Constantin STANCU: Existența nu-i o călătorie de plăcere…

Un titlu mai puțin obișnuit pentru un volum de versuri: Matrozii se sfințesc cu fiecare port!*

Prof. dr. Adrian Botez, poet încercat, cu o viziune solidă și originală, ne propune, prin volumul publicat la Editura Rafet în anul 2019, poeme încărcate de spiritualitate, de cultură, de taine, de paradigme și judecăți.

Făcând referire la matrozi, la marinarii simplii și muncitori de care depinde călătoria pe marile oceane, poetul ne pune în fața ochilor responsabilitatea omului raportat la universului creat, necesitatea implicării lui în modelarea vieții. Cu fiecare port, cu fiecare loc unde poposesc, matrozii, prin ceea ce fac, se apropie de Creatorul care i-a pus pe valurile cosmosului dantelat. Ei sunt chemați să fie activi în modelarea universului văzut și nevăzut, să vadă dincolo de naufragii, de căile luminate ale lumii, de tragediile în care sunt implicați oamenii. Ei pot salva lumea… Crist este cu ei, până la urmă pământul este o navă care călătorește în timp și spațiu, o navă care ne oferă șansa vieții și a demnității existenței. Omul călătorește și el în trupul lui firav…

Volumul de versuri se compune din mai multe secțiuni cu legătură între ele:

Partea I: Matrozii se sfințesc cu fiecare port;
Partea a II-a: Scurgeri toxice;
Partea a III-a: „Nu judecați, pentru ca să nu fiți judecați!”
Epilog.

Volumul ne prezintă și câteva date despre Adrian Botez, scriitorul, plus aprecierile critice asupra operei sale… de-a lungul timpului.

Lumea în care navighează individul este o lume periculoasă, judecata pentru tulburarea armoniei este necesară și posibilă, călătoria inițiatică are ca efect consolidarea adevărului, a principiilor, a zestrei de lumină.

Ca de obicei, Adrian Botez își etalează cultura, prezintă cititorului rădăcinile spirituale ale existenței, modelate de un stil dens și frust, limpezit de zgura memoriei. El apelează la motivele tradiționale ale folclorului românesc, la cuvinte înalte legate de cuvinte obișnuite, uneori dure. Poetul nu dorește să șocheze, el provoacă cititorul, îl cheamă în jocul literaturii și al vieții. Judecata face parte din salvarea vieții, lumea se desăvârșește prin decizia divină, necesară.

Personajele acestei povești, pe marile oceane ale universului, sunt matrozii, munții – martorii lui Dumnezeu, Zâna de Lumină, marea, copacii, portul, stânca, Arca, patria, icoana și, evident, Demiurgului.

Poemul este literatură și imprecație, rugăciune și cânt, expunere și eseu; temele sunt dense, cu sens și motivante.

Universul creat de scriitor este dinamic, împins de forțele divine cedate omului: luntrea se leagănă printre ceruri (nu pe cer), scripcarul (artistul) își pune Scripca sub bărbie, flăcăii vâslesc aurore boreale, există o deltă de rime, o prostie cosmică, un complot lingvistic, nopți fără sfârșit etc.

Pentru reușită e nevoie de armonie, o temă tot mai prezentă în volumele poetului. Este o armonie în lume, există una interioară, necesară pentru om, pentru a-l menține ca ființă unică în labirintul dintre galaxii. Poetul accentuează pe gloria finalului, pe îndrăgostiții care se plimbă prin Copou, pe Nunta din Munte. Temele poemelor sunt diverse, profunde, livrești, sfințite de călătoria matrozilor în univers.

Unele poeme au mesaje înalte spiritual, altele sunt concrete, altele au ceva mistic, echilibru este mereu căutat. Lectura volumului nu este ușoară pentru cititor, poetul mereu cheamă la gândire, la contemplație, la decizie, la credință. Valorile creștine răzbesc sunt crusta ideilor precreștine, idolatria este învinsă de Crist ca personaj central al istoriei, ca personaj care este istoria în sine.

Existența nu este o călătorie de plăcere. Omul va trebui să ia de la început viața, oriunde și oricând, trebuie să aprofundeze, să fie lucid/ treaz și pregătit să acționeze conform cu marile forțe divine din Creație.

„vei pleca de undeva – spre a ajunge/ altundeva: niciunde – nicio o scofală – de pielea ta…/ numără Corăbiile – din zece în zece/ și – poate – – ți va trece pofta de-a tot petrece” (Existența nu-i o călătorie de plăcere, p 27).

Naufragiile fac parte din viață, ele apar strategic, de-a lungul timpului, reprezintă puncte de reper în existență, ele luminează pe cel atent. Ideea de bază: Cine a suportat un naufragiu, va suporta toate naufragiile, se luminează, va birui neputința și forțele negative, idei reflectate în poemul Învățătură (p. 30).

Armonia necesară, ca stare de vibrație supremă a ființei, se realizează prin ritmuri vechi, prin mișcarea cuvintelor în filele Cărții, prin căutarea lui Dumnezeu, matrozii așteptând mesajele de pe pământ, neînduplecați… Poemul are un titlu declarativ: Visul meu de armonie – cel frumos… (p. 41).

Adrian Botez simte dimensiunea spirituală, o descrie subtil, în mai multe poeme, Îmblânzitorul de bezne fiind unul cu impact pentru cititor: „îmblânzitorul de bezne își/ scutură – discret – din cinci în cinci/ minute – trusa cu scule// după subtilul ăst/ zgomot – îți poți da seama când/ va ajunge la poarta ta – la soarta/ta// deci – ești – mereu/ pregătit – să/ numeri fiorii/ Ființei de Scule” (p. 53).

Continue reading „Constantin STANCU: Existența nu-i o călătorie de plăcere…” →

Dr. Szidonia HARAGOS: Monografia satului Țicău / Țicău falu monográfiája

Prefață la volumul ,,Monografia satului Ţicău” de Traian IENCE, Editura ,,Caiete Silvane”, colecția ,,Monografii”, Zalău, 2019

Este o plăcere absolută să scriu câteva cuvinte introductive la lucrarea domnului Traian Ience, o monografie a satului Țicău, care cuprinde istoria comunității de la origini până astăzi. Mă simt profund onorată și privilegiată de a face acest lucru mai ales că aceasta este povestea propriei mele comunități natale, o narațiune redată cu dragoste si minuțiozitate impresionantă și o atenție deosebită la detalii. Într-adevăr, cartea domnului Ience este rezultatul multor ani de cercetări efectuate cu rabdare, care produc o lucrare unică ca valoare documentară. Aceasta este prima monografie axată exclusiv pe istoria satului Ticau, cuprinzând toate informațiile de arhivă disponibile despre comunitatea noastră. Astfel, ea reprezintă o lucrare de valoare unică, una pe care ar trebui cu toții să o îndrăgim ca băștinași ai Țicăului sau cititori interesați de dezvoltarea istorică a acestei regiuni din Maramureșul contemporan, România. Semnificația sa ca muncă de aducere aminte este amplificată de faptul că se reface tot ce a rămas după încercarile comunismului de a șterge trecutul nostru, de a distruge clădiri, documente, împreună cu simțul identității poporului. Luând în considerare toate acestea, vreau să subliniez suficient de mult importanța efortului concertat al domnului Ience de a ne salva trecutul, trecutul comun.

