Melania RUSU CARAGIOIU: Limba Noastră cea Română (XII)

Note de lector la: Antologia

„TALANTUL SCRIITORULUI ROMÂN DE PRETUTINDENI”

Autor Ligya Diaconescu, Editura „Olimpias”, Galați, 2019

Cu bucurie, fiind în Canada, mi-a sosit prin bunăvoința Domnișoarei Doctor Andrada- Victoria Diaconescu, Antologia „Talantul Scriitorului Romnân de Pretutindeni”. Domnia sa, în timpul liber, lucrează sub mâna mamei, scriitoarea, poeta, Directoarea Festivității noastre dragi „Limba Noastră cea Română”, Doamna Ligya Diaconescu.

Domnișoara Doctor Andrada lucrează pentru probleme de secretariat, pentru Revista STARPRESS România, Canada, USA. Este un volum mare de muncă, lucrându-se în același timp cu multe zeci de autori-creatori, tipografie, prezență la lansări de carte= Antologii. Participă la multe Simpozioane însoțind-o pe Doamna Ligia Diaconescu și la zilele de înmânare sau de primire a unor premii. Adaug, felicitând-o și pe Domnișoara Doctor Andrada pentru distincțiile primite.

Întrucât Doamna Ligya Diaconescu este și pictor de icoane și mult donator pentru mănăstiri, din timp se mai alocă și vizitării mănăstirilor și participării la unele serbări religioase care au loc în incinta lăcașurilor sfinte și mai nou și la lucrările desfășurate de un cenaclu de arte, pictură, fondat de curând tot de Doamna Ligya Diaconescu. Este deci necesar un mare cuantum de energie tinerească, dar Domnișoara Andrada sacrifică această energie și timp pentru aceste cauze sociale, notorii.

După ce am mulțumit pentru faptul de a mă găsi în posesia acestei Antologii, mă gândesc la noi, românii de pretutindeni. Conjunctura urmărilor celui de al doilea război mondial asupra României a avut și încă are urmări de o mare diversitate și trăire istorică.

În genele noastre iliro-traco-getice există poezia vieții, o mare mobilitate spirituală și dragostea de glie și a tot ce ține de aceasta, credință, limbă, neam, tradiție. NIci un român nu a plecat, părăsind glia sfântă, uitând de locul în care s-a născut. Dorind și reușind să se întoarcă, aducând în bagajul său influența altor culturi, fonduri spre a-și construi un cuib arătos, mapa bine garnisită cu diplome și calificări și o viziune mai spiritualizată despre viață. Această viziune este aceea pe care a luat-o cu sine plecând de acasă, dar a îmbunătățit-o cu acel rafinament al speculațiilor de toată natura, speculații- flashuri de inteligență, în sensul bun al cuvântului și care îl ajută pe un individ de a trăi mai ușor, de a munci mai rațional și mai eficient și de fapt, tot ce ne dorim și tot ce știm în acest sens.

Niciodată nu au sosit atât de „dense” în pagină, Antologiile, precum aceasta de față, foarte mulți scriitori dorind să prindă un loc, dat faptul că se stabilise de la început un anumit număr de pagini. S-a recurs la varianta micșorării literei de tipar și iată-ne ajunși a ne vedea prezenți, noi, cei admiși (se știu criteriile), în această, carte a valorosului nostru talant”.

Și m-am întrebat de ce, oare? Răspunsul nu trebuia așteptat, fiindcă fiecare scriitor are o inspirație, un duh propriu, o conversație proprie cu muzele, iar talantul, precum cel biblic, presupune ce facem noi cu acest imens dar, cum în primim, cum îl ținem, cum îl creștem ca pe un lăstar și cum din rămurelele lui împărtășim și altora. Iată de ce este atât de important să vedem în această antologie – ad hoc – ce amprentă a pus fiecare pe comoara, pe talantul său.

Toțì autorii din această Antologie sunt cunoscuți în lumea literelor, fiecare fiind stăpânul propriului său Pegas, cu panașul respectiv. Dar cum ar fi un mare păcat de a nu lărgi aria cunoașterii talantului fiecăruia din cei incluși și în acest volum și de data aceasta, am scris cu multă aplecare câteva rânduri esnțiale din care se desprinde doar talantul din acest moment, nu îngropat, ci foarte grăitor, al fiecărui autor, doar unul din mulțimea de talanți ale celor de față.

La lecturarea acelor mici rânduri, scrise de mine, talantul cuprins în articolul scriitoruli respectiv, răsare cu irizația lui stelară. Și pentrucă nu sunt atât de multe exemplare din Antologia aceasta, câți doritori sunt de a o cunoaște, această scurtă penelare a mea incită pe cei cărora le-a fost semnalată această prezentare, de a căuta din nou opera scriitorului ales, spre a completa mica mea informație, citind, iar mult, din autorul respectiv, dorind să mai afle alt și alt talant.

Materialul de față este pentru mine foarte necesar în ocaziile de lansare a Antologiilor- culegeri magistrale, care rămân valabile întotdeauna de aci înainte și sunt mereu binevenite. Mi-a venit ideea, de data aceasta să încep întâi prezentarea creațiilor scriitorilor prozatori. Proza fiind o gândire poetică mai amănunțită și mai la îndemâna noastră decât poezia, în sensul că este mai curgătoare, mai explicită și mult mai încărcată de noțiuni culturalizatoare, autorul inserând multe divagații, care ne îmbogățesc în același timp și cunoștințele.

