Cezarina ADAMESCU: Alexandrina Tulics – Tezaur ceresc – Carte de poezii

Alexandrina Tulics

Tezaur ceresc

Carte de poezii

Editura Stef, Iași, 2019

Dincolo de orice moștenire pământească, omul este beneficiarul unui tezaur ceresc, dăruit și pus la dispoziție de însuși Creatorul a toate, încă de la începutul vieții fiecăruia. De modul cum vom gestiona această avuție cerească, dată nouă de Creator, vom fi întrebați la Marea Judecată. Am gospodărit bine talanții încredințați ori i-am risipit? Sau i-am îngropat în pământ, după pilda talanților din Sfânta Evanghelie? La aceste întrebări, Alexandrina Tulics încearcă să dea răspunsuri în cartea de față, care se dorește a fi un bun îndrumător pentru viața creștină practicantă din zilele noastre.

Încă din prima poezie autoarea mărturisește cu sinceritate: „Am fost risipitor ca nimeni altul!/ Cu mână largă am împrăștiat/ Averea, ce mi-a dat-o Tatăl,/ Făcându-L să m-aștepte mult din viață:/ De dimineață,/ Până-n zorii zilei ce-au urmat./ Aveam în mine pofta risipirii,/ La cer priveam doar după vreme,/ Neținând cont de-a Lui iubire,/ De supărarea-I, nicicând în a mă teme./ Am pribegit orfan din voie,/ Împrăștiind din sfânta Sa valoare,/ Fără să mă gândesc că în hotar ceresc,/ Părintele m- așteaptă și Îl doare./ Trudit de-atâta pribegie,/ Legat cu lanțurile lumii,/ Am suspinat de multe ori,/ Cu lacrimile humei…/ Dar într-o vară/ Roșie în vișini și cireși,/ Mi-am ridicat suflarea, ochii plânși,/ Dincol’ de soare și mi-am zis/ În suferința atâta de supărătoare:/ -Și eu sunt fiica Celui ce mă are!/ Și m-am pornit spre Casă înapoi,/ S-ajung la Poarta Cerului,/ De unde soarele răsare./ Greu, obosită,/ Plină-n răni de lumea răsfățată,/ M-am aruncat în brațele-I de Tată./ Atâtea lacrimi și păreri de rău,/ Regrete sincere ca niciodată,/ Mi-au dat puterea să mă simt din nou,/ A Tatălui Ceresc, iubită fată!/ De n-ar fi fost Mântuitorul meu,/ Cu dragostea-I, iubirea, calea să-mi arate/ Și azi aș fi pribeagă, slugă la cel rău,/ În lumea de păcate./ De-aceea mă întorc cu mulțumiri,/ Cu glas de: sare, miere, pâine,/ Și-L rog prin lacrimi sfinte, rugăciuni,/ Să îi aducă-n staulul cel veșnic,/ Pe-acei ce rătăcesc în pofticioasa lume./ Să fim cunună pentru Împărat,/ Mireasmă-n ascultare și credincioșie,/ Să ne ridice ca stol alb,/ Mireasă pentru veșnicie!” (Mireasă pentru veșnicie). E o poezie-programatică ea conținând întregă viziunea poetei asupra lumii, asupra mântuirii și a fericirii veșnice.

În calitate de călători și străini prin această vale de lacrimi, așa cum, îndeobște se obișnuiește să se spună despre viața pământească, autoarea a întâlnit diferiți oameni, diferite situații, încercări, necazuri și raze de bucurie, așa încât, a înțeles rostul adânc al categoriilor filozofice și teologice: Om, făptură creată, vietate, natură, sau noțiunile morale: rău-bine, adevăr-minciună, frumos-urât puse omului la dispoziție, Dumnezeu acordându-i omului liberul arbitru, pentru ca acesta să se oprească la ceea ce e cu adevărat important pentru propria sa mântuire. Pentru toate binefacerile acestea, autoarea adresează un Îndemn la rugăciunea continuă.

De sărbătoarea Cinzecimii, o ghirlandă de lumini anunță venirea Duhului Sfânt: „Ghirlanda luminii îmi atinge suflarea:/ E-azurul venirii Duhului Sfânt./ Mă copleșește iubirea-I, iertarea/ Și îngenunchez,/ Cu mâini-iasomie cântând./ Deschis este cerul ce cântă în mine:/ Mii, zeci de mii îngeri se-aud…/ E-atâta de bine Doamne cu Tine,/ Mi-era dor,/ În palmele-Ți sfinte,/ Sufletul să mi-l ascund./ Focul e steagul ce-a adus pocăința,/ Semnul divin ce unii îl poartă,/ Veniți, vă-nchinați în Duhul cel sfânt/ Mielului,/ Ce iubirea-Și împarte” (Cincizecime).

O evocare încărcată de nostalgie a mamei se află în poezia ”Mama”. Multe mame se regăsesc în acest portret: „A ruginit încuietoarea de la poartă,/ De când n-a mai fost de nimeni apăsată;/ Au înnegrit ulucile în gard,/ De când iubiții n-au trecut al casei prag./ Nici cumpăna nu se apleacă cu putere,/De când nu a mai fost de nimeni mângâiată./ O umbră-mbătrânită stă în ușa prispei…/ Nici lacrimi nu mai are/ De când copiii își așteaptă./ Au înverzit atâtea buruieni/ Peste jocurile, fericirea de-altă dată./ Un scâncet stins de câine flămânzit,/ Se uită-n ochii cei bătrâni ai umbrei/ Și așteaptă să fie mângâiat, hrănit ca altă dată”.

Și cine a spus că poezia mistică e vetustă, desuetă, depășită și nu mai e citită sau cântată nici măcar de persoanele vârstnice care frecventează regulat biserica? Poezia spirituală, mistică, cea care-L laudă și preamărește pe Dumnezeu e mai actuală ca oricând, în acest timpuri de urgie, când oamenii și-au pierdut direcția, busola și au luat-o pe drumuri lăturalnice, abătându-se grav de la calea cea dreaptă. Cei care o concep și împărtășesc, sunt oameni care, în felul acesta îl slujesc pe Dumnezeu prin Duhul cel darnic în haruri, întorcându-i pe cei rătăciți la Dumnezeu. Iar cine nu iubește această poezie, măcar să n-o pângărească, să n-o batjocorească, pentru că este una din lucrările lui Dumnezeu în această lume îndepărtată de la adevăr și de la mântuire. „Loviți în față în dreptate,/ Urcând spre cer așa cum ne-ai chemat,/ Suntem dezonorați și blestemați/ ‘N vorbire; la moarte suntem dați./ ‘Mpotriva Ta își varsă fierea/ Când ne lovește cel ce-i rău,/ Scrâșnind de ură, împotrivă-Ți/ În viața noastră, Domnul meu./ Dar n-am atins în rugă Ghețimani,/ Până la sânge, încă nu ne-am împotrivit,/ Pe drumul spre Lumină și seninătate,/ Pe care Doamne, ne-ai pornit./ Ne poticnim ades pe cale,/ Ne-oprim… ne văitam că ne e greu,/ Uitând ce greu Ți-a fost Isuse,/ Când ai luptat până la sânge,/ S-alungi din noi păcatul greu…/ Îmbracă-ne-n putere sfântă,/ Să Te-adorăm în osanalii,/ Când ne văităm în neputință,/ Spre Canaan…” (Spre Canaan).

Pentru Alexandrina Tulics întreaga natură e recunoscătoare Creatorului Suprem și, prin natura lor, fiecare element scrie (cu frunzele, cu ploaia, cu parfumul), imnuri de laudă Celui care le-a creat: „Scriu norii mângâieri cu stropii de ploaie,/ Pe fețe ce-așteaptă iubirea să vină;/ Șterg lacrimi văzute-ceresc,/ În inimi ce-atâta de greu se frământă, suspină?// Scriu raze lumină, dorul de verde,/ De cântec de greieri, tăietorii cosași,/ De răcnetul cerbilor în putere,/ Când se îndreaptă spre râu pe-nserat?// Scriu razele lunii/ Șoapte, în lacrimi rostite,/ De cei în genunchi pentru fiii/ Țării, atât de plânse și prigonite?!// Scriu turturele în cânt/ De dragoste, flori și de poamă,/ De Țara mea plânsă, cerșetoare acum,/ Cândva, nobila și frumoasă doamnă?!// Scriu suflete cu lacrimi în rugi/ De noi, de voi, și de pâine,/ De hotarele Țării râvnite/ De hulpavii cu priviri haine?!// Haideți să scriem cu toții o rugă,/ Celui ce poate din cer să ne-audă,/ Celui ce ține mâna-I hotar/ Peste-acei ce-I înalţă un foc la altar!” (Haideți să scriem cu toții o rugă).

