Cornelia CHIFU: ,,Poezia Florilor Imperiale” la ceas aniversar

Florile…eternă poveste mereu redescoperită de creatorii de frumos. Depănată de-a lungul veacurilor de pana literaților, cântată pe strunele lirei de muzicanți, vibrând pe corzile de curcubeu ale penelului sau din dalta măiastră a sculptorului, a fost dintotdeauna o sursă de inspirație inepuizabilă pentru artiștii cuceriți de frumusețea și gingășia florilor, așa cum este și Constanța Abălașei-Donosă, autoarea volumului de poezii ”Poezia Florilor Imperiale”, apărută la Editura Inspirescu, București, în luna decembrie 2019. Sub acest titlu, artista prezintă într-o concepție originală lumea minunată a florilor ca pe un ” elixir ” al propiului suflet. O lume aproape de perfecțiune, plină de candoare, în care domnește armonia culorii și a formei. Am zis concepție originală pentru că volumul se află la confluența dintre arte, fiind în același timp atât albumul unei expoziții de artă plastică cât și o carte de poezii, dovedind personalitatea multiplă a artistei.

Cu alte cuvinte, doamna Abălașei-Donosă își prezintă în versuri propia expoziție dedicată florilor dovedindu-ne treptat, de la o pagină la alta, cum se poate picta cu ajutorul cuvântului și cum se poate scrie cu ajutorul culorii. Îi ușurează munca și acuarela, tehnica pe care a ales-o în realizarea tablourilor. Acuarela, această poezie a picturii, diafană, plină de lirism, îi dă posibilitatea creării de efecte speciale prin transparență și luminozitate. Din petele ei de culoare se nasc gânduri care pun înspre cuvântul încărcat de emoție, de bucurie și încântare, fața armoniei universale. Tablourile zugrăvesc natura cu splendorile ei, artista aplecându-se cu gingășie asupra celor mai delicate creaturi ale ei, florile. În versurile care le însoțesc, autoarea se prezintă pe sine cu întreaga gamă de simțiri și sentimente. Crează și transmite stări sufletești atât prin culoare cât și prin cuânt. Iată puterea cuvântului în poezia ”Albastru ”.

” Albastră-mi este steaua, de sus ce gândul leagă
Pământul și el este albastru, îl știu de-o viață întreagă.
Albastru-mi este cerul, ochiul cuibărit sub pleoape
Păsările sunt albastre, când zările le țin în spate!
Albastre îmi sunt apele, cu valurile lor șuvoi,
Întunericul e tot albastru, dezlegat de noi în doi.
Albastră-mi e visarea rămasă-nlăcrimată
Albastră-mi e iubirea ce pasul tău îl cată.”

Dincolo de acest ” albastru ” , culoarea dominantă a tablourilor este galbenul, exhuberanta lumină a soarelui ”o splendoare de lumină / precum o rază în surdină ” , care transmite starea de bine, de liniște și echilibru. Sub efectul ei te simți comutat la vibrarea firii , ghicind parcă miresmele petalelor înfiorate de adierile calde ale zilei, în timp ce un vers alăturat întregește imaginea plastică.

” Galben – alb și ocru pământ
Peste zile din april,
Minune de suflet sfânt
Cu mult verde și vernil.
Să rupeți galben soarelui
Printre voi meru a sta
Să fiți mereu speranță.
Galben efemer, color
Al naturii plină de viață! ”
– Flori de april –

Deși titlul cărții ne face să credem că autoarea s-a lăsat cucerită de măreția florilor imperiale, dânsa se apleacă cu noblețe și asupra celor neînsemnate, folosindu-le simplitatea și candoarea în realizarea tablourilor. De astfel în ” Argument ”, poeta se destăinuie: ” De la florile cele mai nobile până la cele mai simple și umile, crescute în grădini, pe marginea șanțului, ori între ciulini și uscăciuni, eu le iubesc la fel!

Continue reading „Cornelia CHIFU: ,,Poezia Florilor Imperiale” la ceas aniversar” →

Ion Popescu-Brădiceni: Fondul umanist şi lumea simbolurilor în „Gândurile de lumină” ale Doinei Drăguţ

1. Realimaginaria.

2. Centrul sistematic.

3. Instituirea echilibrului.

4. Desfăşurări polivalente

Realimaginaria

Doina Drăguţ are vocaţia „gândurilor de lumină”; adică a celor aletheice. Poeta meditează adânc şi înalt (s.m.) „între două lumi”. Se autodefineşte po(i)etic, fiindcă ştie foarte multă carte. Se mişcă iute şi eficient printre paradigmele postmodernităţii şi transmodernităţii. Apelează cu naturaleţe la metalimbaje retopite alchimic într-un discurs performant.

Atât de clar se exprimă, cu atâta directitudine, încât risc – redactând cronica de faţă – să cad în… redundanţă stilistică. „Poetul şi arta lui” suportă egal reprezentări diferite, lăsând o urmă de meşter. Să fie chiar „umbra” lui Derrida? În mod sigur! Însă în „Cartea Destinului” stă o semiotică prin care „umbra s-a alungit până la marginea abstracţiei ultime”; aceea desigur din „Trecere fugară”, sau din relaţia filozofică, cu spaţiotimpul (vezi „Relaţia cu timpul”), căci extremele se ating, terţinclusiv, într-un sentiment complex. „Iluzii şi speranţe” „se urmăresc şi se adună într-un tot al destinului”. „Umbre prelungite, dintr-un timp orientat, ne aleg ca pe-o dorinţă şi se amestecă cu noi, ici şi colo despre tot şi din când în când despre nimic”; adică despre nimicul lui Martin Heidegger şi deci Doina Drăguţ face trimitere şi la metafizică, aşa cm îi stă frumos unei poete autentice şi cultivate, stăpânind şi controlând „sensuri distincte, parcurse simultan”. „Iniţieri concentrice” se reflectă în „oglinda ce fură imagini” a textului ca atare, unul, fireşte, subtil echilibrat, locuit de „revărsări de fantezii nestingherite”. Iar „oglinzile se sparg, de umbra unui gând, în fluturi de cuvinte”, iar, noi, cititorii, vom întocmi cărare „în faţa clipei cu petreceri tulburate de mister”. „Forma locului ne defineşte scrisul şi ne-ndepărtează-n cercuri rupte de imagini ca petreceri difuzate-n taina visului”. „După fiecare noapte, somnul deschide o altă poartă, absenţele alunecă înlănţuite într-o risipă spre adâncuri, se şterg distanţele într-o risipă spre adâncuri, şi se irosesc în margini creşterile duse până-n cer.”.

Dezinvoltă, îndrăzneaţă, ba chiar cutezând spre sporirea mirabilă de „răsuciri ramificate-n infinit”, poeta, ca şi Eco, mizează pe opera deschisă, pe care constant o confruntă cu inefabilul şi cu transcenderea idealului. „Priveliştea internă” a poemei sale este, ca la Fundoianu, revelatoare de „toate încăperile universului” (fie el relevant de „aventuri imaginare”).

O asemenea poezie ca rod al cognitivităţii şi constructivităţii e greu de analizat şi de expertizat, mai ales când teoria bate pura poeticitate, riscând a o sufoca. Doina Drăguţ evită asemenea inutile complicaţii, fiindcă – afirmă ea – „în simbioză”, „totul a fost asimilat în întregime”.

Centrul sistematic

În „Gânduri de lumină”, Doina Drăguţ caută a se expune autocritic publicului lărgit. La o adică cine ignoră valoarea educativ-emoţională a poeziei ori e de rea-credinţă ori e pur şi simplu incult.

Oricum, în zilele noastre, liricul e net superior teoriei literare, criticii literare, chiar şi cu mult peste filozofie. Cum altfel să receptezi o strofă precum următoarea: „clipa o dezbrac de umbră/ şi o cresc în câmpul/ ondulat de brazde/ întoarse-n univers”. Sunt în aceste versuri, aparent obscure, elemente care trimit explicit la teoria ondulaţiunii universale a lui Vasile Conta.

„Sporirea cuvântului” e o imaginar-intertext la Blaga, precum în „Eliberarea de efemer” adie influenţe dinspre Valéry şi Barbu. Citez: „Lucruri în armonie/ într-o durată eternă văd/ eliberarea de efemer/ dă claritate zborului/ spre o constelaţie/ de înţelesuri// spiritul meu este pregătit/ să lunece spre limpezi piscuri// dar gestul este incomplet/ dacă nu le pot atinge.” (Eliberarea de efemer).

