Al. Florin ŢENE: Poezia ca întoarcerea la mitologie pretext pentru trăirile prezentului

Volumul, “După ce-am mușcat din măr “ de Lucia Bibarț, apărut la Editura Napoca-Srar, Cluj-Napoca, 2020, iluminează prin înăuntru mitologia cu fascicolul de lucire al trăirilor sale, aducând într-un paralelism fericit simbolistica trecutului cu destinul autoarei, înflorind prezentul prin poezie.

Poeta abordează mitul Mărului lui Adam, într-o filozofie proprie, dar inspirată în umbra autorităţii şi prestigiului Bibliei.

Legenda nodului din gâtul bărbătesc e interesantă, între altele, pentru că atribuie mărului valoarea de simbol al ispitirii şi căderii omului în păcat. Ne putem, deci, întreba de ce tocmai mărul este considerat a fi fructul oprit, în condiţiile în care textul biblic nu specifică ce fel de fruct mănâncă Eva şi Adam, în grădina Edenului, la îndemnul viclean al şarpelui.

Dacă cercetăm Facerea, în special cap. 3, aflăm doar că primii oameni sunt izgoniţi de Dumnezeu din grădina sacră după ce încalcă porunca de a nu mânca din rodul unui pom aflat în mijlocul raiului.

Mai iscoditori decât Adam şi Eva, filologii s-au tot întrebat despre ce poame va fi fost vorba, iar botaniştii le-au ţinut hangul. Ceea ce ştim e că ebraicul tappûaḥ, însemnând când „pom” – Geneza 3: 6, când „măr (fruct)” – Proverbe 25:11, când „măr (copac)” – Ioil 1:12, a fost redat în Septuaginta prin grecescul mēlon, iar în Vulgata, prin latinescul malum. Identificarea realiilor denumite prin respectivele cuvinte, însă a iscat controverse cu privire la fructul păcatului originar. Fu caisă, portocală, măr, lămâie sau gutuie? Fost-au ochi care să vadă, n-a fost minte să priceapă!

În literatura lumii creştine, mărul devine emblema pomului cunoaşterii începând cu secolul al IV-lea. Filologii trag spuza pe turta lor şi speculează că asocierea mărului cu dorinţa adamică de a afla deosebirile dintre bine şi rău se va fi produs pe fondul discretului joc lingvistic instaurat între lat. mālum, cu valorile de sens: 1. „pom”, 2. „fruct” şi 3. „măr”, şi lat. malum, însemnând 1. „nenorocire”, 2. „suferinţă”, 3. „răutate”. Acest joc, întreţinut de omonimia generată prin calchierea gr. mēlon, a favorizat impunerea mărului ca simbol al fructului vestitor de moarte. De altfel, în tipicul medieval al picturii creştine occidentale, mărul e un laitmotiv al păcatului originar, după cum putem înţelege contemplând capodopera artistului flamand Hugo van der Goes, Căderea lui Adam (aprox. 1479). Începând cu secolul al XVI-lea, mari pictori renascentişti precum Albrecht Dürer sau Lucas Cranach consolidează un canon estetic în care mărul simbolizează malefica ispită şi tentaţia senzuală, noua conotaţie fiind pusă de istoricii artei pe seama familiarizării artiştilor din Renaştere cu mitologia clasică sau, ca să scurtăm vorba, cu mitica grădină a Hesperidelor în care s-ar fi aflat mere de aur dătătoare de viaţă veşnică. Unul dintre acele mere e vestitul măr al discordiei care a aprins, zice-se, războiul troian.

În acest context, Lucia Bibarț aduce în prezent simbolistica biblică, din Grădina Edenului în trăirile sale, în dorințele sufletești, dar și în cele carnale. Mă deștept/ felinesc-femeiește/în îmbrățișarea ta/carnal – sufletească,/atât de flămândă,/încât mă asimilează/ coastei tale./Până acum lipsă (Coasta ta). Ultimul vers subliniind un adevăr pe care îl simte poeta, practic este o chemare către Adamul său. Probabil și o speranță.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poezia ca întoarcerea la mitologie pretext pentru trăirile prezentului” →

Al. Florin ŢENE: Veșnicia clipei într-un report pur metaforic

Volumul poetei Viorica Popescu se constituie într-un buchet de clipe surprinse de către eu în diferite ipostaze înveșnicite într-o tricotomie în care versul unu rimează cu versul trei, uneori, armonizând muzical o imagine, chiar dacă unele micropoeme nu au nici-o rimă: „Grădini– Oameni-eresuri /săgeți spre galaxii în visări/învie dorul să fim ca ele, mai buni.”

Cartea este armonică în proporțiile ei metaforice și energetiste, cu înclinație spre aforism, (cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă), poezia lui Viorica Popescu nu este monocordă ci, dimpotrivă, înclină către totalitate.Un fel de instrument muzical cu trei coarde pe care cântă un instrumentist cu mare talent. În versurile acestea suprindem imagini originale , inclasificabile sub un singur criteriu literar și care dau acea nuanță de energie de” seară caldă și senină” și de o viziune caleidoscopică.