Despre singurătatea omului ai cărui fii sunt departe și el își petrece viața tot singuratic și întristat, este vorba în poezia „Un călător cu spin în suflet”. De dorul copiilor, el dădea binețe oricărui om, fie și necunoscut, care se apropia de el: „Un călător cu spin în suflet,/ Urca cu greaua lui povară,/ Cu gândurile-mprăștiate,/ Dorind să-și facă viața mai ușoară…/ Atât de cătrănit în suflet,/ Și apăsat în mers hai-hui,/ Dădea binețe în suspine,/ La toți ce se mișcau în jurul lui./ Un fiu avea în depărtare,/ Și-o fiică, nu așa departe,/ Dar viața în singurătate grea/ o petrecea…/ Cu gândul la copii și la dorita moarte”.

Atentă la stările omului, fie materiale, fie spirituale, autoarea dorește să aducă, pe orice cale o mângâiere măcar, o alinare, fie și prin aceste poezii, pe care ascultându-le, oamenii se pot simți solidari, protejați și apărați și în felul acesta, mai puțin nefericiți. Poezia are această putere taumaturgică. Dar poeta prelucrează și versifică și anumite pericope biblice cum e cea cu Orbul din Ierihon din Marcu 10, 46-47. La trecerea lui Isus din Nazareth, orbul din mulțime îi strigă să aibă milă de el și să-l facă să vadă: „-Să văd, să văd, aș vrea Isus!/ Să am și eu vedere,/ În ochi să am lumină,/ Să am a Ta putere!…’/ În mila-I sfântă, Domnul l-a atins,/ Pe loc, primind vedere./ În slăvi și laude Îl însoțea,/ De-acum cel cu vederea,/ Că și-n această stare grea,/ Isus Christos Și-a arătat puterea!” (O, de-aș putea s-ajung la EL!)

Urmarea se știe: orbul din naștere a fost vindecat, spre uimirea mulțimilor adunate acolo. Și pilda autoarei, către creștinii de azi: „Prieten drag, ce ești orbit,/ De ale lumii vitrine colorate,/ Ce te îndeamnă la păcat,/ Viață rușinoasă pe îndestulate,/ N-ai vrea să ceri lumină-n viața ta,/ Să te atingă Dumnezeu,/ Să vezi așa cum a văzut/ Sărmanul, orbul Bartimeu?” Sintagme deosebite: „tril de curcubeu”;”cu spatele la curcubeu”; „Duhul de Alb”; „S-au ruginit pașii anului”; „miroase a-ntinerire afar”. Schimbând tonul, vădit elegiac din majoritatea poeziilor, autoarea a inserat în volum și pasteluri despre anotimpuri, așa cum este: ”Ce zic, ce spun?!”

Tema fiului risipitor plecat de acasă unde avea tot ce-și putea dori, este prezentă în poezia:”De-aceea azi am pus hotar…”: „Am sărăcit umblând în gol de Tine,/ Cu spatele la curcubeu,/ Cu mâna-ntinsă fără Pâine/ Și fără sfatul Tău./ Am risipit tot ce-altă dată,/ Ospăț întins ‘naintea mea stătea,/ Biserica, cu fața ei curată,/ Și pâinea sfântă, Biblia./ Am flămânzit de pace și iertare,/ Când altă dată eram atâta de sătul,/ Când masa-ntinsă fără ridicare,/ Mă sătura în staulul cel sfânt-n destul./ Pribeag mă simt și fără de putere,/ Ai mei sunt toți sătui, îndestulați,/ Aș vrea s-ajung din nou în Casa,/ Unde iubiții Domnului, pe nume-și spun:/ Cuminți-nțelepți și frați./ De-aceea, azi, am pus hotar!/ Risipei de avere ce-am primit,/ Credință, părtășii și vinul înmulțit/ Și mă întorc la masa sfântă-scăldătoare,/ Unde promisiunea Domnului e veșnicia/ Și credința ce nu moare”.

Nevoia de alb, de curat, de înălțare spirituală răsare în poezia „Omăt plâns”: „E-atâta ger în sufletul de om/ Și sufletul i-ascuns de bucurie;/ Mă-ndrept spre cer, acolo-i pacea,/ Îngenunchez: Mărire Ție!/ E-atâta foc în miez de iarnă/ Și țurțuri grei ce sufletul rănesc,/ Îngenunchez pe-omăt:/ O, alba mea zăpadă/ Ca tine vreau să fiu,/ Albeața să mi-o țin, să biruiesc”.

Și câteva imagini pitorești, rurale, în care se încadrează bine dorul de Savaot: „Zâmbește trist pe raze luna/ Și stele se leagănă în aur, strălucitoare;/ Un car cu boi își deapănă lumina/ Și un toiag arată drumur’le spre soare./ ‘Nnvechită-i haina cerului-n lumină,/ Când luna, astrele își deapănă povestea,/ Acelui ce în Golgota a plâns/ Să ne aducă-a vieții veșnic-vestea!/ Căutători de cer-și trimit căușul plin de lacrimi,/ În strigăte de dor înăbușite/ Imploră în suspini să fie auziți/ Până în zori iubesc, trimit ofrande/ Iar dimineața a venit, pe nesimțite./ Din ochi clipesc lumini la orizont/ O nouă dimineață, ca o primăvară!/ -Mi-e dor de Tine, sfinte Savaot/ Să mă acoperi-n bucurii/ Să ieși cu mine iară!” (Mijlocire).

Și faptul că versifică, rezumând, întreaga istorie a mântuirii neamurilor, cu principalele momente: Nașterea, prigonirea și uciderea pruncilor nevinovați de către oamenii lui Irod, Fuga Familiei Sfinte în Egipt, reîntoarcerea la Nazaret, grija deosebită a tatălui purtător de grijă, Iosif și a Mamei sale feciorelnice, Maria, pierderea lui Isus tânăr în Templul din Ierusalim, ascultarea lui în casa părintească, apoi viața publică, minunile, cum ar fi înmulțirea pâinilor și a peștilor, alegerea celor 12 apostoli care L-au urmat apoi, vindecarea bolnavilor, mângâierea celor triști. Au urmat apoi, Cina cea de Taină, Patima, Moartea și Învierea lui Isus, Misterul credinței, mărturisit la fiecare Sfântă Liturghie…Dar și din ”Psalmi”, din ”Levitic” și alte cărți veterotestaentare. Momente cheie de care trebuie să țină seama orice creștin. Ele ajută la înțelegerea mai bine a esenței credinței de către copii și tineri, dar și de cei care nu au pătruns adâncul acestor minunate realități care s-au perpetuat în amintirea creștinilor, de două mii de ani, câștigând inimile oamenilor care vor să trăiască în conformitate cu Evanghelia și-L așteaptă să revină.

E un bun prilej pentru autoare de a-și mărturisi dragostea pentru Isus, de a se prosterna la picioarele Lui, mărturisindu-și sincera ei iubire: „Cu inima ferită de privirea lumii/ Și lacrimi strânse-n rugi, parfum-petale,/ Mă-nalț spre Canaan-n genunchi Părinte/ Să îmi așezi pe veșnicii viața,/ La sfintele-Ți picioare./ Mi-e Domnul sfânt prin Duhul Său aproape,/ De-aceea îndrăznesc să spun:/ Chiar dacă-n lume este pe-nserat,/ Mi-e dor de Tine, cer și soare/ Promisiune ce-n Golgota în dar mi-ai dat/ Când te loveau de stânci, nebunii/ Și-n toate ce răneau, Te-au blestemat./ Afară-i iarnă, în inimi, suflet…/ Popoare pentru slava lumii atât se îmbrâncesc!/ Mă ține-aproape de cerul plin de poame,/ Ca roșcovele lumii nicicând să-mi dăruiesc./ Mă ninge-n suflet cu petale albe,/ Cuvinte scrise-n palma Ta,/ Hrănește-mi inima cu Pâine,/ Ca-n veșnic saț să-Ți laud slava./ Mă ține-n palmele-Ți zdrobite,/ De cuiele acestei lumi pe Golgota în deal,/ Să nu cobor de-acolo niciodată/ Să mă mânjesc cu-al lumii val./ Mă ninge-n suflet cu podoabe albe,/ Cu părtășii în care-aștept s-ajung,/ Dar pân-atunci ‘njugat de Tine,/ Mă ține-n plugu-Ţi Doamne,/ Să nu-mi lovesc iubirea de ale lumii stânci…” (Să nu-mi lovesc iubirea…)

