

Rîndurile îi sunt ”Pietre de Aducere-AminTe” iar titlurile ni se par pitulate în Cântece de sape, Îngeri în vis, Viață netrăită, A doua tinerețe , Bucuria întoarcerii în timp, Întrebare fără răspuns, O noapte palpitantă De la copii învățăm…și tot așa..păn ne ascundem de Crucea Veșniciei…

Când flori pălesc alte flori răzbesc, nepoții de copii cu nume selenare Catinca, Anastasia , Ionuț, și care copii ori nepoți fălesc file de carte cu O boacănă cât o casă, Livada de pruni, Catinca și E-urile, Catinca și iubitul ,Anastasia și ..politica,Moș Crăciun. Matematica Anastasiei, și multe alte povestiri…Cât o Veste bună!

***

Pagini de carte …pe pod…alunecă lunecând nedisipite, nedisparate cu titluri din Antologie de Autor, care nu orbesc ci doruri potolesc!

Maiale de petreceri sunt în mâinile bunicii cu rochița rândunicii pline de poveste, mânuțe de copii mai mari ori micuți ale căror ochi se sclipesc de frăgezimi .De dragoste!

O carte pentru noi parcă Deja Vu!Pret- a-

porter în reverul de raft de bibliotecă! De scriitor, mamă, soție, bunică! Poetă!

Cu flori de maci și de cicoare, bunica nu le povestește ci le (mai) și scrie așa ca un testamentar fulg în calea vreunui pod de prăbușire! Pentru că scrisul nu ucide…..

Scrisul clădește punți în calea vieții!!!Clipe!

E ca un inexorabil și plăcut ”pont” cu tot cu destin ca un recurs al autorului la viață pe care și-o reinventează stategic tot prin scris.Obliterare a spațiului vital pri scris, Titina Nica Țene își desface coaja Fructului oprit , Dragostea pentru toți în toate posibilele sale Fațete! Cu clapete!

Ca o rezonanță a superiorului prin Feminism

Feminitate, Cartea este un succes cu precise direcții.O carte despre copii, mari și mici, cu bunici, cu copii și, mămici, tătici fericiți!

Continue reading „Florica R. CÂNDEA: TANDEM LITERAR – 55 ani de la căsătorie a scriitorilor Titina Nica Țene și Al.Florin Țene” →

Florica R. CÂNDEA: La ceasul lecturilor , ningea cu flori de iasomie peste romanul ”Un ocean de deșert”, Al. Florin Țene, Ed.Nico, 2019, Târgu-Mureș (lector de carte, Nicolae Băciuț, prefațator, Mariana Cristescu)

Însumând aproape trei sute de pagini, romanul este structurat pe două părți distincte.

Partea întâi, însumează, la rându-i zece părți, precedate fiecare de motto-uri desprinse din opere ale unor consacrați scriitori sau filosofi.

Partea a doua, însumează opt capitole , la fel precedate de citate din care desprind pilde, înțelesuri , eresuri.

Metafora, ca mijlocitor

În literatura românească, preferăm a ne limita, construcțiile antinomice(vezi titlul) au străbătut pagini celebre și deslușirea metaforelor , nu a fost, întotdeauna, la îndemâna oricui.

De pildă, Vasile Alecsandri , propune în poezia ”Iarna” …un ocean de ninsoare…care a pătruns nemărginirea iar la Mihai Eminescu vom regăsi construcții între rigoare și inefabil ”Sufletul omului e ca un val ,sufletul unei națiuni ca un ocean”(1870, Din ocean de vise), ”Oceanul cel de gheață! (De câte ori, iubito)

În cazul de față, asocierea unui ocean într-un deșert ar putea fi și invers percepută întrucât în ambele sensuri, imensitatea se up-dateaza pe retina unui lector și developează scene de care care nici nu liniștește nici liniștește.

Și, pentru că nu este nici o băsmuire, cartea-roman întregește virtuți de narator demn de crezul său, acela de a spune adevăruri care , de cele mai multe ori, dor.De aceea, pornind din titlu, romanul curge între două maluri, ca între două lumi, văzute prin casa de sticlă a peniței.

Valoarea omului se măsoară după greutățile biruite de el(Voltaire)

Am ales înadins acest citat de pe Pagina de titlu a romanului tocmai pentru a ne îndreptăți a scrie cum trebuie să invităm la o lectură de lector inocent.

Frescă a societății de azi, romanul pune pe tavă adevăruri despre ocupația sovietică(de temut ca o ciumă roșie)dar scoate la iveală, dând în vileag nume de prieteni scriitori și nu numai care au bântuit trecutul înspre un prezent , la fel de rău simțit-trăite, valabile povestiri în oglindă, prin tehnica Bulgărelui de zăpadă, sau Poveste în poveste.

Și poate nu întâmplător și poate tocmai de aceea, în roman se pendulează personaje cu nume Roșianu, un pseudonim, de altfel al autorului, desprins real din numele bunicii Ana Roșianu.

Un traseu, pe cât de sinuos pe atât de vijelios străbate paginile , precum sania în ninsoare și albatrosul în deșert, personajele compun romanul , simple la nume dar agitate și ascuțite la minte.

Adresarea este directă, Florin, Titina, Floarea, Marin, Saveta, Leana Giorgică,Ilie, Zăbașă etc.nume care ne amintesc de Marin Preda și galeria personajelor sale .

Care personaje , în opera țeniană, îndrăznim a spune faptul că nu numai că sunt reale sau vinovate ci și furnicuțe din Furnicarul vremurilor sale.

Care nu-i dau pace.

Care Pace , indiferent dacă este voalată pe un ”ocean în deșert” fie în Lumina casei, sunt viabile.