Poeta este o autoare encomiastic și îmbătată de locuri fantastice și de întâmplări metaforice în grădini, stări sufletești, în ipostaze ambigue în grădini, ape, flori etc: “Dar auzul încă e în floare, / amintiri în stampe dansează/tăcerea-mpăcări tot doare. “

Aceste elemnte nu sunt expresii particulare ci spețe, simboluri pe care eroul liric le-a încărcat cu o chintesență. Reverberațiile, practic sunt clipele surprinse, ca un aparat fotografic, a unor trăiri în grădină, lângă flori, lână sufletul imaterial, lângă tristețea ca aburul, alături de iubirea ardentă, în istorie: “ În istoria lumii se înmulțește păcatul/Iar arca lui Noe nu-i gata, nici el nu e prea bine/și n-are perechi să le salveze de sine… “ Noi n-am dorit infernal, spune poeta, destinul este viața în ce are ea sempitern. Buciumurile sfinte sunt elementele specifice și stabilității românești, pârâiele sunt elemente ale apărării vetrei strămoșești, iată un tablou realist cu elemente suprarealiste, ce se constituie dintr-o chemare: “ – Veniți să sunăm, oameni, din buciume sfinte/să avem aliați pâraie, stânci, deșerturi sau geruri/dar neapărat copii buni, albi sau negri, și jocuri!“
Viorica Popescu în terținele sale, formă fixă de poezie, cântă sentimentele unanime, statornicia, sunetul înalt, rugăciunea, pământul, sfințenia, rareori direct, întotdeauna imnic și cu o formalistică obscură, căci poeta e simbolică și leagă alegorii peste alegorii într-o laudă a trăirilor clipei.” Să îmbunăm Pământul cu toate ale lui sfinte/să-l rugăm să ne-adopte și să ne ierte,/ greșeli îndreptând prin fapte și Rugăminte.“

Poeta abordează poezia ca un proces soteriologic, un fel de doctrină a mântuirii prin jertfe benevole, aceste jertfe sunt, chiar, clipele surprinse și trăite în terținele sale.Aceste geometrii, cu Continue reading „Al. Florin ŢENE: Veșnicia clipei într-un report pur metaforic” →

Nicolae DINA: Spectacolul vieții în vremuri de restriște

De câteva luni încoace, existența întregului mapamond este bulversată de unul dintre evenimentele catastrofale care pune în pericol umanitatea. Plecând din China, abominabila pandemie de coronavirus provocată de nevăzutul și nemaiauzitul inamic, Covid-19, virusul atât de neiertător și mai molipsitor decât oricare altul de până acum, care s-a întins cu repeziciunea undei pe toate continentele, provocând extincția a sute de mii de oameni, cu toate eforturile celor aflați în prima linie a acestui război, medicii și celelalte cadre medicale, care merită toată stima și recunoștința omenirii.

Desigur că, la fel cu toți ceilalți, poate chiar mai mult având în vedere sensibilitatea, trăirile sufletești mai profunde decât ale oamenilor obișnuiți, înțelegerea mai acută a durerilor și suferințelor omului, și oamenii de litere, cu deosebire poeții, sunt afectați de acest inamic nevăzut și necruțător, ilustrând toate simțămintele lor în creații care vor rămâne un simbol al acestei negre perioade din viața tuturor oamenilor, indiferent de sex, rasă, credință, etnie.

Devenită desuetă ca mijloc de comunicare, scrisoarea, cunoscută, mai ales, sub denumirea de epistolă, ca specie literară, a fost cultivată în perioada pașoptistă, notabile fiind contribuțiile în proză ale lui Ion Ghica și Costache Negruzzi, iar, în lirică, a lui Grigore Alexandrescu. Tradiția, odată formată, a fost continuată și de alți prozatori români din toate timpurile, dar epistola în versuri a fost dată uitării, astfel încât, publicarea, la începutul anilor 2000, a volumului „Scrisori deschise trupului TĂU”, urmat, în timp, de altele având în titlu denumirea speciei pe care Ioan Romeo Roșiianu o re-inventează, se constituie într-un ciclu tematic remarcabil, realizat într-o manieră poetică strict personală, transformând scrisoarea într-un text ficțional original, înscris prin excelență în lirica de reflecție filosofică asupra vieții sub toate aspectele ei, asupra existenței umane din toate timpurile.

În fiecare poem-scrisoare al acestor volume, poetul-expeditor pare a-și fi asumat de bună voie starea de solitudine într-o vreme în care universul său interior este bântuit de amintiri, de oameni și de faptele lor, de locuri și întâmplări care i-au umplut viața, i-au fericit-o ori i-au amărât-o deopotrivă, de regrete ori de speranțe, de tristețe ori bucurie, textul devenind un monolog liric de mare forță expresivă, care, deși are, ca destinatar, iubita (vocativul aflat la începutul fiecăruia), se adresează, în egală măsură, tuturor cititorilor care își regăsesc gândurile și sentimentele comune cu ale poetului. Desigur că aceste scrisori au la origine iubirea, sentimentul profund trăit cu adevărat în orice timp și în orice spațiu, devenind o imagine nu numai a simțurilor, cât, mai ales, a sensibilității, iar cuvântul este modalitatea de a o eterniza în lumea Absolutului. Tocmai de aceea, cele mai multe dintre volumele anterioare cuprind „scrisori de dragoste”, „eternă” sau „pierdută”, „expediată” sau „neexpediată”.

În niciuna dintre „scrisorile” volumelor anterioare iubita nu are un nume. Adevăratul nume al iubitei este FEMEIA, cea căreia îi împărtășește sentimentele și trăirile sale, surprinsă sub ipostaza de înger sau demon, de puritate sau concupiscență, de delicatețe sau vulgaritate, de fapt o personificare a ceea ce reprezintă frumosul sau urâtul, adevărul sau minciuna, binele sau răul. În același timp, însă, IUBITA (cu majuscule) destinatară poate fi pe muza care îi inspiră confesiunea, dar și conștiința proprie care îl îndeamnă să-și dezvăluie gândurile sau ideile despre viața, bună sau rea, trăită plenar, așa cum a fost sortită la naștere de niște ursitoare, mai degrabă prietenoase, căci l-au dăruit mai cu seamă cu harul artistic, cu talentul de a mânui cuvintele, de a le înnobila cu sensuri conotative, metaforice, în vederea mărturisirii propriilor experiențe și trăiri afective. Este o confesiune sinceră și spontană eliberatoare în fața cititorilor față de care are un indeniabil respect, dar și conștient de menirea sa ca poet, afirmând, cândva, că „metafora mea s-a înălțat la ceruri și că-n versul/nescris s-a ascuns lumina slovei/vei ști că-n poemul cu franjuri la colțuri am ascuns/sentimente pentru lumea întreagă”.