O foarte emoționantă poezie, și foarte semnificativă, este cea în care autoarea cere iertare României, pentru că, mulți s-au rătăcit de cărările ei și orbecăiesc prin alte colțuri ale lumii: „Cu inima ferită de privirea lumii/ Și lacrimi strânse-n rugi, parfum-petale,/ Mă-nalț spre Canaan-n genunchi Părinte/ Să îmi așezi pe veșnicii viața,/ La sfintele-Ți picioare./ Mi-e Domnul sfânt prin Duhul Său aproape,/ De-aceea îndrăznesc să spun:/ Chiar dacă-n lume este pe-nserat,/ Mi-e dor de Tine, cer și soare/ Promisiune ce-n Golgota în dar mi-ai dat/ Când te loveau de stânci, nebunii/ Și-n toate ce răneau, Te-au blestemat./ Afară-i iarnă, în inimi, suflet…/ Popoare pentru slava lumii atât se îmbrâncesc!/ Mă ține-aproape de cerul plin de poame,/ Ca roșcovele lumii nicicând să-mi dăruiesc./ Mă ninge-n suflet cu petale albe,/ Cuvinte scrise-n palma Ta,/ Hrănește-mi inima cu Pâine,/ Ca-n veșnic saț să-Ți laud slava./ Mă ține-n palmele-Ți zdrobite,/ De cuiele acestei lumi pe Golgota în deal,/ Să nu cobor de-acolo niciodată/ Să mă mânjesc cu-al lumii val./ Mă ninge-n suflet cu podoabe albe,/ Cu părtășii în care-aștept s-ajung,/ Dar pân-atunci ‘njugat de Tine,/ Mă ține-n plugu-Ţi Doamne,/ Să nu-mi lovesc iubirea de ale lumii stânci…”

Adeseori, autoarea face apel la Psaltire, dând exemple versete din ea și adaptându-le la condițiile creștinului contemporan. În poezia ”…Treizeci de arginți…” poeta evidențiază trădarea lui Iuda, dar adaugă la ea și trădarea tuturor creștinilor care, de două mii de ani îl disprețuiesc pe Cristos, neurmându-i învățătura, deși El o repetă neîncetat. Poeta se roagă lui Dumnezeu să-i trimită pacea sub chipul porumbiței albe care să-i ducă mesajul de iubire sus, la Dumnezeu: „Adună-mi plânsul/ în țara unde nu se plânge;/ Transformă-mi,/ toate-apusurile în dimineți;/ Acolo unde, soarele răsare/ când e dezlegat de Tine-n ceruri,/ purtând armură-n aur/ și arămii peceți./ Trimite-mi albe porumbițe…/ Să-mi poarte înspre Tine plânsul…/ Când, norii-n ceață-se-odihnesc/ şi leneviți de-atâta odihnire,/ ‘mi-astupă ale rugilor poteci./ Trimite roua să-mi sărute,/ arșița sufletului înnorat;/ O ploaie caldă spre iertare,/ să fiu în ea spălat./ Să nu apună soarele-n tristețe,/ nici norii să nu se-odihnească;/ Nici porumbițe-n albe zboruri,/ să uite-a-mi duce ruga,/ în patria cerească” (Trimite-mi albe porumbițe…) Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Alexandrina Tulics – Tezaur ceresc – Carte de poezii” →

Lucia BIBARȚ: „Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste” de Al. Florin Țene

Există ființe care prin anduranța la suferință, prin lupta și chiar jertfa de sine pentru o idee, pentru un ideal, sunt comparate cu sfinții, numite, tratate chiar, ca sfinți.

Dar există sfinți ?Cine sunt ei ?

Există. Sunt creaturi divine, spunem, pe care nu le putem cuprinde.

De unde provin acestea?

Din oameni, răspundem, luând în calcul convingerea și porunca părintelui Arsenie Boca: ”nașteți sfinți!” Și completăm răspunsul la întrebarea noastră: sființii sunt născuți de oameni, iar oamenii se sfințesc eliberându-se de condiția dată, devenind ai lui Dumnezeu, îndumnezeindu-se.

Judecând lumește, sfinții sunt ființe trăitoare întru spiritualitate, pentru care binefacerile pământești sunt nesemnificative, trecătoare și iluzorii. Pentru ei mundanul are valoarea clipei și, contrar aparenței, agoniselile lumești sunt fără consistență comparativ cu cele ale eternității creștine. Pare neverosimil că sfinții au fost / sunt totuși și oameni. Că își consumă viața pământească lângă noi, conectați la divin oricare ar fi riscurile.

„…A fi sfânt înseamnă a fi suveranul tău perfect. Sfântul are forța de coeziune a pietrei. (Petre Țutea)

Cărei perioade aparțin sfinții? Sunt ei azi umblători printre noi?

Sfinții nu au timp, ei aparțin Timpului și sunt deasupra lui. De aceea, sfințenia lor ne poate atinge pe noi cei care vorbim astăzi despre ei, deși au atins civilizații demult apuse. Prin ”atins” înțelegem: impresionat, influențat existențe, comunități, popoare, vremuri, epoci, mărturisind credința hristică în numele căreia au venit.

Pot trăi sfinți într-un regim totalitar comunist, când credința e dezrădăcinată din sufletul oamenilor, interzisă și astupată cu pretinsele realizări ale omului de tip nou, ”cetățean demn al societății românești multilateral dezvoltate”?

Se pare că restriștile istoriei le forțează manifestarea.

Pentru a-i ”cuminți” sistemul totalitar a recurs la încarcerarea și reeducarea sfinților în închisorile, ”regimului criminal comunist”, după expresia dlui Al. Florin Țene, Președintele Ligii Naționale a Scriitorilor din România.

În preocuparea noastră măruntă de-a tria, de-a aplica etichete și de-a organiza ca să ne fie mai simplu, am putea – firește, fără pretenția de-a le impune! – ”contabiliza” două mari categorii de sfinți.

Primei categorii îi aparțin fețele mănăstirești și bisericești: monahi, ierarhi, preoți, oastea cea ”oficială” a Domnului. Aceștia sunt mărturisitorii sau mucenicii lui Hristos, suferitorii ”legitimi” pentru credința lor. ”Legitimi” pentru că aparțin oștirii oficiale, instituționalizate și deci formați în spiritul dăruirii pentru credință. Întâii chemați în apărarea ei.

Din rândul slujbașilor bisericilor și ai mănăstirilor o parte a suferitorilor au fost canonizați, iar altă parte încă așteaptă să fie.

Aici se cuvine să amintim câteva nume, dintr-un lung și neepuizat șir . Toți importanți.

Arsenie Papacioc, Marcu Dumitrescu, Daniil de la Rarău, Ilarion Felea, Arsenie Boca, Benedict Chiuș, Ilie Lăcătușu, Sofian Boghiu, Dimitrie Bejan, Dumitru Stăniloae, Gheorghe Calciu, Gherasim Iscu, Nicolae Steinhardt, Iuliu Hossu…și mulți alții.

Cealaltă categorie de sfinți, mărturisitori și ucenici din afara oastei ”oficiale” a Domnului, este a laicilor, reprezentată de oameni de cultură, oameni de diverse profesii sau mari anonimi. Aceștia, chiar dacă nu au cu toții recunoașterea statului sau a clerului, beneficiază de aprecierea – unii de venerația! – mentalului colectiv, fiind prețuiți potrivit sacrificiului lor.

Din această a doua categorie de sfinți face parte Radu Gyr, poetul credinței ortodoxe, personajul cărții scriitorului Al. Florin Țene.

Dar, mai întâi, să înțelegem sau să ne reamintim în ce condiții trăiau întemnițații, sfinții despre care vorbim.

”…regim de teroare, cu percheziţii,

suspendarea plimbărilor, mâncare slabă şi pază dublă, atât în

cordonul de pază al închisorii, cât şi pe coridoarele Celularului.

Îşi făceau loc din plin înjurăturile, bătăile, ba chiar mai mult,

punerea în lanţuri sau izolarea în camera de tortură a celor mai

periculoşi deţinuţi.” (”Întoarcerea …” Al.Florin Țene)

Alături de Gyr îi vom așeza pe cei care de pe pozițiile lor de intelectuali sau de oameni simpli au oferit un model exceptional de raportare la credință, la neam, în condiții de mare cumpănă pentru România, asumându-și eroismul căii alease.

Valeriu Gafencu, Elisabeta Rizea, Petre Țuțea, Constantin Noica, Ioan Ioanide, Paul Goma, Virgil Ierunca, Marcel Petrișor, Nicolae Mărgineanu, Alexandru Paleologu, Gheorhghe Ursu și mulți, mulți alții.

Romanul dlui Țene, Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste, este numit după titlul uneia dintre poeziile glorioase ale lui Rady Gyr.

Sfințenia și macularea sunt cele două coordonate ale romanului.

În cartea dlui Al. Florin Țene, ca cititori, vom oscila între cele două ipostaze ale vieții poetului Radu Gyr – un sfânt al închisorilor și un om aproape obișnuit.

Biografic, dar și cu adaos de ficțiune, atât cât să răspundă nevoii autorului de-al accesibiliza pe poet, romanul este ca o rugăciune binefăcătoare, o rugăciune coborâtă din pacea cerului în tenebrele bicisnice ale bestialității umane, cea a realității concentraționare comuniste românești.