Orice învăț are și dezvăț(op.cit.pag.41)

Ascuns sub platoșa Roșiană, autorul și -a parcurs traseul printre scriitori precum Jebeleanu, Beniuc,Bogza, Radu Demetrescu ș.a din ale căror felinare ,pe drept spus, ardea fumul anilor, al consacrărilor, iubirilor de obște sau ale trădărilor, îndeobște.Scris la persoana a treia, romanul are , ca mijloace de expresie, dulcele stil al adresărilor directe, cu dialoguri, frământate în răspunsuri, cu narațiuni epice și dezvoltate în întâmplări pe care autorul le-a întâlnit, ca într-un refrigerateur, în drumul său, pe lanuri câmpenești de scriitură.Popoare de credincioși care își adresau formula ”Tovarășe!,” credincioși ascunși sub sutane sau hlamide mai puțin ortodoxe, locotenenți obedienți ai ”Culturii românești,picură din conținutul romanului precum ploaia pe buze de săruturi.

Partea a doua sau Absurdul sacrificiului

Un roman, cu o teamă că am sondat fântâni de pagină, autobiografic, ca în basme, cu Rău spre Bine sau invers, scoate, iată, la lumină, istorie, roasă de molia ciumei holerate de sumbre suferinți.

Răscolitoarea poveste în poveste este totuși un imbold la Împăcarea cu ziua de azi, prin imagini de mută tăcere, de refugiu al nepătrunsului cuprins și de acceptare a ființei umane zăvorâte prin chei sovietic războinice , prin idei revolut obscure dar lipsite de șansa cuminecării prin spovedanie.

Povestirea care parcurge descrierea din roman decriptează teama că lacătul eliberator la care cu toții am sperat are secretul cheii nimicitoare.

”Simțeam că devenisem altceva, un fel de trup cu multe pagini.O carte despre mine”(op.cit.pag,197-198)

Iată cum, din nume de cognomen, pseudonim, personajul Roșianu nu se teme nici de el, Copacul-Carte cât o Scriptură de acatiste. Având de povestit atât cât încă are de spus,autorul nu își joacă..Finala ci se află încă la Catedra de Profesorat!Unde nu își mânîncă nici anxios cuvintele ci stă la Poarta oceanului din deșert când nu se închid porți ci se restabilesc ordini. Cartea nu este într-un Deșert unde se tânguie tot Pământeanul ci este prezentă în istoria ocupată de bolșevismul relațiilor inexistent umane iar scrisă din plinătatea forței scriitoricești, Înviază! Iată cum un scriitor devine personaj, își ia Tovarășa de Viață, și converge înspre mult speratul glamouros moment, decembrie 1989,O clasicitate de evenimente …pe zile …”Titina , din când în când,mai citea la el, și apoi discutau pe marginea lui”(op.cit.pag.248)

……..Și poate, cine știe….mai citesc și azi, amândoi, în luni de primăvară cu amiros de Florar! Căci, nimic nu e întâmplător romanul e tivit pe margini de cuvinte aflate antinomic la doi poli, dar cu plisee de perdele prin care, am zărit, ca un lector, nu numai ninsoarea florilor ci și ochiul de sticlă al autorului argumentându-și viața înperlată dintr-un deșert cât un paradis dezbrăcat de frica rebeliunilor trecut -prezente!

”Câtă Luciditate atâta Dramă” spunere camilptresciană regăsim în noul roman de o vibrație personală, aparte. Care luciditate este arma, gândirea sau Condiția umană de fin analist,aflat pe oceanul epicului transferat pe deșert de îndoială, dar de o acută problematică.Care nu devorează ci …ancorează la țărm de ocean. De Carte!

–––––––––––

Florica R. CÂNDEA

Arad

Vicu MERLAN: Monahia Mina Hociotă

„Monahia Mina Hociotă

Reconstituirea unei icoane de om”

Autori: Dragoş Lucian Curelea şi Daniela Curelea

Lucrarea Reconstituirea unei icoane de om: Monahia Mina Hociotă, a profesorilor sibieni Dragoş şi Daniela Curelea, apărută la Editura Andreiana din Sibiu, în anul 2018, este prezentată de autori ca fiind o contribuţie la o posibilă monografie. Cartea apare cu binecuvântarea IPS dr. Laurenţiu Stereza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, fiind dedicată tuturor celor care s-au jertfit pentru România, chezăşia fiinţei lor fiind temelia neamului românesc. Are 105 pagini, fiind structurată pe două mari capitol. La finalul lucrării întâlnim o anexă fotografică a monahiei Mina Hociotă.

Încă de la început pr. Constantin Neculai, pune în evidenţă icoana unei femei înviate, iar Cuvântul Înainte este cristalizat de drd. Mihai Octavian Groza.

În Capitolul I autorii prezintă un Orizont Istoriografic, prin care au trecut în revistă cercetarea corespunzătoare cu privire la viaţa, realizările şi faptele monahiei ofiţer Mina Hociotă, pe baza unor scurte articole şi un film de prezentare. Preţioase date au fost publicate în periodicile vremii precum: Viaţa Monahală, Apărarea Patriei, BOR etc, cât şi referiri tangenţiale în unele lucrări religioase de referinţă precum: Biserica Ortodoxă Română între 1885-2000 a lui Alexandru Moraru ş.a. Monahia Mina Hociotă, cu numele său de mireană: Marina, a participat in prima linie, în Primul Război Mondial, apoi în calitatea sa de monahie-sublocotenent şi la cel de-al Doilea Război Mondial.

În timpul luptelor din Primul Război Mondial, maica Mina a fost împuşcată, dar a supravieţuit. Pentru acest fapt i s-au dedicate mai multe studii: Victor Neghină, O sislişteancă pe Frontul de la Mărăşeşti; Petru Pinca, Maica Mina Hociotă (1896-1977), o eroină a monahismului şi neamului românesc etc.

Toate aceste studii, au servit la aprofundarea informativă în lucrarea Reconstituirea unei icoane de om: Monahia Mina Hociotă, a profesorilor sibieni Dragoş şi Daniela Curelea.

Cunoscându-i, am constatat, o abilitatea introspectivă în manipularea informală a tuturor datelor, o curiozitate împinsă la extrem faţă de fenomene şi fapte, faţă de spiritul de sacrificiu pe care unii înaintaşi le-au promovat, din dorinţa arzătoare de a fi modele vii patriotice în Transilvania.

