Cornel UDREA: Umbra clepsidrei

Mărturisesc că m-am apropiat de cartea lui Valeru Ciurea cu anume reticență, dar pozitivă totuși, pentru că îl cunoșteam ca artist fotograf, ca un om care transpune sufletul în imagini și imaginile care reflectă sufletul omenesc. Ei bine, aici am întâlnit, în această carte, poezia. Poezia autentică, poezia verde, poezia adevărată, cea care îți dă de gândit și te lasă gânditor. Este o poezie ce izvorăște dintr-o anume amărăciune zâmbitoare, dacă putem spune așa, este o poezie care reflectă suferința oglinzii. Este o poezie a prezentului, este o fugă de prezent pe o insulă imaginară, unde nimic nu este în mișcare, unde nu se întâmplă nimic, dar toate acestea sunt aparențe, pentru că poezia lui vine și revendică acea oglindă a stelelor, acea umbră a stelelor sub care trăim și sub care încercăm să visăm.

Iată, în poezia „Ochi”, tot ceea ce am afirmat cu mâna pe inimă și în cunoștință de cauză, se reflectă nemijlocit: „Pe tremuru-ţi/ de frunză/ aştern năvodul/ nopţii,/ încerc/ să te acopăr/ dar/ nu-ţi găsesc/ făptura,/ Şi noaptea/ e adâncă,/ şi parcă/ tu/ eşti noapte…/ Poate,/ odată,/ am să-ţi descopăr/ trupul/ prin omăturile/ alungate,/ străine,/ închise/ în ochiul meu…//”.

Fiecare poem este un fel de mărturisire artistică, un fel de crez artistic fără de care Valeru Ciurea nu se poate justifica și legitima în fața poeziei. Și nu numai în fața poeziei.

În partea a doua, „Jurnalul de front” așa îl numesc, cuprinde consemnări din timp și alte timpului. Sunt texte în proză extrem de esențializate care au în prim plan omul, așa cum este el, imperfect, împiedicat, trist, vesel, superficial sau profund. Valeru Ciurea ca fotograf, a umblat foarte mult, a surprins lumea însă și dincolo de Continue reading „Cornel UDREA: Umbra clepsidrei” →

AG Weinberger – THE JEWISH TROUBADOUR

Motto:

,,Am venit din foc… da… prin el am trecut… Am o relație ciudată cu focul…Bunicul meu a fost măcinat de foc… a fost devorat… la Auschwitz… mama supraviețuia într-un canal cu ajutorul unei lumânări… iar în mine aceeași flacără îmi hrănește visele și creativitatea din care mi-am clădit edificiul… Dar focul prin care am venit… luminează oare prin preajma lui?“ (AG Weinberger)

Spectacolul prezentat în premieră la Teatrul Evreiesc de Stat începe cu o amintire ca o umbră abia perceptibilă, pe care nu ți-o dorești, dar de care ai nevoie într-o viață de om. O bucată de istorie necesară, privită în oglinda retrovizoare. E mult mai ușor și comod să privești în altă parte, să nu te încarci cu răul, cu durerea, cu lucrurile pe care nimeni n-ar vrea să le vadă. Dar avem nevoie să le privim și să ținem minte. Să luăm aminte de cât rău suntem capabili și ce se poate întâmpla dacă uităm asta. Tot ce a urmat a fost ridicat de la zero, din moloz, balast și ruine. Cel mai bun mod de a înțelege trecutul este să nu-ți fie teamă de viitor și să îmbrățișezi schimbarea ca parte inevitabilă a vieții. Pentru a te bucura de prezent, e nevoie să ai rădăcinile bine înfipte în trecut, să-l cunoști, să-l respecți și să primești viitorul fără să te copleșească. Să renaști. Să-ți amintești că ești centrul Universului. Că universul sensibilității tale aparține patrimoniului cultural al omenirii. Că muzica ta este cea mai simplă și mai frumoasă linie de dialog între oameni.

Vasile FILIP: Viața în culori naturale

În anul 2010, scriitoarea Vavila Popovici publica primul volum de ,,Articole, eseuri”, lucrare care se alătura în chip nu doar complementar, ci și armonios, unei opere literare înscrisă ferm pe drumul afirmării. Tipărise deja 11 cărți de poezie și 7 de proză, toate primite cu largă deschidere de critica de specialitate, dar și de publicul cititor.

Iată că, la sfârșit de an 2019, autoarea ne oferă cel de al 10-lea volum din acest serial, care în mod sigur nu se va opri aici. Lansân-du-se în ,,Zborul minunat al gândului”, Vavila Popovici nu se desprinde, totuși, de imaginea reală a Pământului. Ea străbate cu răbdare și cu interes cărările vieții și o portretizează în culorile ei naturale, într-o paletă impresionantă, mai ales prin sinceritatea cu care își face cunoscute opiniile. Temeiul demersului este exprimat chiar în prima pagină, sub titlul mai sus pomenit: ,,Omul și-a pus întrebări și își pune în continuare, a căutat de-a lungul vremurilor, și caută și astăzi răspunsuri la problemele mari ale vieții”.

Tocmai unor astfel de întrebări caută să dea răspunsuri, conștientă fiind că ,,Fiecare gând este mișcător, liber, fără a fi încorsetat de timp și de spațiu (…). Gândul creează o atmosferă, o lume, naște și dezvoltă dorințele și excită pasiunile, fiindcă el este energie pură, este spirit, este viață”.