Vorbind eu mult, aci, spre lauda scrierilor în proză, vă rog să vă amintiți și despre genialitatea poeziei și de sentimentele adânci care ne învăluie citind o poezie. Faptul că am început cu prezentarea celei de a doua părți a Antologiei „PROZA”, este pentru mine mai practic și am să vă mărturisesc, de ce…

În viață am învătat mereu, uneori din ceeace experimentam, alteori din cele auzite sau citite Și legat de cazul de față am aplicat zicala, Rezolvă mai întâi partea dificilă a unei probleme”. Profesorul meu de la disciplina, Organizarea muncii”, Dr. Ioan Martin, pentru noi, Moș Martin”, repeta acest sfat la începutul fiecărui curs. Și avea de ce, fiindcă organizarea muncii este cheia succesului, rezultatul muncii efectuate. Repeta mereu argumentele, multe, între care energia fizică și psihică a individului, din primele ore ale zilei.

Vă rog să nu credeți că plăcerea mea de a citi întâi creațiile în proză, înseamnă că le consider mai dificile, ci faptul că sunt mult mai dense decât poeziile și sunt pagini întregi, încheiate, care, toate, cer citire migăloasă și îndelungată spre stbilirea exactă a talantului respectiv. Dar mulțumesc prozatorilor din această Antologie pentru uiversalitatea și ineditul subiectelor alese, sau inspirației reușite de moment, pe care dânșii au avut-o.

FLORIN ȚENE, Cluj-Napoca, România

„Spiritul național în publicistica și proza eminesciană”

În partea a doua a Antologiei găsim prezența prin care ne onorează, Domnului Al. Florin Țene, Președintele Asociației Liga Scriitorilor Români. Domnia sa, cunoscut eminescolog ne introduce în sintagma naționalismului eminescian, și a naționalismului în viziunea generală.

În articol sunt enumerate și analizate sub acest aspect ceațiile eminesciene: Fragment dramatic „Mira”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Alexandru Vodă”, drama „Emmi”, tabloul dramatic „Mureșianu”, romanul neterminat „Geniu pustiu”. Creații în genuri literare diverse, cu tentă de naționalism în creațiile antume și în cele postume, publicate ulterior de Titu Maiorescu. Însuși poetul Mihai Eminescu, spune despre naționalism: „Fiecare literatură națională formează focarul spiritual național, unde concură toate razele din toate direcțiunile vieții spirituale, ea arată nivelul vieții publice spirituale”. Tot despre naționalism, de data aceasta citez din creația autorului Al. Florin Țene: „… a fi naționalist înseamnă să iubești tot ce a dat mai bun poporul în sânul căruia te-ai născut, valorile lui realizate de-a lungul sutelor de ani, cel care protejează națiunea din care faci parte”. Acest spirit național a ținut vie conștiința poporului român prin toate vitregiile vieții pe care le-a întâmpinat și ne plecăm adânc în fața celor care au avut de suferit pedepse și prejudicii nemeritate, pentru această mare calitate a omului.

MARIANA POPA, Brașov, România

„

Muntele Montserrat”

Autoarea, scriitoarea, poeta, Mariana Popa este cunoscută și pentru pasiunea de a călători în toată lumea. Spre cunoaștere și spre delectarea nostră, noi citim cu nesaț aceste impresii de călătorie, Cu o râvnă de profesor cercetător și cu un creion de stenograf a imortalizat pentru noi peisaje de vis, peisaje inaccesibile celor ce își pierd curajul de a se sacrifica îndurând dificultățile drumului, sau preferând locuri comune pentru relaxare sau documentare pe viu. Domnia sa, de multe ori reținându-și respirația de oboseală sau de emoție a străbătut căile Terrei. În aceste memorii de călătorie ni se face cunoscut un pelerinaj la Mănăstirea Monserat din Catalonia – Spania, mănăstire situată pe munte la altitudinea de 760m, construită pe locurile unor lăcașe de cult foarte vechi. Tot ce ne relarează dânsa este uimitor începând de la peisajul compus din colonade de rocă, maiestuoase, până la întâlnirea pioasă cu Madona Neagră – Moreneta, cu globul pământesc într-o mână și Pruncul Iisus în brațe. Printre nenumăratele vestigii, podoabe, în mănăstiriea Monserat mai sunt adăpostite și tablouri de EL Greco, Dali și Picasso. Frumusețea și gingășia articolului ne fac să ne reculegem după momentele acestei lecturi.

CRISTINA MARINA MURGEA, Montreal, Canada

„Mimul”, (fragment)

Poetă și prozatoare prin excelență, autoarea Cristina Marina Murgea se bucură de toate facilitățile scrisului, reușind să creeze poezii în paradox, pozii lirice de suflu lung și să mențină o linie distinctă între profesia sa de notar șI vocația de poet și scriitor. Discretă până și în natura eroilor săi creați imaginar, găsește cheia de a scrie cu multă originalitate. Pentru faptul că am avut fericirea să cunosc din scrierile sale, prefațându-i trei cărți, pot afirma că aceste atribute inoculate poeziei sale sunt valabile și pentru paginile de proză, romanul „Mimul”, din care ne prezintă în materialul de față un fragment. Constatăm o mare stăpânire a dialogului și multă subtilitate. Apreciem și CV-ul dânsei realizat în versuri sugestive.

MIHAI ȘTIRBU, Iași, România

Comoara verii”

Autorul ne aduce spre delectare un fragment din romanul său, Comoara verii”. Citind acest fragment ajungem la concluzia că romanul se apropie atât de problemele sociale căt și de psihologia copilului. Subiectul ni-l prezintă unul din copiii familiei de boieri, având un defect de vorbire, În jurul acestor două tematici se desfășoară, intuim noi, acest roman cu amintiri presărate precum cristalele rare și lucitoare, de întâmlări inedite în țesătura romanului. Se pare că romanul se adresează și adulților și copiilor școlari, mai mari. Citirea cărții ne va confirma sau nu, ceeace ne-a sugerat acest fragment.