Trimiterile intratextuale au ascendenţă în durata bergsoniană şi în constelaţia hermeneutică ricoeuriană… Tipul de lirism abstract şi savant îi stă bine Doinei Drăguţ mai ales că de-atât… postmodernism poezia română contemporană era mai subţire ca o pânză de borangic, n-avea reliefuri culturale, se aneantizase. Aparţinând optzecismului, poeta nici nu are cum a se desprinde din ea, ca atare volumul „Gânduri de lumină” repuse în circulaţie (şi circularizare – n.m.) este deopotrivă fermecat şi oximoronic, de-o limpezime şi de-o frumuseţe antievanescente. Citez: „Când cobor lumina scade/ ziua tot mai strâmtă mi se pare// mă cuprinde farmecul când mă înalţ/ noaptea mi se face depărtare// şi într-un timp evanescent pierderea duratei într-o linişte subtilă mă îndeamnă-ntr-un urcuş/ ca-ntr-o curgere în adâncime// în lumină şi în gând.”.

Sintagma „umbra unui gând” este nichitastănesciană iar „în lumină şi în gând” este un leitmotiv identitar. Gândirea şi limbajul se condiţionează reciproc. Poeta dezarhivează amintiri care iau diverse forme „spre o durată cu lucruri în armonie” „şi spre o altă poartă, spre timpul transfinit.” „Fluturi de cuvinte” „se scufundă în deschideri” (vezi Umberto Eco: Opera deschisă – n.m.) sau se răspândesc în amânări (vezi Jacques Derrida: Scriitura şi diferenţa). Limbajul poetic ar fi „înveliş revelator” „impregnat de amintiri” şi gânduri purificate. Şi tot ca la Blaga „clipa scuturată/ sporeşte taina unui început/ de rânduială-n neştiut” şi „în aer despicat subtil”. Este „într-un aer de mirare” neomodernistă „mirajul urmelor de rouă”; iar motivul „rouă” este preluat din folclorul naţional baladesc şi doinesc.

Epurând acest limbaj de „balastul” retorizant, Doina Drăguţ scoate dicţiunea po(i)etică / şi transpoetică / din orice stagnare sistemică; dimpotrivă, ea militează, cu incontestabile izbânzi centripete, pentru devierea ca metodă (genettiană, să ne, dimpreună, dumirim – n.m.) pentru acele „cercuri circumscrise” centric pe „glasul haric”; centrul fiind cel originar; dar şi spre propriul Sine/ Eu auctorial, care se mută periodic/ sistematic în funcţie de specificul rostirii. Citez încă o edificare de ars poetica, la care Doina Drăguţ e literalmente meşteră cu asupra de măsură: „În foşnet de şoapte subţiri/ să te întorci spre tine/ cu univers cu tot// în ameţitoare adâncimi/ poţi găsi adevărul// e de ajuns să pătrunzi/ numai cu gândul/ spre centrul/ ce sistematic se mută”.

Instituirea echilibrului

Dar mutarea se transformă imediat în «transmutare»… transmodernistă. Şi de-aici încolo poeta este numai ea însăşi idiomatică prin excelenţă. Lumea pendulează între orbire şi viziune, între orbecăire între ferestre şi oglinzi (care dedublează ENS-ul regent al eidosului fondator şi avatarizat din curent în curent literar – n.m.) şi „libertate aer şi lumină”, între „ecoul vast al propriilor chemări” şi „închisoarea de cristal” a adâncului revelator mormânt.

Continue reading „Ion Popescu-Brădiceni: Fondul umanist şi lumea simbolurilor în „Gândurile de lumină” ale Doinei Drăguţ” →

Voichița Pălăcean-Vereș: Titina Nica Țene, „Drumul spre suflet” (memorii)

Contele Antoine de Rivarol, scriitor impus în perioada Revoluției Franceze, susținea că „Memoria stă totdeauna la ordinele inimii”, adică elementele afective dirijează procesele complexe ale memoriei. Citind recenta carte de memorii a Titinei Nica Țene, Drumul spre suflet, se observă felul în care rememorarea este subordonată iubirii – iubirea de Dumnezeu, iubirea față de familia în care s-a născut și față de cea pe care și-a constituit-o, dar mai cu seamă iubirea pentru sufletul-pereche, Florin. Din acest motiv, consider că ar fi fost mai potrivit titlul Două suflete într-unul; exceptând perioada copilăriei și a anilor adolescenței (perioada căutării de sine), autoarea nu se surprinde în memorii ca individualitate, ci doar ca parte a întregului reprezentant de cuplul marital. Cu o excelentă prefață semnată de inimoasa târgmureșeană Mariana Cristescu, cartea apărută la Editura Nico, păstorită de Nicolae Băciuț, se încheie cu un album de suflet ce prezintă protagoniștii alături de colegi, prieteni, colaboratori în instantanee definind o existență ardentă dusă pe altarul culturii.

După Viața ca o punte (apărută în 2010 la Editura Dacia XXI), Titina Nica Țene reia în Drumul spre suflet demersul scrierii memoriilor, de această dată mai aprofundat, detaliind, accentuând sentimentele, senzațiile, trăirile ce i-au locuit sufletul în diferite momente cruciale ale existenței.

Născută într-o familie modestă din Ușurei, comuna Șușani (Vâlcea), al patrulea din cei șapte copii, Titina a vădit încă din clipa ivirii pe lume că va avea un destin aparte. Deși cu o aură întunecată în jurul său (s-a născut „moartă”, a fost un copil „de nevoie”, mic, slab, negricios), asupra ei s-a revărsat lumina divinității, sporită de lumina din interior: fericită să descopere frunzele și florile, Beica și broaștele, razele soarelui și puzderia de stele de pe boltă, a știut să se bucure mereu de viață, ignorând lipsurile și necazurile. Existența familiei Nica era una precară: din doi în doi ani, în casa funcționarului de la primărie se năștea câte un copil care trebuia hrănit și îmbrăcat. Pe deasupra, cooperativizarea agriculturii i-a lăsat fără animale în bătătură, iar apoi își pierd casa într-un tragic incendiu. Astfel, singura zestre pe care mama analfabetă și tatăl filosof o pot da copiilor lor sunt sfaturile înțelepte și îndemnul de a-și găsi calea călăuziți de lumina cărții. Dărâmat de necazuri, tatăl se lasă pradă viciilor, astfel că se va stinge prematur, soția supraviețuindu-i trei decenii. Însă vor avea amândoi prilejul de a-și vedea fiii și fiicele reușind în viață, construindu-și case și cariere frumoase.

Visătoare, Titina nu a știut ce își dorește, până în clipa când l-a cunoscut pe acela care îi va deveni soț. A fost înscrisă la o școală horticolă de către tată nu pentru că ea ar fi dorit asta, ci fiindcă părintele ei, intuind că nu ar face fizic față unei existențe de agricultoare cooperatiste, a convins-o să învețe carte; a acceptat să devină învățătoare în Țara Oașului, fiindcă acolo era director de școală cel mai mare dintre frații ei, iar lui i s-a părut că această carieră i s-ar potrivi tinerei copilăroase.

După ce l-a cunoscut pe idealistul și ambițiosul Florin (admirat anterior la o întrunire culturală), universul ei se schimbă, înțelegând că poezia poate ține de foame. Iar tânărul îi va dovedi acest lucru: student bursier la Baia Mare, trece la cursurile fără frecvență pentru a se angaja ca profesor la țară, ca să-i fie alături. În scurt timp, cei doi își unesc destinele, realizând că, așa cum spunea Moliere, „a trăi fără a iubi nu este propriu-zis a trăi” și că doar dragostea le va aduce împlinirea.

Evident că această clipa a maximei fericirii, căsătoria, este urmată de temeri, durere, deznădejde: proaspătul soț, deși îndrăgostit peste limitele rațiunii, nu are curajul de a le vorbi părinților despre intențiile sale; aceștia, membri ai elitei Drăgășaniului, suferă că unicul lor fiu a ales o fată săracă, fără studii și despre care se îndoiau că va fi în stare să le dăruiască nepoți. În plus, în inimile lor, aveau tendința de a o compara cu fiica lor, căreia nicio altă femeie nu-i era pe măsură. Ascultând sfatul înțelept al unei profesoare de-a ei, tânăra doamnă Țene acceptă să locuiască în casa socrilor fără a crâcni înaintea lor, indiferent cum și-ar manifesta nemulțumirile la adresa ei.