Pe cât de lină și înaltă este trăirea eroului în apropiere credinței, înaltă până la atomizarea și dispariția umorilor omenești, pe atât de spurcate și diabolice sunt mecanismele umilirii pe care le suportă în celulă omul – Gyr din partea semenilor său.

„Şi, după ce te bat, dacă leşini, iau o căldare de apă, te

stropesc ca să-ţi revii şi continuă… Apoi, te trimit la tinetă şi

acolo, lângă hârdăul cu necesităţi, zvârle o cârpă udă pe care te

pun să alergi. E ca şi când ai călca pe sticlă. Din cauza bătăii,

hainele sunt lipite de tine, eşti amorţit şi te pun să stai «în

poziţie». Adică să stai pe marginea patului, cu mâinile pe

picioare, să priveşti în jos, să nu mişti, să nu te uiţi în stânga şi-n

dreapta. Ce diabolică născocire! Iar aceasta este definiţia

absolută a infernului, aşa arată lumea fără Dumnezeu.” (”Întoarcerea …” Al.Florin Țene)

Poetul Radu Gyr este prezentat în cele mai firești ipostaze omenești, de la naștere și până la apus. Din pruncie, până la moarte.

Continue reading „Lucia BIBARȚ: „Întoarcerea din cruciadă – viața poetului Radu Gyr între realitate și poveste” de Al. Florin Țene” →

Olimpia MUREȘAN: „Întoarcerea în timp”de Milian Oros (note de lectură)

Romanul „Întoarcerea în timp ”de Milian Oros apare la Editura Enesis, Baia Mare în anul 2019, se vrea o continuare a romanului „Femeia din vis” din 2015; deosebirea dintre cele două romane este faptul că-n cel de-al doilea triumfă iubirea, totul este fantezie și vis; Zedac în viața reală este doctor iar la întâlnirea cu Marele Preot a lui Zamolxe se produce dedublarea „eului” devenind locuitor al orașului subteran Tomassis; casca oferită de Vezinas îl face să revadă amintirile stocate în subconștient. În povestea cu romanii Zedac apare staraoste rănit, istoria vieții lui Zedac-dac e foarte interesantă. Odată cu călătoria în timp a lui Zedac –pleacă și soția lui Arina imaginându-și tot felul de ipostaze.

Einstein zicea că dacă am folosi toată capacitatea creierului am deveni invizibili. Cred că invizibil a vrut să devină scriitorul Milian Oros- atunci când s-a teleportat din prezent spre trecut timp de trei ani virtual, imaginativ, care au fost de fapt trei zile în realitate. Pe tot parcursul lecturării cărții am simțit că autorul pendulează între prezent și trecut, dar până la urmă prezentul învinge, deși autorul se întreabă mereu care e adevărata lui stare, tot el își răspunde că nu înțelege ce se întâmplă cu conștiința lui. Am să încerc să clarific lucrurile creației. De fapt cel care conduce narațiunea este subconștientul autorului.

Încerc să dau o definiție a subconștientului ca să fiu mai bine înțeleasă, nu înainte de a spune că întreaga narațiune este străbătută de iubirea față de semeni-în primul plan familia, și, apoi sentimentul patriotismului, al datoriei istorice față de străbunii noștri daci care și-au dat viața pentru țară. Viața poate fi înțeleasă privind în urmă, dar trebuie trăită privind înainte!-zicea un proverb vechi.

Deci, „subconștientul este totalitatea fenomenelor psihice care se desfășoară la un moment dat în afara câmpului conștiinței și care au putut fi anterior conștiente sau ar putea deveni conștiente ulterior.”(V. Breban, Dicționar al limbii române contemporane. 1980).

„Subconștientul e o treaptă a conștiinței, cuprinzând reprezentări și impresii care au fost odată în lumina conștiinței și care rămân confuze până la o revenire în sfera conștiinței clare.”(Dicționar de neologisme, Florin Marcu, 1966). „Subconștientul este un termen folosit de psihanaliști pentru a desemna sfera fenomenelor psihice care se desfășoară în afara conștiinței și care au putut fi anterior conștiente sau ar putea deveni ulterior conștiente.” (D.E.X.-1975) etc.

Soția lui Zedac- Arina a murit după ce a născut-o pe Adina; era o durere prea mare. Deci, scriitorul trece dintr-un timp în altul; aceste întâmplări sunt chiar insuportabile-scriitorul a vrut să schimbe timpul, iar apoi după ce a desființat bariera timpului, începe să mărturisească soției sale tot ceea ce gândește și, ulterior povestirile sunt scrise și-într-un jurnal ce va fi citit de Arina.

S-ar putea numi această carte „teoria lui Einstein în acțiune” sau„ subconștientul în acțiune”, suprapunerea temporală, roman în roman, trecerea din trecut în prezent sau viitor, de la vechii daci în zilele noastre, în zilele vechiului Imperiu Roman în care dacii erau luați ca sclavi, puși să lupte ca și gladiatori până la moarte în Colosseum, fiind cum se știe din istorie de la Homer „cei mai viteji dintre traci”. Se știe că subconștientul conține acea scânteie divină din orice om, care e dată de divinitate, care ne ajută să ne apropiem de Dumnezeu și care se va întoarce la moarte tot de unde a plecat-în lumină , da, în lumină!

Într-o perioadă de neliniște interioară a simțit că timpul „se dilata nefiresc” iar sufletul Arinei putea să fie cel din trecut, dar și cel din prezent-„deși lipsise doar trei zile, i se făcuse un dor teribil de Adina, fetița lui”-în drum spre casă „i se derulau imagini din alt timp, demult trecut, totul suprapunându-se și împletindu-se după legi cunoscute doar de subconștientul său.” Ochii fetiței Adina îl impresionează pe Zedac și-i transmit energia dătătoare de viață necesară. A dat timpul înapoi cu trei ani ca să poată fi cu Arina din nou; la București în loc să-și găsească fetița și pe mama lui, o găsește pe Adina-iubita lui; iar restul evenimentelor nu s-ar fi întâmplat, deci visul lui de a se întoarce în timp s-a împlinit; se zice că nu-ți dori prea mult ceva că, s-ar putea să ți se întâmple. Și acum autorul se întreabă dacă e vis sau realitate tot ce i s-a întâmplat în cei trei ani și, continuă să trăiască între vis și realitate-cum zicea Eminescu: „că vis al morții eterne e viața lumii întregi” sau „La ce statornicia părerilor de rău,/ Când prin această lume să trecem ne e scris/ Ca visul unei umbre/ Și umbra unui vis?”

Era un coșmar pe care îl trăia-calculatorul arăta că se află „cu mai bine de trei ani în urma celei în care credea el că s-ar afla” Rațiunea îi spunea că așa ceva nu e posibil și totuși el s-a întors în timp, scopul ascuns, încă nedeslușit de conștient a fost acela de a o salva pe soția lui de la moarte- prin acea operație la inimă și apoi să fie pregătită a da naștere unei ființe. Deci, Divinitatea le-a oferit o nouă șansă.

Se ia ca probabilitate și existența unui univers paralel care din anumite motive s-a intersectat cu cel prezent. De fapt teoria cuantică spune că toate lucrurile sunt conectate, timpul nu există, el este o creație a omului, se poate trăi simultan în timpul pe care-l alegem și că totul e într-o continuă mișcare și schimbare.

Cartea conține lumini și umbre, e scrisă de la A.la Z. în lumina credinței actuale creștine, dar și trecute-a dacilor conduși de Marele Preot și de Zamolxe. Numele femeilor încep cu litera A(Arina, Adina, Andrada-mama lui Zedac) și al bărbaților cu Z –deci de la alfa la omega, începutul și sfârșitul, aș zice prezentul și trecutul , că viitorul nu-l știm… Zedac scapă cu viață de la bătălia cu romanii în care a murit Decebal și se povestește un alt episod în care dacii reușesc să recupereze capul și mâna dreaptă a lui Decebal de la romani în timpul unei lupte minuțios pregătite.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: „Întoarcerea în timp”de Milian Oros (note de lectură)” →

Daniel LUCA: Veşnicia se măsoară în anotimpuri

Poemele din volumul noduri de Gabriel Hasmaţuchi (Editura Agnos, Sibiu, 2018) își doresc să zboare. La propriu. Abia-abia, cotorul reușește să le țină pe loc. S-au molipsit de la versurile ce le alcătuiesc, așteptând creșterea aripilor („Uneori, / așa cum se întâmplă acum, / încep să-mi crească aripi”).

Poezia lui Gabriel Hasmațuchi este reflexivă, surprinzând condiția umană, omul aflându-se între lumină și întuneric, între viață și moarte („Lumina și întunericul / mă implică / în cearta lor / într-un poem / în care / cuvintele primesc ceva / din viață / și din moarte”).

Totuși, omul nu se mulțumește cu situația în care se află, luptând să își schimbe destinul. Urăște singurătatea și își caută împlinirea prin iubire.