Continue reading „Nicolae DINA: Spectacolul vieții în vremuri de restriște” →

Adriana RĂDUCAN: ,,Drumul spre suflet” de Titina Nica – Țene

UN ROMAN DESPRE MIRAJUL VIEŢII

« Nu condiţia noastră, ci calitatea sufletului nostru ne face fericiţi » spunea Voltaire. Volumul « DRUMUL SPRE SUFLET », scris de TITINA NICA – ŢENE, a apărut la Editura « NICO », din Târgu – Mureş, 2014 şi se încadrează tematic în categoria romanului memorialistic. Cartea este prefaţată de Mariana Cristescu care concluzionează lapidar : « Carte frumoasă, cinste cui te-a scris ! »

Compoziţional, romanul este alcătuit din opt capitole, fiecare având un titlu sugestiv şi un motto care sugerează complicata simfonie sufletească a eroinei : I – Copil de corcoduşe, II – Am plecat în lume, III – Adolescenţă…clipă trecătoare, IV – Pe când poezia ţinea de foame, V- Din nou acasă, VI – Între lumină şi floretă, VII – Lupta cu rămăşiţele trecutului, VIII – A doua tinereţe. Cartea se încheie cu poezia « Copilul a îmbătrânit »… In loc de epilog. La sfârşitul cărţii, minunate fotografii de familie, care au pecetluit timpul, ţin loc de « Memoria clipei »

Titlul metaforic « Drumul spre suflet » sugerează întoarcerea la izvoare şi experienţele parcurse de-a lungul anilor, reîntoarcerea în timp fiind pavată cu mărgăritarele inimii. Prezentul roman memorialistic al scriitoarei Titina Nica – Ţene rezumă viaţa ca viaţă, în mod etapizat : naşterea, copilăria, anii de formare, adolescenţa, viaţa de familie, aspiraţiile şi determinările, suprapunerea dorinţelor şi eforturilor personale.

Scriitoarea Titina NICA-ŢENE este înzestrată cu un soi de sănătate sufletească, pe care numai oamenii cu o personalitate puternică o cunosc. Scriitoarea nu înţelege scrisul ca pe un lux, ci mai degraba, ca pe o eliberare, ca pe un confort sufletesc sau o profundă trebuinţă, prin care a sfidat orgoliile celorlalţi. Frumos spunea Grigore VIERU « Sufletul rănit naşte mărgărint » . Prin urmare, un robust optimism faţă de viaţă şi cei apropiaţi este menit să-i panseze trecătoarele răni, depăşind chiar momentele de îndoială proprie.

Memoria are un rol covârşitor în amintitul roman. Francheţea sau spusa pe şleau reanimează limbajul popular şi familiar, iar stilul scriitoarei capătă mai mult contur. Cartea este o confesiune despre viaţă aşa cum i-a dăruit-o Dumnezeu, cu bune şi rele…În mijlocul acestui vârtej, care înseamnă viaţă, Titina NICA – ŢENE are propria-i concepţie despre destin, ştie că CEL de SUS îţi dă, dar nu pune şi-n traistă. Îşi ascultă vocea inconfundabilă a cugetului său, rezistă cu înţelepciune săgeţilor, îşi stabileşte bornele şi complexul de norme morale, devine o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului.

Planurile narative se întretaie, vârstele capăta speciale dimensiuni. Născută într-o frumoasă zi de vară, în luna iulie, aşa cum aflăm din primul capitol, scriitoarea vede lumina zilei in satul UŞUREI, comuna ŞUŞANI, un sat oltenesc din judeţul Vâlcea, fiind al patrulea copil din cei opt, pe care familia Nica îi avea. Copilăria este lipsită de jucării, dar autoarea, copil fiind, găseşte interes în toate lucrurile mărunte, o infinită încântare este râul Beica şi păpuşile confecţionate din coceni de porumb.

« Pe mine nu mă interesa, eu, deşi nu aveam nici ce mânca, eram tare fericită. Număram furnicile, culegeam flori, jucam pietricele, îmi făceam păpuşi din coceni de porumb cu rochiţe din cârpe rămase de la mama, de la războiul de ţesut, priveam stelele, prindeam peştişori din râul Beica, culegeam ciuperci. Nu aveam timp să mă plictisesc. Viaţa mi se părea minunată. Mă încântau stelele şi luna. De unde veneau ele? Totul în jurul meu era plin de mister. Nu avea cine să îmi răspundă la întrebări, aşa că misterul era şi mai mare. Seara mă jucam pe drum cu alţi copii, la lumina lunii şi a stelelor. Satul nu avea curent electric şi era neasfaltat ».