Lucrul în arhive, munca de teren informală, le-au dat satisfacţia de a finaliza multe lucrări cultural-spirituale, fiind astfel printre puţinele cupluri transilvănene, ce au aspiraţii intelectuale progresiste, spiritual patriotice, fiind unul din puncte forte ale acestora.

Am observant în gesturile şi efervescenţa patriotică a cuplului Curelea, o îmbinare armonioasă dintre dorul de glie si spiritualitatea profund creştină, spiritualitate ce-i apropie şi mai mult de esenţa Adevărului Unic.

Continue reading „Vicu MERLAN: Monahia Mina Hociotă” →

Marta-Polixenia MATEI: ,,Înainte de toate’’ la volumul ,,IC Rada – Poem peste Oradea’’ de Marin BEȘCUCĂ, 2019

Motto:

‚‚Aceasta este o carte,

acesta este un om – spuse profesorul –

arătându-mi biblioteca înaltă

de unde vedeam întreg pământul.

Mi-era cu neputință să cred

că lucrurile esențiale aparțin antichității.

Căutând fereastra, Aristotel mototolise

cearceaful,

răbdării nu-i ajunsese marginea,

cărții nu-i slujise oglinda –

lângă trup, la intrare, lumina

ochiul sacru al măsurii tuturor lucrurilor.

Arătându-mi biblioteca înaltă

de unde vedeam întreg pământul…’’

(Ioan Țepelea – ‚‚Ochiul sacru’’)

Acum 17-18 ani, o rădăcină de gând dădu luminii mugur din prietenie și mugurul scoase mai întâi un vlăstar de S, căruia i se alăturară boboci de O, de M, de N…și tot așa…încât, din letargia unei rădăcini, ieșiră la lumină SOMNOSTIHII, nici mai mult nici mai puțin, trunchiul dădu 100 de ramuri înflorite cuvânt și-apoi, alte 100 – trunchi nou, aceeași rădăcină – se-ndeveniră METAFIZICA VISULUI.

Prieteniile sunt de multe feluri, cea care a dat naștere acestor cugetări este una reală, poemele își iau sevă din discuții și lungi frământări, din plimbările acelea pe care Poetul le amintește alături de prietenul său, Costică, înainte de toate Prieten (de specificat pentru cei care nu știu: Ioan Constantin Rada, Profesor universitar, Inginer și Doctor în Științe Economice din Oradea) și tovarăș în meditație.

Cei doi se întâlneau deseori în biroul Profesorului unde Poetul venea cu drag, se legau conversații aproape din orice zvâc de cuvânt și acolo, sub ochii lui Costică, Marin scria aceste poeme, de multe ori pe marginea celor discutate în precedență.

SOMNOSTIHII dezleagă prietenului Costică nodurile frământărilor interioare ale poetului, uneori, cititorul pare că citește într-un DEX al sufletului, explicitări sunt pe gustul tuturor, nu lipsesc frustrări, furii, neîmpliniri, amintiri cu iz de pelin, dar nici iubirea, frumosul, omniprezența lui Dumnezeu în tot și în toate, predestinarea…

Și aici, sau mai mult aici decât în alte poeme, poetul atinge prin durutul durerilor sale filozofii desprinse din social, din politic, găsim o sumedenie de paralele din ieri și din azi, ruralul, explicitat ca izvor de spiritualitate cuminte, dar cumva apusă, urbanul, tăvălug modern care corupe, prin așa-zisa emancipare, găsim picanterii și zeflemeli ale unor situații din care fiecare din noi putem culege câte ceva. Mintea, galopând printre versuri, poate simți uneori prelinsul unor picături ale unui umor cenușiu, chiar ușor negru, autoironii, ironii ale sorții. Poemele curg cu lejeritatea unor conversații care însă, la o analiză profundă, nu sunt deloc lejere. Deși interlocutorul nu ripostează, dialogul e peste tot prezent, sunt relatări care-l aduc în prin plan, Costică e Acolo și ascultă, poetul relatează reacții, cititorul percepe conversația care, deși nu e, există. Și sunt atâtea amintiri care curg din real, aici imaginarul se rezumă doar la construcția metaforică.

În SOMNOSTIHII putem găsi strigătul poetului către un cer parcă dormitând, surd la frământărilre mușuroiului de furnici de sub poalele lui, fiecare cu misia lui trasată pe traiectoria invizibilă, dar atât de bine conturată a timpului, e un strigăt care îndeamnă la trezire, la interacțiune, la ieșirea din stereotipuri, la implicare, s-ar vrea un strigăt către viață, care, de multe ori, te lasă să pășești pe potecile pe care le alegi ca să te conducă însă acolo unde-și vrea ea…mama ei de viață!…dar viața tace, nu răspunde, își construiește propriile meandre independent de curgerea vrerii noastre. Iar cerul își lasă doar visul la vedere, realitatea nu-i străpunge orizonturile, nu pare să-i pese de năzbâtiile vieții care dau bătăi de cap muritorilor, atât celor de rând cât și celor cu ștaif…cu mici diferențe însă, de nuanță!

Nu știu cine o fi inventat expresia sânge albastru, eu știu că sângele are acceași culoare și același miros, același gust dulce-sărat, încă nu s-au clonat hematii albastre în gena umană, dar, mă rog, e fără doar și poate limitarea a ceea ce am studiat la școală, mai știi?! Într-o lume în care nimic nu mai e ceea ce pare, ne putem pomeni cu ceva sânge extraterestru de transfuzie…dar visele, oare ce culoare or avea în genă?

Dar vine Poetul și spintecă viscerele somnului conștiințelor și scoate la iveală…METAFIZICA VISULUI!

Dacă în SOMNOSTIHII predomină frământul sufletului poetului chinuit de umbra cerului adormit, METAFIZICA VISULUI disecă filosofii, analizează substraturile societății în care trăim, transparentizează universul politic, pe care noi nu-l putem percepe datorită voalărilor celor care învârt pe degete mânjite adevărul. Aș spune că prima parte a cărții, SOMNOSTIHII, este izvorul din care METAFIZICA VISULUI își ia cursul firesc, albiile de început sunt ceva mai puțin incisive dar, odată ce s-au lăsat curgerii, se poate observa din lectură forța care debordează în vers, ideile rup malurile imaginarului, autorul dezlănțuie adevărate danubii ideologice și nu e dig care să le țină piept.