LIVIA CIUPERCĂ, Iași, România

„Destin”

Istoricul și criticul literar, Livia Ciupercă ne onorează cu prezența sa prin intermediul acestei Antologii printr-un număr de patru eseuri suscitându-ne participarea afectivă diferit pentru fiecare din acestea. Primul eseu „Destin” este o alegorie, în fraze- adevărate versuri – diafane de o mare subtilitate și finețe, O salcie în bătaia intemperiilor vitrege. Este sufletul plin de speranță la întâia zi cu o rază de soare. Al doilea eseu „Dor și vis” face o paralelă filozofic argumentată a neputinței de a înfrăți prin argumentele și posibilitățile noastre aceste două minunate și înzestrate membre ale lumii: aripatele și omul, aripa și mâna. Mâna omului exprimă tot ce intelectul său îi sugerează. Al treilea eseu „Despre chibzuință, cu dragoste”, prinde sensul hermeneutic al dragostei de aproapele. Spre o mai bună înțelegere de către cititorul care trebuie subtil convertit, se recurge și la o mică pildă Al patrulea eseu „Capcanele prieteniei” este un eseu psihologic al luptei contrariilor, un „du-te, vino,” al replicilor cu tâlc. E vorba de mici diferende care pot suda sau anula o prietenie. Citim cu nesaț aceste frumoase eseuri înălțătoare și tămăduitoare scrise în grai molcom, ponderat, adecuat celor trimise spre noi.

MAGDALENA ALBU, Popești-Leordeni, Ilfov, România

„Elena Cernei-perfecțiunea artei lirice”

De curând se promovează în muzică, fațeta viziunii muzicale în raport cu alte arte și discipline, ceva mult evoluat față de ceeace era cândva în critica muzicală, pe plan european. Pentru mine este al treilea caz întâlnit. Profesorul universitar, matematician, Dr. Valentin Boju, al cărui purtător de cuvânt la „Clubul de Aur” – Montreal, mă găsesc, lansând în acest mod teoria sa asupra muzicii, Domnia sa se bucură de deținerea unei distincții din partea Coroanei Britanice Regale și a unei distincții din partea Președinției actuale a României. Profesorul Andrei Seleanu din Montreal a scris o carte referitoare la Filozofia muzicii într-o viziune nouă. Acum, iată am bucuria de a mă întâlni cu Doamna profesoară Magdalena Albu care abordează aceeași problemă de filozofie, dar ca notă aparte, a filozofiei sentimentului muzical dându-ne ca exemplu factic, arta vestitei artiste Elena Cernei. Autoarea articolului spune despre ilustra cântăreață: „Arta de a reda sunetele de pe portativ cu ajutorul vocei este harul divin al celui care cântă”. Citez din textul autoarei: „A încerca să definești o personalitate profundă și clocotitoare, precum cea a Elenei Cernei, e totuna cred, cu a te apleca în taină și în liniște ca să deslușești misterul piramidelor străvechi” Pentrucă această magnifică creatoare de operă a adus interpretării lirice mondiale, o conotație desăvârșită, pe care o redă cu o sensibilitate și cu o inteligență deosebite în retorta variabilei dominante, denumite generic de noi „Timp”.

RODICA CALOTA, Tg. Jiu, România

„Scenariu-Domnul Tudor”

Scritoarea și poeta Rodica Calota ne surprinde de data aceasta prin abordarea și metrizarea genului dramatic: piesa de teatru „de scurt metraj”, spune dânsa, scenariul „Domnul Tudor”, piesă scrisă în patru tablouri. Talentul autoarei acordat aceastei piese de teatru consistă în faptul că reușește să ne facă să-l vedem, parcă, aievea pe Domnul Tudor și personajele, dintre care cei marcanți: Tudor Vladimirescu, Gheorghe Lazăr, căpitanii lui Tudor, cei trei țărani condamnați la moarte doar pentru aderarea la ideile lui Tudor Vladimirescu, și de cealaltă parte a baricadei, trădătorul Ipsilanti. Datorită stilului adecuat, al autoarei-dramaturg vizualizăm imaginar și extinderea răscoalei din 1821 și consemnăm și obiectivele răscoalei ca într-o carte de istorie pe larg alcătuită și scrisă, sau ca într-un film, viu, plin de patriotism. Parcă îl vedem pe Tudor Vladimireascu în fruntea a 2.000 de oșteni călare și a celor 6.000 de oșteni pedeștri, în drumul spre București, sau îl vedem în București, în fruntea celor 16.000 de oșteni adunați. Ni se spune, în, piesă, documentat istoric, că Domnul Tudor era hotărât s-i dea jos pe cei care oprimau poporul: cârmuitorii și clerul. Avem toată admirația față de condeiul de dramaturg al autoarei Rodica Calotă.

TEONA SCOPOS, Iași, România

„Destine”

Autoarea scriitoare, poetă, medic, Teona Scopos ne impresionează prin tot ce scrie. În aceste memorii. Sub titlul de „Destine” oglindește aspecte din viața unui medic generalist care și-a însușit sau a avut întotdeauna în suflet „Jurământul lui ESculap”. În rândurile acestor memorii scurte autoarea se apleacă asupra destinelor unor persoane pe care, cu intuiția medicului și a scriitorului le-a cunoscut bine, fiind pacienții dânsei. Despre cazul lor, acest medic relatează cu toată compasiunea sa, dar și cu admirația sa, minunându-se de tăria sufletească a acestor suferinzi sau captivi pe viață, de urmarea nenorocirilor pe care le-au întâlnit în existența lor, marcându-le viitorul, fără putință de salvare, de îndreptare. Acest medic – femeie – îi înțelege și cu inima strânsă de durere pentru suferința lor îi indeamnă spre resemnare, spre activități, spre echilibru sufletesc – medicament terapeutic cunoscut drept salutar în însănătoșire, alături de medicația primită. Domnia sa intuiește că suferinzii au nevoie întâi de toate de îmbărbătare, într-un stil adecuat psihologiei fiecărui bolnav. Chiar și cititorul este convertit, în urma acestei lecturi, la mult adânca sensibilizare, milă, înțelegere și la un sentiment de admirație pentru bolnavii care și-au găsit tăria de caracter de a rezista sub acel destin.