Frumuseţea unei familii numeroase apare în secvenţa narativă, când fraţii Nica pornesc pe urma unei curci rebele, care îşi făcuse cuibarul în altă parte. Ei se comportă ca nişte adevărati detectivi. « Ne-am ascuns în spatele casei, trăgând cu ochii la…urmărită. Curca, văzând că nu e nimeni în jur, a început : cau, cau, cau ! Şi a luat-o încet spre Dadeşu. Noi, după ea. Ne-am ascuns în porumbii care erau încă o dată mai înalţi decât noi. Parcă presimţea curca ceva…Se oprea, ridica un picior şi…asculta. Stătea câteva minute, care ni se păreau cât o zi de post. Apoi, iarăşi: cau, cau, cau! Pornind cu paşi vioi spre mărăcinii din Dadeşu. A intrat într-un mărăcine. Noi, cu mâinile streaşină, să nu ne intre soarele în ochi, am aşteptat un sfert de ceas, care ni s-a părut cât « un car de vreme », cum deseori zicea mama. Când a ieşit, am lăsat-o să plece şi noi…ţuşti în tufiş ! Acolo, minune, un cuib, frumos construit, cu douăzeci de ouă mari şi pistruiate. Eram în culmea fericirii. Le-am adunat în poală şi, victorioşi, de parcă cucerisem Roma, ne-am îndreptat spre casă. Seara, mama ne-a sărutat şi ne-a făcut o omletă cât soarele de mare »

Sărbătorile religioase se bucurau de mare preţuire în lumea satului şi luau proporţii de eveniment. « Pe atunci ne duceam la Biserică doar la Paşti şi la Crăciun. Nu ştiam prea bine de ce ne ducem. Ba…eu ştiam. Mă încânta îmbrăcămintea preotului. Avea un fel de şorţ în faţă şi în spate, galben – auriu, cusut cu arnici roşu. Nu eram atentă la ce spunea. Îmi plăcea că, la Paşti, ciocneam ouă roşii, iar mama ne făcea, din toată sărăcia, cum spunea ea, rochiţe noi…Nu aveam voie să le îmbrăcăm decât în ziua de Paşti. Aşa că mă jucam cât mă jucam pe drum, şi mereu mă duceam în casă, să mă uit la rochiţa plină de floricele de toate culorile »

De remarcat grandioasa modestie şi sinceritatea evocării. « Crăciunul, pentru noi, copiii, însemna carne de porc, colinde şi zăpada cu bucuriile ei. Nu-i dădeam o semnificaţie religioasă. Nici nu ştiam că de Crăciun s-a născut Iisus Hristos. Nu ne spunea nimeni…Nu aveam brad, nu aveam becuri, nu aveam globuri. Ar fi fost prea mult pentru imaginaţia mea de copil să văd atâtea lumini. Eu mă delectam cu pâlpâitul lămpii cu petrol şi cu lumânările pe care le aprindea mama când dădea de împărţit »

Scriitoarea evocă în anumite secvenţe tarele comuniste, dar înţelege că trebuie să ia lumea aşa cum este. În adolescenţă, viaţa autoarei capăta un nou sens. Se desprinde de haosul înconjurător, devine independentă, învaţă să admire, să tolereze ce este de tolerat şi aspiră spre o licărire de succes. Când timidă, când îndrăzneaţă, când tăcută, când spontană, scriitoarea Titina Nica – Ţene acceptă previzibilul şi imprevizibilul în viaţa sa. Îşi divinizează trecutul, apreciază prezentul şi se bucură permanent de ziua care va veni. Visele copilăriei se împletesc acum cu realitatea, oamenii sunt cei pe care-i ştia, râul Beica şi pădurile rămân la locul lor. Romanul este traversat de o interesantă galerie de personaje, fiecare având câte o trăsătură dominantă. Temele şi motivele literare prezente în roman sunt variate: meditaţia asupra timpului, aspecte din viaţa satului de altădată, copilăria, căutarea idealului sau motivele literare : izvorul, luna, stelele, soarele, dorul nemărginit ş.a. Frazele când lungi, când scurte subliniază plăcerea pentru detaliu. Scriitoarea ajunge învăţătoare într-un sat din Maramureş, iar Florin, băiatul pe care-l cunoscuse la Drăgăşani, devine student la Filologie, în Baia Mare. Îşi unesc destinele şi rămân pentru totdeauna un cuplu lipsit de vanitate, unde cuvântul spus devine aproape simbol, ştiind să adune împreună lacrimile şi bucuriile vieţii. Aşa au trecut cei 56 de ani de căsnicie, împliniţi şi slăviţi pe 1 Mai, 2020.

Continue reading „Adriana RĂDUCAN: ,,Drumul spre suflet” de Titina Nica – Țene” →

Eugenia DUMITRIU: Culorile timpului

O superbă cronică de artă scrisă de doamna Eugenia Dumitriu, artist plastic și scriitoare din Roșiorii de Vede, cu prilejul vernisajului expoziției de pictură „Culorile Timpului” unde am expus împreună cu pictorul bulgar, domnul Svetlozar Nedev. Expoziția a fost organizată la Casa de Cultură din Roșiorii de Vede în conducerea domnului director Silviu Arsu. Cu mulțumiri, Daniela Achim Harabagiu

Culorile timpului

Dimineață arămie de octombrie la Roșiorii de Vede, soare ascuns printre nori, dar roșiorenii, oameni iubitori de poezia toamnei au vizitat expoziția de pictură deschisă în data de 16 octombrie 2019 la Casa de Cultură, expoziție semnată de cunoscuta pictoriță și poetă teleormăneancă Daniela Achim Harabagiu (Dana Hara) și pictorul bulgar Svetlozar Nedev.

În fața unui public numeros, mai ales copii iubitori de artă contemporană, tablourile pictate de Daniela Achim Harabagiu (Dana Hara) au încântat publicul prezent la vernisaj prin echilibrul aproape perfect al pânzelor expuse, între natură și culoare, echilibru care rămâne nealterat în lucrările sale, iar realitatea surprinsă de artistă se transfigurează, primind patina caldă şi evocatoare a timpului ce se scurge necontenit într-o atmosferă de tăcere ca într-una din poemele sale în care afirma: ”E aşa frumos şi cald/ Şi atât de liniştit,/ Oh, cerule înalt/ În prag de asfinţit!/ Vântul a adormit pe-o frunză,/ Nu-i nici urmă de gâză;/ Doar florile îşi mai vorbesc/ Într-un limbaj ce nu îl tălmăcesc./ Şi totul e…/ Tăcere”.