Nu vin aici cu extrase de text, nu-și au rostul, e atâta tumult încât aș putea cita întreaga carte, las cititorul să lunece în poem, dar vă avertizez, lectura nu e deloc o plimbare pe faleză, s-ar putea să vă pomeniți direct în valul furtunos al Dunării, poetul o are în sânge, o veți simți și voi, puneți dar geamanduri la îndemână și vestă de salvare, s-ar putea să fiți surprinși de forța acestor versuri! Cu siguranță, o să aveți ceva dureri de cap, limbajul este unul autentic beșcucian, deși modern, păstrează ceva din sonoritățile unor timpuri apuse, veți avea surpriza să vă treziți transportați în lumea filozofilor greci, a matematicienilor, a fizicienilor, sunt și incursiuni care conduc în universul biblic, vă veți regăsi expresii de letopiseț alături de invenții sofisticate și semnificații inventate, ba chiar s-ar putea să vă găsiți fix in fabulam, veți avea și ceva ghicitori de deslușit, deci ambula in fabulam, n-o să vă pară rău!

Profesorul IC Rada a fost cel care a parcurs in primis, direct din izvor de cerneală, manuscrisele acestor versuri, iar la discuțiile lor, nu de puține ori destul de înfocate, participa și Profesorul-poet Ioan Țepelea. Deseori, conversațiile făceau picioare, iar pașii duceau la reședința lui IoanȚepelea, la Costică Rada sau pe Simion Bărnuțiu, la Marin acasă. Marin îi propusese încă de pe atunci Prietenului Costică să-l ajute să scoată aceste versuri la lumină, dar strigătul său rămase fără ecou timp de aproape 18 ani, însă, nu se știe cum, un altfel de ecou, din boală, ajunse la Costică și fluidul se reporni, Costică-i întinse mâna Poetului, SOMNOSTIHII se luară de braț cu METAFIZICA VISULUI și plecară la bal…gata cu spitalul!

Și ce poate fi oare mai frumos când Prietenia însăși se dă luminii?! Cât de puțină filozofie aici și câtă fiziologie umană! E o cunună poetică și spirituală acest volum de versuri, veți găsi un pic de gust din toate, dar mai ales multe ofuri ce răbufnesc din metehnele societății actuale, nu doar românești, ci și globale, oglindite de poet cu abilitate, substrase cu forță și uneori luate peste picior, darul românului cel mai mare fiind însăși arta de a face haz de necaz…dar nu găsim pe nicăieri poezica de foaie verde, totul aici se lăfăie-n metafora scăldată de cel mai înalt nivel al gândirii. Marin se joacă de-a dreptul cu metaforele ce aproape că-și dau coate în poem, e destul de dificil să ții gândul la pas cu gândul Poetului, care pare că aleargă, la întrecere cu viteza peniței în a i-l materializa. Și totuși, totul solicită ochiul și mintea la a nu se dezlipi de lectură, cele peste 550 de pagini sunt un deliciu pentru exercițiul acelor minți care nu sunt obișnuite doar cu cititul facil, pe fugă, poezia lui Marin incită la o lectură conștientă, iar dacă nu sunteți pregătiți pentru o astfel de lectură, merită să faceți oricum un efort, imaginarul dumneavoastră va avea doar de câștigat.

Continue reading „Marta-Polixenia MATEI: ,,Înainte de toate’’ la volumul ,,IC Rada – Poem peste Oradea’’ de Marin BEȘCUCĂ, 2019” →

Vasilica GRIGORAȘ: „Îndrăzneşte, hai cu mine pe scăriţă! (Poezii pentru copii şi nu numai…)”, de Alina Necula

Pentru Alina Necula, anul 2018 a fost unul binecuvântat din punct de vedere scriitoricesc. După debutul editorial cu volumul de poezii „Merit eu?”, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti şi lansată la Palatul Brâncovenesc din Mogoşoaia în prezenţa unui public numeros, iubitor de poezie, apoi la Târgul de carte Bookfest Bucureşti, 2018, în acelaşi an vede lumina tiparului la Editura TIPRO, Bucureşti al doilea volum de poezie. De data aceasta, cartea intitulată „Îndrăzneşte, hai cu mine pe scăriţă!”. Onest, autoarea precizează chiar pe copertă (ca informaţii la titlu) că în carte se regăsesc „Poezii pentru copii şi nu numai”. Pare puţin derutant, nu? Cred că poeta se referă atât la copii (ca vârstă biologică), dar şi la oamenii maturi care au păstrat în colţul inimii măcar o fărâmă din sufletul copilului. Şi de ce nu, poate se adresează şi celorlalţi maturi care şi-au pierdut copilul interior în vâltoarea vieţii, îndemnându-i să îndrăznescă să-l recupereze şi să pornească chiar azi să urce pe „scăriţă”.

Inspirata adnotare are un izvor adânc, senin şi cristalin în inima autoarei. Acest lucru ni-l dezvăluie chiar poeta prin mărturisirea pe care o face în prima pagină a cărţii, precizând cu dezinvoltură şi candoare ce înseamnă copilăria în viziunea domniei sale: „În mod paradoxal, copilăria este şi aripă şi ancoră. Este cea care îţi dă voie să zbori, dar şi cea care te leagă în această viaţă, pentru că, oricât de departe am ajunge, apare dorinţa aceea de a ne întoarce la ea, de a simţi încă o dată căldura de la pieptul mamei şi nevoia de a poposi acolo uneori în călătoria noastră. Copilăria se naşte odată cu noi şi pleacă odată cu noi”.