Poeta Teona Scopos ne trimite atenționarea mesajului revigorării pe care ni-l dă ca exemplu natura, natura celestă. Cântând anotimpul primăverii Domnia sa îi închină și o poezie mistică în biacrostih plină de evlavie și credință străbună: Sfânta Înviere a Domnului Iisus Christos.

ION I.PĂRĂIANU, Tetoiu-Vâlcea, România

„O poveste adevărată”

Vâlcean, cu darul credinței, scriitorul Ion I. Părăianu este unul din bunii povestitori. În calitate de profesor de limbă și literatură română, Domnia sa folosește tot ce știința și cultura unui filolog i-a brodat în suflet și se apleacă asupra mediului din care a plecat și în care a revenit. Se bucură împreună cu cei din jur de binele lor, ia parte la durerile și năzuințele lor, iar pe noi ne impresionează profund, de tot ce li se întâmplă. „Povestea adevărată” publicată în volumul de față are drept temă, respectul românului de a da urmași, copii vrednici pentru creșterea neamului nostru românesc. Copiii sunt cei care poartă faima și numele familiei, apără glia străbună, pun umărul la ridicarea societății. Autorul subliniază aceste adevăruri în mod artistic, sub forma unei narațiuni plină de noblețea sufletului său.

ELENA BUICĂ (BUNI), Toronto, Canada

„Ce e iubirea?”

„Ce e iubirea?”, este subiectul acestui eseu, care ne redă iubirea ca pe un sentiment gingaș și misterios, care se furișează în inima noastră fără să anunțe, fără să ceară voie, călătorind fie pe săgețile lui Eros, fie pe valențele atracției chimice… Iubirea are atât de multe definiții – spune autoarea – cât de mulți sunt cei care se încumetă s-o îmbrace în cuvinte. Autoarea exprimă astfel viziunea proprie, interogativ: „Cum ar fi dacă, numai pentru o zi iubirea ar stăpâni peste toate inimile, iar oamenii s-ar îmbrățișa și ar cânta: „Toți pe lume frați noi suntem!”. (Eu pot să adaug, eu am trăit un asemenea moment sublim, mondial, atunci când a sosit vestea terminării celui de al boilea război mondial. În acel moment totul și inimile și rațiunea se opreșc, fără a putea gândi nici la trecut, nici la viitor.

NICOLAE DINA, Alexandria, Teleorman, România

„Un florilegiu dedicat vieții și credinței”

„Un florilegiu dedicat vieții și credinței”, este titlul pentru tema viziunii aleasă de criticul literar Nicolae Dina, asupra poemelor poetului, deasemenea critic literar, editor, scriitor, autor, Gheorghe A. Stroia, la volumul de poezii „Restul la 30 de arginți” După tematica aleasă de poet, poeziile sunt grupate în acest volum în trei cicluri: „Restul la 30 de arginți” „E-atâta pace…” și „Grădina cu suspine”.

Criticul literar Nicolae Dina ne plimbă în aceste trei cicluri prin minunățiile realizate de poetul Gheorghe A. Stroia constatând faptul că întregul volum „Restul la 30 de arginți” –citez: „rotunjește o operă lirică însumând câteva zeci de volume cuprinzând reflecții personale despre destinul, existența, trăirea, gândurile care i-au bucurat ori i-au întristat viața”. Primul ciclu din volum având același titlu are o marcantă tentă religioasă. Al doilea ciclu intitulat „E-atâta pace…” redă iubirea pentru glia străbună și a tot ce oferă această glie, material și spiritual. Al treilea ciclu „Grădina cu suspine” constituie un omagiu duios de liniștire și tristă împăcare cu soarta nemiloasă care a curmat viețile celor dragi. Criticul Nicolae Dina spune în încheiere despre volumul „Restul la 30 de arginți”, autor Gheorghe A. Stroia: „Complementaritatea esteticii tradiționaliste (tematică, prozodie) și a celei postmoderniste (limbajul prozaic, relatarea directă,… biografismul, amestecul de stiluri) dă farmec versurilor… pentrucă imaginarul său artistic relevează faptul că… iubirea este sensul și sărbătoarea vieții…”

ALINA SORINELA DIDU, Craiova, România

„Amintiri” (are la bază o poveste reală de viață)

Eroina acestei povestiri, Fetița Simina, devenită realizata Doamna Simina, într-un moment acordat amintirilor prefiră cu tristețe durerosul moment al primului eșec dureros, întâmpinat în copilărie. Tăria convingerii în capacitatea proprie și sprijinul peste puteri al mamei au fost cele care au ajutat-o să realizeze ceeace dorea din tot sufletul său de copil, să învețe carte, spre a reuși prin rezutatul meritelor sale, să se salte din starea mizeră de existență.