În această viziune, care nu este doar una pur filosofică, autoarea abordează o tematică diversă și oferă cititorilor tablouri incitante la gândire și la exprimarea propriilor opinii. La fel ca și în anterioarele volume din acest ciclu, spațiile preferate sunt filosofia (,,La ce ajută filosofia?”. ,,Filosofia lui David Hume”, ,,Filosofia, religia și știința”, ,,Filosofia, religia, știința și politica – Socrate și Platon” și alte câteva capitole, în care sunt invocate numele lui Aristotel, Zenon, Seneca, Epictet, Plotin, fericitul Augustin, Toma de Aquino); artele (,,Flamenco – o fereastră deschisă spre sufletul Andaluziei”, cu un motto sugestiv din Deborah Blythe – Ascultă-ți sufletul și dansează pe melodia pe care dorește el să cânte, ,,Doru Popovici – Ultimul zimbru”, tot cu un motto, dar din Ludwig van Beethoven – Muzica este mediatorul între viața spirituală și cea trupească, ,,Festivalul de dans american – Pilobolus”); cetățeanul, societatea, politica (,,Despre compasiune, dezinteres și cruzime”, ,,Succesul unei românce”, ,,Perfidia guvernării post-comuniste”, Despre onestitate și mitocănie”, ,,Blândețea vs. agresivitatea”, ,,Vicleniei îi plac întuneciunile vieții”, ,,Civilizație și barbarie”, ,,Despre istorie, fie ea și politică”, ,,Mahalagismul zilelor noastre”, ,,Ieșirea din peșteră”, ,,Întâlnirea Trump_Iohannis la Casa Albă”, ,,Caut un om cinstit, un om cu bun simț”, ,,Îngâmfare și modestie”, ,,Politica – în prag de moțiune”, ,,Pace sau război?”, ,,Despre vanitate”).

Mi-am asumat riscul de a fi cumva acuzat de abuz, pe motiv că am citat atât de multe titluri de capitole, dar, declar pe proprie răspundere, am comis fapta în mod deliberat, în dorința de a-l determina pe cel ce va citi aceste considerații să caute cartea și, evident, să o citească. De ce procedez astfel? Pentru că nu socot utilă… repovestirea unei cărți, fapt ce are ca efect direct descurajarea lectorului. De ce să mai citească el cartea, de vreme ce prefațatorul sau recenzentul îi dă mură-n gură?

Continue reading „Vasile FILIP: Viața în culori naturale” →

Daniel LUCA: Iubirea ca un vulcan

Poeziile din volumul Poeme cu îngeri de Maria Ieva (Editura Absolut, București, 2013) sunt așezate, fapt mai rar întâlnit, între un prolog (Floare de Iris) și un epilog (Pelerin fără destinație).

Scriitura sa este simplă și fierbinte ca o pâine proaspăt scoasă din cuptor, ca o invitație la iubire în sânul naturii, la un picnic fără de început și fără de sfârșit.

Căci niciunde altundeva beția simțurilor nu e mai bine întreținută și până și vietățile vin în sprijinul căutării anotimpului iubirii („Acolo unde cată șoimii / Un anotimp pentru noi doi”).

Drumul iubirii nu e unul lin, ci plin de peripeții, efectul nefiind altul decât întărirea sentimentelor („Pe drumul iubirii nici lupii nu urlă, / Nici bobul de grâu nu stă să-ncolțească, / Din clopote mute răsună în turlă / O altă tăcere ce vrea să-ți vorbească”).

Intervin, totuși, nesiguranța, plecarea ființei iubite și așteptarea („Când te-am chemat cu ultimul suspin, / Erai tăcerea gândului divin / Și-au lăcrimat icoanele pe rând, / Te mai aștept, dar spune-mi până când?”).

Iubirea nu are nevoie, așadar, de cuvinte, vorbește și prin tăcere, fiind atotcuprinzătoare și plină de lumină Continue reading „Daniel LUCA: Iubirea ca un vulcan” →

Galina MARTEA: COLUMNA 2000 – Pondere spirituală în societatea română

În palmaresul culturii române se regăsește cu mult prestigiu și onoare Revista de Cultură Istorică COLUMNA 2000, serie nouă, editată de Universitatea „Ioan Slavici” din Timișoara. De această dată publicația în cauză, apărută recent de sub tipar, cu menirea de a promova în mod distinct istoria, cultura și limba română, include intervalul de timp ianuarie-decembrie 2019, cuprinsul fiind de 318 pagini. De menționat, la elaborarea acestei monografii de o valoare aparte au depus efortul intelectual distinșii oameni de știință și de cultură – Tiberiu Ciobanu (fondator, director, redactor șef, doctor în științe istorice, conf.univ., prorector al Universității „Ioan Slavici”), Dumitru Mnerie (redactor-sef adjunct, dr., prof.univ., președintele Consiliului Academic al Universității „Ioan Slavici”), Otilia Breban (redactor-sef adjunct, prof.), precum și redactorii Ana Caia, Ion Jurca Rovina, Zaharia Pereș, Mariana Gurza, Alina Șușoi, Veronica Balaj, Doina Dragan, Florin-Ionuț Filip și mulți alții, care prin inteligența și capacitatea lor profesională au reușit să pună în lumină și să ofere publicului cititor o lucrare de mare preț, o lucrare cu adevărat demnă de respect și admirație. Corespunzător de specificat, Consiliul Științific al Revistei este onorat cu prezența de renumitul academician și om de știință – Ioan-Aurel Pop (acad., prof. univ., dr., Președinte al Academiei Române, Rector al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, etc.), precum și de alte personalități notorii din lumea academică română – Ioan Hațegan (dr., cercetător ştiinţific I la Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române, Preşedinte al Societăţii Culturale „Banatul” din Timişoara), Ionel Popescu (prof., dr.), etc. Impresionant este faptul că Revista Columna 2000 apare sub egida Mitropoliei Banatului, Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, Institutului de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române, Fundația pentru Cultură și Învățământ „Ioan Slavici” din Timișoara, Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Societății de Științe Istorice din România – Filiala Timiș „ Mihai Pârvulescu”, Televiziunii „Europa Nova” Timișoara, Inspectoratului Școlar Județean Timiș, Sindicatului Independent al Învățământului Preuniversitar Timiș-Federația „Spiru Haret”, dar și cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Timiș. Drept urmare, este foarte plăcut acest lucru atunci când pătura intelectuală a societății și instituțiile statale interesate realizează acțiuni nobile și demne de apreciere, astfel îmbogățind cu mult succes patrimoniul cultural român și, în același timp, completând bunurile spirituale ce aparțin întregului popor român.

