Contele Antoine de Rivarol, scriitor impus în perioada Revoluției Franceze, susținea că „Memoria stă totdeauna la ordinele inimii”, adică elementele afective dirijează procesele complexe ale memoriei. Citind recenta carte de memorii a Titinei Nica Țene, Drumul spre suflet, se observă felul în care rememorarea este subordonată iubirii – iubirea de Dumnezeu, iubirea față de familia în care s-a născut și față de cea pe care și-a constituit-o, dar mai cu seamă iubirea pentru sufletul-pereche, Florin. Din acest motiv, consider că ar fi fost mai potrivit titlul Două suflete într-unul; exceptând perioada copilăriei și a anilor adolescenței (perioada căutării de sine), autoarea nu se surprinde în memorii ca individualitate, ci doar ca parte a întregului reprezentant de cuplul marital. Cu o excelentă prefață semnată de inimoasa târgmureșeană Mariana Cristescu, cartea apărută la Editura Nico, păstorită de Nicolae Băciuț, se încheie cu un album de suflet ce prezintă protagoniștii alături de colegi, prieteni, colaboratori în instantanee definind o existență ardentă dusă pe altarul culturii.
După Viața ca o punte (apărută în 2010 la Editura Dacia XXI), Titina Nica Țene reia în Drumul spre suflet demersul scrierii memoriilor, de această dată mai aprofundat, detaliind, accentuând sentimentele, senzațiile, trăirile ce i-au locuit sufletul în diferite momente cruciale ale existenței.
Născută într-o familie modestă din Ușurei, comuna Șușani (Vâlcea), al patrulea din cei șapte copii, Titina a vădit încă din clipa ivirii pe lume că va avea un destin aparte. Deși cu o aură întunecată în jurul său (s-a născut „moartă”, a fost un copil „de nevoie”, mic, slab, negricios), asupra ei s-a revărsat lumina divinității, sporită de lumina din interior: fericită să descopere frunzele și florile, Beica și broaștele, razele soarelui și puzderia de stele de pe boltă, a știut să se bucure mereu de viață, ignorând lipsurile și necazurile. Existența familiei Nica era una precară: din doi în doi ani, în casa funcționarului de la primărie se năștea câte un copil care trebuia hrănit și îmbrăcat. Pe deasupra, cooperativizarea agriculturii i-a lăsat fără animale în bătătură, iar apoi își pierd casa într-un tragic incendiu. Astfel, singura zestre pe care mama analfabetă și tatăl filosof o pot da copiilor lor sunt sfaturile înțelepte și îndemnul de a-și găsi calea călăuziți de lumina cărții. Dărâmat de necazuri, tatăl se lasă pradă viciilor, astfel că se va stinge prematur, soția supraviețuindu-i trei decenii. Însă vor avea amândoi prilejul de a-și vedea fiii și fiicele reușind în viață, construindu-și case și cariere frumoase.
Visătoare, Titina nu a știut ce își dorește, până în clipa când l-a cunoscut pe acela care îi va deveni soț. A fost înscrisă la o școală horticolă de către tată nu pentru că ea ar fi dorit asta, ci fiindcă părintele ei, intuind că nu ar face fizic față unei existențe de agricultoare cooperatiste, a convins-o să învețe carte; a acceptat să devină învățătoare în Țara Oașului, fiindcă acolo era director de școală cel mai mare dintre frații ei, iar lui i s-a părut că această carieră i s-ar potrivi tinerei copilăroase.
După ce l-a cunoscut pe idealistul și ambițiosul Florin (admirat anterior la o întrunire culturală), universul ei se schimbă, înțelegând că poezia poate ține de foame. Iar tânărul îi va dovedi acest lucru: student bursier la Baia Mare, trece la cursurile fără frecvență pentru a se angaja ca profesor la țară, ca să-i fie alături. În scurt timp, cei doi își unesc destinele, realizând că, așa cum spunea Moliere, „a trăi fără a iubi nu este propriu-zis a trăi” și că doar dragostea le va aduce împlinirea.