Artista extrage esența pânzelor sale printr-o construcţie vie şi picturală dobândită doar din câteva trăsături de penel. Ea îşi construieşte ca un arhitect lucrările, nu lasă nimic la voia întâmplării, urmează liniile directoare ale perspectivei şi alcătuieşte structuri coerente, folosindu-se de nuanţe discrete de culoare. Despre lucrările sale, adevărate metafore pe pânză au vorbit la superlativ directotul casei de cultură din Roșiorii de Vede, Silviu Arsu și artistul plastic Tudor Serbănescu.

Continue reading „Eugenia DUMITRIU: Culorile timpului” →

Mihai MERTICARU: O biblie a basarabenilor

O carte astrală, cutremurătoare, intitulată CONTRA AMNEZIEI, ne-a sosit din Basarabia de la poetul, redactorul-șef de revistă și academicianul Nicolae Dabija. Este o adevărată biblie a basarabenilor, un memorial al durerii, o istorie însângerată. În prefața acesteia, prof. dr.Lucian Strochi scrie,cu deplină îndreptățire: „Dacă, printr-un cataclism oarecare, ar dispărea tot ce este scris și tot ce este imagine despre Basarabia, cartea lui Nicolae Dabija ar putea reconstitui singură, prin complexitatea ei, această parte de țară cu tot ce are ea etern, semnificativ, eroic, tragic și unic” .

Pentru a afla de la început cine erau „ prietenii” noștri care ne-au „eliberat” la 23 August 1944, Nicolae Dabija ne prezintă datele KGB-ului sovietic, care n-a fost deloc interesat să umfle cifrele, din care rezultă că, între 1 ianuarie 1935 și 22 iunie 1941, au fost arestați 19 milioane 840 de mii de „dușmani ai poporului”. Dintre aceștia—7 milioane au fost împușcați, câte un milion pe an. Celelalte milioane au murit în GULAG-uri. După calculele lui A. Soljenițin, în perioada 1917-1953, ar fi fost exterminate 66 700 000 de oameni.Câte 3000 de asasinate pe zi. Foametea organizată în anii 1930 a secerat viețile a încă peste 10 milioane de oameni.

Basarabia avea, în 1939, o populație de 5 milioane de locuitori, iar în 1952—doar 2,5 milioane. Deci, jumătate din populație a dispărut.

Pe bună dreptate, autorul scrie: „ Fiecare om este un univers întreg. A omorî un om înseamnă a ucide un univers..Fabrica morții, declanșată de Lenin, Troțki și Stalin în fosta URSS, a lucrat fără odihnă până după 1953. În Republica Moldova, până la moartea lui Stalin, a funcționat ultima cameră de gazare din Europa”.

Un capitol întreg este intitulat BISERICA MARTIRĂ. Iată ce consemnează autorul: „ Ura cu care l-au tratat comuniștii pe Dumnezeu e lipsită de orice logică. Credința este declarată antistatală, preoții—dușmani ai omenirii, bisericile-lăcașe ale întunericului ș.a.” Autorul trage concluzii amare: „credincioși împușcați în biserică, icoane în care s-a tras cu mitraliera, preoți uciși în altare, Continue reading „Mihai MERTICARU: O biblie a basarabenilor” →

Cleopatra LORINȚIU – Vocația grandorii: „Ierusalimi” de Liviu Pendefunda

Se spune că ajungând la Ierusalim, oamenii veniți din toate colțurile lumii, fie că sunt credincioși, practicanți sau pur și simplu turiști, poate agnostici sau chiar atei, au o uimitoare diversitate de reacții: de la extaz mistic la dezamăgire, de la înălțare spirituală ori revelație culturală la uimire sau tristețe, în sfârșit, felurite reacții, reacții personale, însă oricum, Locul nu poate lăsa pe nimeni indiferent, în primul rând pentru simplul fapt că nu e un Loc, ci, înainte de toate, un simbol.

Intelectual de amplitudine, umanist de convingere, autor prolific, poezia fiind doar una din fațetele profilului său complex, Liviu Pendefunda a plonjat încă de la începuturile sale literare într-o zonă a nevăzutului, a nespusului și ezotericului, care intriga de-a dreptul în perioada anilor cenzurați: Sideralia (1979), Farmacii astrale (1981), Astrul cojilor de ou (1982), Falii 1 (1983), Tihna scoicilor (1984), Falii 2 (1985), Cabinetul doctorului Apollon (1986) erau adevărate capcane ideatice pentru „unii” unor ani în care cifrarea și descifrarea, găsirea cheilor și identificarea ușilor reprezenta un antrenament cotidian în cultură și presă.

Amploarea căutărilor sale poetice avea să impună prin numeroasele volume ulterioare, nu puține cărți de eseuri, de exercițiu a gândirii, unele de poezie. În aceste vorbe adunate aici în vremuri de pandemie, când închisă în casă citesc puținele cărți care mă acompaniază în ”exil” , așadar nu pot ajunge la vreo bibliotecă, notez timid câteva gânduri numai despre Ierusalimi* o carte-obiect pe care o am în fața mea, dăruită de autor acum un an când împreună cu familia dumisale și câțiva prieteni israelieni se afla la Tel Aviv și ne-am petrecut o frumoasă după amiză privind ochiul de apă transucid și melancolic lucitor de la Habima Square. O carte de altfel remarcată de mulți, comentată din plin, o carte cu ilustrații excepționale, de mare finețe imagistică semnate de talentata fiică a poetului, pictorița Elleny Pendefunda, copilul-minune al artelor plastice devenită o tânără plasticiană în ascendență, cu carieră europeană.