Din primele pagini ale revistei, secțiunea Editorial, facem cunoștință cu un articol de fond, întitulat „Timișoara sus pe columna românească”, scris de celebrul profesor universitar și om de știință Dumitru Mnerie, prin intermediul căruia se profilează punctul de vedere în probleme de actualitate ale anului 2019 pentru localitatea Timișoara, descrierile respective însumând în sine cele mai importante momente istorice și cu efecte semnificative pentru istoria României și a poporului român. În continuare, secțiunea „Omagiu” este destinată în memoria mentorului Aurel Turcuș (savant, poet, prozator, etnograf, jurnalist, istoric).

În secțiunea „Pagini de istorie” sunt elucidate subiecte concrete – despre istoria neamului român de la începuturi și până în prezent, despre istoria limbii române, despre cetatea și orașul Timișoara în vremea stăpânirii otomane, despre incursiunile turcești la Dunărea de Jos în secolul al XIV-lea; despre aniversarea a 425 de ani de la declanșarea, derularea și zdrobirea revoltei antiotomane româno-sârbe din Banat, desfășurată în februarie-iulie 1594; precum și multe alte subiecte, iar autorii acestora fiind: dr. Laurențiu Nistorescu; acad., prof. univ., dr. Ioan-Aurel Pop; dr. Ioan Hațegan; dr. Alexandru Kosa; conf. univ., dr. Tiberiu Ciobanu etc.

La secțiunea „Patrimoniu” regăsim o descriere foarte importantă „despre legăturile culturale ale românilor bănățeni din Monarhia Austro-Ungară cu regatul României – premise pentru Marea Unire din 1918”, autorul fiind profesorul Cristian Gabriel Vlad. În cadrul aceleași secțiuni de asemenea sunt prezente lucrări foarte interesante „despre ținutul Banatului – ca centru al multiculturalității și diversității etnice” (autor prof., dr., Eugen Mioc), „despre marele om de cultură bănățean Cornel Grofșorean la împlinirea a 70 de ani de la trecerea sa în eternitate” și „despre Vasile Maniu la împlinirea a 195 ani de la nașterea sa” (autor conf. univ., dr. Tiberiu Ciobanu).

Secțiunea „Evocări” este destinată marilor oameni de cultură ai națiunii române. Printre lucrările prezente la această secțiune se regăsesc eseurile despre marele scriitor Mihai Eminescu (autor prof. univ., dr. Adrian Dinu Rachieru), despre Nicolae Bălcescu – cu prilejul aniversării a 200 ani de la naștere (autor prof. Virgil Popescu; prof. Nicolae Mihail Petchescu), despre omul politic și de cultură Valeriu Braniște-aniversare 150 ani de la naștere (autor prof., dr. Adina Nasta) etc.

În paginile revistei urmează și secțiunea „Homo Religiosus” unde nu lipsesc temele despre istoria și cultura religiei, despre sistemul de credințe și de practici cu accente pe sentimentul divinității, iar printre autorii lucrărilor înscrise sunt prezenți – Mitropolitul Banatului † IOAN; Preot, lect. univ., dr. Marius Florescu; Preot, dr. Marius Ioana; Preot Răzvan Nistor Chivulescu; Dr. ing. Ștefan Dună, alții.

Pe când secțiunea „Din larga românitate” își însumează cuprinsul cu articole de analiză științifică și literară, studii destinate istoriei și limbii române din Basarabia, cât și din alte ținuturi românești; articole despre România în contextul european etc., toate acestea fiind realizate de către scriitori români și oameni de știință din întreaga lume, printre aceştia regăsindu-se: prof. univ., dr. habilitat Valeriu Dulgheru; prof. univ., dr. Viorel Roman; prof., dr. Galina Martea; Eleonora Schipor; conf. univ., dr. Virginia Popovic, etc.

Continue reading „Galina MARTEA: COLUMNA 2000 – Pondere spirituală în societatea română” →

Cezarina ADAMESCU: Oameni în duhul eternității

Puține sunt momentele covârșitoare din viața unui autor. Ele constau în întâlnirile providențiale care i-au fost date și care au rămas adânc încrustate în memoria afectivă. „Cartea Sabinei” ilustrează acest adevăr și faptul că autoarea a decis să evoce aceste întâlniri memorabile, de natură să ne facă martorii peste timp ai acestor clipe de grație, este un lucru cu totul remarcabil.

Sabina Măduța este autoarea care s-a impus în literatura română prin astfel de evocări ale unor personalități de excepție ale neamului românesc: Vasile Voiculescu, Arșavir Acterian, Valeriu Anania, Vasile Boroneanț, Aristide Dobre, Gabriela Defour Voiculescu, Ion Ioan Diaconu, Pan M. Vizirescu, Lena Constante, Ana Blandiana, Ioana Stuparu, Melania Cuc, Viorel Boldiș și alții.