Cu o înțelegere de nedescris și stpânind psihologia copilului, autoarea descrie zbuciumul copilei, frângerea de inimă a mamei și prăpastia imaginară în care au fost aruncate, atunci când copila eminentă a fost respinsă de a-și continua studiile pentru faptul că nu dispunea nici de un minimum de stare materială, spre a continua școala, deși fusese o elevă premiantă. Impedimentul, azi, ni se pare hilar, un sac de cartofi și un sac de fasole, cerute de regulamentul stabilit de directorul școlii. Eu care am trăit mizeria anilor de război 1940-1945, criza și foametea care s-au ținut lanț până în 1960 și pe urmă anii de așa zisă, plată a datoriilor”, înțeleg imposibilitatea ca o familie fără mijloace materiale să nu dispună de această plată, un sac de fasole și unul de cartofi, sau alegoric, echivalentul în vreme de criză a unor plăți în cuantumul costului acestor saci de produse. Lovitura refuzului directorului de a accepta la studii un copil eminent, dar sărac, a fost atât de copleșitor descris și atât de exact înțeles, trăit și redat cu o atât de mare subtilitate și sensibilitate de către autoarea Alina Sorinela Didu, încât ne aduce și nouă lacrimi în suflet.

VASILE SZOLGA, București, România

„Darul vorbirii”, „Bogdan”, „Ceasul”

Scriitorul Vasile Szolga ne prezintă trei eseuri din creația sa, „Darul vorbirii” o satiră subtilă la adresa femeii – Eva, mereu nemulțumită și cicălitoare, dar de o gingășie feminină atractivă și pentru Adam cel pur și indiferent „Bogdan”, o succintă poveste a unui tânăr fiu din mamă țigancă și un tată român. Bogdan, prin inteligența lui și prin forța lui de muncă reușește ca din starea de mică slugă să ajungă să învețe carte, să devină parașutist, student și în final licențiat. Al treilea eseu „Ceasul” o alegorie a mersului vieții însoțit de un ceas miraculos care mergea invers. Între meșterul ceasornicar și ceas se stabilise o relație nonsimbiotică, direct antagonică. Meșterul se ambiționa să-l facă să funcționeze normal, iar ceasul se încăpățina să funcționeze mereu în sens invers. O frumoasă alegorie a zicătoarei despre cursul vieții: „un pas înainte și doi înapoi”.

În aceste trei proze scurte autorul Vasile Szolga uimește prin perspicacitatea unui dialog nevorbit, ci introvertit, exteriorizat doar prin scene și situații emotive și surpinzătoare, transmițându-ne mai mult decât cele scrise. Ne produce o mare mobilitate de spirit și o lectură care incită la fuga printre rânduri, spre a ne împărtăși cu o grabă plăcută din ineditul descrierilor.

TERESIA BOLCHIS TĂTARU, Augsburg, Germania

„Penelul cădea, cădea…”

Doamna, autozisă „Apostrof”, cunoscută prin acest pseudonim drept atenționată a tot și de toate, trăiește în orașul primelor incunabule, Augsburg, în atmosfera plină de efluviile unei vechi culturi și a artei scrisului. Atmosfera aceasta propice combinată cu spiritul dacic al profesorului din sinea sa, au clădit prin scrierile sale o înaltă bibliotecă. Din cărțile acelei binefaceri cultural- literare personale. Domnia sa a ales pentru Antologia „Talantul scriitorului…” un fragment plin de finețea adolescentină. Din Romanul „Măriuca” apărut în 2005 ni se prezintă un fragment. Eroina, Măriuca, eleva adolescentă visătoate, purtând visul său delicat și tineresc de iubire, autoarea ni-l prezintă psihologic în patru etape mai picturale decât creația penelului multicolor. Ingenios, redat de autoarea Teresia Bolchiș Tătaru în Fragmentul de roman „Penelul cădea” măiestrit sugerat: „penelul cădea în iarbă”, „penelul cădea în tulbure”, „penelul cădea în culoare”, „penelul cădea în albastrul de sideral”. Trăim și noi alegoria acestor sintagme, urmărind finețea sentimentului de iubire incipientă, al adolescenței. Aici, vedem clar, este vorba nu de un singur talant din partea autoarei, ci de descoperirea mai multora…

LUCIA ELENA LOCUSTEANU, Cluj-Napoca, România

„O ciocolată”

În povestirea scriitoarei Lucia Elena Locusteanu ne întâlnim cu o întâmplare adevărată, din amintirile autoarei. Acțiunea se petrece în timpul celui de al doilea război mondial, care a trecut și peste mine și poate de aceea vreau să insist asupra aspectului semnalat de autoare cu mult talent. În timp ce sufletele negre și crude aruncau din avion obiecte sclipitoare sau atractive care ucideau copii naivi care le culegeau, printre beligeranții nemți se mai aflau și oameni cu suflet bun și curat, victime ale legilor de război de la care nu se puteau sustrage fără pedeapsa capitală.

Faptul reliefat aici este umanitatea unui soldat german tanchist care mergea către frontul de Est. Micuța eroină a acestei povestiri este observată la poarta casei de către tanchistul respectiv și acesta oferă copilei o ciocolată. Mama fetiței este revoltată, speriată, dar tanchistul rupe o bucată din ciocolata respinsă, o mănâncă și demonstrează buna sa intenție, restituind fetiței batonul de ciocolată. Această povestire al cărui subiect omenos se petrece în condițiile de război crâncen, denotă faptul că pe pământ întotdeauna au trăit oameni buni și oameni răi. Povestirea subliniază cu multă căldură scena de umanism, învăluindu-ne în duioșia momentului.

VASILICA MITREA, Constanța, România

„Dor de Basarabia”

Autoarea Vasilica Mitrea evocă lauda și iubirea Limbii Române din sufletul fiecărui român dar alege ca simbol poezia – cântec – imn „Limba noastră” scrisă de Alexei Mateevici. În fiecare an autoarea și un grup de români de „dincoace de Prut” merg să sărbătorească Limba Română la Căușeni „la românii de, dincolo de Prut”, într-o mare sărbătoare începând cu omagierea iubitului Alexei Mateevici, la ceremonia din fața statuii și continuând în sala festivă de la Consiliul Raional Căușeni.