Continue reading „Voichița Pălăcean-Vereș: Titina Nica Țene, „Drumul spre suflet” (memorii)” →

Ioan URSU: Ochii verzi prelungesc câmpia în spaţii tremurate…

Poezia îşi are propriul univers, ireductibil la cel real. Iată o aserţiune cunoscută degustătorilor de poeme, acelora care nu vor întreba de fiecare dată „ce vor să spună versurile astea?”, iar cine va întreba, ridicând din sprâncene, care va să zică să facă bine, pentru indolenţa lui, să citească romane de dragoste sau proză fantasy&science fiction sau gazeta sporturilor. Mi-a plăcut de când mă ştiu provocarea dificilului, a obscurităţii mallarméene, a preţiozităţii gongorice, a artificialităţii limbajului poetic. Acum ţin în mână o carte care îmi place mult, ca de la matematician la matematician, cartea doamnei Doina Drăguţ, Gânduri de lumină, Ed. UZP, 2019. Versurile sunt întotdeauna o sfântă mistificare, a zis cineva. Versurile acestea nu sunt intertextualiste, nici postmoderniste, dar pot fi categorisite la rigoare ca postsuprarealiste, da, enigmatice, prin „jocul interesat al gândirii” (Breton). Iată: „Cât echilibru poate să fie/ pe o sferă/ care se rostogoleşte?/ cât echilibru poate să fie/ pe un triunghi sprijinit/ pe unul din vârfurile sale?/ cât echilibru poate să fie/ într-o privire aplecată de vânt?/ (cât echilibru…). Altele simulează inocenţa: „să fie arcul/ ne-mplinirea unui cerc?/ să fie zidul/ semnul epuizării?/ să fie floarea/ uitarea frigului din urmă?” (să fie…?). Dar sunt şi unele tânguind disperarea: „Cartea destinului s-a deschis/ paginile s-au răsucit/ ca nişte frunze,/ vântul s-a oprit,/ crucea s-a prăbuşit,/ umbra s-a alungit/ până la marginea abstracţiei/ ultime./ (Poetul şi arta lui). Registrul poetic nu se opreşte aici. Aş spune că nota dominantă este a unui „concetism ritualizant şi emfatic, de extracţie asianică, propriu promoţiei şaptezeciste” (Claudiu Komartin). Poeta debutează într-adevăr în anii ’70, în revista Luceafărul. Iată o mostră de concetism asianic, patetic, ritmat, preţios, afectat: „Ochii verzi prelungesc câmpia în spaţii tremurate, totul este neaşteptat, umbra şi lumina se joacă, aripile se adaugă una câte una, regnul se mişcă plin de fantezie, iar pornirile trec ritmându-şi nepăsarea… Cuvintele răspândesc în ritm năvalnic tăcerea, draperiile se mulează dând mărginire fiecăruia, privirile fulgeră vedenii, veşnic deschis sufletul destramă călătorii, iar cel ce îmbrăţişează tot, abandonându-şi forma, cu picioarele străpunse de fugă, aluneca tot mai adânc prin noi vecinătăţi”. (Relaţia cu timpul). Exerciţiul analizei critice întâmpină efort tocmai în acele poeme ample, care mă trimit la Elegiile lui Nichita, sau la Căderea lui Cărtărescu, sau la unele poeme ale lui Daniel Turcea: ultimele două titluri mai sus amintite, Poetul şi arta lui şi Relaţia cu timpul, la care aş adăuga antologicele, cred, Trecere fugară şi Iluzii si speranţe Aş alege ca pol al admiraţiei ultimul poem citat. Mă întreb cum a fost scris: dintr-o suflare, sau printr-o îndelungată elaborare, cu un plan sau după modelul matematic al zgomotului alb, în care paşii procesului, aici cuvintele, survin fără minimă predictibilitate. Poate cheia se află în cascada nesfârşită de (cvasi)antonime, început-sfârşit, bine-rău, nelinişte-nădejde, iluzie-speranţă, tot-nimic etc. etc, dar şi în eşafodajul discret pus la dispoziţie de formaţia matematică a autoarei: formatare, margini, extreme, aproximare, dezarhivare, raport spaţial, distanţă, infinit, Zenon, temporar, drum, convergenţă, circumscris. Şi, la mijloc de codru des de obscuritate, de ermetism al sensului, această inserţie parcă din Anton Pann: „bogăţie de sărac strecurată-n haină veche”. Este sigur că metaforele sunt foarte puţine în această poezie a doamnei Drăguţ. Şi este sigur că, aşa cum afirmă undeva Nicolae Manolescu, metafora nu face poezia, în sensul că nu neapărat. Şi că, în slaba colecţie de metafore ale poemului, poemul în sine devine o metaforă sui-generis.

Nu aş trece cu vederea primele poeme ale volumului, de dimensiuni reduse, cele mai multe ca număr ale volumului, în care se relevă pe alocuri o poezie din care nu lipsesc, ingenios distilate, ingrediente gnomice, aforistice, aporetice, la urma urmei ludice: „cea mai puternică lumină/ dintre toate luminile lumii/ este întunericul dinlăuntrul meu” (Cea mai, cel mai…); „rădăcini sporesc celestul/ şi în vârfuri de teluric/ se-adâncesc” (Fluturi desprinşi din gânduri, versuri reluate în amplul poem Trecere fugară); „ceea ce cunoaştem/ nu este pe măsura/ a ceea ce nu cunoaştem” Continue reading „Ioan URSU: Ochii verzi prelungesc câmpia în spaţii tremurate…” →

Cezarina ADAMESCU: Alexandrina Tulics – Tezaur ceresc – Carte de poezii

Alexandrina Tulics

Tezaur ceresc

Carte de poezii

Editura Stef, Iași, 2019

Dincolo de orice moștenire pământească, omul este beneficiarul unui tezaur ceresc, dăruit și pus la dispoziție de însuși Creatorul a toate, încă de la începutul vieții fiecăruia. De modul cum vom gestiona această avuție cerească, dată nouă de Creator, vom fi întrebați la Marea Judecată. Am gospodărit bine talanții încredințați ori i-am risipit? Sau i-am îngropat în pământ, după pilda talanților din Sfânta Evanghelie? La aceste întrebări, Alexandrina Tulics încearcă să dea răspunsuri în cartea de față, care se dorește a fi un bun îndrumător pentru viața creștină practicantă din zilele noastre.

Încă din prima poezie autoarea mărturisește cu sinceritate: „Am fost risipitor ca nimeni altul!/ Cu mână largă am împrăștiat/ Averea, ce mi-a dat-o Tatăl,/ Făcându-L să m-aștepte mult din viață:/ De dimineață,/ Până-n zorii zilei ce-au urmat./ Aveam în mine pofta risipirii,/ La cer priveam doar după vreme,/ Neținând cont de-a Lui iubire,/ De supărarea-I, nicicând în a mă teme./ Am pribegit orfan din voie,/ Împrăștiind din sfânta Sa valoare,/ Fără să mă gândesc că în hotar ceresc,/ Părintele m- așteaptă și Îl doare./ Trudit de-atâta pribegie,/ Legat cu lanțurile lumii,/ Am suspinat de multe ori,/ Cu lacrimile humei…/ Dar într-o vară/ Roșie în vișini și cireși,/ Mi-am ridicat suflarea, ochii plânși,/ Dincol’ de soare și mi-am zis/ În suferința atâta de supărătoare:/ -Și eu sunt fiica Celui ce mă are!/ Și m-am pornit spre Casă înapoi,/ S-ajung la Poarta Cerului,/ De unde soarele răsare./ Greu, obosită,/ Plină-n răni de lumea răsfățată,/ M-am aruncat în brațele-I de Tată./ Atâtea lacrimi și păreri de rău,/ Regrete sincere ca niciodată,/ Mi-au dat puterea să mă simt din nou,/ A Tatălui Ceresc, iubită fată!/ De n-ar fi fost Mântuitorul meu,/ Cu dragostea-I, iubirea, calea să-mi arate/ Și azi aș fi pribeagă, slugă la cel rău,/ În lumea de păcate./ De-aceea mă întorc cu mulțumiri,/ Cu glas de: sare, miere, pâine,/ Și-L rog prin lacrimi sfinte, rugăciuni,/ Să îi aducă-n staulul cel veșnic,/ Pe-acei ce rătăcesc în pofticioasa lume./ Să fim cunună pentru Împărat,/ Mireasmă-n ascultare și credincioșie,/ Să ne ridice ca stol alb,/ Mireasă pentru veșnicie!” (Mireasă pentru veșnicie). E o poezie-programatică ea conținând întregă viziunea poetei asupra lumii, asupra mântuirii și a fericirii veșnice.

În calitate de călători și străini prin această vale de lacrimi, așa cum, îndeobște se obișnuiește să se spună despre viața pământească, autoarea a întâlnit diferiți oameni, diferite situații, încercări, necazuri și raze de bucurie, așa încât, a înțeles rostul adânc al categoriilor filozofice și teologice: Om, făptură creată, vietate, natură, sau noțiunile morale: rău-bine, adevăr-minciună, frumos-urât puse omului la dispoziție, Dumnezeu acordându-i omului liberul arbitru, pentru ca acesta să se oprească la ceea ce e cu adevărat important pentru propria sa mântuire. Pentru toate binefacerile acestea, autoarea adresează un Îndemn la rugăciunea continuă.