Interviurile realizate de autoare cu mari personalități, emisiunile televizate, ca și cărțile editate până în prezent, au rămas mărturii excepționale pe care Sabina Măduța le pune la dispoziția cititorilor în această carte evocatoare, care atinge genul memorialistic, dar vine și cu creații inedite, amintiri din propria copilărie sau evocări ale străbunilor săi. Și în plus, cu Pagini de Jurnal remarcabile.

Ar fi de prisos să menționez importanța și bogăția informațiilor pe care le aduce Istoriei Literaturii Române prin aceste mărturii. Ceea ce face acum Sabina Măduța este de a ne împărtăși, de a ne oferi din avuțiile sale, strânse cu migală în lacra inimii, socotind că a te bucura singur de un lucru frumos și folositor nu-ți aduce plinătate de spirit. Ea este bună conducătoare de poezie și de proză și tot ce a trecut prin ea și a lăsat urme luminoase ne dăruiește, să ne bucurăm și noi.

În consens cu motto-ul semnat Fănuș Neagu, despre imensa personalitate a scriitorului Vasile Voiculescu, Sabina Măduța își exprimă afecțiunea față de acest gigant al literaturii române, în Capitolul I, intitulat: „Din preaplinul inimii” , în dorința de a-l descoperi oamenilor, așa cum și ea l-a descoperit și l-a cunoscut, adică prin opera lui.

Emoția puternică ne este transmisă, mai cu seamă cea din clipa în care a avut loc impactul cu personalitatea lui Vasile Voiculescu, pe care îl consideră „încă un Luceafăr”.

Întreaga sa creație este o pledoarie pentru Cultură și Credință. Și mai ales, Iubirea e piatra de temelie a tuturor creațiilor sale. Pe această plajă sonetistică aparținând autorului, s-a întemeiat postum o întreagă serie de volume „o adevărată Bibliotecă Voiculescu, complementară operei”. O dată descoperit, a fost, pentru criticii consacrați, dar și pentru o întreagă pleiadă de critici și exegeți noi, o adevărată revelație.

Ca o prelungire a acestui portret, autoarea introduce un articol privind activitatea sa gazetărească intitulat „Editor de duminică”. Este vorba de seria de articole în care „îl readuce pe scriitorul martir Vasile Voiculescu în atenția cititorilor”. Transcriind aceste mărturii și documente, autoarea ni-l face cunoscut și ni-l apropie și mai mult pe acest excepțional poet martir.

Capitolul intitulat: „Mărturisitorii” este alcătuit dintr-un buchet de interviuri, așa cum am menționat, despre oamenii care l-au cunoscut. Începând cu Arșavir Acterian, care îl numește pe Vasile Voiculescu „Poetul unei năluci”.

Ceea ce realizează Sabina Măduța în această carte este un remarcabil portret al poetului, alcătuit din vitraliile unor mărturii ale contemporanilor săi, mărturii din care reiese caracterul ferm, excepționala personalitate, patriotismul său autentic, generozitatea de care a dat dovadă, spiritul de sacrificiu care-l determinau să nu ia bani de la bolnavii săraci și uneori să le cumpere chiar și medicamente. În perioada Primului Război Mondial, funcționând ca medic la Spitalul Militar de campanie, s-a expus acolo la unele epidemii, cum a fost cea de tifos exantematic și febră tifoidă și chiar molipsindu-se de aceste grave boli. O statură morală de neclintit. El considera Poezia o ofrandă, nu un mijloc de câștig, și de aceea, în 1941, când i s-a acordat Premiul Național de Poezie, el a donat banii unei biserici din Ardeal pentru cumpărarea unui clopot.

Aceste scrieri ale Sabinei Măduța despre marea personalitate românească, dr. Vasile Voiculescu, au darul, nu numai să ne indigneze față de un regim care a eliminat în mod criminal elitele românești, dar SĂ NE ȘI UMANIZEZE, să ne facă mai buni, mai îngăduitori, mai pacifiști. Și aceasta, printr-un paradoxal joc al vieții și al morții.

Din toată literatura concentraționară, aceste pagini sunt zguduitoare și aproape greu de suportat. Și totuși, ele sunt reale, nu s-a inventat nimic, sunt declarații ale MARTORILOR acestor atrocități incredibile care s-au întâmplat într-o țară în care, terminându-se războiul, trebuia să domnească pacea și înțelegerea. Cruzimea omului împotriva aproapelui este fără precedent. Este o dezlănțuire incredibilă a fiarei din om.

Un alt capitol al cărții este rezervat unei creații de mare adâncime spirituală, un elogiu adus lui Dumnezeu, închinat Poetului Îngerilor, Vasile Voiculescu. El se numește: „Acatist de dragoste eternă”. Urmând ritualul acatistelor dedicate sfinților și Preafericitei Fecioare, autoarea exprimă în versuri evlavia, adorația, față de Divinitate, sub forma unei superbe rugăciuni. Nu o dată, poeta folosește cuvinte vechi, liturgice, care se mai folosesc încă în liturghii, în cântări și devoțiuni: zavistii, purcezi, prinosul, adumbrești, zăbavnic, stirpe, „culpeșei ispite”; nepregetând, glicofiluze, antimic ș.a.

Întregul text este un tezaur metaforic și eufonic care se poate recita sau cânta la Adorațiile particulare.

Capitolul intitulat „Lumina Cărții”, este o evocare emoționantă a copilăriei autoarei. Ca într-un adevărat Mozaic literar, cu nostalgie, autoarea evocă momente din copilăria sa, folosind limbajul vremii și al locurilor natale.

Autoarea evocă amintiri la persoana întâi, despre școală, tinerețe, viață. Cu o sinceritate cuceritoare, ea își declară aspirațiile, dorințele, proiecțiile spre un viitor din care să nu lipsească idolii săi: scriitorii acelor minunate cărți pe care le devora cu mare plăcere. N-au lipsit nici dezamăgirile, pentru că una sunt plăsmuirile minții omenești și altceva creatorii lor.