Vocația grandiosului din cariera extrem de bogată și de diversă a celui ce este profesor universitar doctor și medic neurolog de vocație, estetician și editor de revistă, traducător și exeget, face ca subiectul, grandios în definitiv, Ierusalimul să fie cât se poate de firesc… Căci intelectualul de amplitudine, umanist din convingere, autor prolific și dăruit Liviu Pendefunda avea să exprime firește în poezie, întâlnirea (în literă și în fapt) cu Locul pomenit mai sus, centrul spiritual al umanității. Contemplarea, departe de-a instala microbul melancoliei ori al neputinței tragice,ceea ce la poeții romantici venea de la sine, limpezește premisele reverberației: este vocația asumării responsabilitățiii, a asumării măreției, a vieții, a naturii umane, a spiritului superior.Dacă forma acestei poezii este whitmaniană, îndrăznesc să spun, așijderea, suflul ideilor care o animă…

Atmosfera este voit doldora de simboluri (cum altfel?)și cam fiecare face apel la un segment din cunoaștere ori din spiritualitate. Cel care este al creștinătății este mai transparent și duce mai ușor către mentalul colectiv.

Poetul revizitează mental momente majore, istorii mărețe, prin imagini evocatoare, adeseori de mare acuitate și frumusețe: „Și atunci deschide-se-va de pe Eufrat/ vadul miilor de oști;/ praf vor fi și ziduri de cetate,/ sânge și cenușă un înreg regat.// Sfărâmatu-se-vor idoli de aur, argint/aramă,de piatră și de lemn/ în furtunile farmecelor lor/ ce‘n curbuberu picioarele aprind.// Ci doar în nemurire semn/ aduce-vor/ un tom ce‘ i miere pentru duh,/ pelin pentru al trupului blestem” ceea ce, să recunoaștem, este nespus de emoționant. „Emoție artistică”, cam asta ar fi treapta pe care se încearcă descifrătorul de povești și simboluri vechi printr-o nouă încifrare : aceea a poeziei. De aici paradoxul creației sale: plecând de la sensuri încifrate, poetul ne trimite prin descifrare, la noua încifrare a poeziei.

Ca și cum ne-ar zice : eu m-am chinuit și am înțeles, vă dăruiesc vouă sensul descifrării pe care îl potrivesc în altceva, în vers, în noua încifrare ca o altă miraculoasă găoace.

Continue reading „Cleopatra LORINȚIU – Vocația grandorii: „Ierusalimi” de Liviu Pendefunda” →

Olimpia MUREȘAN: Recenzie la cartea „Batalionul de pedeapsă” de Iagan Ameih (Mihai Ganea)

Motto:

,,Dacă avem conștiința neantului și a nonsensului, dacă găsim că lumea este absurdă și condiția umană de nesuportat, nu este acesta sfârșitul și nu ne putem opri aici. În afară de sinucidere, o altă reacție a individului este revolta instinctivă. Astfel, din sentimentul absurdului, vedem născându-se ceva ce îl depășește”. ALBERT CAMUS

Actorul Mircea Diaconu interpretează într-un film rolul unui doctor urolog, care refuză să plece la București pentru un loc călduț și mai bine plătit, ca doctor și, rămâne să lupte și luptă cu sistemul corupt în care ,,șpaga” era ceva normal și tolerant. De fapt lupta lui este cu oamenii și cu sistemul imoral alcătuit de aceștia.

O luptă asemănătoare duce și doctor G, așa cum reiese din cartea ,,Batalionul de pedeapsă”, scrisă de Mihai Ganea. E lupta cu acel ,,comunism cenușiu” sau mai concret cu mafia ,,albă” – a oamenilor care ar trebui să aducă alinarea suferințelor bolnavilor așa cum au depus jurământul lui Hypocrate la investitura în meseria nobilă – MISIUNEA de doctor.

Prima parte a cărții reprezintă o proză beletristică cu multe inflexiuni autobiografice cum de altfel e întreagă această carte. Mare CURAJ a avut autorul să scrie o carte de acest fel în care să dea nume de persoane autentice cuprinzând mai multe județe ale țării – majoritatea oameni aflați la conducerea destinelor celorlalți oameni: securitate, poliție, partid, sănătate. Aceste personaje politice și nu numai, l-au atins pe autor cu aripa neîncrederii și a urii.

Și totuși, autorul la lansarea cărții spune că :,, dacă ar fi să mai trăiască o dată, ar trăi la fel, n-ar șterge nimic din ce a fost!”

Ei, cu acest lucru nu sunt de acord!?

Cred că dl. doctor n-a reușit să se integreze în societate ,,așa cum era ea, cu bune și cu rele”. A încercat să plece – să-și schimbe locul de muncă de câteva ori, dar n-a reușit!

Să fie soarta mioritică a românului, prezentă în acest caz? Sunt de acord cu verticalitatea morală a tuturor actelor medicale făcute de doctor G., dar, cu puțină diplomație și cu ,,să-nchidem ochii” ar fi putut lucra la acel spital din Tecuci mult și bine dacă nu devenea o persoană incomodă.

Întotdeauna există ,,cozi de topor”, mereu partidul (atunci PCR-ul) ,,e-n toți și-n toate” oricând- și-n trecut și acum. El conduce totul!?!