De altfel, volumul este împărțit în două părți: În legătură cu mine și În legătură cu tine. Dacă în prima parte, unde este vorba despre o etapă a căutării de sine în relație cu tot ceea ce îl înconjoară, tonul fiind pesimist, în cea de a doua parte lucrurile se schimbă, jumătățile de sferă se contopesc într-o iubire absolută („Ne umplem reciproc / inimile de dragoste / și ne împlinim tăcerea / din veșnicia cuvântului nespus / la logodna noastră”).

O iubire ce trece dincolo de mormânt, în ceea lume („Nu știu dacă ne va fi îngăduit / să împărțim același mormânt. / Să ne contopim / și să devenim un singur suflet / ce va învia”), unde moartea nu este decât tot viață, dar altfel („Gândul vieții de apoi / vine în fiecare zi / la o cafea / însoțit de cei mai limpezi ochi”).

Într-un vers enunțat mai sus se face referire la veșnicia cuvântului. Da, cuvântul este veșnic, fie că e rostit, fie că nu, iar omul caută să împrumute de la el această însușire, prin poem („Poemele se răsucesc pe coapsele tale”).

Așa cum prin cuvinte ia ființă iubirea, așa prin iubire omul poate deveni veșnic („Inspir aerul din cuvintele tale / și din bătăile inimii / ni se plămădește nemurirea”), nașterea nefiind altceva decât tot o formă de nemurire („Suntem părtași / la ritualul unei dezvățări de moarte”).

Iar veșnicia se măsoară în anotimpuri („prin coala de hârtie / răzbate un glas / ce mă întreabă / câte anotimpuri are veșnicia”).

Este evident că singurătatea își pierde însemnătatea și se îndreaptă, în tăcere, spre pieire („Singurătatea / putrezește ca o lămâie / uitată într-o pungă de plastic”).

Dacă altădată cuvintele erau inscripționate pe oseminte („Scriu pe oseminte ivite / din maluri profanate / sub Continue reading „Daniel LUCA: Veşnicia se măsoară în anotimpuri” →

Daniel LUCA: Un drum al luminii

Volumul de versuri Sub genunchii mei se pierde lumina (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2019) de Liana Stamin (pe numele real, Oana Ivan-Glasu) a obținut premiul „Octavian Moșescu” la Festivalul Internațional „Titel Constantinescu”, Ediția a XII-a, Râmnicu Sărat, 2019.

Titlul atrage și respinge, deopotrivă, prin firescul dar și prin insolitul său. Doar nu poate exista lumină sub genunchii așezați a rugăciune, în schimb există deasupra lor. Acolo unde sufletul o caută și o primește, la propriu și la figurat, prin credință („Dumnezeu trecuse înaintea mea / pe același drum / și-mi lăsase lumina” – eliberare).

Așadar, omul se află în căutarea luminii, dorește cu ardoare să și-o aproprie, fiind conștient că doar cu ajutorul cuvintelor va putea răzbate prin întuneric („văd doar cum cad la învoială / umbrele și luminile / și literele” – ambiguități).

Cuvinte care viețuiesc laolaltă și nu izolat, spre a da un sens celor exprimate, în caz contrar sfârșindu-și existența („la pierderea sensului / cuvintele mor”), cu atât mai mult cu cât originea lor este divină („rugăciunea drepților / începe / din miezul literei / în care se odihnește / dumnezeu” – cuvinte trăite).

Mai mult, cuvinte care țes, încetul cu încetul, cu migală, o poveste de dragoste („hai vino și spune-mi / povestea de seară / din șoaptele tale / lumini se aprind / peste-ntunericul rece” – negru deschis).

Iar dacă nu se mai rostesc, ci sunt puse la păstrare, povestea se desfiră, căldura lăsând loc răcelii („nu prea ne mai vorbim. / mi-am pus cuvintele la păstrare / în borcanul cu miere / până la o dată ulterioară / mă joc cu ele și le șterg de praful tăcerii / și constat cum ordinea lor se destramă” – la gerunziu).

Însingurarea își face simțită prezența din ce în ce mai acut, singurătatea în doi nefiind doar acceptată cu nonșalanță, ci de-a dreptul iubită („iubim amândoi însingurarea / ce nu ne desparte / ca voalul miresei / se așază între noi / mai lung, mai rotund decât / timpul trecut ce trăiește / în tălpile noastre” – începuturi).

Sentimentele țâșnesc, cenușii, în orașul gri (situat într-un anotimp nedefinit, între vară și toamnă), într-un șuvoi de lacrimi cu rol purificator, nimicind neliniștile și neîmplinirile („îți scriam că în orașul nostru / se spală conductele de lacrimi / albastre / dar după trei dimineața / putem bea apă / neîncepută / feciorelnică șiroire dintre mine și tine / asemănare ciudată de august-septembrie” – livada).

Dăruirea femeii nu cunoaște limite, e molipsitoare, trece dinspre suflet spre trup, spre carnal, un nou început fiind oricând posibil („umbre înfometate te aleargă / femeie, / gând originar cu miros de / pământ / cuprins de descântec. / / tu ai învățat / păsările / să facă dragoste în clopot, / preoteasă păgână, / dezbrăcată de / cântec” – impudică).

Continue reading „Daniel LUCA: Un drum al luminii” →

George ROCA: SINOPTICA UNEI CĂRȚI TRIDIMENSIONALE

Mi-a căzut în faţa ochilor o lucrare atât de interesantă încât am clipit de mai multe ori când am „răsfoit-o”! Trimisă prin email, în PDF desigur, de la Slatina la Sydney! Căci eu locuiesc la Antipozi. Noroc că Internetul mă ajută să nu fiu izolat de restul lumii. Super, am zis! Excelentă! La început m-au fascinat imaginile. Fotografie de artă, de mare clasă. De fapt asta te atrage mai întâi când deschizi volumul. Pe fiecare pagină o fotografie alb-negru demnă de un concurs internaţional. Fotografii alb-negru, căci aşa arata calitatea fotografiei moderne! Când îţi apare în obiectivul ocular o imagine alb-negru te opreşti, te uiţi şi pui frâna altor treburi. Dacă este de calitate cauţi să o admiri, să o penetrezi cu privirea, să încerci să o descifrezi să o compari chiar, să o înţelegi, să ajungi chiar până la rădăcina amintirilor tale.

În această lucrare prima imagine care merită să o privești cu atenție este chiar un portret al autorului… O fotografie tridimensională parcă, în care distinsul domn Valeru Ciurea, parcă te salută şi te îmbie să pătrunzi în universul cărţii domnie sale, să-i descifrezi tainele, semnificaţia imaginilor şi a scrisului prezent în paginile sale. Migălos cum sunt din fire am numărat în cele 126 de pagini ale cărţii 44 de imagini excluzând coperta. Patruzeci și patru de imagini care îţi vorbesc, patruzeci și patru de imagini care te fascinează înainte de a citi măcar o literă din textele ataşate. Crucea de la pagina 24 parcă dispare acoperită de zăpezile veșnice ale uitării. La pagina 42 ne salută parcă o Frida Kahlo modernă, însprâncenată, în brațe cu un ursuleț de pluș care are buzele date parcă cu ruj…! O combinație între picturile vestitei mexicane cu sprânceană „Niña con máscara de la muerta” și „Yo y mis pericos”. Imaginea de la pagina 66 îmi sugestionează organul facerii lumii unde globul pământesc din fundal este ovulul care trebuie fecundat pentru a se ajunge la crearea unei noi dimensiuni cosmice. Sau mai simplu, un fel de luminiță de la capătul tunelului! Legătura creată de căsătorie o reprezintă fotografia de la pagina 74 unde simbolurile sunt și mai relevante. Aici, sfoara reprezintă inelul de logodnă, iar cele două crăcuțe sunt, cea din stanga „El”, iar cea din dreapta, cu scorburica, „Ea”. Adam și Eva în regnul vegetal. La pagina 78 m-a surpris o mână încleștată. O mână care vorbește parcă, o mână expresiva, o mână simbol… O mână care pare un prunc agățat de brațul mamei sale.

Spunea cineva că o fotografie face cât 1000 de cuvinte! Așa o fi? Eu zic că da! Deci 44 de fotografii fac cât 44.000 de cuvinte care, transformate în text, ar mai adăuga încă multe pagini la consistența cărții!

Trecând la analiza poeziilor rămâi plăcut impresionat de claritatea lor, de mesajul care vor să îl transmită, dar şi de subtilitatea metaforelor folosite, de versificaţie, de eleganța prezentării! Parcă am aterizat pe un tărâm literar japonez. Versurile pure par un mixaj intre haiku, senryū şi tanka! Cine ştie să le definească!? Poate numai un cercetător sau un specialist în asemenea gen de poezie!? Simbolurile predomină şi aici!