Capitolul III este destinat „Cronicilor de suflet”. Și prima este dedicată lui „Panait Istrati – Alexandru Talex – Un testament literar respectat”. Alexandru Talex a fost unul din marii prieteni ai lui Panait Istrati, sau, cum a fost numit, ”prietenul de cursă lungă”, de către Maia Belciu. Două spirite care se vor lega pentru eternitate.

Pagini impresionante scrie Sabina Măduța despre „Lena Constante și Evadarea tăcută”. Autoarea reproduce unele pagini din această excepțională mărturie a acestei talentate artiste și scriitoare, care a stat în închisoare din 1950 până în 1962.

Un document la fel de important este și Ultimul interviu cu Doamna Lena Constante. Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Oameni în duhul eternității” →

Anca SÎRGHIE: Bucuria de a trăi în proza recentă a Veronicăi Pavel Lerner

Noua carte a Veronicăi Pavel Lerner, intitulată „Disonanțe de bon-ton”, apărută la Coresi Publishing House, 2019, îmi face cu ochiul irezistibil, așa cum stă așezată pe masa mea de scris, ademenindu-mă cu coperta hazlie și cu strașnica idee de a fi solicitat colaborarea graficienei Adelaida Mateescu, artistă care a ilustrat pe un ton comic situațiile dezvăluite de autoare în textele sale. La modul mărturisit, Veronica Pavel Lerner îndrăgește genul prozei umoristice, dacă ar fi să reținem din schița Dintr-una-ntr-alta, cu sonor că, aflată într-o sală de așteptare la medic, ea scoate din poșetă volumul Ioanei Pârvulescu „Întoarcere în secolul 21”.

„Scrise alert și cu un umor de bună calitate,-se confesează scriitoare canadiană- textele m-au scos din frica provocată de orice vizită la doctor. Îmi place s-o citesc pe Ioana Pârvulescu, mă regăsesc în paginile ei” (p.113) Nu altceva își propune autoarea volumului „Disonanțe de bon-ton”, decât să consoneze cu cititorii ei, care să se regăsească în năstrușnicele ei relatări. Ca și mine, nu mă îndoiesc că mulți dintre lectorii volumului își vor reaminti textele citite în „Observatorul” de la Toronto sau în revista literară online „LaPunkt”. Dar tentația de a le reciti așa cum ele se află așezate cu o logică tematică ce le potențează sensul este un izvor de încântare. Așa le-am reluat eu, cu bucuria de a nu putea să mai las cartea din mână, ispitită de observațiile percutante și de inteligența unor remarci, prea numeroase ca să le dezvăluim aici. Lăsăm cititorilor satisfacția de a le întâlni și savura în paginile noului volum al scriitoarei. Nu rămâne decât să-l asigurăm că genul prozei subtil umoristice este între cele foarte dificil de realizat, iar cartea de față este o izbândă în acest sens. Deși le citisem rând pe rând în pagini de revistă, schițele Veronicăi Lerner m-au impresionat mult mai puternic atunci când le-am reluat în buchet. Impactul lor a fost mult mai puternic, iar ideea autoarei de a le așeza în volum o socotesc excelentă.

Față de cărțile anterioare „Miniaturi de dincolo de Ocean” (2000), „Gânduri printre rânduri (2001), „Binecuvântatul prezent” (2006), „Oameni pe care i-am cunoscut” (2015) și „Oameni-Repere-Mărturii” (2018), apariții care atestă în sine o prolificitate remarcabilă fie că autoarea scrie poezie sau creează proză, Veronica Pavel Lerner nu se dezminte, literatura Domniei Sale pivotează pe realitatea trăită direct. De aici și valoarea autobiografică-memorialistic a prozei sale. Așadar, un volum confortabil de proză scurtă, inspirată din viața cotidiană, situațiile evocate din propria experiență de viață civică părând dintre cele mai frecvente. Dar surpriza potențată de la un text la altul este atitudinea pe care o ia față de aspectele consemnate.Veronica Pavel Lerner nu înțelege să bifeze îngăduitoare nicio nerânduială observată în jurul ei. Generoasă, de felul ei, autoarea consemnează cu un umor bonom caractere dintre cele mai diferite la oamenii din preajma sa, situații năstrușnice, greșeli de exprimare în mânuirea limbii, evocând episoade îndepărtate sau recente din propria existență. Linia care iese din condei este totdeauna sigură, scriitoarea conturând flash-uri de viață care îndeobște scapă unei priviri grăbite.

Privite în tot, schițele capitolelor noii ei cărți „Ai carte, ai parte”, „Cumpărați, cumpărați, cumpărați”, „Caută acul în carul cu fân”, „D-ale canadianului”, „Călători din toate țările, uniți-vă!”, dezvăluie,dincolo de crusta hazlie a acestei proze, o conștiință care nu trece cu vederea micile gesturi purtătoare de sensuri acute, ci îndeamnă cititorii să se amuze, dar nu mai puțin să și cugete. Râsul Veronicăi este asanator, iar modul cum amuzamentul devine un leac contra relelor de tot felul găsește în autoarea volumului „Disonanțe de bon-ton” un exemplu demn de urmat. Continue reading „Anca SÎRGHIE: Bucuria de a trăi în proza recentă a Veronicăi Pavel Lerner” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Aforismul ca săgeată a lui Zenon

Moto:

„În timp ce există indicii subtile despre infinit în lucrurile pe care le facem şi le vedem, există de asemenea şi paradoxuri profunde ce se află foarte aproape de suprafaţa lucrurilor”.