Autorul, domnul Ience este un băștinaș al Ticaului, învățător de peste 40 de ani, o ocupație nobilă și orientată spre comunitate, urmărindu-și în același timp pasiunea față de istoria locală. După cum mi-a spus, în timp ce a scris această monografie, nu a urmat un model anume, mai degrabă si-a urmărit intuiția și dorința interioară care l-au împins spre a înregistra povestea comunității sale natale: „Așa am simțit eu că trebuie să o scriu.“ Ca profesor universitar care a plecat din Ticău pentru a-mi construi o carieră academică și de a obține un doctorat în New York City, Statele Unite ale Americii, cunosc valoarea școlirii adevărate și simt un respect imens pentru oameni ca dl. Ience și pentru toți acei care o procedează ca dânsul. Fără finanțare externă, bazându-se exclusiv pe propriile resurse, domnul Ience a scris această monografie pentru a păstra o istorie prea ușor de uitat în lumea noastră contemporană definită de viața noastră grabită. Aceasta este probabil valoarea supremă a acestui text: este o consemnare pe care aproape că nimeni altcineva nu ar fi produs-o sau ar fi putut-o produce, povestea unui mic sat, povestea noastră, a celor care s-au născut aici și ai căror părinți, bunici și străbunici s-au născut, au trăit și au fost îngropați aici. Este un depozit al trecutului nostru colectiv și, ca atare, este de neprețuit.

De asemenea, este o lucrare inovativă si din alte puncte de vedere. Dl Ience subliniază în paginile de deschidere că a descoperit o sursă de informare datând cu aproximativ o sută de ani mai devreme decât cea a lui Petri Mor în lucrarea publicată în 1902 sub titlul ,,Szilagy vármegye monografiaja”, considerată de obicei ca fiind prima monografie publicată despre istoria regiunii. Într-adevăr, domnul Ience a descoperit lucrarea lui Antal Szirmai din 1809 și astfel dovedind că lucrarea lui Szirmai are precedent față de Petri și ar trebui să fie recunoscută ca atare și de alți istorici. Acest lucru, în sine, reprezintă o descoperire semnificativă, mărind exponențial valoarea istoriografică și documentară a lucrării domnului Ience. De asemenea, a verificat foarte atent toate sursele disponibile menționate în ambele monografii: conscripții și recensăminte ale Imperiului Habsburgic și monarhiei austro-ungare din secolele 18 și 19. A inclus numeroase fotografii de înaltă calitate ale documentelor istorice, cartografice, anchete și date, pe lângă fotografiile originale care prezintă oameni și locuri din sat de la începutul secolului al 20-lea . Domnul Ience a ajuns chiar să caute prin materialele puse la dispoziție de Ministerul Apărării din Cehia pentru a înregistra pierderile suferite de comunitatea noastră în timpul primului război mondial! El narează, de asemenea, amintiri personale, care, pentru mine, un învățat care studiază memoria colectivă și trauma istorică sunt mărturii inestimabile. El relatează ceea ce a auzit de la propriii părinți despre oamenii din Țicău care au supraviețuit în lagărele de detenție din Siberia în timpul primului război mondial, unul dintre supraviețuitori fiind bunicul domnului Ience. Spre uimirea mea, aflu din monografia domnului Ience că, de exemplu, potrivit unui recensământ realizat între 1772-1774 ,,Cziko” găzduia „21 țărani liberi, 8 iobagi, 5 lucrători zilieri cu casă și 3 lucrători zilieri fără casă.” O privire fascinantă în trecutul nostru, nu-i așa? De asemenea, am fost surprinsă de faptul că în micul meu sat era un loc alocat execuțiilor publice si spânzurărilor. Referințele lingvistice sunt lămuritoare: locul respectiv de pământ este cunoscut de mult ca „acastauă” sau „akaszto”, iar bunicii noștri ar fi putut să utilizeze termenul, probabil fără să știe de semnificația sa inițială.

Una dintre ideile principale pe care lucrarea domnului Ience o subliniază este dualitatea inerentă a comunității noastre: de la începuturi, Ticau / Szamosciko a fost înregistrat ca un sat maghiar și românesc, încă din 1431 ca „Magyar and Olah falu“ sau un sat maghiar și român, și a evoluat ca atare de-a lungul secolelor. Oameni de două etnii și de două religii diferite au coexistat în mod pașnic, indiferent de ce puterea externă a domnit peste ei. După cum domnul Ience face aluzie la un moment dat în lucrarea sa: ” În anul 1698, o putere străină (Austria) a impus convertirea poporului de la ortodoxie la catolicism. În 1948, o altă putere străină (URSS) a decretat revenirea la Ortodoxie. Până astăzi, lucrurile au rămas la fel. Doar Dumnezeu știe ce se va întâmpla în viitor. După felul în care lucrurile funcționează, pot spune cu siguranță că orice este posibil! „(P. 32). Este înțelepciunea învățată a istoricului care cunoaște prea bine imprevizibilitatea istoriei care dă putere cuvintelor domnului Ience aici. Așa cum subliniază, schimbări majore au avut loc în satul nostru mic de-alungul secolelor, și totuși, oamenii au trăit împreună prin asemenea răzvrătiri, unguri și români deopotrivă. Este această dualitate și unitate care ne-a definit istoria, trecutul și prezentul nostru, și este o identitate colectivă pe care am moștenit-o și ar trebui să o prețuim ca atare. Pe măsură ce alte etnii ni s-au alăturat, evreii și romii, am devenit mai puternici împreună, diverși din interior, dar uniți din exterior.

Dl. Ience este un scriitor prolific. A scris o altă monografie a sistemului școlar din comuna în care predă (Creaca, jud. Sălaj ), un dicționar de regionalisme și limbaj arhaic în regiunea Creaca-Jibou-Ticau și două cărți axate pe analiza istorică a sistemul educațional (Învățământul românesc din Sălaj-repere monografice și Planuri de lecție din perioada 1860-1940). După cum mi-a spus, motivația lui este să surprindă istoria și să o pună la dispoziția celor care vor să o cunoască. Este o întreprindere intelectuală inspirată de iubirea sa profundă față de comunitatea sa natală și de locul în care s-a născut și a crescut. Sper că cititorii se vor bucura de această carte, vor aprecia caracterul său unic și bogăția de informații pe care le conține și vor ajunge să împărtășească respectul și admirația mea profundă pentru autorul ei. El ne-a asigurat accesul la trecutul nostru și acesta este cel mai mare dar pe care îl poate oferi cineva comunității: este darul iubirii, dedicare și nenumărate ore de muncă altruistă. În numele tuturor din Ticau / Szamosciko, vă mulțumesc, domnule Ience, din adâncul inimii noastre.

Dr. Szidonia Haragos

Dubai, mai, 2019

Bevezeto

Igazi öröm és megtiszteltetés pár szót írni bevezetőként Traian Ience úr monográfiájához, mely felöleli Szamoscikó történelmét a kezdetektől napjainkig. Valódi élmény ez számomra annál is inkább mert szülőfalum történelméről van szó, egy százados történetről melyet Ience úr mély szakértelemmel és figyelemmel rögzített művében. Évek áldozatos kutatómunkájának eredmenye ez a mű melyet így nyert dokumentációs érteké rendhagyóvá emel. Ez az első történelmi áttekintés mely Szamocikó teljes történelmét átiveli az összes rendelkézesre álló dokumentumforrás figyelembe vételével. Mint ilyen, mindannyiunk számára, Szamoscikó szülöttei számará, örömteli és rendkivüli alkalom e könyv megjelenése. Ugyanakkor olyan olvasók számára is élményforrás, akiket Máramaros megyének e régiója vonz és akiket a mi helysegünk különösképpen érdekel. Mint társadalomkép és történelmi emlékszöveg, e mű mindazt a tudásanyagot összefoglalja ami a kommunizmus éveit átvészelte, annak ellenére hogy a kommunista rendszer mindent megtett hogy történelmi identitástudatunkat lerombolja, hogy mindazt törölje emlékezetünkből ami ezt az identitast őrizni próbálta. Mindezt mérlegelve, hangsúlyozni szeretném Ience úr alkotói tendenciájának fontosságat, hogy á munkája által mindannyiunk, egész közösségünk törtenelmét akarta átmenteni és az utókor számára megőrizni.