De sărbătoarea Cinzecimii, o ghirlandă de lumini anunță venirea Duhului Sfânt: „Ghirlanda luminii îmi atinge suflarea:/ E-azurul venirii Duhului Sfânt./ Mă copleșește iubirea-I, iertarea/ Și îngenunchez,/ Cu mâini-iasomie cântând./ Deschis este cerul ce cântă în mine:/ Mii, zeci de mii îngeri se-aud…/ E-atâta de bine Doamne cu Tine,/ Mi-era dor,/ În palmele-Ți sfinte,/ Sufletul să mi-l ascund./ Focul e steagul ce-a adus pocăința,/ Semnul divin ce unii îl poartă,/ Veniți, vă-nchinați în Duhul cel sfânt/ Mielului,/ Ce iubirea-Și împarte” (Cincizecime).

O evocare încărcată de nostalgie a mamei se află în poezia ”Mama”. Multe mame se regăsesc în acest portret: „A ruginit încuietoarea de la poartă,/ De când n-a mai fost de nimeni apăsată;/ Au înnegrit ulucile în gard,/ De când iubiții n-au trecut al casei prag./ Nici cumpăna nu se apleacă cu putere,/De când nu a mai fost de nimeni mângâiată./ O umbră-mbătrânită stă în ușa prispei…/ Nici lacrimi nu mai are/ De când copiii își așteaptă./ Au înverzit atâtea buruieni/ Peste jocurile, fericirea de-altă dată./ Un scâncet stins de câine flămânzit,/ Se uită-n ochii cei bătrâni ai umbrei/ Și așteaptă să fie mângâiat, hrănit ca altă dată”.

Și cine a spus că poezia mistică e vetustă, desuetă, depășită și nu mai e citită sau cântată nici măcar de persoanele vârstnice care frecventează regulat biserica? Poezia spirituală, mistică, cea care-L laudă și preamărește pe Dumnezeu e mai actuală ca oricând, în acest timpuri de urgie, când oamenii și-au pierdut direcția, busola și au luat-o pe drumuri lăturalnice, abătându-se grav de la calea cea dreaptă. Cei care o concep și împărtășesc, sunt oameni care, în felul acesta îl slujesc pe Dumnezeu prin Duhul cel darnic în haruri, întorcându-i pe cei rătăciți la Dumnezeu. Iar cine nu iubește această poezie, măcar să n-o pângărească, să n-o batjocorească, pentru că este una din lucrările lui Dumnezeu în această lume îndepărtată de la adevăr și de la mântuire. „Loviți în față în dreptate,/ Urcând spre cer așa cum ne-ai chemat,/ Suntem dezonorați și blestemați/ ‘N vorbire; la moarte suntem dați./ ‘Mpotriva Ta își varsă fierea/ Când ne lovește cel ce-i rău,/ Scrâșnind de ură, împotrivă-Ți/ În viața noastră, Domnul meu./ Dar n-am atins în rugă Ghețimani,/ Până la sânge, încă nu ne-am împotrivit,/ Pe drumul spre Lumină și seninătate,/ Pe care Doamne, ne-ai pornit./ Ne poticnim ades pe cale,/ Ne-oprim… ne văitam că ne e greu,/ Uitând ce greu Ți-a fost Isuse,/ Când ai luptat până la sânge,/ S-alungi din noi păcatul greu…/ Îmbracă-ne-n putere sfântă,/ Să Te-adorăm în osanalii,/ Când ne văităm în neputință,/ Spre Canaan…” (Spre Canaan).

Pentru Alexandrina Tulics întreaga natură e recunoscătoare Creatorului Suprem și, prin natura lor, fiecare element scrie (cu frunzele, cu ploaia, cu parfumul), imnuri de laudă Celui care le-a creat: „Scriu norii mângâieri cu stropii de ploaie,/ Pe fețe ce-așteaptă iubirea să vină;/ Șterg lacrimi văzute-ceresc,/ În inimi ce-atâta de greu se frământă, suspină?// Scriu raze lumină, dorul de verde,/ De cântec de greieri, tăietorii cosași,/ De răcnetul cerbilor în putere,/ Când se îndreaptă spre râu pe-nserat?// Scriu razele lunii/ Șoapte, în lacrimi rostite,/ De cei în genunchi pentru fiii/ Țării, atât de plânse și prigonite?!// Scriu turturele în cânt/ De dragoste, flori și de poamă,/ De Țara mea plânsă, cerșetoare acum,/ Cândva, nobila și frumoasă doamnă?!// Scriu suflete cu lacrimi în rugi/ De noi, de voi, și de pâine,/ De hotarele Țării râvnite/ De hulpavii cu priviri haine?!// Haideți să scriem cu toții o rugă,/ Celui ce poate din cer să ne-audă,/ Celui ce ține mâna-I hotar/ Peste-acei ce-I înalţă un foc la altar!” (Haideți să scriem cu toții o rugă).

Despre singurătatea omului ai cărui fii sunt departe și el își petrece viața tot singuratic și întristat, este vorba în poezia „Un călător cu spin în suflet”. De dorul copiilor, el dădea binețe oricărui om, fie și necunoscut, care se apropia de el: „Un călător cu spin în suflet,/ Urca cu greaua lui povară,/ Cu gândurile-mprăștiate,/ Dorind să-și facă viața mai ușoară…/ Atât de cătrănit în suflet,/ Și apăsat în mers hai-hui,/ Dădea binețe în suspine,/ La toți ce se mișcau în jurul lui./ Un fiu avea în depărtare,/ Și-o fiică, nu așa departe,/ Dar viața în singurătate grea/ o petrecea…/ Cu gândul la copii și la dorita moarte”.

Atentă la stările omului, fie materiale, fie spirituale, autoarea dorește să aducă, pe orice cale o mângâiere măcar, o alinare, fie și prin aceste poezii, pe care ascultându-le, oamenii se pot simți solidari, protejați și apărați și în felul acesta, mai puțin nefericiți. Poezia are această putere taumaturgică. Dar poeta prelucrează și versifică și anumite pericope biblice cum e cea cu Orbul din Ierihon din Marcu 10, 46-47. La trecerea lui Isus din Nazareth, orbul din mulțime îi strigă să aibă milă de el și să-l facă să vadă: „-Să văd, să văd, aș vrea Isus!/ Să am și eu vedere,/ În ochi să am lumină,/ Să am a Ta putere!…’/ În mila-I sfântă, Domnul l-a atins,/ Pe loc, primind vedere./ În slăvi și laude Îl însoțea,/ De-acum cel cu vederea,/ Că și-n această stare grea,/ Isus Christos Și-a arătat puterea!” (O, de-aș putea s-ajung la EL!)

Urmarea se știe: orbul din naștere a fost vindecat, spre uimirea mulțimilor adunate acolo. Și pilda autoarei, către creștinii de azi: „Prieten drag, ce ești orbit,/ De ale lumii vitrine colorate,/ Ce te îndeamnă la păcat,/ Viață rușinoasă pe îndestulate,/ N-ai vrea să ceri lumină-n viața ta,/ Să te atingă Dumnezeu,/ Să vezi așa cum a văzut/ Sărmanul, orbul Bartimeu?” Sintagme deosebite: „tril de curcubeu”;”cu spatele la curcubeu”; „Duhul de Alb”; „S-au ruginit pașii anului”; „miroase a-ntinerire afar”. Schimbând tonul, vădit elegiac din majoritatea poeziilor, autoarea a inserat în volum și pasteluri despre anotimpuri, așa cum este: ”Ce zic, ce spun?!”

Tema fiului risipitor plecat de acasă unde avea tot ce-și putea dori, este prezentă în poezia:”De-aceea azi am pus hotar…”: „Am sărăcit umblând în gol de Tine,/ Cu spatele la curcubeu,/ Cu mâna-ntinsă fără Pâine/ Și fără sfatul Tău./ Am risipit tot ce-altă dată,/ Ospăț întins ‘naintea mea stătea,/ Biserica, cu fața ei curată,/ Și pâinea sfântă, Biblia./ Am flămânzit de pace și iertare,/ Când altă dată eram atâta de sătul,/ Când masa-ntinsă fără ridicare,/ Mă sătura în staulul cel sfânt-n destul./ Pribeag mă simt și fără de putere,/ Ai mei sunt toți sătui, îndestulați,/ Aș vrea s-ajung din nou în Casa,/ Unde iubiții Domnului, pe nume-și spun:/ Cuminți-nțelepți și frați./ De-aceea, azi, am pus hotar!/ Risipei de avere ce-am primit,/ Credință, părtășii și vinul înmulțit/ Și mă întorc la masa sfântă-scăldătoare,/ Unde promisiunea Domnului e veșnicia/ Și credința ce nu moare”.