(Sir John D. Barrow)

De aproape două mii cinci sute de ani un gânditor pe cât de fascinant pe atât de greu de înţeles, Zenon din Eleea, uimeşte şi contrariază cu aporiile sale. Ştiind că aporiile sunt dificultăţi de ordin raţional greu sau imposibil de rezolvat, ne putem gândi la unul dintre acestea, respectiv la paradoxul săgeţii. Acela care-şi propune şi reuşeşte chiar să demonstreze cu forţa logicii, un ne-adevăr simplu de constatat.

Săgeata lui Zenon plecată dintr-un punct şi neajunsă în punctul final va fi în repaus dacă între cele două puncte nu este o distanţă mai mare decât lungimea săgeţii. Pare amuzantă observaţia, incită la discuţii şi este, fără îndoială, atât de ciudată încât are o fascinaţie care iată, pare victorioasă în faţa necruţătorului timp.

Putem oare considera că, în felul său, şi aforismul ar putea fi la fel de aparent logic, dar şi, la fel de aparent, ilogic în acelaşi timp? Poate că da, având în vedere că acest specimen literar nu este comparabil cu nici un altul, că nu se vrea nici poveste, dar are morală, nici roman, dar are de multe ori substanţa genului, nu este nici poezie, însă lipsit de ritmurile interioare ar fi doar o banalitate lipsită de orice interes. Şi mai trebuie să constatăm faptul demonstrat de realitate că aforismul, exact prin caracteristicile sale, devine o cale de comunicare cu cititorul mult mai convingătoare, dar şi mai directă decât poezia sau demersul filosofic. Desigur valabilitatea aserţiunii este în directă legătură de cauzalitate cu nivelul calitativ, respectiv inteligenţa şi cultura, cititorului.

„Un aforism este un roman de un rând”, spune Leonid S. Sukhorukov, ucraineanul contemporan cu noi, el însuşi un creator de aforisme, dintre care unele chiar au împărtăşit soarta tuturor creaţiilor geniale, respectiv intrarea în folclor, acolo unde par a fi cunoscute de când lumea. Şi iată un alt exemplu de aforism celebru care a trecut de neiertătoarele bariere temporale, iar acum pare a fi doar o simplă constatare:

„Cei graşi prin natura lor sunt mai predispuşi să moară subit mai mult decât cei slabi”. Banal, am putea gândi despre acest adevăr pe care-l ştim poate cu toţii acum, numai că el a fost rostit de Hipocrates tot cu vreo două mii cinci sute de ani înainte. Sub forma unui aforism, o învăţătură condensată într-o frază uşor de reţinut, deşi, iată, foarte greu de respectat.

Oare câte opere literare, unele poate chiar geniale, s-au pierdut în tot acest timp? Acelaşi timp care a păstrat totuşi un învăţământ fundamental sub forma unui aforism medical… Este foarte posibil ca în anii ce au urmat, să se fi scris mii de pagini pe această temă, cel mai probabil perfect necunoscute cititorului de rând, care chiar nu are nevoie de disertaţii savante când are la îndemână vorbele de duh ale unei singure fraze.

Conciziunea acestei specii literare, dar şi celelalte caracteristici precum inteligenţa compoziţiei, profunzimea, caracterul moralist însoţit de unda de umor absolut necesară pentru a nu-l lăsa pradă tendinţelor excesiv moralizatoare, ori eufonia textului, fac din aforism un domeniu destul de puţin abordat, ceea ce este chiar lăudabil, deşi tentaţiile sunt destul de multe şi nu puţini autori au umplut pagini întregi cu banalităţi pretenţioase şi preţiozităţi solemne pe care au simţit nevoia să le denumească astfel. Uneori ar fi poate mult mai bine să nu ai decât o frază memorabilă, pentru că ea îţi poate aduce succesul, decât să înșiruiești aproape obsesiv cuvinte lipsite de acel spirit atât de necesar acestui mod de exprimare literară.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Aforismul ca săgeată a lui Zenon” →

Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan

Pentru o sensibilitate artistică precum aceea a poetului Vasi Cojocaru-Vulcan, creator de poezie niponă, a contempla, a privi în adâncul sau în înaltul realităților, a medita în templul muntelui, al naturii cu miracolul și inefabilul său, o lume de o fastă cuprindere, toate acestea devin hrană spirituală, adevărat izvor al poemelor sale, acolo, în solitudine și reflecție. Ochiul atent deschis asupra frumuseții miraculoase a poienilor sau a pădurii foșnitoare, cu poteci pătrunzătoare în mirific, în vârtejul copleșitor al imaginilor, cu văzutele și nevăzutele de noi, oamenii cetății, a surprins pentru „a ne arăta” CLIPA de față, scena, instantaneul din mijlocul naturii, momente din experiența personală pe care poetul nu le evocă, ci ni le arată în chiar spațiul săvârșirii lor, simultan cu fenomenul care le-a produs, acum și aici.
Auzim în haiku-urile sale, clasice sau de tip contemporan, de la scârțâitul ușii, la glasul clopotelor în noaptea de Paști, auzim chiar în momentul producerii „toaca bătrânului schit”, pentru că poetul ni le arată, apoi buciumul, „briza prin cetini”, „clipocitul stelelor”; sau, altădată, țârâitul de greier, șoapte peste trestii, ori tunete. Noaptea e neagră, serile albastre, dar mușcatele sunt albe și, în general, lumea lui Vasi Cojocaru-Vulcan este un univers în alb în care vezi nufăr plutind vara sau ninsoarea, iarna, când „trosnește jarul” în liniștea colibei, afară simți o pală de vânt, arșița nopții de vară sau ploaia, toate văzute și „arătate” în dimineața, amiaza, amurgul sau asfințitul zilei, când au fost trăite cu inteligența de a se sustrage împrejurărilor lipsite de ochiul căutător care are răbdarea și finețea observației și a consemnării atente:

„Vrei să cunoști rostul vieții?
Prinde în pumnul tău vântul,
du pumnul la ureche
și, în tăcere, ascultă!”
(poem de tip Gogyohka)

Apar răzlețe atingeri ale trăirilor personale , dorul sau suspinul, lacrima sau regretul, și acestea mai mult sugerate, căci poetul vede clocotul și splendoarea lumii miniaturale (Mono no aware – un patos al lucrurilor), acolo, în firele de iarbă sub salcâmii scuturați și razele de lună, sau simte, întrevede o lume nerăbdătoare să fie rostită, ponind de la ceaiul din ceașcă, până în depărtări orientale, originare ale stilului său poetic: templul Shoji, Casa de ceai, Marea Galbenă, gheișa cu evantai, kimono-ul, fie ca imagini concrete, fie ca simboluri:

„Marea Galbenă –
un lan de răsăriță
vălurit de vânt”

Vasi Cojocaru-Vulcan scrie poezie niponă, de la Haiku, la Senryu, Sedoka, Tanka, până la Katauta și Gogyohka. Dintre direcțiile sau categoriile estetice ale poeziei nipone, prin care poetul configurează spațiul lui „acum și aici”, ne aplecăm atenția în mod special asupra a două concepte definitorii: estetica Frumosului (Aware) și Efemeritatea (Ryuko). Dacă în estetica occidentală Frumosul este un concept al admirației pentru conținutul său intrinsec, în estetica niponă el este perceput din perspectiva a ceea ce aduce el ca folos și prezentat ca accesoriu al grației și al calității.
În unicitatea destinului său, poetul simte respirația lumii, atent înafara sinelui, la ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei aflate „în obiectiv”, în vremuri sofisticate; având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul cu miraculosul, cu fascinația lumii, el surprinde un spațiu al măreției care infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a firii stăpânitoare, ca o lecție unică a naturii ce pecetluiește taina primordialității:

„Ceruri și ape –
maculând albastrul
un pescăruș alb”

Conceput în formula clasică de 5-7-5 silabe, acest haiku este structurat în două planuri unite estetic prin Kireji, și vizual prin fenomenul reflectării cerului în ape, primul este Fragmentul care proiectează privirea spre Unde? ( pe linia imaginară în universul mare, între apele și cerul reflectat ), cu o sugestie de Kigo, Când? ( Vara ). Spațiul sugerat este linia imaginară care unește pe verticală apele cu cerurile, realități reprezentînd eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a universului nostru (Fueki). Expresia descriptivă sau Sintagma, „un pescăruș alb”, reprezintă răspunsul la întrebările Cine? / Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii, efemeră (Ryuko); apariția aici și acum a pescărușului pare că nuanțează albastrul într-un degradé cu alb, dând tabloului acea măreție și splendoare, un Aware intens, armonios. Este o stare emoțională de optimism al omului care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, câteva substantive și un adjectiv „alb”, al culorii; termenul „albastrul” intră în caregoria substantivelor, nume de culoare, prin conversiune. „Aici” se concretizează în universul mare, iar „acum” este momentul zborului în văzduhul dintre cele două planuri unite prin reflectarea culorii albastre, în plan vizual și prin juxtapunere, gramatical. Natura oferă momente de meditație profundă asupra Frumosului său, cu antiteza etern / efemer, iar privirile noastre se pierd în infinitul întrebărilor despre existență.
Frumosul (Aware) este surprins peste tot în natură, în momente de iluminare ale poetului, aceste circumstanțe „acum și aici”, care surprind fragilitatea clipei, Efemeritatea (Ryuko). Frumoase, deși efemere, sunt vietățile din universul miniatural, atât în haiku-ul clasic, în cel conceput în două linii sau în cel contemporan: gărgărița, lăcusta, ciocârlia, turturica, lebăda, fluturele, colțul ierbii, greierul… Senzația de aware, frumosețe o dau imaginile unei gări în Bărăgan, o capră ce paște, un „biet cocostârc”, umanizat prin acest epitet personificator, plăcut este vântul ce „ezită”, „apele înfiorate” atrag atenția, holdele „în pârgă” sunt văzute, observate în splendoarea lor . Continue reading „Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan” →

Mariana GURZA: Satul ȚICĂU, o sămânță a veșniciei

MOTTO:

,,Semnificația sa ca muncă de aducere aminte este amplificată de faptul că se reface tot ce a rămas după încercările comunismului de a șterge trecutul nostru, de a distruge clădiri, documente, împreună cu simțul identității poporului. Luând în considerare toate acestea, vreau să subliniez suficient de mult importanța efortului concertat al domnului Ience de a ne salva trecutul, trecutul comun”.

(Prof. univ. dr. Szidonia Haragos)

Considerațiile de mai sus se referă la volumul ,,Monografia satului Ţicău” de Traian IENCE, Zalău, Editura ,,Caiete Silvane”, 2019, colecția ,,Monografii”, o apariție ce onorează satul românesc, autorul, fiind editată în acest 2019, An omagial al satului românesc (al preoților, învățătorilor și primarilor gospodari) și An comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și al traducătorilor de cărți bisericești în Patriarhia Română.

Simpozionul Național de Teologie intitulat „Satul românesc: vatră a plămădirii, păstrării și promovării ființei naționale și a credinței ortodoxe”, organizat de Patriarhia Română, în luna octombrie, PF Daniel a precizat că există o criză a satului românesc care ,,cere de la noi toți mai multă implicare. Satele au nevoie de primari harnici, de învățători de vocație, de preoți duhovnicești și milostivi, dar și de săteni sănătoși și bucuroși să cultive pământul”.