Ience úr maga is Szamoscikó szülötte, aki 40 évet töltött tanítúként a közösséget szolgálva, és e főfoglalkozás mellett, törtenelemkutatásnak szentelve életét. Ahogy nekem erről személyesen beszámolt, semmifele modellt nem követett e könyv megírása közben, hanem inkább saját belső hangját követte, attól a vágytól sarkallva hogy szülőfalujának történetét rogzitse. „Így éreztem én hogy írnom kellett,” vallja Ience úr. Mint egyetemi tanar, aki évekkel ezelőtt Szamoscikóról indultam, hogy aztan New York-ban doktoráljak, ismerem a valódi szakmunka értékét és mély tisztelettel áldozom az olyan embereknek akik, mint Ience úr, ilyen kaliberű munkát produkálnak. Teljesen egyedül, semmifele anyagi támogatás nélkül végezte kutatását és írta meg művét Ience úr azért, hogy mindennapi életünk forgatagában a múltat mégse veszítsük szemünk elől. Talan ez az, ami valóban egyedivé teszi ezt a műalkotást: az, hogy aligha tudta volna ezt valaki más megírni, vagy aligha írhatta volna meg más szerző. Ez a mi kis falunk története, azoké akiknek szülei, nagyszülei és déd-nagyszülei itt születtek és éltek, és itt is vannak eltemetve. Kollektív múltunk hagyatéka e könyv, és mint ilyen, értéke felbecsülhetetlen.

A könyv egyedi más szempontból is. Ience úr felfedezett egy forrásanyagot mely korabbi mint Petri Mór 1902-ben kiadott Szilágy vármegye monográfiája, mely általánosan elismert, mint a környék első monográfiája. Ience úr felfedezése Szirmai Antal 1809-es szövege, mely tehát a Petri műnel korabbi forrás. Ience úr ugyanakkor lelkiismeretesen utánanézett minden egyéb dokumentumnak is, mindazoknak melyek a Habsburg birodalom és az Osztrak-Magyar Monarhia korában, a 19 és 20 század folyaman keletkeztek. Monográfiája bővelkedik magas kivitelezésű eredeti fotókban, melyek rámutatnak a falusi emberek életére a 20 század elejn, ugyanakkor számos másolatot tartalmaz térképekről és adatbázisokról. Még a Csehorszagi Védelmi Minisztérium által kiadott es interneten köyzétett adatokat falunk második világháborús vesztesegeiről is beiktatta szerzőnk. Személyes emlékek sorát is említi, melyeket magam, mint kollektív emlékezetet és törtenelmi traumát tanulmányozó szakember, nagyra értékelek. Ience úr elmagyarazza mit hallott, mint gyermek olyan cikói katonákról, akiket munkatáborokba és szibériai lágerekbe deportáltak a második világháború alatt, saját nagyapját is. Számomra nagy élmény volt felfedezni a monográfiát olvasva, hogy egy 1772-1774 közötti felméres alapján, Czikon „21 szabad paraszt, 8 jobbágy, 5 hazzal rendelkező napszámos es 3 házzal nem rendelkező napszámos” és családja lakott. Milyen érdekes betekintés ez közös múltunkba, nemde? Az is nagy meglepetés volt megtudni hogy külön terület szolgált kivégzésekre, nyilvános akasztásokra az én kis falumban. A nyelvészeti bizonyíték erre az, hogy sokáig a falusiak szókincsében aktívan szerepelt az elnevezése magyarul mint „akasztó” es romanul mint „acastau”: talán még nagyszüleink is használták e kifejezéseket, nem is sejtve eredetüket.

A monográafia egyik alapvető gondolata közösségünk dualitása; a kezdetektől fogva, Szamoscikó mint magyar es román falu szerepelt a feljegyzésekben, már 1431-ben, a legelső alkalommal, mint „Magyar es Olah falu” tesznek róla említést, és azóta is e kettőséget megőrizve fejlődött. Kté etnikum tagjai, két fő vallás hivei éltek egymással békességben századokon keresztül, attól függetlenül milyen külső hatalom uralkodott falujuk fölött. A Ience úr szavaival élve, „1698-ban egy idegen hatalom (Ausztria) eröltette a falubeliek átállását az Ortodoksziáról a Római Continue reading „Dr. Szidonia HARAGOS: Monografia satului Țicău / Țicău falu monográfiája” →

Al. Florin ŢENE: “Fericirea nerozilor şi scăparea viclenilor, cine te-a inventat a inventat forma în care se ‘mbracă laşitatea omenească, lipsa de convingeri limpezi”.(Mihai Eminescu )*

Decalogul 31 pentru ziariști

1. “Dacă în privirea limbei a fost cu putinţă minunea ca geniul asimilant al graiului romanic să farmece * și pe aceste stârpituri, încât să-şi uite păsăreasca afemeiată şi scârboasă, în privinţa caracterului suntem învinşi.

Degeaba marele adevăr a lui Darwin se dovedeşte a fi absolut în privirea aceasta. Individul organic e după el rezultanta a două puteri opuse, principiul moştenirii, prin care calităţile şi defectele trec asupra urmaşilor în mod fatal şi [atât] de complet pe cât se poate, şi principiul adaptabilităţii, prin care individul cată a-şi câştiga calităţile ce i le impune mediul nou.”( Eminescu-)

2. “Poate da, dar poate nu. Poate că s-ar putea zice ceea ce scria Radu Leon Vodă la 1669 că miluind Dominia mea pe oameni străini, pe greci, începură a face şi a adaoga lucruri şi obiceiuri rele în ţara Domniei…”(Eminescu )

3. Sunt trei feluri de jurnaliști: unii citesc și nu scriu, alții scriu și nu citesc și ultimii vând presa la chioșcul de ziare.

4. Ce nu se schimbă niciodată în univers este însăşi schimbarea, planete vor muri, alte planete se vor naşte, rasa noastră umană îşi va întâlni sfârşitul, altă rasă va evolua şi va domina Pământul şi poate universul, fiecare noţiune, fiecare idee este infinită tocmai datorită acestui fenomen al schimbării, noţiuni noi se nasc odată cu evoluţia vieţii omului, noţiuni vechi strălucesc şi îşi dovedesc importanţa în fiecare aspect, ce poate nu se schimbă niciodată este foamea omului pentru cunoştiinţe şi deci paradoxuri, dar şi omul se va schimba!-

5. Universul de azi este paradoxal. Cu cât afli mai multe despre el şi elaborezi noi teorii existenţiale, cu atât zona de cunoaştere se diminuează în timp ce necunoscutul se tot extinde. Într-un asemenea context totul este într-o continuă schimbare pentru că îmbracă forme noi, ieri neînţelese…! Ce nu se schimbă niciodată în univers?