Nevoia de alb, de curat, de înălțare spirituală răsare în poezia „Omăt plâns”: „E-atâta ger în sufletul de om/ Și sufletul i-ascuns de bucurie;/ Mă-ndrept spre cer, acolo-i pacea,/ Îngenunchez: Mărire Ție!/ E-atâta foc în miez de iarnă/ Și țurțuri grei ce sufletul rănesc,/ Îngenunchez pe-omăt:/ O, alba mea zăpadă/ Ca tine vreau să fiu,/ Albeața să mi-o țin, să biruiesc”.

Și câteva imagini pitorești, rurale, în care se încadrează bine dorul de Savaot: „Zâmbește trist pe raze luna/ Și stele se leagănă în aur, strălucitoare;/ Un car cu boi își deapănă lumina/ Și un toiag arată drumur’le spre soare./ ‘Nnvechită-i haina cerului-n lumină,/ Când luna, astrele își deapănă povestea,/ Acelui ce în Golgota a plâns/ Să ne aducă-a vieții veșnic-vestea!/ Căutători de cer-și trimit căușul plin de lacrimi,/ În strigăte de dor înăbușite/ Imploră în suspini să fie auziți/ Până în zori iubesc, trimit ofrande/ Iar dimineața a venit, pe nesimțite./ Din ochi clipesc lumini la orizont/ O nouă dimineață, ca o primăvară!/ -Mi-e dor de Tine, sfinte Savaot/ Să mă acoperi-n bucurii/ Să ieși cu mine iară!” (Mijlocire).

Și faptul că versifică, rezumând, întreaga istorie a mântuirii neamurilor, cu principalele momente: Nașterea, prigonirea și uciderea pruncilor nevinovați de către oamenii lui Irod, Fuga Familiei Sfinte în Egipt, reîntoarcerea la Nazaret, grija deosebită a tatălui purtător de grijă, Iosif și a Mamei sale feciorelnice, Maria, pierderea lui Isus tânăr în Templul din Ierusalim, ascultarea lui în casa părintească, apoi viața publică, minunile, cum ar fi înmulțirea pâinilor și a peștilor, alegerea celor 12 apostoli care L-au urmat apoi, vindecarea bolnavilor, mângâierea celor triști. Au urmat apoi, Cina cea de Taină, Patima, Moartea și Învierea lui Isus, Misterul credinței, mărturisit la fiecare Sfântă Liturghie…Dar și din ”Psalmi”, din ”Levitic” și alte cărți veterotestaentare. Momente cheie de care trebuie să țină seama orice creștin. Ele ajută la înțelegerea mai bine a esenței credinței de către copii și tineri, dar și de cei care nu au pătruns adâncul acestor minunate realități care s-au perpetuat în amintirea creștinilor, de două mii de ani, câștigând inimile oamenilor care vor să trăiască în conformitate cu Evanghelia și-L așteaptă să revină.

E un bun prilej pentru autoare de a-și mărturisi dragostea pentru Isus, de a se prosterna la picioarele Lui, mărturisindu-și sincera ei iubire: „Cu inima ferită de privirea lumii/ Și lacrimi strânse-n rugi, parfum-petale,/ Mă-nalț spre Canaan-n genunchi Părinte/ Să îmi așezi pe veșnicii viața,/ La sfintele-Ți picioare./ Mi-e Domnul sfânt prin Duhul Său aproape,/ De-aceea îndrăznesc să spun:/ Chiar dacă-n lume este pe-nserat,/ Mi-e dor de Tine, cer și soare/ Promisiune ce-n Golgota în dar mi-ai dat/ Când te loveau de stânci, nebunii/ Și-n toate ce răneau, Te-au blestemat./ Afară-i iarnă, în inimi, suflet…/ Popoare pentru slava lumii atât se îmbrâncesc!/ Mă ține-aproape de cerul plin de poame,/ Ca roșcovele lumii nicicând să-mi dăruiesc./ Mă ninge-n suflet cu petale albe,/ Cuvinte scrise-n palma Ta,/ Hrănește-mi inima cu Pâine,/ Ca-n veșnic saț să-Ți laud slava./ Mă ține-n palmele-Ți zdrobite,/ De cuiele acestei lumi pe Golgota în deal,/ Să nu cobor de-acolo niciodată/ Să mă mânjesc cu-al lumii val./ Mă ninge-n suflet cu podoabe albe,/ Cu părtășii în care-aștept s-ajung,/ Dar pân-atunci ‘njugat de Tine,/ Mă ține-n plugu-Ţi Doamne,/ Să nu-mi lovesc iubirea de ale lumii stânci…” (Să nu-mi lovesc iubirea…)

O foarte emoționantă poezie, și foarte semnificativă, este cea în care autoarea cere iertare României, pentru că, mulți s-au rătăcit de cărările ei și orbecăiesc prin alte colțuri ale lumii: „Cu inima ferită de privirea lumii/ Și lacrimi strânse-n rugi, parfum-petale,/ Mă-nalț spre Canaan-n genunchi Părinte/ Să îmi așezi pe veșnicii viața,/ La sfintele-Ți picioare./ Mi-e Domnul sfânt prin Duhul Său aproape,/ De-aceea îndrăznesc să spun:/ Chiar dacă-n lume este pe-nserat,/ Mi-e dor de Tine, cer și soare/ Promisiune ce-n Golgota în dar mi-ai dat/ Când te loveau de stânci, nebunii/ Și-n toate ce răneau, Te-au blestemat./ Afară-i iarnă, în inimi, suflet…/ Popoare pentru slava lumii atât se îmbrâncesc!/ Mă ține-aproape de cerul plin de poame,/ Ca roșcovele lumii nicicând să-mi dăruiesc./ Mă ninge-n suflet cu petale albe,/ Cuvinte scrise-n palma Ta,/ Hrănește-mi inima cu Pâine,/ Ca-n veșnic saț să-Ți laud slava./ Mă ține-n palmele-Ți zdrobite,/ De cuiele acestei lumi pe Golgota în deal,/ Să nu cobor de-acolo niciodată/ Să mă mânjesc cu-al lumii val./ Mă ninge-n suflet cu podoabe albe,/ Cu părtășii în care-aștept s-ajung,/ Dar pân-atunci ‘njugat de Tine,/ Mă ține-n plugu-Ţi Doamne,/ Să nu-mi lovesc iubirea de ale lumii stânci…”

Adeseori, autoarea face apel la Psaltire, dând exemple versete din ea și adaptându-le la condițiile creștinului contemporan. În poezia ”…Treizeci de arginți…” poeta evidențiază trădarea lui Iuda, dar adaugă la ea și trădarea tuturor creștinilor care, de două mii de ani îl disprețuiesc pe Cristos, neurmându-i învățătura, deși El o repetă neîncetat. Poeta se roagă lui Dumnezeu să-i trimită pacea sub chipul porumbiței albe care să-i ducă mesajul de iubire sus, la Dumnezeu: „Adună-mi plânsul/ în țara unde nu se plânge;/ Transformă-mi,/ toate-apusurile în dimineți;/ Acolo unde, soarele răsare/ când e dezlegat de Tine-n ceruri,/ purtând armură-n aur/ și arămii peceți./ Trimite-mi albe porumbițe…/ Să-mi poarte înspre Tine plânsul…/ Când, norii-n ceață-se-odihnesc/ şi leneviți de-atâta odihnire,/ ‘mi-astupă ale rugilor poteci./ Trimite roua să-mi sărute,/ arșița sufletului înnorat;/ O ploaie caldă spre iertare,/ să fiu în ea spălat./ Să nu apună soarele-n tristețe,/ nici norii să nu se-odihnească;/ Nici porumbițe-n albe zboruri,/ să uite-a-mi duce ruga,/ în patria cerească” (Trimite-mi albe porumbițe…) Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Alexandrina Tulics – Tezaur ceresc – Carte de poezii” →

Lucia BIBARȚ: „Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste” de Al. Florin Țene

Există ființe care prin anduranța la suferință, prin lupta și chiar jertfa de sine pentru o idee, pentru un ideal, sunt comparate cu sfinții, numite, tratate chiar, ca sfinți.

Dar există sfinți ?Cine sunt ei ?

Există. Sunt creaturi divine, spunem, pe care nu le putem cuprinde.

De unde provin acestea?