Poetul ne face o demonstrație de afecțiune: „Dincolo/ de cioburile visului meu/ eşti tu/ respirând liniştit/ nemărginirea…//” (Dincolo – pg. 33) și una de iubire: „Însetat,/ pe muntele iubirii,/ mă răcoresc/ în norul sufletului tău/ întins peste mine/ ca o ploaie…//” (Însetat – pg. 35). Imagini sensibile si sugestive contopite în corpul poeziei moderne.

La pagina 53 întâlnesc o poezie care farmecă bizar. Parcă ar fi „sarea și piperul” dintr-o combinație a versurilor lui Heine și Eminescu!? O poezie mai lungă decât cele întâlnite în paginile anterioare, dar de data asta cu rimă adevărată. Citind-o, îți vine să mângâi pagina scrisă: „Și-n lacrimă/ și-n dor de dor,// Cu gândul tău mă înconjor…/ Și-n timp incert,/ nemuritor,// Cu gândul meu te înconjor…/ Și doru-ți port/ dar portu-i gol.// Doar marea vine ca un sol/ Cu-n val-năframă,/ Alb, bizar,/ Mă scaldă iar… și iar… și iar,/ până-n amurg de felinar/ murdar și spart/ din vechiul far…//” (Timp).

În poemul „Tărâmul de niciodată” autorul propagă dragoste, încearcă să facă oamenii (mai) buni, să creeze armonie cu universul vegetal, cu florile, cu trandafirii: „Hai să ne imaginăm/ că trandafirii/ sunt tot prietenii noştri,/ că sufletul meu/ şi sufletul tău/ se abat/ din când în când/ acolo unde nu ne găsim/ niciodată…//”. În poezia „Curriculum Vitae” (pg. 75) poetul își încleștează pumnii patriotici și își face un autoportret exploziv „Sunt român/ get-beget,/ Robul miriapodului/ get-buget./ Sunt stafia/ motociclistului/ alergând/ plictisit/ la zidul morţii./ De câte ori/ clipesc/ sunt în acelaşi loc,/ Chiar dacă alerg/ Cu peste o viață/ pe oră…//”.

Interesantă lira cu care a fost dotat poetul Valeru Ciurea… Trebuie să fii calm când îi citești poemele, să încerci să-l înțelegi, să vibrezi alături de el… Iți garantez cititorule că te vei simți bine. Poezia place, fascinează, iar proza care urmează în a doua jumătate a volumului pare interesantă și atrăgătoare. Autorul, printr-o notă scrisă la pagina 79 ne avertizează direct: „Viața noastră nu este însă poezie. Prozaicul ne îmbracă zilnic cu ternele-i haine, ne acoperă în așa fel încât să nu mai poată pătrunde în noi lumina frumosului, a artisticului, a dragostei fără de care devenim altceva decât oameni.”

Continue reading „George ROCA: SINOPTICA UNEI CĂRȚI TRIDIMENSIONALE” →

Olimpia MUREȘAN: Revista „Izvoare Codrene și Chiorene” nr.15, 16 și 17 (note de lectură)

Având ca fondator pe poetul Vasile Dan Marchiș, revista aceasta își propune să unească în paginile ei pe toți aceia care iubesc condeiul și vor să comunice; fiind o revistă de cultură, literatură, artă, religie și tradiții.

Ca istorie privind apariția revistei putem aminti că în anul 2010 apare revista „Izvoare Codrene”, (revistă cu rază medie de Cultură, Literatură și Artă -de la Asuaju de Sus la Mireșu Mare și retur prin tot nord-vestul- țării) – am doar numărul 4 din acel an -inițiată și condusă de scriitorul Vasile Dan Marchiș; revista Izvoare Codrene a avut mai multe numere; a revenit în 2019 schimbându-și titlul prin adăugarea cuvântului „chiorene” cu ideea de a cuprinde cât mai mulți colaboratori într-un spațiu geografic mai mare.

Voi continua prin a comunica câteva observații asupra numerelor mai sus amintite; cele două reviste, nr. 16 și 17 fiind număr dublu-stau sub semnul celebrării evenimentului major care a marcat istoria României și anume 1 Decembrie 1918.

Cu gândul la aceste vremuri poetul Radu Botiș remarcă în „articolul „SEMN” apariția cărții „100 de ani la Marea Unire”- carte coordonată de dl. Dr. Teodor Ardelean, lansând și la Ulmeni acest volum omagial.

În cuvântul de început dl. Maxim Morariu-devenit de curând doctor în teologie-aduce laude colectivului de redacție pentru publicistica literară, istorică, etnografică, filozofică sau teologică-oprindu-se asupra preotului cărturar Botiș Radu care împletește calitățile de slujitor al altarului cu cele de mânuitor al condeiului, conducător al revistelor electronice „Glas comun” și „Slova Creștină”.

În recenzia referitoare la „Mărturii năsăudene” carte scrisă de preot Maxim Morariu și recenzată de poetul Radu Botiș-se specifică faptul că „țăranii români din Ardeal, cei din zona Năsăudului au lăsat posterității un adevărat tezaur constând în poezii, balade, bocete sau povestiri privitoare la război.

Scriitorul Ioan Voicu care face parte din Cenaclul Literar „Petre Dulfu” din Satulung e prezent în revistă cu poezii triste și nostalgice. Lipsește însă balada „Rău mă dor ochii, mă dor” devenită șlagăr după ce muzica a fost adaptată textului de Valentin Moldovan-devenind piesă șlagăr național, cântat cu succes de Paul Surugiu &Fuego și Irina Loghin. Redau aceste versuri:

„1. Rău mă dor ochii, mă dor/ De lumina stelelor/ De durerea frunzelor

Refren: Și mă duc și mă tot duc/ Până la izvor sub nuc

Și mă fac și iar mă fac/ Lemn de brad și lemn de fag.

2. Rău mă dor picioarele/ De bătut cărările.

3. Rău mă doare inima,/Că iubești pe altcineva.

4. Unde ai plecat, nu știu/ Dar mi-e sufletul pustiu.

5. Și-am să merg fără să știu/ Dus de dorul meu târziu.”

Făcând o comparație cu baladele scrise de Ion Minulescu „vesele și triste”-cele scrise de Ion Voicu sunt numai triste: exemplific prin „Balada cutremurătoare”: „de unde-n mine atâta chin/ și-atâta ură și pelin/ că n-am fost niciodată salbă/ doar un culegător de iarbă/ pe unde calc, nu e lumină/ doar întunericul de vină/ și mă cutremur printre voi/ cu temătoarele nevoi…”

Se prezintă într-un articol scris de Radu Botiș și Mircea Botiș cartea nou apărută „Lucăcești-file de istorie.” Localitatea reprezintă un colț de lume din țara noastră România, scriitorul și jurnalistul Gelu Dragoș alege descrierea satului natal cu oamenii lui, obiceiurile lor din trecut până-n prezent. E monografia unui sat transilvan din zona Chioar(Cetatea de Piatră)-fiind situată în depresiunea Someșului, având forma unui uriaș ou de struț iar în 1970 datorită așezării sale a fost ferită de inundații, cartea prezintă date despre populație(tabelul)-oameni, școala de ieri și de azi personalități din Lucăcești, natura așezării, rezervația de stejar pedunculat Bavna Fersig, laleaua pestriță-monument al naturii, stârcul cenușiu, moara plutitoare de pe Someș etc. În cuvântul introductiv al cărții primarul comunei Mireșu Mare-Ioan Mătieș recunoscând valoarea acestei cărți pentru lucăceni scria că „patriotismul nu e un merit, ci o datorie de onoare.” –referindu-se la faptul că această monografie e un act de patriotism din partea unui scriitor.

Preotul și scriitorul Radu Botiș prezintă cartea de dezvoltare personală „Arta de a învinge” scrisă de Minodora Ion– o carte care îndeamnă la armonie între oameni și la stimularea imaginației, atât la oamenii simpli, cât și la scriitori, deoarece așa cum zicea Einstein „imaginația e mai importantă decât cunoașterea”-cunoștințele sunt limitate, pe când imaginația nu are limite.

Scriitorul Vasile Bele s-a documentat asupra subiectului „claca” din Chiuzbaia(care seamănă identic cu alte adunări de la țară din zona Codrului-numite „clacă”)-încearcă și reușește să dea o definiție acestui fenomen al satului tradițional românesc; descrie desfășurarea unei astfel de întâlniri unde „clăcașii” sunt oameni veniți la muncă să-l ajute pe un semen de-al lor, benevol, fără a primi bani în schimbul muncii, dar, la nevoie-cel ce-a venit la ajutor-va fi și el ajutat la rândul lui. Astfel se realiza socializarea prin muncă, omul leneș, dar și cel harnic se recunoșteau la clacă. fetele se cunoșteau cu băieții-viitorii pețitori: era și claca „de femei” dar și claca „de bărbați” în funcție de munca ce trebuia îndeplinită(munca la câmp, culesul fructelor, adusul lemnelor din pădure, crăpatul lor). Claca are puncte comune cu o șezătoare, participă băieți și fete care socializează, spun povești, zicători, întâmplări. Din zestrea strămoșească s-a scos la lumină acest obicei, el perpetuează valorile spirituale ale oamenilor satului. Acestea sunt tradițiile autentice, acesta e poporul românesc, sunt obiceiurile pe care le-au învățat de la moșii și strămoșii noștri. În acest fel avem o identitate distinctă, etnică, culturală și lingvistică.