6. Afirmaţia că „Universul este infinit, fără margini” este discutabilă. Desigur, putem discuta doar teoretic în acest moment, însă oamenii de ştiinţă nu au ajuns la o concluzie clară. De exemplu, este foarte posibil ca Universul să fie finit şi în expansiune. Asta nu înseamnă că am putea ajunge la marginea Universului, deoarece s-ar putea ca legile fizicii să fie diferite pe acolo faţă de ce cunoaştem.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: “Fericirea nerozilor şi scăparea viclenilor, cine te-a inventat a inventat forma în care se ‘mbracă laşitatea omenească, lipsa de convingeri limpezi”.(Mihai Eminescu )*” →

Prof. Dr. Virginia POPESCU: Despre „Dimitrie Cantemir și conștiința unității românilor”

MOTTO:

„Dimitrie Cantemir, erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academicean berlinez, prinț rus, cronicar român, cunoscător al tuturor plăcerilor pe care le poate da lumea, un Lorenzo de Medici al nostru.” (George Călinescu)

Anul 2018, care a rotunjit un secol de la cel mai important eveniment istoric al românilor, de la formarea României Mari, a fost marcat de oamenii de cultură în multe şi variate moduri. Ca scriitor, am fost impresionată de studiile istorice şi de antologiile de proză şi poezie, apărute cu acest prilej la editurile din ţară. Ca fiică de veteran, cu profunde trăiri patriotice, cu străbunic căzut în „Şarja de la Prunaru”^[1], mi-am aplecat atenţia asupra studiilor istorice. Prin bunăvoinţa unei vechi cunoştinţe, un slujitor al Armatei Române, patriotul teleormănean, col.(r).Viorel Ciobanu, am intrat în posesia volumului „DIMITRIE CANTEMIR ȘI CONȘTIINȚA UNITĂȚII ROMÂNILOR. STUDII ȘI ARTICOLE DEDICATE CENTENARULUI MARII UNIRI”, apărut la editura „Universul Academic”, 2018. Coordonatorii lui au fost col. (r). dr. Mircea Dogaru şi col. (r). Viorel Ciobanu, secretarul general al Asociaţiei Europene „Dimitrie Cantemir”, sub egida căreia a apărut cartea.

Am fost pusă în faţa unei complexe culegeri de cercetări istorice tematice, realizate de specialişti, care, fiecare sau împreună cu grupul de lucru, şi-au adus rezultatul muncii de luni şi ani, condensat în paginile de excepţie ale lucrărilor ştiinţifice publicate aici.

O carte care te trece, ca cititor, cu fiecare filă prin istoria neamului tău este interesantă şi impresionantă. Interesantă pentru că face referire la etapele fundamentale ale istoriei şi impresionantă prin faptul că scrierile sunt ale specialiştilor, ale cercetătorilor din domeniu, sunt asumate, justificate, critice, sunt conform documentelor. Personalitatea centrală a volumului este cea a cărturarului Dimitrie Cantemir.

În realizarea valoroasei culegeri de date istorice, şi-au adus contribuția membrii Asociaţiei Europene „Dimitrie Cantemir”, „O Asociație care grupează în primul rând cadre didactice din învățământul preuniversitar și universitar, care își desfăşoară activitatea în instituții ce poartă numele marelui savant român, dar și studenți și absolvenți ai acestor instituții, muzeografi, cercetători științifici militari și civili, clerici, oameni de cultură pasionați de istorie și care consideră că, prin Dimitrie Cantemir, românii și-au afirmat la cumpăna veacurilor XVII și XVIII, dreptul de a fi considerați ctitori de cultură și civilizație, egali între egalii popoarelor Europei și lumii, care și-au adus contribuția notabilă la evoluția umanității.” (Col. ( r). dr. Mircea Dogaru – „Cuvânt către cititori”).

Cartea este o „carte a cărţilor”, fiecare capitol fiind denumit „carte”, astfel:

CARTEA ÎNTÂI – ”DESPRE UNITATEA ROMÂNILOR”;

CARTEA A DOUA – ”NOI CONTRIBUŢII LA CUNOAŞTEREA EPOCII „DIMITRIE CANTEMIR” ŞI A ROLULUI SĂU ÎN CTITORIREA UNITĂŢII ROMÂNEŞTI”;

CARTEA A TREIA – ”„POHTA CE-AM POHTIT!” MAREA UNIRE A ROMÂNILOR. TREPTE ALE ÎMPLINIRII”;

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE – „DIMITRIE CANTEMIR ŞI ŢARA ROMÂNILOR LA CEAS ANIVERSAR”;

ANEXE.

După „Cuvântul către cititori”, în pagina intitulată „Spre luare aminte”, apar înţelepciunile lui Dimitrie Cantemir din „Descrierea Moldovei”: „Iubirea de patrie insistă şi porunceşte să încărcăm cu laude acel popor, în care ne-am născut şi să recomendăm pe locuitorii unei ţări care ne-a dat viaţă. Se opune însă spiritul de adevăr şi ne opreşte să afirmăm cele ce dreapta judecată ne stăruieşte că sînt de reprobat. În adevăr va fi mai folositor pentru patrie, ca să se puie sincer sub ochii locuitorilor ei acele defecte de care sunt plini, decît să fie înşelaţi cu o linguşire măgulitoare şi cu o scuză dibace, încît să creadă că sînt împlinite de dînşii corect cele ce toată lumea de pe glob, crescută în moravuri mai fine, condamnă”.

Am citit şi recitit frazele autorilor, notându-mi spre păstrare lucruri care reprezintă informaţii ştiinţifice de excepţie, pentru mine. Fiecare dintre ei, spre înlesnirea parcurgerii cu înţelegere deplină a conţinuturilor prezentate în lucrarea sa, îi prezintă rezumatul. Fără pretenţia specialistului în domeniu, ca scriitor şi mai ales ca cititor fidel al acestui tip de scrieri, mi-am umplut inima şi mintea cu faptele prezentate, pe care le-am filtrat, inevitabil, prin propriile trăiri, devenind astfel, datorită măreţiei lor, mai mândră de locul binecuvântat al naşterii mele, de pământul românesc şi de cei pe care-i considerăm cu drag, fiecare dintre noi, proprii înaintaşi.

Am hotărât să pun pe hârtie o parte din aceste gânduri şi să vin, în acest fel, în întâmpinarea celor care vor să ştie câte ceva despre evenimentele prezentate. Să scrii despre această carte fără să cuprinzi toţi autorii, toate temele şi fără să utilizezi rezumatele lor, ar însemna să renunţi la esenţa lucrurilor.

Volumul este publicat sub un „Motto” care sintetizează gândirea unei epoci cu politicieni români patrioţi şi devotaţi: „În chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare și de naționalitate, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărească a le compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt și sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplătirii”. (I. I. C. Brătianu).

CARTEA ÎNTÂI – ”DESPRE UNITATEA ROMÂNILOR” este o culegere formată din nouă lucrări.

Colonelul în rezervă, doctor în istorie militară, specialitatea „Istorie militară antică, medievală şi arheologie”, membru în Consiliul Director al Asociaţiei Europene „Dimitrie Cantemir”, fost cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Militară, Mircea Dogaru, aduce aici două lucrări: „Spaţiul românesc şi Europa” şi „Europa şi bătălia pentru România 1601-1861”.

Cu viziune asupra întregului fenomen istoric, autorul specifică: „Privilegiul istoriei ca ştiinţă a evoluţiei societăţii umane, abordată sine ira et studio, este acela de a opera cu date exacte, independente de realităţile politice ale prezentului, date care pot fi ignorate de factorii politici conjuncturali o perioadă de timp oarecare, dar nu eludate.” Legat de prima lucrare, Mircea Dogaru rezumă: „Studiul prezintă – folosind date statistice – teritoriul de stat și național al României, arealul și spațiul spiritual românesc, precum și drama poporului nostru care „a trăit asediat” (Simion Mehedinți) și „în calea răotăților” (Grigore Ureche) sute de ani.”( pag. 17).

Al doilea studiu „relevă cu argumente istorice lupta pentru unitatea politică a românilor, declanșată în secolul XVI, al Renașterii Românești, dar nefinalizată in integrum nici astăzi, evidențiind Planul Unirii, elaborat de generația lui Mihai Viteazul și apoi de generația domnilor moldo-munteni și a principilor transilvăneni. Se evidențiază constituirea Partidei Naționale și lupta dârză a românilor la 1848, 1859 și 1918 pentru întregirea României „hotărâți și uniți sub marele și nobilul steag al Unirii.” (pag.62).