Titlul primei poezii (inclus în titlul cărţii) este o încurajare; cu toţii avem nevoie de aşa ceva: copilul pentru că este la început de drum, adolescentul care nu a dobândit încă experienţa de viaţă pentru a face faţă tuturor provocărilor, adultul care învaţă continuu până pleacă la stele. Aşadar, timiditarea, îndoiala, neîncrederea, lipsa de atenţie, poate lipsa de voinţă… ne fac să avem nevoie de ajutor uneori, începând din copilărie până la senectute. Este un îndemn, o invitaţie la o călătorie, însă nu orice fel de călătorie, ci autoarea ne avertizează că este vorba de un urcuş pe o „scăriţă” (minunat spus!). Aceasta, vorbind metaforic, în viziunea Alinei Necula este suirea treaptă cu treaptă în evoluţia omului; în faza de copil treptele sunt uşoare, zglobii, tandre, atrăgătoare… Adevărate minuni! Aşadar, „Hai cu mine pe scăriţă,/ Băieţel şi tu, fetiţă!/ Hai să ne împrietenim/ Şi-nţelepţi să devenim”. (Îndrăzneşte!) Şi ce iubesc mai mult copiii în primii ani de viaţă? Natura, animalele, gâzele, copacii, plantele… În această logică, invitaţia poetei este adresată şi celor din lumea animală: vulpe, urs, bufniţă, turturică, şoricel pisicuţă, libelulă, albină, fluturaş, gărgăriţă, cărăbuş, licurici, purceluş, arici… dar şi celor din regnul vegetal: copaci, plante, flori, frunze…, cu toţii prieteni buni şi credincioşi ai copiilor. Reuniunea tuturor are un sens bine definit: „Hai în sus, doi câte doi,/ Să cunoaştem lucruri noi”. (Îndrăzneşte!)

Şi în lumea diversă a animalelor, ca şi în cea a oamenilor, unii sunt vrednici, manieraţi, generoşi…, alţii leneşi, certăreţi, mofturoşi… Ştiind acest lucru, Alina Necula cu abilitatea părintelui, a dascălului întru educaţia frumoasă şi trainică a copilului, încheie sau strecoară în unele poezii proverbe, vorbe înţelepte, de duh, demne de luat în seamă. „Iar ariciul somnoros/ Ciufulit e, dar haios./ Şi-a întins burta la soare/ <„Lenea e cucoană mare!>” (Joc şi culoare)

Ne sunt semnalate şi răutăţi sau fapte nu tocmai agreabile, ca acelea prin care trece „Şoricelul speriat, / Tremurând şi transpirat, / La motan cuprins în gheare/ Se credea fără scăpare. // Dar buldocul cel milos/ Pe motan îl puse jos; / Şoricelul ruşinat/ Se simţi îndatorat.” Situaţie deloc plăcută, în care asemenea şoricelului se pot afla mulţi alţii (animale şi oameni). Aşa că: „I-a aminte, nu uita,/ Simplu-i să poţi ajuta; / Să nu stai să te gândeşti/ <Bine faci, bine găseşti!>” (Şoricelul norocos).

Mai toată lumea spune că cel nesincer, care vrea să dosească vreun lucru sau vreo faptă îşi ascunde capul în nisip, precum struţul. „Struţul cel cu gâtul lung/ Se credea isteţ, profund; / Când ceva nu-i convenea/ Capul în nisip vâra.” O atitudine nu tocmai potrivită pentru cineva responsabil de faptele lui şi cinstit cu sine şi cu ceilalţi. Un sfat prietenesc din partea Alinei este întotdeauna bine venit: „Eu de mult de tot ţi-am spus, / Totdeauna.. capul sus,/ Nu-l băga-n ascunzătoare. / <De n-ai cap, vai de picioare!>”. (Struţul)

În viaţă este concurenţă, competiţie, de nevoie ori de voie, de plăcere. Într-o întrecere, chiar şi în joacă „Cine primul o s-ajungă,/ Din poiană până-n luncă, / Va primi o coroniţă/ Din trifoi şi garofiţă. // Competiţia e mare!/ Strigă greierele tare./ Libelula ne convinge- / <Cine îndrăzneşte-nvinge.>”. (Un greier şi-o libelulă)

Pacea, liniştea şi buna dispoziţie atât de binefăcătoare tuturor fiinţelor înseamnă lumină, iubire. „Printre frunze de arin/ Licuricii fac festin. / Dau din aripi şi picioare, / Hohotesc în gura mare./ În tufiş ei au culcuş, / Licurici şi-un cărăbuş. / Fericiţi sunt, nu le pasă: / <Nicăieri nu-i ca acasă>!” (Licurici şi cărăbuş) Ce poate fi mai frumos?

Da, „acasă”-i cel mai bine. Şi tot atât de adevărat este că familia este cel mai important lucru din lume. Dar vine timpul când puii, copiii îşi iau zborul, fiecare navigând, zburând, parcurgând treptele „scăriţei” lui. Nouă boboci de raţă au plecat hai-hui fără a da de ştire părinţilor, aceştia fiind foarte îngrijoraţi de absenţa lor: „-Şi-unde sunt, să vină-acasă?!/ Că îi aşteptăm la masă/ -Eu zic să stai liniştit,/ Au mâncat şi-au adormit.// Că de-acuma-s copii mari,/ Raţe şi răţoi ştengari./ De-acum singuri îşi ia zbor,/ De la mama, tatăl lor…”. (Nouă bobocei de raţă) Ei, şi părinţii mai au multe de învăţat pentru a accepta independenţa şi libertatea copiilor.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: „Îndrăzneşte, hai cu mine pe scăriţă! (Poezii pentru copii şi nu numai…)”, de Alina Necula” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Victor Maghear – Drumul Robilor – Dochia

„Întrebat-am vîntul, zburătorul/ Bidiviu pe care-aleargă norul/ Către-albastre margini de pămînt: / Unde sînt cei care nu mai sînt?// Unde sînt cei care nu mai sînt? / Zis-a vîntul: Aripile lor / Mă doboară nevăzute-n zbor.”