Articolul este plin de evocarea frumuseții limbii române, de dorința de unire a Basarabiei cu Țara mamă și de evocarea trecutului glorios al poporului român.

IULIANA CIUBUC, Bușteni, România

„Fiți optimiști!”

Scriitoarea, poetă Iuliana Ciubuc a realizat, aci, pentru cititori o piesă de teatru, o fabulă în versuri și în același timp, un… tratament medical împotriva stressului. Este de la sine înțeles că este o mare artă de a le îmbina pe toate. Este teoria paharului gol pe jumătate și în cealaltă jumătate plin cu apă. Problema spațiului plin și a spțiului gol este dezbătută cu mult talent de autoare, deschizându-ni-se calea spre a fi optimiști și de a uita problemele apăsătoare generatoare de stress. Admirăm ușurința autoarei de a conduce acest dialog dificil al, paharului pe jumătate gol.

TUDOSIA LAZĂR, Bucești, Ivești, Galați, România

„Când dragostea îți joacă feste”

Eroina acestei schițe este femeia mereu ocupată de grijile vieții, iar dacă are șansa de a conduce o companie, aci de vestimentație feminină, atunci înțelegem că poate fi total absorbită. Dar în relațiile de muncă poți întâlni persoane care îți suscită interesul afectiv. Acesta este subiectul pe care autoarea îl descrie cu o mare undă de finețe. Un sentiment născut, infiltrat fără voie față de un alt bărbt decât soțul. Probitatea eroinei o oprește de a da curs desfășurării gândurilor sale admirative, ascunse. Schița se încheie pentru noi cu un suspans incitant lăsându-ne sub impresia că am voi să știm urmarea acțiunii. Ideea de a ne stârni interesul este magistral tratată, iar jocul între fidelitate și dincolo de mormânt și atracția divină spre ființa care i-a mișcat gândurile, apare doar ca o penelare incitantă pentru imaginația noastră.

OLIMPIA SAVA, Galați Romania

„Lada cea fițoasă”, „Mândrie de cocoș”, „Coțofana”

Continue reading „Melania RUSU CARAGIOIU: Limba Noastră cea Română (XII)” →

Aureliu GOCI: Poezia între feminitate și clasicitate

Mă grăbesc să afirm de la început că, dincolo de deosebirile structurale şi temele specifice, poezia feminină afirmă o identitate proprie şi distincţiile sale inconfundabile fac din ea o poezie adevărată şi complexă, prin dominante specifice.

Ca trăsături generale, o estompare a fundalului social, o restrângere selectivă a universului imaginar, o resemnificare a proiectelor morale, o temperare a proiectelor vizionare şi uneori chiar absenţa perspectivei cosmogonice şi a atitudinilor viitoriste acordă specificitate poeziei feminine. E mai puţină utopie şi nu sunt escaladări sarcastice, ceea ce îmbrăţişează realitatea într-o empatie care modifică datele iubirii pământeşti şi credinţa în Dumnezeu. Bărbaţii sunt grandilocvenţi şi încifraţi în exprimarea sentimentului, pe când doamnele sunt mai reţinute. Poezia, însă, feminină sau masculină, rămâne poezie în distincţiile structurale.

Este o evidenţă faptul că de secole există o poezie tipic feminină, lucru care se mai poate dovedi prin prezenţa şi accentuarea unei virilităţi pragmatice, existentă în creaţia unor nume celebre ale poeziei româneşti.

„Sexul slab” constituie, de obicei, subiectul poeziei masculine, pe când tema fundamentală a poeziei feminine este iubirea într-o perspectivă care nu exclude particularizarea identitară a unui TU marital, imperativ. Există, iubirea tragică şi înalt tensională a cuplurilor refractare normelor şi înţelegerii convenţionale – şi exemplele sunt acum cunoscute, de la cea mai tristă poveste de iubire dintre Romeo şi Julieta, sau iubiri aşezate, calme, raţionale precum aceea din Canţonierul lui Petrarca, pe care George Călinescu o numeşte – nu fără o anume dreptate – „dragoste de oameni bătrâni”, ceremonială, plină de atenţii şi reverenţă.

S-ar putea spune că poezia e vocaţia originară a Claudiei Voiculescu, şi lirismul ei a rămas o constantă tipologică, indiferent de meandrele biografice şi diversele angajări profesionale. Singura frontieră semnificativă, biografică, a fost trecerea identitară de la debutanta Claudia Ilie, la Claudia Voiculescu, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

În ceea ce mă priveşte, de la 15-16 ani sunt „contemporan” cu Claudia Voiculescu, cunoscându-ne atunci la marele cenaclu „Bacovia”, condus de Agatha Grigorescu Bacovia şi Gabriel Bacovia. Eu veneam din Rahova, ea venea din Ferentari în celebrul cenaclu de pe strada „11 iunie” unde am văzut pentru prima oară scriitori adevăraţi, dar care nu semănau deloc cu cei de la televizor.

Înainte de a adopta rondelul, poezia Claudiei Voiculescu afirma armonie şi echilibru, o clasicitate structurală, printr-o poezie a conştientizării actelor existenţiale, fără mari elanuri şi cu moderate proiecţii în imaginar. De pe atunci deci, afirma un ideal de clasicitate, particularizat ca o vedere dinlăuntrul fiinţei umane: autoarea nu încerca inovaţii riscante sau experimente stridente – cum se mai practica în anii ’70 ai secolului trecut, şi în felul acesta şi-a construit o voce proprie, originală.