Trei lucrări din această parte a cărţii abordează „unitatea, comuniunea, comunicarea, conştiinţa unităţii româneşti”, făcând trimitere la Dimitrie Cantemir. Acestea sunt :

– „Matricea de unitate a românilor la Dimitrie Cantemir”, de prof. univ. dr. Octavia Costea^[2] şi Conf. univ. dr. Conona Petrescu^[3], „Lucrarea abordează viziunea lui Cantemir asupra unității romano-moldo-vlahilor, argumentând cu instrumente științifice formarea conștiinței colective de sine a locuitorilor din spațiul carpato-danubiano-pontic și responsabilitatea față de viitorime a acestora.

Această unitate istorică, de conștiință de neam, având ca vectori: jertfa pentru apărarea gliei străbune, legea şi norma de vieţuire, limba, cultura, obiceiurile şi tradiţiile constituie Matricea unității românilor.” (pag.24). – „Unitatea, comuniunea şi comunicarea la Dimitrie Cantemir” de Marius Resceanu^[4].

Studiul ne propune o fascinantă călătorie în universul personalităţii enciclopedice Dimitrie Cantemir, autorul unei opere de excepţie, elaborate în cei 50 de ani de viaţă. Cantemir este definit sintetic de autor prin şase caracteristici esenţiale: „poliglot, istoric, scriitor, orientalist, filosof, om politic.” „Unitatea, comuniunea şi comunicarea la Dimitrie Cantemir gravitează în jurul aspiraţiilor sale pentru libertate a tuturor românilor, cea care oferă unitate şi bună comunicare. Un erudit ca Dimitrie Cantemir nu poate să nu înţeleagă forţa unirii dintre neamuri, el ca fiu al poporului român cel greu încercat de vremuri.” (pag.24).

– „Dimitrie Cantemir şi conștiința unității românești” de Valentin- Stelian Bădescu^[5].

Cercetătorul Valentin-Stelian Bădescu îşi deschide opera cu nemuritoarele cuvinte ale lui Max Planck puse în Motto-ul: „Oricine este implicat serios în munca ştiinţifică de orice fel, realizează că, deasupra porţilor de intrare în templul ştiinţei, sunt scrise cuvintele: trebuie să ai credinţă. Este o calitate de care un om de ştiinţă nu se poate dispensa.”

Ideile lucrării apar astfel: „În contextul denigrării istoriei și vieții românilor, aniversările cu sens înalt simbolic solicită mai intens atenţia istoriografiei, disciplină mereu sensibilă la schimbările socio-politice, la idei şi mentalităţi. Ca un Ianus bifrons din mitologie, scrutând concomitent trecutul şi viitorul, ele obligă la o reflecţie continuă, aşa cum ne sfătuia la vremea sa Dimitrie Cantemir, unul dintre ctitorii culturii noastre moderne. Există momente când un popor nu poate să tacă. Există momente când un popor nu poate să tacă. Există momente în Istorie când conştiinţa naţională a celor care conduc vremelnic destinele unei naţiuni scade sub cota de alarmă. Sunt acele momente în care totul pare de vânzare, totul se negociază, totul se relativizează, tot ce e sfânt şi intangibil devine simplă marfă pe taraba politică. În aceste momente, este datoria tuturor celor care trebuie să vorbească, să iasă în faţă şi să spună lucrurilor pe nume. Conştiinţa naţională a unui popor are nevoie să se exprime prin instituţiile sale. Acesta este sentimentul istoriei cantemirene!” (pag. 34). Lucrarea se încheie cu „Concluzii” deosebit de valoroase.

Continue reading „Prof. Dr. Virginia POPESCU: Despre „Dimitrie Cantemir și conștiința unității românilor”” →

Cezarina ADAMESCU: O simfonie de cuvinte

Prefață la volumul ,,Glasul amintirilor de-o vară” de Dan Obogeanu Gheorghe . Versuri, Editura Stef, Iași, 2019

Toamnă, vară, iarnă, primăvară, glasul poetului redă, notă cu notă, simfonia fiecărui anotimp, împodobită cu bijuteriile metaforice specifice genului liric. Adept al poeziei clasice, Dan Obogeanu Gheorghe demonstrează, cu fiecare nou volum, apetența pentru Frumos, căruia îi schimbă îmbrăcămintea conform simțămintelor proprii. Și când aceste simțăminte dau în clocot, răsar versurile, supuse unor rigori prozodice și stiliste, care le conferă valoare și intensitate. Adâncit în muzica suavă rezultată din sunetele naturii dar și ale inimii care aleargă fără ostoi, poetul devine supus cuvintelor, nu le mai scapă din ochi, urmându-le, pe drumurile de taină pe unde colindă fecioarele iubirii desculțe.

Toate acestea îi dobândesc poetului bucuria esenței de a iubi și a-și declara în vers toată dragostea. Luându-ne martori discreți, ne permite să aruncăm un ochi peste mirajul trăirilor sale poetice. Pentru aceasta, un întreg arsenal de mijloace artistice îi stau la dispoziție: epitete, comparații, metafore, personificări.

Sintagme remarcabile: ”roșu sânge de lumină”;”seara cu suspin de flori”;”în Cerul, de albastru mozaic”;”cer cu nori fierbinți”; ”viu de noapte”, ș.a.

Personificări:”un ochi de nor”; ”iubirea mea cu ochi ca luna”;”Eu sunt pământ cu ochi de lună!”

Comparații:”Ca o pasăre pe cuib”;”Ca o stea pe vârful muntelui…”;”ca porumbița serii”, etc.

Idealurile sale sunt înalte, aproape de neatins, dar în poezie, totul e posibil:”Îmi iese luna în cărare, / În seara cu suspin de flori, / Şi mă grăbesc s-ajung în zori / Spre Infinit cu mări şi Soare”(Netulburare).

Și ca un veritabil visător romantic, poetul își închipuie corăbii conduse de vechi mateloți, vânturând mările și oceanele: ”Un cântec viu din depărtare, / Adus de vechi corăbieri, / Pirați cu solde şi boieri / Şi mii de păsări călătoare // Cutreieră prin visul nopții, / Şi mă trezesc c-o floare-n glastră, / Privesc doar luna prin fereastră… / Pe Calea mea se joacă sorții!” (Netulburare).

Poetul alcătuiește din cuvinte, mici fragmente de viață, povești romantice, duioase, din care nu lipsesc chemările de iubire, cu verbe de mișcare: Vino! ”Ești luntrea mea / Care îmi duce gândurile / Prea departe de uitare / Și prea aproape de inimă”. Și nu o dată, autorul încropește un ”Dans sentimental” aproape grăitor, la care sunt invitați Pământul, Luna și stelele: ”Între Pământ şi Lună / Dansăm desculți în noaptea albă, / Cerul peste frunte-ţi stă cunună / Și stelele îţi prind în salbă // Ochii se-mpreună pe geana moale, / Buzele citesc în paşi amorul, / Trupurile se unduiesc domoale / Şi inimile îşi ascultă dorul…. // Şi ce muzică …ce melodie! / Talpa goală calcă prin frunze / Roua din seara cea târzie… / Iubirii să nu îi cauți scuze… // Ce dans minunat…ce seară! / Sărutul dintre Cer și Pământ, / Clipa de vis din astă primăvară / Se face îmbrățișare de Cuvânt!”