NICHIFOR CRAINIC

Mărturisirea lui Victor Maghear, Drumul Robilor, întregeşte excepţionalul Corp de Mărturisiri Apologetice Martirice Contemporane (C.M.A.M.C.), în care se cuprind lucrări memorialistice de excelentă calitate culturală, cultică: mistică, isihasm, literatură, teologie, filosofie, eseistică, apologetică, martirologie, apărute după aşa zisa cădere a regimului comunist în urma loviturii de stat din Decembrie 1989, când s-a permis şi Memoriei creştine eliberarea formelor ei de expresie, rupându-se astfel zăgazul opresiunii oculte ateo-bolşevico-proletare prin sutele de astfel de lucrări de referinţă spirituală, eminamente ortodoxe.

Fascinaţia memorialistică reflectă cele mai admirabile şi mai rafinate forme de expresie a libertăţii de gândire, a frumuseţii de exprimare, a grandioasei libertăţi a Cuvântului, astfel mărturie-document istoric, mărturie-depoziţie în justiţie şi mărturisirea creştină-temei mistic ortodox al credinţei, suferinţei şi jertfei pătimitorului prigonit şi persecutat.

Sub această formă revelată, mărturisitoare a Patimilor milioanelor de creştini ortodocşi dacoromâni s-a creat Filocalia Suferinţei şi a Jertfei.

Bezna opresiunilor, prigonirilor, persecuţiilor, exterminărilor, atrocităţilor, genocidurilor feroce, promovate dictatorial de regimul politic comunist a fost spartă de glasul martiric ce curge continuu ca un fluviu de lacrimi şi de sânge sfânt subpământean, ca şi de suspinul tainic al râurilor de deasupra ce susură isihast în Grădina Maicii Domnului.

Atleţii pătimitori ai acelei istorii ascunse au fundamentat de fapt autoritatea de necontestat a Demnităţii Românului Creştin, în Patria Vetrei Străbune dăruită de Dumnezeu, dar au zugrăvit şi Cerul divin cu Calendarul mulţimii cetelor lor de Sfinţi.

Victor Maghear se înscrie cu brio în acest Pantheon al Demnităţii Dacoromânului, dar şi în Patericul românesc.

Drumul Robilor netezeşte de fapt Calea Eroilor, Geniilor, Martirilor, Cuvioşilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor înspre Cerul neasemuitei Frumuseţi şi nemărginitei Iubiri a lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria, a Îngerilor Săi şi a Străbunilor noştri.

Lucrarea lui Victor Magher, Drumul Robilor, cuprinde două volume absolut remarcabile:

Volumul I îmbrăţişează 492 de pagini repartizate în 24 de capitole, prefaţate de un Cuvânt înainte, aparţinând Prof. univ. dr. Doru Radosav: „De la mărturia ca document (istorie) la mărturia ca depoziţie (justiţie) şi la mărturisirea ca asumpţie a credinţei în valori prin suferinţă (religie), textele memorialistice fac proba unui adevărat şoc comunicaţional şi cultural în perioada post-comunistă. Revelarea unei istorii ascunse, cea a suferinţei, a opresiunii şi a exterminării provocată de rasismul politic al luptei şi urii de clasă, a însemnat nu numai un eveniment istoriograf <<sui generis>>, dar şi un şoc cultural în societatea comunizată din România deoarece foştii deţinuţi politici sunt paznici de far ai libertăţii umane şi naţionale…Sacrificiul lor, a salvat onoarea naţiunii.” (pag. 5-6)

Volumul al II-lea urcă până la 388 de pagini adunate în 25 de capitole, peste care se aştern o Postfaţă a lui Radu Kretzudava şi o Scrisoare deschisă.

Drumul Robilor, prin intensitatea epică a puterii evocatoare relevă detaliul istoriei trăite concentraţionar: conexiuni narative, fapte remarcabile, întâmplări şi episoade din biografia altor deţinuţi politici, conexiuni cu istorii şi povestiri biografice ale altor camarazi persecutaţi.

În primele șase capitole sunt redate episoade legate de: percheziţia la domiciliu, confiscarea a 1000 de volume de cărţi valoroase, arestarea, anchetele la securitate, peţitul Veronicăi.

Capitolul VII. Mina de cărbuni de la Ţebea.

În beciurile securităţii din Cluj, plutea atmosfera de după evenimentele însângerate lăsate de contrarevoluţia maghiară din 1956, în celula sa Victor Maghear cunoaşte noi camarazi de suferinţă: av. Ioan Boantă-liderul unui lot de intelectuali clujeni, invitaţi împreună cu Lucian Blaga, la onomastica prof. univ, dr. în Filosofie Grigore Popa, pr. Gheorghe Amancei, pr. Prunduş, pr. maghiar Mozeş Arpad ş.a.

„Aflu de la Ioan Boantă, relatează Victor Maghear, că era una dintre personalităţile naţionalist-creştine, iar preotul Gheorghe Amancei era un intim prieten cu Căpitanul, şeful mişcării înnoitoare, care nu pierdea niciodată ocazia când vizita regiunea moţilor să nu-l viziteze la Sălciua pe preotul Gheorghe Amancei, iar eu eram un înflăcărat adept al mişcării vizionare.” (pag. 86)

Capitolul VIII. Drumul spre Gherla.

Lotul clujean a fost transferat la penitenciarul calvar de la Gherla.

„Aveam în celulă, mărturiseşte Maghear, şi doi deţinuţi grav bolnavi, Vasile Tarta, profesor universitar la Academia Comercială Braşov, condamnat la 20 de ani închisoare şi preotul Munteanu, profesor la Institutul Teologic din Cluj, condamnat tot la 20 de ani închisoare.

Preotul Munteanu era fiul Protopopului martir de la Huedin, schingiuit şi torturat de hoardele hortiste în 1940, în stil bestial, înfigându-i drapelul românesc pe gât; şi nimeni nu i-a tras la răspundere pe aceşti criminali, deşi se cunoşteau indivizii implicaţi în acest asasinat atât de oribil. Iar acum urmaşul martirului, protopopul de la Huedin, zace pe betonul şi în atmosfera sufocantă în celula din închisoarea Gherla, victimă a sistemului comunist barbar şi inuman. Singura vină a lor a fost că şi-au iubit patria şi credinţa…” (pag. 106)

În temniţa de la Gherla, Victor Maghear şi camarazii penitenciarului au întâlnit două excepţii diametral opuse: doctorul Romiţan, uman, creştin, moral, profesional, milostiv şi maiorul Goiciu-comandantul închisorii, brută vestită, tartor diabolic şi criminal odios.