Din oameni, răspundem, luând în calcul convingerea și porunca părintelui Arsenie Boca: ”nașteți sfinți!” Și completăm răspunsul la întrebarea noastră: sființii sunt născuți de oameni, iar oamenii se sfințesc eliberându-se de condiția dată, devenind ai lui Dumnezeu, îndumnezeindu-se.

Judecând lumește, sfinții sunt ființe trăitoare întru spiritualitate, pentru care binefacerile pământești sunt nesemnificative, trecătoare și iluzorii. Pentru ei mundanul are valoarea clipei și, contrar aparenței, agoniselile lumești sunt fără consistență comparativ cu cele ale eternității creștine. Pare neverosimil că sfinții au fost / sunt totuși și oameni. Că își consumă viața pământească lângă noi, conectați la divin oricare ar fi riscurile.

„…A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect. Sfântul are forța de coeziune a pietrei. (Petre Țutea)

Cărei perioade aparțin sfinții? Sunt ei azi umblători printre noi?

Sfinții nu au timp, ei aparțin Timpului și sunt deasupra lui. De aceea, sfințenia lor ne poate atinge pe noi cei care vorbim astăzi despre ei, deși au atins civilizații demult apuse. Prin ”atins” înțelegem: impresionat, influențat existențe, comunități, popoare, vremuri, epoci, mărturisind credința hristică în numele căreia au venit.

Pot trăi sfinți într-un regim totalitar comunist, când credința e dezrădăcinată din sufletul oamenilor, interzisă și astupată cu pretinsele realizări ale omului de tip nou, ”cetățean demn al societății românești multilateral dezvoltate”?

Se pare că restriștile istoriei le forțează manifestarea.

Pentru a-i ”cuminți” sistemul totalitar a recurs la încarcerarea și reeducarea sfinților în închisorile, ”regimului criminal comunist”, după expresia dlui Al. Florin Țene, Președintele Ligii Naționale a Scriitorilor din România.

În preocuparea noastră măruntă de-a tria, de-a aplica etichete și de-a organiza ca să ne fie mai simplu, am putea – firește, fără pretenția de-a le impune! – ”contabiliza” două mari categorii de sfinți.

Primei categorii îi aparțin fețele mănăstirești și bisericești: monahi, ierarhi, preoți, oastea cea ”oficială” a Domnului. Aceștia sunt mărturisitorii sau mucenicii lui Hristos, suferitorii ”legitimi” pentru credința lor. ”Legitimi” pentru că aparțin oștirii oficiale, instituționalizate și deci formați în spiritul dăruirii pentru credință. Întâii chemați în apărarea ei.

Din rândul slujbașilor bisericilor și ai mănăstirilor o parte a suferitorilor au fost canonizați, iar altă parte încă așteaptă să fie.

Aici se cuvine să amintim câteva nume, dintr-un lung și neepuizat șir . Toți importanți.

Arsenie Papacioc, Marcu Dumitrescu, Daniil de la Rarău, Ilarion Felea, Arsenie Boca, Benedict Chiuș, Ilie Lăcătușu, Sofian Boghiu, Dimitrie Bejan, Dumitru Stăniloae, Gheorghe Calciu, Gherasim Iscu, Nicolae Steinhardt, Iuliu Hossu…și mulți alții.

Cealaltă categorie de sfinți, mărturisitori și ucenici din afara oastei ”oficiale” a Domnului, este a laicilor, reprezentată de oameni de cultură, oameni de diverse profesii sau mari anonimi. Aceștia, chiar dacă nu au cu toții recunoașterea statului sau a clerului, beneficiază de aprecierea – unii de venerația! – mentalului colectiv, fiind prețuiți potrivit sacrificiului lor.

Din această a doua categorie de sfinți face parte Radu Gyr, poetul credinței ortodoxe, personajul cărții scriitorului Al. Florin Țene.

Dar, mai întâi, să înțelegem sau să ne reamintim în ce condiții trăiau întemnițații, sfinții despre care vorbim.

”…regim de teroare, cu percheziţii,

suspendarea plimbărilor, mâncare slabă şi pază dublă, atât în

cordonul de pază al închisorii, cât şi pe coridoarele Celularului.

Îşi făceau loc din plin înjurăturile, bătăile, ba chiar mai mult,

punerea în lanţuri sau izolarea în camera de tortură a celor mai

periculoşi deţinuţi.” (”Întoarcerea …” Al.Florin Țene)

Alături de Gyr îi vom așeza pe cei care de pe pozițiile lor de intelectuali sau de oameni simpli au oferit un model exceptional de raportare la credință, la neam, în condiții de mare cumpănă pentru România, asumându-și eroismul căii alease.

Valeriu Gafencu, Elisabeta Rizea, Petre Țuțea, Constantin Noica, Ioan Ioanide, Paul Goma, Virgil Ierunca, Marcel Petrișor, Nicolae Mărgineanu, Alexandru Paleologu, Gheorhghe Ursu și mulți, mulți alții.

Romanul dlui Țene, Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste, este numit după titlul uneia dintre poeziile glorioase ale lui Rady Gyr.

Sfințenia și macularea sunt cele două coordonate ale romanului.

În cartea dlui Al. Florin Țene, ca cititori, vom oscila între cele două ipostaze ale vieții poetului Radu Gyr – un sfânt al închisorilor și un om aproape obișnuit.

Biografic, dar și cu adaos de ficțiune, atât cât să răspundă nevoii autorului de-al accesibiliza pe poet, romanul este ca o rugăciune binefăcătoare, o rugăciune coborâtă din pacea cerului în tenebrele bicisnice ale bestialității umane, cea a realității concentraționare comuniste românești.

Pe cât de lină și înaltă este trăirea eroului în apropiere credinței, înaltă până la atomizarea și dispariția umorilor omenești, pe atât de spurcate și diabolice sunt mecanismele umilirii pe care le suportă în celulă omul – Gyr din partea semenilor său.

„Şi, după ce te bat, dacă leşini, iau o căldare de apă, te

stropesc ca să-ţi revii şi continuă… Apoi, te trimit la tinetă şi

acolo, lângă hârdăul cu necesităţi, zvârle o cârpă udă pe care te

pun să alergi. E ca şi când ai călca pe sticlă. Din cauza bătăii,

hainele sunt lipite de tine, eşti amorţit şi te pun să stai «în

poziţie». Adică să stai pe marginea patului, cu mâinile pe

picioare, să priveşti în jos, să nu mişti, să nu te uiţi în stânga şi-n

dreapta. Ce diabolică născocire! Iar aceasta este definiţia

absolută a infernului, aşa arată lumea fără Dumnezeu.” (”Întoarcerea …” Al.Florin Țene)

Poetul Radu Gyr este prezentat în cele mai firești ipostaze omenești, de la naștere și până la apus. Din pruncie, până la moarte.

Continue reading „Lucia BIBARȚ: „Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste” de Al. Florin Țene” →

Olimpia MUREȘAN: „Întoarcerea în timp”de Milian Oros (note de lectură)

Romanul „Întoarcerea în timp ”de Milian Oros apare la Editura Enesis, Baia Mare în anul 2019, se vrea o continuare a romanului „Femeia din vis” din 2015; deosebirea dintre cele două romane este faptul că-n cel de-al doilea triumfă iubirea, totul este fantezie și vis; Zedac în viața reală este doctor iar la întâlnirea cu Marele Preot a lui Zamolxe se produce dedublarea „eului” devenind locuitor al orașului subteran Tomassis; casca oferită de Vezinas îl face să revadă amintirile stocate în subconștient. În povestea cu romanii Zedac apare staraoste rănit, istoria vieții lui Zedac-dac e foarte interesantă. Odată cu călătoria în timp a lui Zedac –pleacă și soția lui Arina imaginându-și tot felul de ipostaze.

Einstein zicea că dacă am folosi toată capacitatea creierului am deveni invizibili. Cred că invizibil a vrut să devină scriitorul Milian Oros- atunci când s-a teleportat din prezent spre trecut timp de trei ani virtual, imaginativ, care au fost de fapt trei zile în realitate. Pe tot parcursul lecturării cărții am simțit că autorul pendulează între prezent și trecut, dar până la urmă prezentul învinge, deși autorul se întreabă mereu care e adevărata lui stare, tot el își răspunde că nu înțelege ce se întâmplă cu conștiința lui. Am să încerc să clarific lucrurile creației. De fapt cel care conduce narațiunea este subconștientul autorului.

Încerc să dau o definiție a subconștientului ca să fiu mai bine înțeleasă, nu înainte de a spune că întreaga narațiune este străbătută de iubirea față de semeni-în primul plan familia, și, apoi sentimentul patriotismului, al datoriei istorice față de străbunii noștri daci care și-au dat viața pentru țară. Viața poate fi înțeleasă privind în urmă, dar trebuie trăită privind înainte!-zicea un proverb vechi.