Continue reading „Aureliu GOCI: Poezia între feminitate și clasicitate” →

Al. Florin ŢENE: Poezia ca întoarcerea la mitologie pretext pentru trăirile prezentului

Volumul, “După ce-am mușcat din măr “ de Lucia Bibarț, apărut la Editura Napoca-Srar, Cluj-Napoca, 2020, iluminează prin înăuntru mitologia cu fascicolul de lucire al trăirilor sale, aducând într-un paralelism fericit simbolistica trecutului cu destinul autoarei, înflorind prezentul prin poezie.

Poeta abordează mitul Mărului lui Adam, într-o filozofie proprie, dar inspirată în umbra autorităţii şi prestigiului Bibliei.

Legenda nodului din gâtul bărbătesc e interesantă, între altele, pentru că atribuie mărului valoarea de simbol al ispitirii şi căderii omului în păcat. Ne putem, deci, întreba de ce tocmai mărul este considerat a fi fructul oprit, în condiţiile în care textul biblic nu specifică ce fel de fruct mănâncă Eva şi Adam, în grădina Edenului, la îndemnul viclean al şarpelui.

Dacă cercetăm Facerea, în special cap. 3, aflăm doar că primii oameni sunt izgoniţi de Dumnezeu din grădina sacră după ce încalcă porunca de a nu mânca din rodul unui pom aflat în mijlocul raiului.

Mai iscoditori decât Adam şi Eva, filologii s-au tot întrebat despre ce poame va fi fost vorba, iar botaniştii le-au ţinut hangul. Ceea ce ştim e că ebraicul tappûaḥ, însemnând când „pom” – Geneza 3: 6, când „măr (fruct)” – Proverbe 25:11, când „măr (copac)” – Ioil 1:12, a fost redat în Septuaginta prin grecescul mēlon, iar în Vulgata, prin latinescul malum. Identificarea realiilor denumite prin respectivele cuvinte, însă a iscat controverse cu privire la fructul păcatului originar. Fu caisă, portocală, măr, lămâie sau gutuie? Fost-au ochi care să vadă, n-a fost minte să priceapă!

În literatura lumii creştine, mărul devine emblema pomului cunoaşterii începând cu secolul al IV-lea. Filologii trag spuza pe turta lor şi speculează că asocierea mărului cu dorinţa adamică de a afla deosebirile dintre bine şi rău se va fi produs pe fondul discretului joc lingvistic instaurat între lat. mālum, cu valorile de sens: 1. „pom”, 2. „fruct” şi 3. „măr”, şi lat. malum, însemnând 1. „nenorocire”, 2. „suferinţă”, 3. „răutate”. Acest joc, întreţinut de omonimia generată prin calchierea gr. mēlon, a favorizat impunerea mărului ca simbol al fructului vestitor de moarte. De altfel, în tipicul medieval al picturii creştine occidentale, mărul e un laitmotiv al păcatului originar, după cum putem înţelege contemplând capodopera artistului flamand Hugo van der Goes, Căderea lui Adam (aprox. 1479). Începând cu secolul al XVI-lea, mari pictori renascentişti precum Albrecht Dürer sau Lucas Cranach consolidează un canon estetic în care mărul simbolizează malefica ispită şi tentaţia senzuală, noua conotaţie fiind pusă de istoricii artei pe seama familiarizării artiştilor din Renaştere cu mitologia clasică sau, ca să scurtăm vorba, cu mitica grădină a Hesperidelor în care s-ar fi aflat mere de aur dătătoare de viaţă veşnică. Unul dintre acele mere e vestitul măr al discordiei care a aprins, zice-se, războiul troian.

În acest context, Lucia Bibarț aduce în prezent simbolistica biblică, din Grădina Edenului în trăirile sale, în dorințele sufletești, dar și în cele carnale. Mă deștept/ felinesc-femeiește/în îmbrățișarea ta/carnal – sufletească,/atât de flămândă,/încât mă asimilează/ coastei tale./Până acum lipsă (Coasta ta). Ultimul vers subliniind un adevăr pe care îl simte poeta, practic este o chemare către Adamul său. Probabil și o speranță.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poezia ca întoarcerea la mitologie pretext pentru trăirile prezentului” →

Al. Florin ŢENE: Veșnicia clipei într-un report pur metaforic

Volumul poetei Viorica Popescu se constituie într-un buchet de clipe surprinse de către eu în diferite ipostaze înveșnicite într-o tricotomie în care versul unu rimează cu versul trei, uneori, armonizând muzical o imagine, chiar dacă unele micropoeme nu au nici-o rimă: „Grădini– Oameni-eresuri /săgeți spre galaxii în visări/învie dorul să fim ca ele, mai buni.”

Cartea este armonică în proporțiile ei metaforice și energetiste, cu înclinație spre aforism, (cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă), poezia lui Viorica Popescu nu este monocordă ci, dimpotrivă, înclină către totalitate.Un fel de instrument muzical cu trei coarde pe care cântă un instrumentist cu mare talent. În versurile acestea suprindem imagini originale , inclasificabile sub un singur criteriu literar și care dau acea nuanță de energie de” seară caldă și senină” și de o viziune caleidoscopică.