La noi, în România, nu s-au schimbat prea multe : acum, după 25 de ani abia încep să fie descoperiți torționarii ; cei care au chinuit deținuții de prin închisorile comuniste. Că doar nu era de ajuns că au fost închiși pe nedrept – mai trebuia să-i și maltrateze?!

Acesta să fie destinul poporului rămân? Să existe acel ,,dac-o fi să mor? „Dac-o fi să reușesc și așa” cum ar zice Petre Țuțea?!

-Cred în verticalitatea omului cinstit, condamn șpaga, condamn ,,apendicita de la Tecuci”, condamn incompetența și impostura – dar, atunci ce pun în locul lor când sistemul e închis?

Intelectualii sunt marginalizați, sunt la periferia societății; ei nu sunt bogați ; ei sunt doar oameni culți care nu-și pot adapta sistemul de valori la moda timpului.

Chiar și după așa zisa revoluție din 1989, la noi s-a adoptat un sistem de valori

greșit înțeles de români – sistemul de valori american.

La noi, bogații nu sunt nici măcar inteligenți. Ei nu au identificat oportunități de afaceri care să-i ducă la profit pe termen lung. Ei fac parte dintr-un grup de „ȘMECHERI” – obișnuiți cu trișatul – cei ce au avut contracte cu statul și au încasat mulți bani peste noapte – devenind bogați – confundând statul cu propriul buzunar. La astfel de grupări de ,,șmecheri” dr. G n-a putut să adere – de aceea a suferit enorm: mutat mereu cu serviciul, împiedecat în dezvoltarea și eficacitatea clinicii private de înfrumusețare – prima de acest fel din România – anchetat de miliție și de procuratură – desfacerea contractului de muncă și apoi refacerea (repararea acestei greșeli) de către aceeași persoană suspusă Secară Florică (devenit apoi senator după revoluție) doctor G. a denunțat practica de la Tecuci ca fiind sediu național al apendicitelor simulate și a înțeles în final fiind chiar scos afară din apartament : concluzia omului în halat alb a fost „că România nu e o țară, e o afacere!”

Așa cum spune autorul ,,comuniștii nu au trecut, nici viitor, comuniștii au doar prezent. Lumea asta era a lor, iar eu, doar trăiam în ea”.

Edificator pentru nuvelistica scriitorului, și de altfel pentru toate întâmplările reale și mai puțin reale, este proza cu titlul„ CRIZA”

E un strigăt precum Ioan Botezătorul în pustie: „Homo homini lupus”.

Nu întâmplător personajul principal e un LUP, apoi imaginea lui în pădure , același personaj și spre final toți erau lupi. E de fapt Mitul lui Narcis (din grecescul ,,narke”, amorțeală, toropeală) ne prezintă o imagine a irealului. El , de fapt – eroul personaj se retrage într-o lume iluzorie, se caută acolo unde crede că se vede, în libertate, adică acolo unde nu se află, în Echo (ecou) în aparențele fugitive precum cea a lui Narcis ce-și descoperă propria frumusețe fizică într-un izvor limpede cu ape argintii și se îndrăgostește de ceea ce nu are corp , ci numai umbră.

Fuga de realitatea evidentă din timpul ,,crizei” îl duce pe erou undeva în munți unde crede că va fi liber, privat (lipsit) de tot ceea ce se întâmplă ,,afară” de acest spațiu. Acolo, în pădure ,,AU DISPĂRUT OAMENII, AM DISPĂRUT ȘI EU”. El preferă imaginea lui în locul lui însuși.

El nu mai are identitate – fiind numai suprafață. El nu mai are nici un ideal – deoarece ceea ce ținea loc de ideal este acum un reflex. Credea că se izolează într-un loc nelocuit și departe de civilizație. ERA DE FAPT UN LOC IREAL ca și imaginea dintr-o oglindă ce se șterge într-o clipă. Nu se caută un sens al vieții – ci doar un refugiu. Se încearcă să se stingă relația cu celălalt (cu cel de lângă noi). Este o aberație a refugiului. În acest caz omul nu se cunoaște pe sine, dar nici pe ceilalți.

În societatea noastră actuală se observă deseori pierderea relațiilor umane, reciproce. Trăim mai puțin în apropierea celorlalți oameni și mai mult alături de obiecte, de bogăția materială. Or, ființa umană are nevoie de o apreciere umană, are nevoie să știe cine este și ce dorește de la viață. Ca să se cunoască pe sine omul trebuie să vorbească despre lume. Astfel, lupul era ,,dornic de a comunica cu noii lui confrați”. Urmează apoi urletele acestui lup singuratic în căutarea hranei. E de fapt lupta pentru existență într-o lume câinească. Apoi se întâlnește cu un alt ,,lup” care era de fapt ,,o namilă de om”, îmbrăcat ca și mine, cu o piele de animal și încins la brâu cu o curea lată, de care se țineau atârnate un briceag și un telefon mobil cu cameră video și GPS”.E un„alter ego” al personajului.

Relația umană spontană reprezintă faptul fundamental al societății noastre. Altfel, n-ar mai exista decât iluzia realității, vitrina- unde individul nu mai este.

Întâlnirea celor doi lupi este edificatoare.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Recenzie la cartea „Batalionul de pedeapsă” de Iagan Ameih (Mihai Ganea)” →

Daniel LUCA: Revoluția simțurilor

Un roman plin de nerv, de savoare și de viață este Infidela de Daniela Faur (Quantum Publishers, Domnești, 2019), o incursiune în interiorul și exteriorul cuplului, între adevăr și minciună, între sex și iubire.

Ela, aflată într-o relație de aproape trei ani cu Gabi, cu care urma să se căsătorească peste câteva luni, se îndrăgostește de Sebastian, noul ei șef de la locul de muncă, o firmă de consultanță în management (Ekon Consult), căsătorit cu Roxana. Urmează trei luni toride, de la tatonare la sărut, la frâu liber dat simțurilor și până la iubire.