Îndrăgostit de natură, de soare și de toate elementele și fenomenele care o alcătuiesc, poetul vrea să le dedice tuturor versurile sale, izvorâte din inimă:”Dacă n-ar fi primăvară / Aş mai scrie vreun cuvânt, / N-ar fi inima amară / Ca şi fierea din pământ?! // Cum să nu iubeşti albastrul / Cerului din seri cu lună, / Sau chiar vântul cel sihastru / Când prin bradul verde sună?! // Primăveri cu albe zâne, / Cu manta din ghiocei, / Peste vreme n-ar apune / Soarele în flori de tei. // Iar salcâmul cel din vale, / Îmbrăcat în straie vii, / Păsările-l văd în cale / Ca să-şi pună colivii…// Vraja verdelui din munte / Printre fagii cei tăcuţi / Se întinde ca o punte / Lângă râul cu peşti muţi // În covor cu iţe albe, / Cu fir viu de tămâioară, / Prinse stau narcise-n salbă / Ca un nor pe inimioară…// Dacă n-ar fi primăvară / Cu biserica-n răscruce / Paştele s-ar face seară / Peste o Lumină-n Cruce” (Ţarina cu vers şi flori).

Și tot din iubire izvorăște și dimensiunea spirituală:

”Azimă şi Vin pe masă / La Altare şi pe Cruce, / Primăvara e ACASĂ / În poiana din răscruce….” (Ţarina cu vers şi flori).

În raport cu iubirea lui, poetul mărturisește despre sine: ”Rândunică într-un zbor înalt, / Sunt copacul ce te-a alintat,/ Cuib îţi faci pe braţ de rămurea / Şi culcuşul în inima mea” (Alături de o Stea).

Relația cu Timpul devine și ea specială din momentul când autorul se decide să-l convingă să treacă de partea sa:”Din timpul care îmi rămâne / Voi împleti cunună de luceferi / Ca veacurile ce-au trecut s-aline / Oglinda Infinitului cu nuferi // Şi din secundele brodate, /Din roua din petalele cu ochi, / Doar vântul peste luciu bate / Ca un descântec rece de deochi. // La ţărmul dintre vechile poveşti / Făcute doar istorii între file / Am sa te chem, pe Tine, să trăieşti, / C-ai fost aceeaşi zâna-ntre copile. // Şi Timp îţi dau cât să trăieşti pe lume, / Uitate amintiri în sticla de clepsidră, / Te voi chema pe tine, fără Nume…/ Eşti printre nuferi o sirenă sau o vidră…// Din timpul care îmi va trece / Voi împleti cunună de nuntire, / În veacurile-n care vei petrece / Să laşi pe Cer o Stea ca amintire!”(Un altfel de timp…)

În viziunea lui Dan Obogeanu Gheorghe sufletul e verde, amintirile sunt albastre, albastre inimioarele , țărmul este albastru, există și timp albastru, soarele e alb, rupt din ispită, gândurile sunt albastre, sufletul e rupt în două, luntrea e în țărmuri adormită, secundele sunt rupte dintr-o lună, numai dorul e alb, cu chipul mut: ”Luminând albastre gânduri / În doiniri cu flori de vers, / Se aştern în rânduri, rânduri, / Cărărui spre Univers….”(Cât ești de frumoasă!)

Cuvinte rare: piastru; mirindă; undrele; etc.

Rime facile: dor-ușor; zăvorul-dorul; ș.a.

Că sunt vise de noapte, că sunt vise diurne, cu ochii deschiși, autorul se simte fascinat de ele și intră în jocul lor, cu savoare. Visele au culoare, aromă și pot fi transformate în realitate, unele au umor, poezie și muzică, dorințe, iubiri veline. Destul să crezi în ele. De multe ori, iubirea este livrescă, legată de lecturi și de închipuiri, aduse în realitate:”Te voi citi adesea printre gânduri / Cu dorul meu făcut privighetori, / În umbra codrului și ramu-n rânduri/ Și-n poenița verde cu viori. // Și cântec de albastre inimioare / Legate-n lațul de tăceri furate / Răsună-n veacul care te mai doare / Ca un chimval cu notele mirate. // Te voi citi adesea printre stele / Cu dorul meu făcut un colț de lună, / În umbra cerului cu vechi castele / Aștept privirea ta de zână bună. // Te odihnești la margine de mare/ Pe valul timpului pierdut în infinit, / Corăbier cu pânzele de soare / Mă regăsește-n zori sau asfințit…// Venit din nori cu versul în condeie / Rescrise-n ploile cu picuri reci / Grădină-mi ești, Mireasă și Femeie…/ Iar eu rămân doar Vântul din poteci! // (…)// Te voi citi în albe foi veline / Cu ploi de vers în nopțile senine!”(Lectură).

Poetul strălucește prin imaginile de pastel pe care le strecoară în poezie. Iar sentimentalismul lui este molipsitor:”Cerul meu cu galbeni nori / Adunat-a toamna-n poală. / Pân’ la revărsat de zori / Versuri picură pe coală.// Dintr-o călimară rece, / Dintr-o noapte făurită, / Stropul ploii care-mi trece / Prin inima cea trezită. // Și tot plouă, plouă, plouă / Cu mărgele de cristal / Peste-un vis cu lună nouă / Într-un ceas sentimental….// Câmpul meu cu galbeni vișini / Adunat-a toamna-n zare / Și îmi picură prin streșini / Brumă albă dintr-o floare. // Dintr-o călimară caldă, / Dintr-un suflet meșterită, / Un ocean de vers îmi scaldă / Ceasul verii de ursită. // Și tot plouă, plouă, plouă / Cu ani mulți din calendar / Socotind la viață nouă / Timpul scurs tot în zadar…// (….) // Și tot ploaia îmi inundă / Toamna mea de o secundă!” (Ploaia).

Uneori, iese la iveală un filon folcloric, concretizat în expresii de genul: ”Frunză verde de gutui”; ”Frunză verde sălcioară”; ”Foaie verde de manea”. Ca și apelativele: mândro, mândruțe, ciobani, bade. Până și începuturile sunt în același stil folcloric: ”Foaie verde de mărar”, etc.

Dar și în cadență, ritm, repetiție, asonanțe, refren, eufonie, elemente specifice acestui gen de poezie:”Dă-mi o inimă de rouă / Ca s-o fac o pâine nouă, / Și mai dă-mi un gând curat / Să-l fac dorul minunat… // Frunză verde de gutui / Umbră albă-n cărărui, / Casă pentru amintiri / Și loc bun pentru iubiri! // Dă-mi o minte cu noroc / Să-mi pun gândul iar la loc, / Suflet nobil într-un os / Vinul roșu și spumos… // Frunză verde-n vârf de nuc / Vârf de Cer și cuib de cuc, / Umbră-n zori și pe-nserat / Pentru dorul ne-mpăcat! // Dă-mi un ochi de răsărit / Celălalt de asfințit, / Continue reading „Cezarina ADAMESCU: O simfonie de cuvinte” →

Olimpia MUREȘAN: „Amintiri din copilăria cuvintelor” de Iacob Oniga – note de lectură

Cartea „Amintiri din copilăria cuvintelor” scrisă de Iacob Oniga a apărut la editura Eurotip din Baia Mare în anul 2018 cu ocazia centenarului Marii Uniri-1918-2018. Cu această ocazie scriitorul vrea să se redescopere ca identitate pe el însuși- dar și satul românesc de odinioară.

Cu un patriotism desăvârșit chiar din prima pagină autorul ne asigură că-și iubește țara și poporul. Prin anii 60 un copil se reinventează prin amintire, subconștientul autorului Oniga scoate la iveală lumea satului Lăpuș-localitate pe care dorește s-o numească și Românesc-deci „Lăpușul Românesc” în condițiile în care mai există o localitate Târgu Lăpuș. Ca o pictură nostalgică sau ca „Un car cu boi” al lui Grigorescu se înfățișează viața grea a țăranului văzută prin ochii unui copil isteț: o caracteristică a satului din vremea aceea era sărăcia materială, oamenii lucrau la câmp cu animalele pentru arat, semănat etc. Viața omului era strâns legată de cea a animalelor pe care familia din centrul povestirilor(de fapt familia scriitorului) le îngrijește cu mult drag ca pe niște membri de familie.