„În această perioadă comandantul închisorii Gherla, era vestitul criminal, maiorul Goiciu, iar ofiţer politic era căpitanul Domocoş. Fiecare avea reţeaua lui de turnători, independent unul faţă de celălalt, iar prin această reţea de turnători urmau să le cadă victime persoanele indicate de aceşti turnători. Domocoş îşi alegea victime numai dintre români… După 1956 au intrat şi maghiarii în închisorile comuniste, căci până atunci colaboraseră cu comuniştii la represaliile împotriva românilor. Partidul îşi recrutase colaboratorii mai mult din elementul alogen, mai cu seamă maghiari, iudei, dar îi prefera şi pe ţigani. Cu minoritarii a pornit partidul la făurirea socialismului, şi cu ajutor frăţesc venit din răsărit…

După ce venise lotul lui Ioan Boantă în celula 23, din grup făceau parte următorii: 1) Ioan Boantă, condamnat la 25 de ani şi confiscarea averii; 2) Grigore Popa, profesor universitar, filosof şi scriitor, 22 de ani închisoare; 3) Aurel Moţu, profesor şi director la Liceul de Arte Plastice Cluj, condamnat la 22 de ani închisoare; 4) Vasile Tarţa, profesor universitar, 22 de ani închisoare; 5) Ioan Opriş, economist, 20 de ani închisoare; 6) Mihai Pop, 15 ani închisoare; 7) Constantin Baştiurea, 18 ani închisoare; 8) Ioan Jeican, 18 ani închisoare; 9) Anton Crişan, profesor, 15 ani închisoare; 10) Ioan Andreica, economist, 15 ani; 11) Aurel Cosma, avocat, 15 ani; 12) Vasile Popa, 10 ani închisoare; 13) Mihai Iubu, medic, 6 ani închisoare; 14) Perian, medic cardiolog, 5 ani închisoare; 15) Constantin Tomescu, colonel…

(pag. 107)

Capitolul XIII-…Cel mai mare lagăr de exterminare-Stoieneşti.

Deţinuţii de la Gherla aduşi la limita dintre viaţă şi moarte sunt recomandaţi Marilor Gropi Comune ai ţării: Marea Baltă a Brăilei şi Canalul Dunărea-Marea Neagră, conform indicaţiilor frăţeşti de la Moskova.

„În ziua de 9 august 1959 bacul ancorează la mal cu cei 1200 de deţinuţi; începe debarcarea noastră, dar o mare parte din deţinuţi nu eram apţi pentru a ieşi din bac fără ajutor…

Cum să mă descurc, tovarăşe plutonier, nu vedeţi că mulţi nu pot sta în picioare, eu am nevoie de oameni care să care roabe de pământ, eu înalţ aici diguri, aici nu-i de glumă! Păi, tovarăşe plutonier, nu-i vezi cum arată de parcă ar i-aţi scos din mormânt! Care a fost meniul de la Gherla? Păi, tovarăşe căpitan, a fost conform recomandării partidului şi al tovarăşului Drăghici.” (pag. 169)

Căpitanul Ioan Nica şi plutonierul Bărăian, bine aghesmuiţi de licoarea de Murfatlar, îi primesc cu braţele Dunării…, cerând organizarea pe brigăzi, fiecare brigadă având 50 de deţinuţi: „Un grup de olteni numesc un brigadier din rândul lor, un profesor, Ioan Popa din comuna Pârşcoveni, Oltenia, preotul Badea din Amărăşti, Tiberiu Doja, cântăreţ la opera Română din Cluj.” (pag. 170)

Capitolul XIV-La recoltat de stuf

Cazarea avea loc în cele două bărăci înguste cu o capacitate de 700-800 de supravieţuitori.

De la Stoeneştii care, veghea moşia şi conacele celui care studiase lumina marxismului la Moscova, se pornea cu bacul în expediţie deosebit de riscantă a recoltării de stuf.

„…Din întuneric auzeam câte unul, care era de părere că după sensul în care mergea bacul şi dacă acesta nu avea să oprească până la gurile Dunării, acesta ne duce în schimb de experienţă în Uniunea Sovietică, să vedem la faţa locului metodele avansate ale omului sovietic de construcţie a comunismului…

Omul sovietic, călăuzit de învăţătura marelui dascăl al omenirii, I.V. Stalin, oameni de talia noastră, inapţi pentru a participa la măreaţa operă le aplică principiul comunismului <<fiecăruia după nevoi>>. Şi să vedem nevoile ţinând cont şi de economie şi fiind şi metodă practică. Construiesc nişte sănii mari din buşteni de lemn şi îi cazează pe cei inapţi, chiar dacă mai sunt printre ei şi fiinţe mişcătoare, încarcă sania la capacitate maximă cu fiinţe şi mişcătoare şi nemişcătoare. Cu tractoare Kirov şi tancuri de 70 de tone, sunt trase până la marginea unei prăpăstii şi împins de aceste utilaje grele în prăpastie, şi astfel, oamenii ajung direct în comunism…

În 12-13 decembrie 1959 vasul nostru ancorează aproape de gurile Dunării pe Canalul Chilia, iar peste canal la nord de Basarabia se vede bine, de unde ancorasem, oraşul Vîlcov, numit Veneţia românească, care acum se găsea sub ocupaţie rusească… În limbajul deţinuţilor Delta Dunării era numită <<ţara lui Maromet, mormânt fără cruce>>, datorită crimelor şi ororilor săvârşite de colonelul de securitate Maromet, fost comandant al lagărelor de exterminare din Delta Dunării, autor al multor crime în rândul deţinuţilor.”

(pag. 194, 199, 200)

Capitolul XVII: Lagărul de la Strâmba.