Evident că această clipa a maximei fericirii, căsătoria, este urmată de temeri, durere, deznădejde: proaspătul soț, deși îndrăgostit peste limitele rațiunii, nu are curajul de a le vorbi părinților despre intențiile sale; aceștia, membri ai elitei Drăgășaniului, suferă că unicul lor fiu a ales o fată săracă, fără studii și despre care se îndoiau că va fi în stare să le dăruiască nepoți. În plus, în inimile lor, aveau tendința de a o compara cu fiica lor, căreia nicio altă femeie nu-i era pe măsură. Ascultând sfatul înțelept al unei profesoare de-a ei, tânăra doamnă Țene acceptă să locuiască în casa socrilor fără a crâcni înaintea lor, indiferent cum și-ar manifesta nemulțumirile la adresa ei.
Continue reading „Voichița Pălăcean-Vereș: Titina Nica Țene, „Drumul spre suflet” (memorii)”
Poezia îşi are propriul univers, ireductibil la cel real. Iată o aserţiune cunoscută degustătorilor de poeme, acelora care nu vor întreba de fiecare dată „ce vor să spună versurile astea?”, iar cine va întreba, ridicând din sprâncene, care va să zică să facă bine, pentru indolenţa lui, să citească romane de dragoste sau proză fantasy&science fiction sau gazeta sporturilor. Mi-a plăcut de când mă ştiu provocarea dificilului, a obscurităţii mallarméene, a preţiozităţii gongorice, a artificialităţii limbajului poetic. Acum ţin în mână o carte care îmi place mult, ca de la matematician la matematician, cartea doamnei Doina Drăguţ, Gânduri de lumină, Ed. UZP, 2019. Versurile sunt întotdeauna o sfântă mistificare, a zis cineva. Versurile acestea nu sunt intertextualiste, nici postmoderniste, dar pot fi categorisite la rigoare ca postsuprarealiste, da, enigmatice, prin „jocul interesat al gândirii” (Breton). Iată: „Cât echilibru poate să fie/ pe o sferă/ care se rostogoleşte?/ cât echilibru poate să fie/ pe un triunghi sprijinit/ pe unul din vârfurile sale?/ cât echilibru poate să fie/ într-o privire aplecată de vânt?/ (cât echilibru…). Altele simulează inocenţa: „să fie arcul/ ne-mplinirea unui cerc?/ să fie zidul/ semnul epuizării?/ să fie floarea/ uitarea frigului din urmă?” (să fie…?). Dar sunt şi unele tânguind disperarea: „Cartea destinului s-a deschis/ paginile s-au răsucit/ ca nişte frunze,/ vântul s-a oprit,/ crucea s-a prăbuşit,/ umbra s-a alungit/ până la marginea abstracţiei/ ultime./ (Poetul şi arta lui). Registrul poetic nu se opreşte aici. Aş spune că nota dominantă este a unui „concetism ritualizant şi emfatic, de extracţie asianică, propriu promoţiei şaptezeciste” (Claudiu Komartin). Poeta debutează într-adevăr în anii ’70, în revista Luceafărul. Iată o mostră de concetism asianic, patetic, ritmat, preţios, afectat: „Ochii verzi prelungesc câmpia în spaţii tremurate, totul este neaşteptat, umbra şi lumina se joacă, aripile se adaugă una câte una, regnul se mişcă plin de fantezie, iar pornirile trec ritmându-şi nepăsarea… Cuvintele răspândesc în ritm năvalnic tăcerea, draperiile se mulează dând mărginire fiecăruia, privirile fulgeră vedenii, veşnic deschis sufletul destramă călătorii, iar cel ce îmbrăţişează tot, abandonându-şi forma, cu picioarele străpunse de fugă, aluneca tot mai adânc prin noi vecinătăţi”. (Relaţia cu timpul). Exerciţiul analizei critice întâmpină efort tocmai în acele poeme ample, care mă trimit la Elegiile lui Nichita, sau la Căderea lui Cărtărescu, sau la unele poeme ale lui Daniel Turcea: ultimele două titluri mai sus amintite, Poetul şi arta lui şi Relaţia cu timpul, la care aş adăuga antologicele, cred, Trecere fugară şi Iluzii si speranţe Aş alege ca pol al