Legătura omului cu pământul moștenit de la străbuni, cu natura, cu animalele domestice cu vecinii, cu neamurile, cu obiceiurile și datinile satului creează o lume de vis, bună, statornică, e lumea satului lăpușnean din nordul țării; imaginea reală a acestuia va dăinui peste veacuri-deoarece amintirile autentice ale unui autor ca și Oniga sunt de fapt amintirile unei colectivități de oameni și în ultimă instanță ale unui popor român ce-și ducea traiul mai mult la țară- muncind pământul care era unica sursă de existență, de aceea marele Blaga zicea că „veșnicia s-a născut la sat”; acolo ne avem originile, acolo era viața noastră adevărată de români harnici primitori și cu bun simț înnăscut.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: „Amintiri din copilăria cuvintelor” de Iacob Oniga – note de lectură” →

Anca SÎRGHIE: Bucuria de a trăi în proza recentă a Veronicăi Pavel Lerner

Noua carte a Veronicăi Pavel Lerner, intitulată Disonanțe de bon-ton, apărută la Coresi Publishing House, 2019, îmi face cu ochiul irezistibil, așa cum stă așezată pe masa mea de scris, ademenindu-mă cu coperta hazlie și cu strașnica idee de a fi solicitat colaborarea graficienei Adelaida Mateescu, artistă care a ilustrat pe un ton comic situațiile dezvăluite de autoare în textele sale. La modul mărturisit, Veronica Pavel Lerner îndrăgește genul prozei umoristice, dacă ar fi să reținem din schița Dintr-una-ntr-alta, cu sonor că, aflată într-o sală de așteptare la medic, ea scoate din poșetă volumul Ioanei Pârvulescu Întoarcere în secolul 21. “Scrise alert și cu un umor de bună calitate,-se confesează scriitoare canadiană- textele m-au scos din frica provocată de orice vizită la doctor. Îmi place s-o citesc pe Ioana Pârvulescu, mă regăsesc în paginile ei”(p.113) Nu altceva își propune autoarea volumului Disonanțe de bon-ton, decât să consoneze cu cititorii ei, care să se regăsească în năstrușnicele ei relatări. Ca și mine, nu mă îndoiesc că mulți dintre lectorii volumului își vor reaminti textele citite în „Observatorul” de la Toronto sau în revista literară online “LaPunkt”. Dar tentația de a le reciti așa cum ele se află așezate cu o logică tematică ce le potențează sensul este un izvor de încântare. Așa le-am reluat eu, cu bucuria de a nu putea să mai las cartea din mână, ispitită de observațiile percutante și de inteligența unor remarci, prea numeroase ca să le dezvăluim aici. Lăsăm cititorilor satisfacția de a le întâlni și savura în paginile noului volum al scriitoarei. Nu rămâne decât să-l asigurăm că genul prozei subtil umoristice este între cele foarte dificil de realizat, iar cartea de față este o izbândă în acest sens. Deși le citisem rând pe rând în pagini de revistă, schițele Veronicăi Lerner m-au impresionat mult mai puternic atunci când le-am reluat în buchet. Impactul lor a fost mult mai puternic, iar ideea autoarei de a le așeza în volum o socotesc excelentă.

Față de cărțile anterioare Miniaturi de dincolo de Ocean, 2000, Gânduri printre rânduri, 2001, Binecuvântatul prezent 2006, Oameni pe care i-am cunoscut 2015 și Oameni-Repere-Mărturii, 2018, apariții care atestă în sine o prolificitate remarcabilă fie că autoarea scrie poezie sau creează proză, Veronica Pavel Lerner nu se dezminte, literatura Domniei Sale pivotează pe realitatea trăită direct. De aici și valoarea autobiografică-memorialistic a prozei sale. Continue reading „Anca SÎRGHIE: Bucuria de a trăi în proza recentă a Veronicăi Pavel Lerner” →

Vasile FILIP: Ispita zborului

De cum a apărut el în peisajul viu al Pământului, omul a ridicat ochii spre Cer. Și a văzut Nesfârșitul, limitat de jur-împrejurul cuprins de privirile lui ce nu puteau sări peste linia Orizontului. La început, s-a mulțumit cu atât omul. Încet-încet, însă, tot scrutând el Înaltul – și pe senin și pe înnourat – locuitorul Pământului a prins a prinde cum ceva îi dă ghes. Să afle mai multe decât vedeau ochii lui și decât putea pătrunde mintea lui. Un fel de ispită, pe care, la începuturi, el nici nu a știut cum să o numească.

Pe măsura curgerii timpului și a evoluției omului, tentația de a descoperi Cerul a căpătat două dimensiuni, care s-au alăturat celorlalte caracteristici ce particularizau portretul – încă neterminat – al ființei superioare, care singur s-a categorisit. Una mai concretă, numită mai apoi științifică: cercetarea și cunoașterea Universului. La început de pe Pământ, după aceea suindu-se el însuși la Cer. Alta, mult metaforică, exprimată la modul liric, în cântec, în poezie, în pictură. Astfel, tentația a devenit ispită: ,,Un cer de stele dedesubt, / Deasupra cer de stele”…

Deși nu i-am citit pe toți, eu am credința că nu există poet pe lumea aceasta care să nu fi visat că zboară, chiar dacă unii au făcut-o cu aripi căzătoare. Doar ei, poeții, l-au inventat pe Icar… Și doar ei văd îngeri zburând…

,,Zbor despletit” se numește proaspătul volum de poezie (și acesta bilingv– în română și engleză) semnat de Vavila Popovici. O metaforă care te duce cu gândul la imaterialitatea fenomenului în sine, dar, mai cu seamă, la valențele poetice ale acestuia. Fără zbor, poezia lumii ar fi mai săracă, cu toate că vrăjitorii cuvintelor ar fi născocit alte mijloace de… deplasare, în timp și în spațiu. Cartea, cu o copertă nu numai sugestivă, ci și elegantă, realizată de Teodora Stoica, nepoata autoarei volumului, dovedește că și aceasta este cucerită de tainele zborului.

Poeziile, variate tematic, arată ca un stol de păsări / gânduri / trăiri ce survolează un spațiu al ideilor și simțămintelor. Un zbor stimulat de dorința cunoașterii și redimensionării a două componente ale unui singur Univers: realul și imaginarul metamorfozate în strai poetic. ,,Întindere infinită – ,,revelație a eternității” –/ și pescăruși cu aripi grațioase / vestind bucuria dimineții”. Chiar cum poeta Vavila Popovici se destăinuie, ,,Trăind mai mult în vis decât în realitate, / poetul e un ,,hidalgo” sărac”... Și tot autoarea zicerii de mai sus lămurește ce și cum este cu sărăcia / bogăția poeților: ,,Luna strălucește, glisând pe cer, / își caută poeții / să le mângâie fruntea cu razele sale”. Iar poeții îi sunt recunoscători astrului ceresc: ,,Versuri de iubire poeții-i dăruiesc…”

Pe seama zborului – ,,această mirabilă amăgire”, cum mi se pare că am citit cândva, undeva – s-au scris biblioteci întregi. S-au făcut și glume. S-au compus și ziceri înțelepte: ,,Nu tot ce zboară se mănâncă”, de pildă. Continue reading „Vasile FILIP: Ispita zborului” →

Al. Florin ŢENE: Poetul Teofil Mândruțiu “Pe drumuri pe sub mare “ cu un “ Pumn de praf și pământ“

Un poet al căutărilor pentru înțelegerea misterului divinității este poetul Teofil Mândruțiu, autor a mai multor volume de poezie. După ce a debutat la vârsta de 16 ani, autorul, fost cadru militar, își exersează harul talentului în înțelegerea zilei “când o să vină poruncind a fi lumină “ (Drumuri pe sub mare ) Domnul Dumnezeu.