Frații Mircea și Radu Botiș aduc o apreciere realistă și bine primită cărții scrise de Angela Monica Jucan cu titlul „Înstelatul Finteuș” carte în care se spune că acest cor bărbătesc de-o vârstă cu Marea Unire a repurtat succese răsunătoare pretutindeni prin repertoriul său de cântece patriotice-care au fost interpretate nu numai la noi în țară ci și peste hotare unde se găsesc români realizând „ păstrarea nealterată a identității naționale și ducând mai departe cu mândrie „cântul neamului nost”.

Vasile Hatoș scrie o„ Incursiune în poeziile și poemele lui Radu Botiș” afirmând că poeziile autorului reflectă stările sufletești care sunt în căutarea credinței adevărate”, spiritul este pur, ca a unui copil- Iar poezia lui Radu Botiș atinge stări mistice. Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Revista „Izvoare Codrene și Chiorene” nr.15, 16 și 17 (note de lectură)” →

Daniel LUCA: Moartea, o afacere

Dorina Măgărin debutează cu un volum de proză scurtă (Galeria oglinzilor, Editura David Press Print, Timișoara, 2019), deși scrie și poezie.

Plăcerea de a povesti transpare din toate prozele cuprinse aici, iar două dintre acestea (Copacul vieții și Taine și incertitudini) pot fi dezvoltate oricând într-un roman, prin întinderea pe care o ocupă, dar și prin ideile conținute in nuce.

Copacul vieții este, în opinia noastră, proza cea mai bine realizată, fiind aproape palpabilă afecțiunea autoarei față de personaje, durerea ce emană la moartea celui drag, a fratelui, ce-i ia prin surprindere pe cei apropiați, determinându-i să se ocupe grabnic de cele trebuincioase înmormântării (popa, hainele, pompele funebre, spitalul, morga și nu numai). Însă concluzia cea mai dură este că moartea nu reprezintă decât o simplă afacere pentru mulți, suferința membrilor familiei nefiind luată deloc în considerare. Bunăoară, costumul de stofă bleumarin a fost schimbat cu unul de culoare neagră, de calitate inferioară, iar mortul nu a fost îmbălsămat (Mălina: „Și-a dat seama dintr-o privire că cei de la pompe funebre nu i-au făcut nicio îmbălsămare lui Gabriel. Devoratorii, vai, cioclii, aveau nevoie doar de parale”).

Proza Taine și incertitudini poate deveni cu ușurință roman epistolar, chiar dacă forma clasică a scrisorilor este luată de cea modernă, a mesajelor electronice. Aici, Viviane inventează o verișoară, Theia, bolnavă de cancer, prin care încearcă să recâștige inima lui Paul [„Citindu-i și recitindu-i mesajul, Viviane îi scrise cu gândul la ce avea să se întâmple atunci când se vor întâlni și Paul va vedea că cea care îi scrisese atâta amar de vreme a fost ea și nu o alta (…)”].

Prietenia și iubirea se nasc pe neașteptate, însă nimic nu e întâmplător, iar incidente ori evenimente aparent banale ajung să fie piatra de temelie a unor relații extrem de puternice. De pildă, pantalonul căzut în timpul orei de sport lui Trifan Dănuț, ce i-a provocat o imensă rușine („Trifan începu să plângă în fața colegilor săi, care nu Continue reading „Daniel LUCA: Moartea, o afacere” →

Mihaela ALBU: Înapoi pe firul timpului, dintr-o „Amiază nevindecată” – o carte a Veronicăi Balaj

Jurnalist–scriitor ori scriitor–jurnalist sunt două profesii care – nu de puține ori – își împrumută una alteia „uneltele” și subiectele. Se întâmplă chiar ca textul însuși să poată fi încadrat deopotrivă într-un gen sau altul. Căci atunci când spiritul de observație și talentul narativ se îngemănează sub același condei, rezultă, fără îndoială, o scriere cu cert caracter literar, creând totodată și impresia de autenticitate.

Un astfel de scriitor, care și-a folosit cu pricepere experiența îndelungată de jurnalist (radio-tv) este Veronica Balaj, autoarea romanului „Amiază nevindecată”, publicat în 2018, la editua „Victor Babeș” din Timișoara. Aceasta nu este însă prima carte cu caracter literar a jurnalistei. Pe coperta patru a romanului, editura informează cititorii asupra activității autoarei , enumerând câteva dintre volumele anterioare: „Ne tirez plus!” (proză scurtă), „Cu îngerul la arat” (ediție bilingvă română-engleză), „Le café de bouquiniste” (poeme), „Baltazara” (roman), „De șapte ori viața” (proză scurtă), „Carnavalul damelor” (roman), „Între noi, soarele nordic” (proză poetică), „Poeme în civil” (ediție bilingvă română-engleză), „Puzzle venețian” (proză scurtă), „Piruetă pe catalige” (poeme, ediție bilingvă română-germană), precum și alte volume bilingve (română-ebraică, română-spaniolă, română-engleză).

Chiar dacă cititorul nu ar fi familiarizat cu scrierile Veronicăi Balaj (aceasta și din motive obiective, căci știm cu toții care este regimul circulației cărții, precum și cel al tirajelor) din lectura recentului roman va descoperi o autoare care este înzestrată cu arta de povestitor, care deține știința tehnicii narative, a gradării acțiunii, care stăpânește talentul creionării unor personajje viabile. Imagine și cuvânt, cele două „arme” ale unui jurnalist îndreptate spre un fir narativ care să închege o poveste – aceasta ar fi pe scurt „arsenalul” cu care Veronica Balaj a pornit pe drumul facerii/ scrierii acestui roman.
Titlul însuși – Amiază nevindecată – surprinde și incita curiozitatea, un „truc” pe care un jurnalist îl știe și îl aplică. „Amiaza” înseamnă mijlocul, timpul împlinit al zilei, dar e și metafora mijlocului vieții; „nevindecarea” sugerează însă, prin negație, neîmplinirea unei amieze care n-a ajuns să își îndeplinească rostul.

Din parcurgerea întregului eșafodaj narativ, cititorul înțelege în cele din urmă că structura acestuia se sprijină pe curgerea temporală. Este vorba așadar despre timp, căci acesta e permanent subînțeles în firul narativ. Viața se derulează în timp, iar cele două protagoniste, Teodosia și Anca, sunt surprinse de autoare spre amiaza vieții (nel mezzo del camin, cum una dintre ele o spune direct într-o scrisoare), derulându-și, prin tehnica romanului epistolar, firul amintirilor spre un trecut nu prea îndepărtat („Sensul e unic, doar spre trecut. Mereu înapoi”, o spune și Teodosia la un moment dat).
Dar însăși structura narativă a romanului e gândită de autoare cu punctul culminant la mijlocul derulării acțiunii, la „amiaza” cărții, poveștile de viață ale celor patru cupluri devenind miezul întregului eșafodaj romanesc. Vasul de croazieră pe care Teodosia se îmbarcă și călătorește trimite tot la ideea de timp, de curgere, iar naratoarea remarcă în câteva rânduri îngemânarea a două contrarii – mișcarea acestuia și situarea pasagerilor într-un spațiu închis, static aparent. Călătoria se petrece astfel, în mod direct, în spațiu, și indirect, în timp, sugerată prin diverse tehnici narative – scrisori, rememorări generate de întâmplări prezente, de locuri și oameni întâlniți pe vapor. Ca o madlenă proustiană – un obiect, o figură, o culoare, un glas – declanșează întoarcerea în timp și rememorarea altor momente ale vieții.

Vasul poate fi înțeles însă în sens și mai general ca o metaforă a vieții înseși, un spațiu limitat al fiecăruia, pe întinderea căruia întâlnirile cu semeni sunt și ele limitate. Teodosia face parte dintre pasagerii de pe vapor, dar, ca în viață, nu-i întâlnește direct și nu petrece un timp anume decât cu unii dintre ei, pe când cu alții întâlnirile sunt ocazionale, fulgurante, iar cu majoritatea nu are prilejul intersectării (chiar dacă, teoretic, ca și în viață, în timp și spațiu, sunt contemporani). Spațiul limitat al vasului și prezentul în care sunt surprinși pasagerii trimit, firesc, cu gândul la viața fiecărui om, trăitor într-un anumit loc și într-o anumită perioadă.