Revolta lui Maghear şi a multora dintre camarazii de suferinţă nu era legată doar de nedreptăţile şi samavolniciile abătute asupra tuturor deţinuţilor politici-religioşi, ci de cei care patronau acele fărădelegi, de săvârşirea crimelor din penitenciare, temniţe, lagăre de muncă, colonii de muncă, de nerăspunderea faţă de aceste tot mai multe fapte criminale, erau consternaţi şi de ticăloşiile care îngropau Adevărul şi Dreptatea la nivel internaţional, la nivelul marilor instituţii care trebuiau să vegheze asupra statelor, popoarelor, victimelor, genocidurilor: „… Eram oameni scoşi în afara legii, orice descreierat şi dement dispunea de viaţa noastră, fără să dea socoteală de actele lor criminale. Cei ce ne-au condamnat şi înscenat, aducându-ne învinuiri inexistente din ordinul securităţii, cu procurori şi judecători şi tot aparatul de justiţie, erau toţi demenţi şi lipsiţi de raţiune? Să transformi omul în secolul al XX-lea în obiect de laborator pentru experienţe, fără ca lumea civilizată să protesteze şi să intervină. Organizaţia Internaţională (O.N.U.), de exemplu, nu a ştiut ce se întâmplă cu fiinţa umană în secolul al XX-lea în inima Europei civilizate? Era timp de pace, de ce nu a intervenit O.N.U. pe cale diplomatică şi politică pentru a stăvili acest holocaust ce s-a petrecut în lagărul socialist, comandat de Uniunea Sovietică.

Bilanţul internaţional al crimelor comunismului în cifre este redat de Dr. Florin Mătrescu în celebra sa lucrare Holocaustul Roşu ca fiind de circa 480 528 600 milioane de victime, dintre care 455 000 000 erau creştini. (Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu. Crimele comunismului internaţional în cifre. Volumul 1, Ediţia a III-a revizuită. Editura Irecson, Bucureşti-2008, p. 175-176)

De ce se face discriminare între cei doi: Stalin şi Hitler. Crimele lui Stalin depăşesc de zeci de ori crimele lui Hitler. De ce Hitler şi azi mereu e deranjat în somnul lui de veci şi nu-l lasă să doarmă liniştit, iar Stalin e cam uitat, deşi este mai mare criminal decât Hitler?

Cine împiedică marii istorici ai lumii contemporane să redea omenirii Istoria veridică a celor două cazuri de holocaust al lui Hitler şi al lui Stalin, şi condamnaţi fără discriminări, în funcţie de crimele pe care le-au comis fiecare.” (pag. 292)

Capitolul XXII-„Naşii lui Nedescu”, Planurile de evadare şi a treia iarnă grea.

Ajunul Naşterii Domnului în 1961 şi Noul An 1962 nu era deloc pregătit de marea Sărbătoare. Viscole, noroi, burniţă, lapoviţă, efort, marşuri prin noroi şi clisă spre locul de muncă, ţipetele şi urletele gardienilor, Coloana robilor împotmolită, desfăşurată kilometric, cu bătrâni sprijiniţi, purtaţi de cei tineri. Cale întoarsă din pricina gerului, iar coloana încremenită la poarta lagărului până la terminarea programului, nu de lucru, ci de pedeapsă.

Totuşi sufletele lor în care mai pâlpâia Lumina lui Hristos au gătit inimile de Sărbătoare.

„Seara de Crăciun, 1961, era una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. La ora 10, ora stingerii cele două barăci de 700-800 de robi se închid. Dar de data aceasta nimeni nu se culcă, ci toţi se pregăteau sufleteşte să întâmpine Naşterea Domnului cu cea mai mare solemnitate.

În barăci se organizează slujbe religioase de toate riturile creştine şi în limbile tuturor. Numai în marile catedrale ale lumii se putea asista la o slujbă religioasă de aşa anvergură, organizată de zeci de preoţi de mare vocaţie, care se găseau în toate lagărele şi penitenciarele din România. Gardienii caută să suprime aceste manifestări religioase…

După slujba religioasă începem programul de colinde; începem cu „Imnul Robilor”, al cărui text reflectă viaţa robilor şi a omului încătuşat de tirania comunistă. Se colindă „O brad frumos”, pe melodia cunoscută, dar textul oglindind viaţa deţinutului lipsit de libertate şi despărţit de cei dragi…

Spectatorii noştri din jurul lagărelor după fiecare colindă începeau cu aplauze…

Se fac daruri. Toată lumea cântă şi plânge. Înainte de a bate toaca metalică care anunţă deşteptarea robilor, şi care ne producea fiori, se repetă „Imnul Robilor” şi colinda „O Brad frumos”, iar glasul celor peste 1500 de robi produc vibraţii în tot lagărul de la Grădina. Şi cu acest moment se încheie noaptea de Crăciun în aplauzele spectatorilor de dincolo de gardul de sârmă ghimpată.

Dimineaţa de Crăciun, ca orice zi obişnuită, începe calvarul nostru în drum spre locul de muncă „Digul”, tot braţ la braţ, târându-ne spre locul de osândă.”(pag. 428-430)

Capitolul XXIII-Bandiţi în Lagărul Torţionarilor „Oaspeţi” în Familiile Acestora.

În ciuda tuturor năpăstuirilor vrăjmaşe ale administraţiei, ale brutelor de gardieni, ale vicisitudinilor fenomenelor naturale, ale muncilor istovitoare, ale mizeriei, foametei, frigului, fricii, violenţelor, torturii, morţii care da permanent târcoale şi îşi lua prada bogată, deţinuţii creştini îşi rezervau vreme şi pentru trăirea spiritului străbun, ortodox, ţinând vie şi mare flacăra culturii, Rugul aprins al credinţei, menirea sacră a jertfei lor muceniceşti.

„Era un grup de profesori absolvenţi ai Facultăţii de Istorie din Iaşi, lotul lui „Ştefan cel Mare”, aşa era numit şi cunoscut în închisoare. Din grup făceau parte prof. Aurelian Popescu, profesor de filologie, Alexandru Zub, absolvent al Facultăţii de Istorie din Iaşi, Mihai Brudiu, tot de la Iaşi şi încă vreo doi… Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Victor Maghear – Drumul Robilor – Dochia” →