O infidelitate asumată de Ela, după îndelungi procese de conștiință [„Sunt o păcătoasă! (…) Sunt femeia vorbită pe la colțuri, subiectul de discuție la întâlnirile de cafea și a celor din miez de noapte, acompaniate de vin rece. Aș fi cinică să spun acum că-mi pare rău” – p. 5], Ela fiind o femeie obișnuită, nicidecum un top-model („Am 1,68 m înălțime și 68 de kg. Nu sunt grasă grasă, genul acela despre care porcii spun că mai bine le sari, decât să le ocolești. Dar sunt destul de durdulică: am câteva straturi de colăcei” – p. 8), dar care, atunci când întâlnește „masculul alfa”, își lasă gândurile libere, trăirile erotice invadând-o chiar și în biroul lui („Dar ochii lui, ei bine, ochii lui limpezi ca marea și zâmbetul ștrengar îmi transmit că, mai devreme sau mai târziu, mă vor băga în bucluc” – p. 29; „Cer oare prea mult? Da! Normal! Eu, femeie logodită, doresc ca mâinile unui bărbat însurat să mă frământe ca pe-un aluat de cozonac” – p. 88).

Sexul cu Gabi devine monoton, o rutină, o împreunare a trupurilor fără ca sufletele să mai fie prezente („Acum ne dezbrăcăm singuri, dar ne păstrăm șosetele dacă se poate. Să nu ne tragă frigul pe la picioare! Nici n-ar avea când să o facă, săracul” – p. 22; „Și-a primit sexul și nu a mai contat că trebuie să-i dea atenție și sufletului meu” – p. 24), iar întâlnirea cu Sebastian este un adevărat scurt-circuit, ce produce o revoluție a simțurilor, o trezire a lor la viață dintr-o lungă amorțire, dar și o pornire pe drumul căutării sinelui, prin pasiune și iubire.

Treptat, gândurile se transformă în gesturi și fapte. Primul sărut este urmat de participarea amândurora la un bal mascat de halloween organizat de firma unde lucrează Gabi („da, el e, nu m-am înșelat. Zăpăcita asta dintre picioarele mele l-a recunoscut înaintea mea” – p. 138), de mângâieri într-o cabină de probă, de o călătorie la Roma într-un weekend [prima consumare a pasiunii: „Intră în mine tare și repede, căci drumul e ușor, prințesa mea deschizându-se hapsână (…). Închid ochii și mă las legănată ca o barcă pe valuri. E în mine, așa cum mi-am dorit, răscolindu-mi interiorul, potolindu-mi setea de sex brut” – p. 170] și continuarea întâlnirilor în doi, o dată pe săptămână, după reîntoarcerea în țară [„De azi, sunt oficial infidelă cu acte în regulă. Am repetat prima experiență, așa că nu mai e cale de întors. Nu mai pot spune s-a întâmplat, a fost o dată și atât. Ce mult pot înflori sub atingerile lui! (…) Cât de bine e să-mi redescopăr sexualitatea, să mă redescopăr pe mine, să am curajul de a-mi direcționa partenerul” – p. 214].

Odată cu dăruirea, încrederea ia locul neîncrederii, cu toată bătălia interioară ce se dă în cei doi protagoniști, Ela și Sebastian. Cu toată înverșunarea de a rămâne doar la sex, fără a implica inima, iubirea îi cuprinde pe amândoi. Dar, cum viața nu este un basm, nici de această dată nu există happy-end [„nu mai cred în «Fericiți până la adânci bătrâneți»; e doar un final pentru basme. Continue reading „Daniel LUCA: Revoluția simțurilor” →

Anton ILICA: Iisus în celulă

Inspirat de romanul Întoarcerea din cruciadă (2020), al scriitorului Al. FLORIN ȚENE, volum donat chiar astăzi Bibliotecii Universității din Knoxville, TN, am scris trei considerații despre viziunea autorului vizavi de viața poetului român, Radu GYR. Precedentul eseu cuprindea o reflecție despre asemuirea dintre ”închisorile” lui Rady Gyr și lumea de astăzi, încartiruită de propriile greșeli: ”Universul e mai mic decât a fost înainte și așa va rămâne, iar omenirea întreagă și-a pierdut siguranța și plăcerea degustării libertății”. ”Suntem oameni liberi în propria colivie”.

Am intrat în sărbătoarea Învierii, iar în țara mea, Lumina taborică și Paștele – simboluri ale creștinismului – sunt aduse de preoți însoțiți de polițiști. Inedita ofertă de speranțe mi-a stimulat amintirea zilei în care poetul Radu Gyr, în închisoarea de la Aiud, prin anii 1956, alături de alți pușcăriași politici (A. Berzescu, B. Anania), au întîmpinat, în vremuri laice, o sărbătoare crestină. După stingere, toți încartiruiții politici au început să cânte, iar colindul s-a auzit în întreaga comunitate a Aiudului, iar aceasta a început să colinde alături de pușcăriași. Poetul își recunoaște versurile din poemul IIsus în celulă:

Unde esti, Doamne? Am urlat la zăbrele

Din lună venea fum de cățui

M-am pipăit …și pe mâinile mele,

Am găsit urmele cuielor lui.

Și mai spune autorul: ”În aceste clipe mărețe, noi, cei din spatele ușilor ferecate, prin colindul nostru din mărginire, făceam saltul în nemărginire, în dumnezeire. Eram în Dumnezeu și Dumnezeu în noi” (p. 265).

Continue reading „Anton ILICA: Iisus în celulă” →