Deci, „subconștientul este totalitatea fenomenelor psihice care se desfășoară la un moment dat în afara câmpului conștiinței și care au putut fi anterior conștiente sau ar putea deveni conștiente ulterior.”(V. Breban, Dicționar al limbii române contemporane. 1980).

„Subconștientul e o treaptă a conștiinței, cuprinzând reprezentări și impresii care au fost odată în lumina conștiinței și care rămân confuze până la o revenire în sfera conștiinței clare.”(Dicționar de neologisme, Florin Marcu, 1966). „Subconștientul este un termen folosit de psihanaliști pentru a desemna sfera fenomenelor psihice care se desfășoară în afara conștiinței și care au putut fi anterior conștiente sau ar putea deveni ulterior conștiente.” (D.E.X.-1975) etc.

Soția lui Zedac- Arina a murit după ce a născut-o pe Adina; era o durere prea mare. Deci, scriitorul trece dintr-un timp în altul; aceste întâmplări sunt chiar insuportabile-scriitorul a vrut să schimbe timpul, iar apoi după ce a desființat bariera timpului, începe să mărturisească soției sale tot ceea ce gândește și, ulterior povestirile sunt scrise și-într-un jurnal ce va fi citit de Arina.

S-ar putea numi această carte „teoria lui Einstein în acțiune” sau„ subconștientul în acțiune”, suprapunerea temporală, roman în roman, trecerea din trecut în prezent sau viitor, de la vechii daci în zilele noastre, în zilele vechiului Imperiu Roman în care dacii erau luați ca sclavi, puși să lupte ca și gladiatori până la moarte în Colosseum, fiind cum se știe din istorie de la Homer „cei mai viteji dintre traci”. Se știe că subconștientul conține acea scânteie divină din orice om, care e dată de divinitate, care ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu și care se va întoarce la moarte tot de unde a plecat-în lumină , da, în lumină!

Într-o perioadă de neliniște interioară a simțit că timpul „se dilata nefiresc” iar sufletul Arinei putea să fie cel din trecut, dar și cel din prezent-„deși lipsise doar trei zile, i se făcuse un dor teribil de Adina, fetița lui”-în drum spre casă „i se derulau imagini din alt timp, demult trecut, totul suprapunându-se și împletindu-se după legi cunoscute doar de subconștientul său.” Ochii fetiței Adina îl impresionează pe Zedac și-i transmit energia dătătoare de viață necesară. A dat timpul înapoi cu trei ani ca să poată fi cu Arina din nou; la București în loc să-și găsească fetița și pe mama lui, o găsește pe Adina-iubita lui; iar restul evenimentelor nu s-ar fi întâmplat, deci visul lui de a se întoarce în timp s-a împlinit; se zice că nu-ți dori prea mult ceva că, s-ar putea să ți se întâmple. Și acum autorul se întreabă dacă e vis sau realitate tot ce i s-a întâmplat în cei trei ani și, continuă să trăiască între vis și realitate-cum zicea Eminescu: „că vis al morții eterne e viața lumii întregi” sau „La ce statornicia părerilor de rău,/ Când prin această lume să trecem ne e scris/ Ca visul unei umbre/ Și umbra unui vis?”

Era un coșmar pe care îl trăia-calculatorul arăta că se află „cu mai bine de trei ani în urma celei în care credea el că s-ar afla” Rațiunea îi spunea că așa ceva nu e posibil și totuși el s-a întors în timp, scopul ascuns, încă nedeslușit de conștient a fost acela de a o salva pe soția lui de la moarte- prin acea operație la inimă și apoi să fie pregătită a da naștere unei ființe. Deci, Divinitatea le-a oferit o nouă șansă.

Se ia ca probabilitate și existența unui univers paralel care din anumite motive s-a intersectat cu cel prezent. De fapt teoria cuantică spune că toate lucrurile sunt conectate, timpul nu există, el este o creație a omului, se poate trăi simultan în timpul pe care-l alegem și că totul e într-o continuă mișcare și schimbare.

Cartea conține lumini și umbre, e scrisă de la A.la Z. în lumina credinței actuale creștine, dar și trecute-a dacilor conduși de Marele Preot și de Zamolxe. Numele femeilor încep cu litera A(Arina, Adina, Andrada-mama lui Zedac) și al bărbaților cu Z –deci de la alfa la omega, începutul și sfârșitul, aș zice prezentul și trecutul , că viitorul nu-l știm… Zedac scapă cu viață de la bătălia cu romanii în care a murit Decebal și se povestește un alt episod în care dacii reușesc să recupereze capul și mâna dreaptă a lui Decebal de la romani în timpul unei lupte minuțios pregătite.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: „Întoarcerea în timp”de Milian Oros (note de lectură)” →

Daniel LUCA: Veşnicia se măsoară în anotimpuri

Poemele din volumul noduri de Gabriel Hasmaţuchi (Editura Agnos, Sibiu, 2018) își doresc să zboare. La propriu. Abia-abia, cotorul reușește să le țină pe loc. S-au molipsit de la versurile ce le alcătuiesc, așteptând creșterea aripilor („Uneori, / așa cum se întâmplă acum, / încep să-mi crească aripi”).

Poezia lui Gabriel Hasmațuchi este reflexivă, surprinzând condiția umană, omul aflându-se între lumină și întuneric, între viață și moarte („Lumina și întunericul / mă implică / în cearta lor / într-un poem / în care / cuvintele primesc ceva / din viață / și din moarte”).

Totuși, omul nu se mulțumește cu situația în care se află, luptând să își schimbe destinul. Urăște singurătatea și își caută împlinirea prin iubire.

De altfel, volumul este împărțit în două părți: În legătură cu mine și În legătură cu tine. Dacă în prima parte, unde este vorba despre o etapă a căutării de sine în relație cu tot ceea ce îl înconjoară, tonul fiind pesimist, în cea de a doua parte lucrurile se schimbă, jumătățile de sferă se contopesc într-o iubire absolută („Ne umplem reciproc / inimile de dragoste / și ne împlinim tăcerea / din veșnicia cuvântului nespus / la logodna noastră”).

O iubire ce trece dincolo de mormânt, în ceea lume („Nu știu dacă ne va fi îngăduit / să împărțim același mormânt. / Să ne contopim / și să devenim un singur suflet / ce va învia”), unde moartea nu este decât tot viață, dar altfel („Gândul vieții de apoi / vine în fiecare zi / la o cafea / însoțit de cei mai limpezi ochi”).

Într-un vers enunțat mai sus se face referire la veșnicia cuvântului. Da, cuvântul este veșnic, fie că e rostit, fie că nu, iar omul caută să împrumute de la el această însușire, prin poem („Poemele se răsucesc pe coapsele tale”).

Așa cum prin cuvinte ia ființă iubirea, așa prin iubire omul poate deveni veșnic („Inspir aerul din cuvintele tale / și din bătăile inimii / ni se plămădește nemurirea”), nașterea nefiind altceva decât tot o formă de nemurire („Suntem părtași / la ritualul unei dezvățări de moarte”).

Iar veșnicia se măsoară în anotimpuri („prin coala de hârtie / răzbate un glas / ce mă întreabă / câte anotimpuri are veșnicia”).

Este evident că singurătatea își pierde însemnătatea și se îndreaptă, în tăcere, spre pieire („Singurătatea / putrezește ca o lămâie / uitată într-o pungă de plastic”).

Dacă altădată cuvintele erau inscripționate pe oseminte („Scriu pe oseminte ivite / din maluri profanate / sub Continue reading „Daniel LUCA: Veşnicia se măsoară în anotimpuri” →

Daniel LUCA: Un drum al luminii

Volumul de versuri Sub genunchii mei se pierde lumina (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2019) de Liana Stamin (pe numele real, Oana Ivan-Glasu) a obținut premiul „Octavian Moșescu” la Festivalul Internațional „Titel Constantinescu”, Ediția a XII-a, Râmnicu Sărat, 2019.

Titlul atrage și respinge, deopotrivă, prin firescul dar și prin insolitul său. Doar nu poate exista lumină sub genunchii așezați a rugăciune, în schimb există deasupra lor. Acolo unde sufletul o caută și o primește, la propriu și la figurat, prin credință („Dumnezeu trecuse înaintea mea / pe același drum / și-mi lăsase lumina” – eliberare).

Așadar, omul se află în căutarea luminii, dorește cu ardoare să și-o aproprie, fiind conștient că doar cu ajutorul cuvintelor va putea răzbate prin întuneric („văd doar cum cad la învoială / umbrele și luminile / și literele” – ambiguități).

