Poemele din volumul noduri de Gabriel Hasmaţuchi (Editura Agnos, Sibiu, 2018) își doresc să zboare. La propriu. Abia-abia, cotorul reușește să le țină pe loc. S-au molipsit de la versurile ce le alcătuiesc, așteptând creșterea aripilor („Uneori, / așa cum se întâmplă acum, / încep să-mi crească aripi”).
Poezia lui Gabriel Hasmațuchi este reflexivă, surprinzând condiția umană, omul aflându-se între lumină și întuneric, între viață și moarte („Lumina și întunericul / mă implică / în cearta lor / într-un poem / în care / cuvintele primesc ceva / din viață / și din moarte”).
Totuși, omul nu se mulțumește cu situația în care se află, luptând să își schimbe destinul. Urăște singurătatea și își caută împlinirea prin iubire.
De altfel, volumul este împărțit în două părți: În legătură cu mine și În legătură cu tine. Dacă în prima parte, unde este vorba despre o etapă a căutării de sine în relație cu tot ceea ce îl înconjoară, tonul fiind pesimist, în cea de a doua parte lucrurile se schimbă, jumătățile de sferă se contopesc într-o iubire absolută („Ne umplem reciproc / inimile de dragoste / și ne împlinim tăcerea / din veșnicia cuvântului nespus / la logodna noastră”).
O iubire ce trece dincolo de mormânt, în ceea lume („Nu știu dacă ne va fi îngăduit / să împărțim același mormânt. / Să ne contopim / și să devenim un singur suflet / ce va învia”), unde moartea nu este decât tot viață, dar altfel („Gândul vieții de apoi / vine în fiecare zi / la o cafea / însoțit de cei mai limpezi ochi”).
Într-un vers enunțat mai sus se face referire la veșnicia cuvântului. Da, cuvântul este veșnic, fie că e rostit, fie că nu, iar omul caută să împrumute de la el această însușire, prin poem („Poemele se răsucesc pe coapsele tale”).
Așa cum prin cuvinte ia ființă iubirea, așa prin iubire omul poate deveni veșnic („Inspir aerul din cuvintele tale / și din bătăile inimii / ni se plămădește nemurirea”), nașterea nefiind altceva decât tot o formă de nemurire („Suntem părtași / la ritualul unei dezvățări de moarte”).
Iar veșnicia se măsoară în anotimpuri („prin coala de hârtie / răzbate un glas / ce mă întreabă / câte anotimpuri are veșnicia”).
Este evident că singurătatea își pierde însemnătatea și se îndreaptă, în tăcere, spre pieire („Singurătatea / putrezește ca o lămâie / uitată într-o pungă de plastic”).
Dacă altădată cuvintele erau inscripționate pe oseminte („Scriu pe oseminte ivite / din maluri profanate / sub Continue reading „Daniel LUCA: Veşnicia se măsoară în anotimpuri”