admiraţiei ultimul poem citat. Mă întreb cum a fost scris: dintr-o suflare, sau printr-o îndelungată elaborare, cu un plan sau după modelul matematic al zgomotului alb, în care paşii procesului, aici cuvintele, survin fără minimă predictibilitate. Poate cheia se află în cascada nesfârşită de (cvasi)antonime, început-sfârşit, bine-rău, nelinişte-nădejde, iluzie-speranţă, tot-nimic etc. etc, dar şi în eşafodajul discret pus la dispoziţie de formaţia matematică a autoarei: formatare, margini, extreme, aproximare, dezarhivare, raport spaţial, distanţă, infinit, Zenon, temporar, drum, convergenţă, circumscris. Şi, la mijloc de codru des de obscuritate, de ermetism al sensului, această inserţie parcă din Anton Pann: „bogăţie de sărac strecurată-n haină veche”. Este sigur că metaforele sunt foarte puţine în această poezie a doamnei Drăguţ. Şi este sigur că, aşa cum afirmă undeva Nicolae Manolescu, metafora nu face poezia, în sensul că nu neapărat. Şi că, în slaba colecţie de metafore ale poemului, poemul în sine devine o metaforă sui-generis.
Alexandrina Tulics 
Există ființe care prin anduranța la suferință, prin lupta și chiar jertfa de sine pentru o idee, pentru un ideal, sunt comparate cu sfinții, numite, tratate chiar, ca sfinți.
Romanul „Întoarcerea în timp ”de Milian Oros apare la Editura Enesis, Baia Mare în anul 2019, se vrea o continuare a romanului „Femeia din vis” din 2015; deosebirea dintre cele două romane este faptul că-n cel de-al doilea triumfă iubirea, totul este fantezie și vis; Zedac în viața reală este doctor iar la întâlnirea cu Marele Preot a lui Zamolxe se produce dedublarea „eului” devenind locuitor al orașului subteran Tomassis; casca oferită de Vezinas îl face să revadă amintirile stocate în subconștient. În povestea cu romanii Zedac apare staraoste rănit, istoria vieții lui Zedac-dac e foarte interesantă. Odată cu călătoria în timp a lui Zedac –pleacă și soția lui Arina imaginându-și tot felul de ipostaze.
Poemele din volumul noduri de Gabriel Hasmaţuchi (Editura Agnos, Sibiu, 2018) își doresc să zboare. La propriu. Abia-abia, cotorul reușește să le țină pe loc. S-au molipsit de la versurile ce le alcătuiesc, așteptând creșterea aripilor („Uneori, / așa cum se întâmplă acum, / încep să-mi crească aripi”).
Volumul de versuri Sub genunchii mei se pierde lumina (Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2019) de Liana Stamin (pe numele real, Oana Ivan-Glasu) a obținut premiul „Octavian Moșescu” la Festivalul Internațional „Titel Constantinescu”, Ediția a XII-a, Râmnicu Sărat, 2019.
Mi-a căzut în faţa ochilor o lucrare atât de interesantă încât am clipit de mai multe ori când am „răsfoit-o”! Trimisă prin email, în PDF desigur, de la Slatina la Sydney! Căci eu locuiesc la Antipozi. Noroc că Internetul mă ajută să nu fiu izolat de restul lumii. Super, am zis! Excelentă! La început m-au fascinat imaginile. Fotografie de artă, de mare clasă. De fapt asta te atrage mai întâi când deschizi volumul. Pe fiecare pagină o fotografie alb-negru demnă de un concurs internaţional. Fotografii alb-negru, căci aşa arata calitatea fotografiei moderne! Când îţi apare în obiectivul ocular o imagine alb-negru te opreşti, te uiţi şi pui frâna altor treburi. Dacă este de calitate cauţi să o admiri, să o penetrezi cu privirea, să încerci să o descifrezi să o compari chiar, să o înţelegi, să ajungi chiar până la rădăcina amintirilor tale.
Dorina Măgărin debutează cu un volum de proză scurtă (Galeria oglinzilor, Editura David Press Print, Timișoara, 2019), deși scrie și poezie.