Cuvinte care viețuiesc laolaltă și nu izolat, spre a da un sens celor exprimate, în caz contrar sfârșindu-și existența („la pierderea sensului / cuvintele mor”), cu atât mai mult cu cât originea lor este divină („rugăciunea drepților / începe / din miezul literei / în care se odihnește / dumnezeu” – cuvinte trăite).

Mai mult, cuvinte care țes, încetul cu încetul, cu migală, o poveste de dragoste („hai vino și spune-mi / povestea de seară / din șoaptele tale / lumini se aprind / peste-ntunericul rece” – negru deschis).

Iar dacă nu se mai rostesc, ci sunt puse la păstrare, povestea se desfiră, căldura lăsând loc răcelii („nu prea ne mai vorbim. / mi-am pus cuvintele la păstrare / în borcanul cu miere / până la o dată ulterioară / mă joc cu ele și le șterg de praful tăcerii / și constat cum ordinea lor se destramă” – la gerunziu).

Însingurarea își face simțită prezența din ce în ce mai acut, singurătatea în doi nefiind doar acceptată cu nonșalanță, ci de-a dreptul iubită („iubim amândoi însingurarea / ce nu ne desparte / ca voalul miresei / se așază între noi / mai lung, mai rotund decât / timpul trecut ce trăiește / în tălpile noastre” – începuturi).

Sentimentele țâșnesc, cenușii, în orașul gri (situat într-un anotimp nedefinit, între vară și toamnă), într-un șuvoi de lacrimi cu rol purificator, nimicind neliniștile și neîmplinirile („îți scriam că în orașul nostru / se spală conductele de lacrimi / albastre / dar după trei dimineața / putem bea apă / neîncepută / feciorelnică șiroire dintre mine și tine / asemănare ciudată de august-septembrie” – livada).

Dăruirea femeii nu cunoaște limite, e molipsitoare, trece dinspre suflet spre trup, spre carnal, un nou început fiind oricând posibil („umbre înfometate te aleargă / femeie, / gând originar cu miros de / pământ / cuprins de descântec. / / tu ai învățat / păsările / să facă dragoste în clopot, / preoteasă păgână, / dezbrăcată de / cântec” – impudică).

Continue reading „Daniel LUCA: Un drum al luminii” →

George ROCA: SINOPTICA UNEI CĂRȚI TRIDIMENSIONALE

Mi-a căzut în faţa ochilor o lucrare atât de interesantă încât am clipit de mai multe ori când am „răsfoit-o”! Trimisă prin email, în PDF desigur, de la Slatina la Sydney! Căci eu locuiesc la Antipozi. Noroc că Internetul mă ajută să nu fiu izolat de restul lumii. Super, am zis! Excelentă! La început m-au fascinat imaginile. Fotografie de artă, de mare clasă. De fapt asta te atrage mai întâi când deschizi volumul. Pe fiecare pagină o fotografie alb-negru demnă de un concurs internaţional. Fotografii alb-negru, căci aşa arata calitatea fotografiei moderne! Când îţi apare în obiectivul ocular o imagine alb-negru te opreşti, te uiţi şi pui frâna altor treburi. Dacă este de calitate cauţi să o admiri, să o penetrezi cu privirea, să încerci să o descifrezi să o compari chiar, să o înţelegi, să ajungi chiar până la rădăcina amintirilor tale.

În această lucrare prima imagine care merită să o privești cu atenție este chiar un portret al autorului… O fotografie tridimensională parcă, în care distinsul domn Valeru Ciurea, parcă te salută şi te îmbie să pătrunzi în universul cărţii domnie sale, să-i descifrezi tainele, semnificaţia imaginilor şi a scrisului prezent în paginile sale. Migălos cum sunt din fire am numărat în cele 126 de pagini ale cărţii 44 de imagini excluzând coperta. Patruzeci și patru de imagini care îţi vorbesc, patruzeci și patru de imagini care te fascinează înainte de a citi măcar o literă din textele ataşate. Crucea de la pagina 24 parcă dispare acoperită de zăpezile veșnice ale uitării. La pagina 42 ne salută parcă o Frida Kahlo modernă, însprâncenată, în brațe cu un ursuleț de pluș care are buzele date parcă cu ruj…! O combinație între picturile vestitei mexicane cu sprânceană „Niña con máscara de la muerta” și „Yo y mis pericos”. Imaginea de la pagina 66 îmi sugestionează organul facerii lumii unde globul pământesc din fundal este ovulul care trebuie fecundat pentru a se ajunge la crearea unei noi dimensiuni cosmice. Sau mai simplu, un fel de luminiță de la capătul tunelului! Legătura creată de căsătorie o reprezintă fotografia de la pagina 74 unde simbolurile sunt și mai relevante. Aici, sfoara reprezintă inelul de logodnă, iar cele două crăcuțe sunt, cea din stanga „El”, iar cea din dreapta, cu scorburica, „Ea”. Adam și Eva în regnul vegetal. La pagina 78 m-a surpris o mână încleștată. O mână care vorbește parcă, o mână expresiva, o mână simbol… O mână care pare un prunc agățat de brațul mamei sale.

Spunea cineva că o fotografie face cât 1000 de cuvinte! Așa o fi? Eu zic că da! Deci 44 de fotografii fac cât 44.000 de cuvinte care, transformate în text, ar mai adăuga încă multe pagini la consistența cărții!

Trecând la analiza poeziilor rămâi plăcut impresionat de claritatea lor, de mesajul care vor să îl transmită, dar şi de subtilitatea metaforelor folosite, de versificaţie, de eleganța prezentării! Parcă am aterizat pe un tărâm literar japonez. Versurile pure par un mixaj intre haiku, senryū şi tanka! Cine ştie să le definească!? Poate numai un cercetător sau un specialist în asemenea gen de poezie!? Simbolurile predomină şi aici!

Poetul ne face o demonstrație de afecțiune: „Dincolo/ de cioburile visului meu/ eşti tu/ respirând liniştit/ nemărginirea…//” (Dincolo – pg. 33) și una de iubire: „Însetat,/ pe muntele iubirii,/ mă răcoresc/ în norul sufletului tău/ întins peste mine/ ca o ploaie…//” (Însetat – pg. 35). Imagini sensibile si sugestive contopite în corpul poeziei moderne.

La pagina 53 întâlnesc o poezie care farmecă bizar. Parcă ar fi „sarea și piperul” dintr-o combinație a versurilor lui Heine și Eminescu!? O poezie mai lungă decât cele întâlnite în paginile anterioare, dar de data asta cu rimă adevărată. Citind-o, îți vine să mângâi pagina scrisă: „Și-n lacrimă/ și-n dor de dor,// Cu gândul tău mă înconjor…/ Și-n timp incert,/ nemuritor,// Cu gândul meu te înconjor…/ Și doru-ți port/ dar portu-i gol.// Doar marea vine ca un sol/ Cu-n val-năframă,/ Alb, bizar,/ Mă scaldă iar… și iar… și iar,/ până-n amurg de felinar/ murdar și spart/ din vechiul far…//” (Timp).

În poemul „Tărâmul de niciodată” autorul propagă dragoste, încearcă să facă oamenii (mai) buni, să creeze armonie cu universul vegetal, cu florile, cu trandafirii: „Hai să ne imaginăm/ că trandafirii/ sunt tot prietenii noştri,/ că sufletul meu/ şi sufletul tău/ se abat/ din când în când/ acolo unde nu ne găsim/ niciodată…//”. În poezia „Curriculum Vitae” (pg. 75) poetul își încleștează pumnii patriotici și își face un autoportret exploziv „Sunt român/ get-beget,/ Robul miriapodului/ get-buget./ Sunt stafia/ motociclistului/ alergând/ plictisit/ la zidul morţii./ De câte ori/ clipesc/ sunt în acelaşi loc,/ Chiar dacă alerg/ Cu peste o viață/ pe oră…//”.

Interesantă lira cu care a fost dotat poetul Valeru Ciurea… Trebuie să fii calm când îi citești poemele, să încerci să-l înțelegi, să vibrezi alături de el… Iți garantez cititorule că te vei simți bine. Poezia place, fascinează, iar proza care urmează în a doua jumătate a volumului pare interesantă și atrăgătoare. Autorul, printr-o notă scrisă la pagina 79 ne avertizează direct: „Viața noastră nu este însă poezie. Prozaicul ne îmbracă zilnic cu ternele-i haine, ne acoperă în așa fel încât să nu mai poată pătrunde în noi lumina frumosului, a artisticului, a dragostei fără de care devenim altceva decât oameni.”

Continue reading „George ROCA: SINOPTICA UNEI CĂRȚI TRIDIMENSIONALE” →