Însuși rolul pentru care Teodosia călătorește pe mare – ca organizatoare a unui concurs intitulat „Nunta de argint” la care s-au înscris patru cupluri (din Canada, Germania, Italia și Serbia) – trimite tot la ideea temporală. Fiecare cuplu își povestește viața în doi, își derulează astfel în sens invers principalele întâmplări petrecute de-a lungul timpului.

Prin scrisorile pe care și le trimit una alteia cele două prietene, pe lângă consemnarea faptelor din prezentul povestirii, cele mai multe sunt rememorări, întâmplări și trăiri dintr-un timp anterior. Fiecare scrisoare derulează regresiv episoade ale unei iubiri pierdute, coroborând nararea acestora cu analiza lor spre înțelegere și depășire. Continue reading „Mihaela ALBU: Înapoi pe firul timpului, dintr-o „Amiază nevindecată” – o carte a Veronicăi Balaj” →

Dan ȘALAPA: Rădăcinile unei lumi și aventura descoperii lor

Valeru Ciurea este un mare risipitor de sine. Această vocaţie a artistului, căci despre o risipire artistică vorbim aici, şi-a descoperit-o cu precădere, după 1990, când, după câteva încercări în alte domenii, să le zicem non-artistice, reuşeşte să se decidă – o alegere fericită, pentru noi, obştea consumatorilor de artă, de frumos – a alege calea creatorului, a celui care caută, relevă stări şi fenomene, produce emoţie semenilor săi cu unelte când mai simple, când mai complexe, când mai austere, când mai moderne, când solitar, când în echipă. Aşa se face că-l întâlnim pe Valeru Ciurea în numeroase împrejurări care au presupus arta, fie ea scenică, fie fotografică, fie filmică, fie populară, fie literară. Dar nu s-a ferit nici să înveţe şi să aplice cât mai bine de la o etapă la alta, profesional vorbind, de la o vârstă la alta, nici părţile tehnice implicate în producerea unei act artistic, aşa că şi-a însuşit operatoria video, fotografia artistică, editarea de carte, panotarea expoziţiilor, apoi chestiuni de management, cum ar fi organizarea şi coordonarea de proiecte culturale, atragerea de simpatizanţi într-ale artelor, descoperirea şi valorificarea unor creatori – interpreţi, actori, artişti populari etc – valorificarea unor potenţialuri creatoare de la sat ori din nuclee urbane. Sub ochiul artistului Valeru Ciurea, au apărut colective de creaţie, s-au închegat proiecte artistice – teatrale, literare, etnografice, video-documentare, fotografice – multe depăşind aria locală, înscriidu-se pe cea naţională, altele depăşind-o pe aceasta, practic, ieşind peste graniţe şi făcând cunoscute concepte şi realizări ale sale sau, mai ales, ale unor confraţi artişti ori colective de creatori.

Paralel – sau mai bine zis, intrinsec – Valeru Ciurea a practicat şi jurnalismul, fie ca redactor al unor publicaţii locale, fie corespondent al Studioului Regional al Televiziunii Române din Craiova, iar asta pe perioade lungi de timp, experienţă pe care a trăit-o intens, cu deplasări pe teren, cu transmisiuni în direct sau înregistrate, conectând comunitatea din mijlocul căreia transmitea realitatea şi contextul prezentului acelui timp, iar pentru că subiectele alese şi modul lor de redare jurnalistică a fost exemplar, ele îşi păstrează autenticitatea şi astăzi, dovedind, o ştim cu toţii, probitate profesională.

Viaţa de artist – nu folosim ghilimele, deci nu introducem conotaţii peiorative ci folosim sintagma cu valoarea ei primară, reală şi exactă terminologic – a lui Valeru Ciurea era mai mult sau mai puţin cunoscută, era mai mult sau mai puţin recunoscută, asta şi pentru că el, Valeru Ciurea, a fost mereu „prins” în proiecte şi activităţi diverse, care nu au permis un stop cadru pe viaţa sa desprinsă din arealul artistic direct, care să-i surprindă efervescenţa şi amploarea. Ei bine, iată cartea aceasta, Constituția imaginii din cuvânt, care apare la Editura Hoffman, la început de an 2020, vine să ni-l releve şi din postura de autor cuantificat, aici ca poet, artist fotograf şi jurnalist. Fiecare dintre cele trei posturi au în spatele lor, fiecare, alte şi alte arii constitutive amalgamate în ele: poetul – lecturi şi discernământ al sinelui poetic propriu, artistul fotograf – conotaţii din artele vizuale, design, compoziţie arhitecturală şi plastică, jurnalistul – cultură generală, filosofie, ştiinţa argumentării şi a surprinderii ineditului, cultura critică. Iată, deci, un complex întreg capabil să definească o personalitate, pentru că, în definitiv, vorbim de o personalitate artistică şi cetăţenească, de „om al cetăţii”, de conştiinţă a unei comunităţi pe care o explorează cu mult simţ artistic, dar şi cu bun simţ caracterial, reuşind o panoramare a sa, ca autor şi ca membru al acestei comunităţi, dar şi al societăţii în care existenţa sa se desfăşoară. Prin astfel de experienţe pluri- şi interdisciplinare, ca orice artist şi ca orice „om al timpului său”, Valeru Ciurea prezervă prezentul său trăit – devenit, între timp, timp trecut – într-o capsulă a unui viitor ce va face din acel trecut o incitare la un prezent perpetuu pentru cititorii şi comentatorii operei sale. De altfel, titlul volumului său, compus din trei părţi, cum spuneam, poezie ilustrată fotografic – aici avem două părţi într-una singură! – şi a treia, câteva fragmente din opera sa jurnalistică, are conotaţii clar politice, dar nu în sensul politicianist ci într-acela care valorifică ideea de polis, în centrul căreia stă legea, ordinea, adevărul şi dreptatea, cea mai înaltă formă actuală a unei astfel de organizări a cetăţii fiind Constituţia. Ori o constituţie care consfinţeşte puterea imaginii via cuvânt, ne trimite, deopotrivă, şi la valoarea mesajului vizual – fotografie, recte, în carte – şi la Cuvânt ca factor-cauză al Începutului a Toate, mai exact, la Creator. Valeru Ciurea compune în titlul său o alegorie filosofică incitantă, combinând Ochiul şi Raţiunea, care, împreună, formulează în conceptul său, un fundament ideatic uman – Constituţia, lege care ghidează orice acţiune în plan terestru, dar având legătură cu celestul, prin Vedere-a-toate şi Logos, ultimul dând înţelegerea, înţelepciunea, calea spre Adevăr.

***

Poeziile lui Valeru Ciurea sunt inefabile respirând un diafan pur metafizic, ele au un aer vag terestru, de aici o imponderabilitate aproape sacramentală. Dublarea lor cu fotografii – în niciun caz, actul acesta nu este ilustrativ, ci consonant – potenţează întregul volumului. Tehnica alb-negru aleasă în cazul fotografiilor accentuaeză şi mai mult nevoia de curat, de curăţenie spirituală; în fotografii este multă zăpadă, sunt cadre ce răspândesc multă tăcere, paginile par a vibra de această linişte ca de Început ori, poate de Etern, versurile trebuind să le citeşti cu un gând şi mai tăcut, şi mai mut decât este el: „Pasărea albă/ are ochii/ deschişi,/ aripa frântă/ atârnă/ printre zăbrele/ şi/ toată lumina/ s-a scurs pe podele…/ Pasărea albă/ are ochii/ deschişi…/ Imaginea/ tremură/ în oglindă/ şi curge,/ lacrima/ topeşte/ sânul femeii/ ce plânge/ pasărea albă/ cu ochii deschişi…” (Alb)

Îndrăgostit de prezentul trăit, de oamenii din jurul său, de clipa ce i se dăruie şi de lumina ce-l ocroteşte, poetul Valeru Ciurea vorbeşte despre iubire ca despre o sete perpetuă: „Însetat,/ pe muntele iubirii,/ mă răcoresc/ în norul sufletului tău/ întins peste mine/ ca o ploaie…” (Însetat). Poet solar, prin excelenţă, dedicat şi robit luminii, are viziuni poetice atât de calde şi de eclatante, pe care ni le transmite, deloc ascuns, creând astfel o continuitate subliminală de foton ce parcurge spaţiul/timpul sufletului cu o viteză nepământeană, de aici senzaţia de „tinereţe fără bătrâneţe”, deci şi de viaţă, trăire continuă, „fără-de-moarte”: „Lumina cade blând/ despicând/un trandafir/pe picior de plecare…//Rămas bun/din petale,/sau aripi…” (Lumină). Continuitatea survine şi în floral, în vegetalul atât de firav şi trecător, dar potenţat de candoare şi suavitate, plus regenerarea ciclică, şi are în câteva poeme de-ale lui Continue reading „Dan ȘALAPA: Rădăcinile unei lumi și aventura descoperii lor” →