Cele trei cărți de care facem vorbire, “Drumuri pe sub ușe “, “ Pumn de praf și pământ“ și “Cusături în torente “ , apărute la cunoscuta Editură “Napoca Nova “, 2019, ne descoperă un poet sensibil, ce-și pune numeroase întrebări despre existența noastră, la ceea ce e, în obiect, este ireductibil la subiect, dar și ce este în subiect , este ireductibil la el însuși, la conceptele și formulele care-l descoperă ca poet, și cu ajutorul cărora el se analizeasă pe sine, prin credința în Dumnezeu: “Eu te-am făcut liber, omule,/ da rai ajuns pribeag./ Când te vei întâlni cu Fiul Meu,/ te vei întâlni cu Mine. “ ( Drumuri pe sub mare- Dealoguri de la Dumnezeu la om).

Pe cât de impresionantă este apariția omului pe pământ, stranie și dramatică,, pe atât de uluitoare este implicarea poetului în destinul propriei opere. Este în Teofil Mândruțiu ceva din sublimitatea poeților pentru care poezia e un moment divin consumat în secret până la capăt și a cărui divulgare ar fi preferabil să se producă: “Așa se face că îmbătrânim și aflăm că trăim/ Atât de puțin și cu atâta nonsense,/ În lumi de condens/Sau în lumi uscate,/ Perete-n perete cu lumile moarte. “ ( Ce facem cu viața noastră?). “Moartea oricariu om este mai mult treaba supraviețuitorilor, decât a lui, medita Thomas Mann

În poezia lui Teofil Mândruțiu divinitatea a câștigat un glas esential, poetul își vede viața ca o trecere spre vămile umbrelor: “nu am făcut pe pământ multe lucruri,/ dar am biruit lumea alături de Hristos/ și îmi ajunge cerul, unde El m-a așezat/ pe scaunul Lui de domnie. “( Vămile umbrelor).

Dacă în poezia “Chemare “ din volumul “Drumuri pe sub mare “ are credință în Înviere și “Va învia,/ Ne cheamă Domnul, din durere,/ La nunta Sa. “, în poezia “Scrisoare “ pe care o găsim în volumul “Pumn de praf și pământ “ poetul mărturisește că poartă în inimă și în suflet pe toți acei ce“poate mâine nu veți fi“ și la toți le spune”Și vă mai rog, pe fiecare-n parte,/ Primiți-mi inima și dați-o mai departe, / Căci dragostea întreagă în inimă s-a copt,/ Vă binecuvântez, mă rog și-n inimă vă port. “,în timp ce în volumul “Cusături în torente “ decoperim un îndemn creștinesc: “Călătoriți pe urma lacrimii,/ pentru că, după ea, rămâne drumul purificat/ de bluestem și păcat. “ Lacrimile izvorăsc mai mult la durere. Balzac spunea că “Durerea este flacăra care ne luminează viaţa”.

Concepția lui Teofil Mândruțiu despre divinitate este izbitoare: poetul vede și trăiește în toate ipostazele spiritul religios, activ, tragic și cu speranță în Fiul Domnului:“-Spune-mi, nădejde,/ dacă pleci de la om, te mai întorci?/ -Mă întorc, ori de câte ori/ mă trimite Dumnezeu.“( CUSĂTURI ÎN TORENTE- Leacul iertării)

La un poet transilvănean cum este Teofil Mândruțiu spritul religios în paradigma lui Radu Gyr pare a crește explicabil către un activism evlavios, dar și teluric, de felul lui Aron Cotruș, ori către o sublimare oraculară sau metafizică în gustul lui Traian Dorz: “Dumnezeu ne-a dat cuget și gând/ apoi trece pe la fiecare, pe rând,/ să adune roade, ca vierul din vie,/ să ude inima cu apa Lui vie“( Pumn de praf și pământ-Păziri.)

În cele trei cărți poetul cântă pumnul de praf care trece prin clepsidra vieții, dar și acel bulgăre de pământ care face să vibreze “ Țărâna( care) nu se scurge în țărână./ Țărâna se-mparte cum s-ar ține de mână. Nici trupul ce se trage prin rădăcină din lut/ Nu a avut viață `nainte de-nceput.”(Pumn de praf și pământ- Țărâna ).Dumnezeu urcă, spune Teofil Mândruțiu, pe om la Cer și pe Fiul Său pe cruce. Ca o mântuire a omenirii Poetul observă mai acut și cu un sentiment pricepător fenomenele universale, văzute prin teologie, apropierea spiritului de Cartea Cărților, înclinat esteticește tot mai des să proiecteze în simbol ceea ce i se pare că ar avea, din imediat, durabilitate morală.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poetul Teofil Mândruțiu “Pe drumuri pe sub mare “ cu un “ Pumn de praf și pământ“” →

Magdalena BRĂTESCU: Să descifrezi taina tainelor

În lumea noastră dezlănțuită și-n „cercul nostru strâmt în care/ norocul ne petrece”, fenomenul George Roca, planeta George Roca, reprezintă o oază de idealism și esența bunătății. Scrie și declamă poezii, e prozator și editor, migălește creația lui și a celor două mii cinci sute de colaboratori îndrumați, lansați, făcuți cunoscuți pe tot mapamondul, oameni care, majoritatea i-au devenit prieteni, nu numai de condei, ci și de suflet.

La „Forumul românilor de pretutindeni” a dăruit toate cărțile proaspăt ieșite de sub tipar „Taina scrisului”. Trăim vremuri în care scriitorii se înmulțesc și, simultan, numărul cititorilor scade. Dar totuși, „carte frumoasă, cinste cui te-a scris” și cui te-a editat, primele două volume „Taina scrisului” interesează, pasionează aidoma unui roman de suspans. Antologia, după cum precizează însuși George Roca pe coperta I, cuprinde „eseuri de motivație literară”. O sută de prozatori și poeți, aleși aleatoriu, ghidați de autor prin câteva sugestii inițiale, se confesează fără a lăsa însă impresia de interviu, cum se transformă azi „memoriile” în răspunsuri la care se adaugă ulterior întrebările!

Fără fasoane, unii mai pe scurt, alții în detaliu, prin simple CV-uri sau biografii cvasiliterare, ori gândire abscons-pompoasă, dar toți cu sinceritate deplină și emoție lăuntrică.

De ce scriu? Ca să nu li se șteargă numele fără urmă, pentru că au talent și inspirație? Pentru că primesc semnale din eter, pentru că au trecut printr-o traumă și simt nevoia defulării? Într-o stare de grație decodificată prin cuvinte meșteșugite, din dorința profund omenească de muritor ce se vrea nemuritor? Poate câte ceva din toate acestea împreună… Sau poate „ce-a fost/ ce-am vrut să fie/ noi n-o vom ști poate niciodată!” Și poate tocmai în acest mister cvasi dezlegat rezidă frumusețea cărții.

Superbele coperți în albastrul cernelii cu albul modest al colii de hârtie și roșul sângelui cu care fiecare creator adevărat își scrie gândurile au fost create tot de George Roca. Semnul „&” din dreapta, semn al egalității „et comp” e înnobilat de toca academică și de arhaicele, uitatele călimară plus toc! Ca omagiu delicat…

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: Să descifrezi taina tainelor” →