Îndemnul Părintelui Patriarh, de întocmire de monografii pentru satele românești, însoțite de imagini, a avut ecou și prin apariția Monografiei satului Țicău, un sat mic, aflat în partea de sud-vest a județului Maramureș.

Învățătorul Traian Ience, fiu al locului, nu dezminte nici de data aceasta. ,,Autorul, domnul Ience este un băștinaș al Țicăului, învățător de peste 40 de ani, o ocupație nobilă și orientată spre comunitate, urmărindu-și în același timp pasiunea față de istoria locală. După cum mi-a spus, în timp ce a scris această monografie, nu a urmat un model anume, mai degrabă si-a urmărit intuiția și dorința interioară care l-au împins spre a înregistra povestea comunității sale natale…” Prof. univ. dr. Szidonia Haragos

Prefața monografiei aparține doamnei prof. dr. Szidonia Haragos, o fiică a locului care și-a prezentat impresiile atât în limba română cât și în cea maghiară. Deși de etnii diferite, năzuințele sunt aceleași, cu dorința de pace și liniște interioară. Istoria a demonstrat că doar împreună au putut trece peste vestigiile vremurilor.

„Așa am simțit eu că trebuie să o scriu.“, declamă autorul referindu-se la monografia satului natal. O monografie unică de altfel, pornind de la atestarea sa documentară din anul 1543 deși ,,una dintre ideile principale pe care lucrarea domnului Ience o subliniază este dualitatea inerentă a comunității noastre: de la începuturi, Ticau / Szamosciko a fost înregistrat ca un sat maghiar și românesc, încă din 1431 ca „Magyar and Olah falu“ sau un sat maghiar și român, și a evoluat ca atare de-a lungul secolelor. Oameni de două etnii și de două religii diferite au coexistat în mod pașnic, indiferent de ce puterea externă a domnit peste ei. După cum domnul Ience face aluzie la un moment dat în lucrarea sa: ,,În anul 1698, o putere străină (Austria) a impus convertirea poporului de la ortodoxie la catolicism. În 1948, o altă putere străină (URSS) a decretat revenirea la Ortodoxie. Până astăzi, lucrurile au rămas la fel. Doar Dumnezeu știe ce se va întâmpla în viitor. După felul în care lucrurile funcționează, pot spune cu siguranță că orice este posibil!” (p. 32).

Autorul a scotocit prin arhive, biblioteci, a studiat Monografia județului Sălaj (maghiară Szilágy vármegye monográfiája, publicată în 1902), o carte despre Comitetul Sălaj editată de Petri Mór și a descoperit și lucrarea lui Antal Szirmay din 1809, care ar trebui să fie cunoscută și de alți istorici. A descoperit lucruri inedite despre micuțul sat în care a văzut lumina zilei.

Monografia este structurată în mai multe părți: Prefață/Bevazeto; Așezare, limite, vecini; Istoricul satului Țicău; Datini și obiceiuri; Inundațiile din 1970; Țiganii; școlile din Țicău; Biserica românească; Biserica reformată; Castelul din Țicău; Cimitirele din Țicău; Gara; Strâmtorile Țicăului; Pensiunea ,,Festival” ; În loc de încheiere; Bibliografie

Un studiu științific, amplu, din toate punctele de vedere. O lucrare de o mare complexitate și studiu, analiză, autorul operând cu date, documente de arhivă, cifre, ce privesc toate viețile spiritual și social-economice, arii geografice, comunitățile umane. Prin multă strădanie a reușit să penetreze trecutul și să revină în prezent. Imagini colorate inundă paginile, imagini de ieri, imagini de azi.

Domnu’ Trandafir, cum i se mai spune învățătorului Traian Ience, pentru dragostea și implicarea firească în educație, rămâne un model și o mândrie pentru Țicău și nu numai. Modest dar tenace, blând dar stăruitor în a zidi pentru generațiile viitoare dragostea pentru loc și persoană. Interes pentru istorie și tradiție, imbold pentru conservarea vetrei strămoșești.

În anul 2014 înființează un muzeu al satului în localul Școlii primare din Borza care cuprinde 1800 de obiecte expuse în cinci săli.

A publicat Creaca – repere monografice; Monografia școlilor din comuna Creaca; Planuri de lecție din perioada 1860-1940; Istoria învățământului românesc din Sălaj – repere monografice; Dicționar de arhaisme și regionalisme din zona Creaca-Jibău-Țicău.

Monografia satului Țicău cuprinde multe înscrisuri ale vremurilor, fotografii bine păstrate. Pentru el și pentru cei apropiați, descoperirea bunicilor materni, a fost ceva inedit. Multe i le datorează mamei, Maria Ience, fratelui Gheorghe Ience, cumnatei Magda Ience și preotului ortodox, Radu Botiș. Aduce mulțumiri domnului György Györfi-Deák de la Biblioteca orășenească Jibou și domnului Koncz Atila, dar în mod special recunoștință prof. univ. dr. Szidonia Haragos

Volumul semnat de Traian Ience ,,Monografia satului Ţicău”, Editura ,,Caiete Silvane”, colecția ,,Monografii”, Zalău, 2019, apărut cu sprijinul Centrului de Cultură și Artă al Județului Sălaj, sper să ajungă în sufletele cititorilor. Să descoperim mereu miracolul satului nostru, unde cu siguranță trăiește veșnicia. Un efort demn de un fiu al satului care înnobilează.

–––––––––

Mariana Gurza

Timișoara

11 decembrie 2019