Poeta este o autoare encomiastic și îmbătată de locuri fantastice și de întâmplări metaforice în grădini, stări sufletești, în ipostaze ambigue în grădini, ape, flori etc: “Dar auzul încă e în floare, / amintiri în stampe dansează/tăcerea-mpăcări tot doare. “

Aceste elemnte nu sunt expresii particulare ci spețe, simboluri pe care eroul liric le-a încărcat cu o chintesență. Reverberațiile, practic sunt clipele surprinse, ca un aparat fotografic, a unor trăiri în grădină, lângă flori, lână sufletul imaterial, lângă tristețea ca aburul, alături de iubirea ardentă, în istorie: “ În istoria lumii se înmulțește păcatul/Iar arca lui Noe nu-i gata, nici el nu e prea bine/și n-are perechi să le salveze de sine… “ Noi n-am dorit infernal, spune poeta, destinul este viața în ce are ea sempitern. Buciumurile sfinte sunt elementele specifice și stabilității românești, pârâiele sunt elemente ale apărării vetrei strămoșești, iată un tablou realist cu elemente suprarealiste, ce se constituie dintr-o chemare: “ – Veniți să sunăm, oameni, din buciume sfinte/să avem aliați pâraie, stânci, deșerturi sau geruri/dar neapărat copii buni, albi sau negri, și jocuri!“
Viorica Popescu în terținele sale, formă fixă de poezie, cântă sentimentele unanime, statornicia, sunetul înalt, rugăciunea, pământul, sfințenia, rareori direct, întotdeauna imnic și cu o formalistică obscură, căci poeta e simbolică și leagă alegorii peste alegorii într-o laudă a trăirilor clipei.” Să îmbunăm Pământul cu toate ale lui sfinte/să-l rugăm să ne-adopte și să ne ierte,/ greșeli îndreptând prin fapte și Rugăminte.“

Poeta abordează poezia ca un proces soteriologic, un fel de doctrină a mântuirii prin jertfe benevole, aceste jertfe sunt, chiar, clipele surprinse și trăite în terținele sale.Aceste geometrii, cu Continue reading „Al. Florin ŢENE: Veșnicia clipei într-un report pur metaforic” →

Nicolae DINA: Spectacolul vieții în vremuri de restriște

De câteva luni încoace, existența întregului mapamond este bulversată de unul dintre evenimentele catastrofale care pune în pericol umanitatea. Plecând din China, abominabila pandemie de coronavirus provocată de nevăzutul și nemaiauzitul inamic, Covid-19, virusul atât de neiertător și mai molipsitor decât oricare altul de până acum, care s-a întins cu repeziciunea undei pe toate continentele, provocând extincția a sute de mii de oameni, cu toate eforturile celor aflați în prima linie a acestui război, medicii și celelalte cadre medicale, care merită toată stima și recunoștința omenirii.

Desigur că, la fel cu toți ceilalți, poate chiar mai mult având în vedere sensibilitatea, trăirile sufletești mai profunde decât ale oamenilor obișnuiți, înțelegerea mai acută a durerilor și suferințelor omului, și oamenii de litere, cu deosebire poeții, sunt afectați de acest inamic nevăzut și necruțător, ilustrând toate simțămintele lor în creații care vor rămâne un simbol al acestei negre perioade din viața tuturor oamenilor, indiferent de sex, rasă, credință, etnie.

Devenită desuetă ca mijloc de comunicare, scrisoarea, cunoscută, mai ales, sub denumirea de epistolă, ca specie literară, a fost cultivată în perioada pașoptistă, notabile fiind contribuțiile în proză ale lui Ion Ghica și Costache Negruzzi, iar, în lirică, a lui Grigore Alexandrescu. Tradiția, odată formată, a fost continuată și de alți prozatori români din toate timpurile, dar epistola în versuri a fost dată uitării, astfel încât, publicarea, la începutul anilor 2000, a volumului „Scrisori deschise trupului TĂU”, urmat, în timp, de altele având în titlu denumirea speciei pe care Ioan Romeo Roșiianu o re-inventează, se constituie într-un ciclu tematic remarcabil, realizat într-o manieră poetică strict personală, transformând scrisoarea într-un text ficțional original, înscris prin excelență în lirica de reflecție filosofică asupra vieții sub toate aspectele ei, asupra existenței umane din toate timpurile.

În fiecare poem-scrisoare al acestor volume, poetul-expeditor pare a-și fi asumat de bună voie starea de solitudine într-o vreme în care universul său interior este bântuit de amintiri, de oameni și de faptele lor, de locuri și întâmplări care i-au umplut viața, i-au fericit-o ori i-au amărât-o deopotrivă, de regrete ori de speranțe, de tristețe ori bucurie, textul devenind un monolog liric de mare forță expresivă, care, deși are, ca destinatar, iubita (vocativul aflat la începutul fiecăruia), se adresează, în egală măsură, tuturor cititorilor care își regăsesc gândurile și sentimentele comune cu ale poetului. Desigur că aceste scrisori au la origine iubirea, sentimentul profund trăit cu adevărat în orice timp și în orice spațiu, devenind o imagine nu numai a simțurilor, cât, mai ales, a sensibilității, iar cuvântul este modalitatea de a o eterniza în lumea Absolutului. Tocmai de aceea, cele mai multe dintre volumele anterioare cuprind „scrisori de dragoste”, „eternă” sau „pierdută”, „expediată” sau „neexpediată”.

În niciuna dintre „scrisorile” volumelor anterioare iubita nu are un nume. Adevăratul nume al iubitei este FEMEIA, cea căreia îi împărtășește sentimentele și trăirile sale, surprinsă sub ipostaza de înger sau demon, de puritate sau concupiscență, de delicatețe sau vulgaritate, de fapt o personificare a ceea ce reprezintă frumosul sau urâtul, adevărul sau minciuna, binele sau răul. În același timp, însă, IUBITA (cu majuscule) destinatară poate fi pe muza care îi inspiră confesiunea, dar și conștiința proprie care îl îndeamnă să-și dezvăluie gândurile sau ideile despre viața, bună sau rea, trăită plenar, așa cum a fost sortită la naștere de niște ursitoare, mai degrabă prietenoase, căci l-au dăruit mai cu seamă cu harul artistic, cu talentul de a mânui cuvintele, de a le înnobila cu sensuri conotative, metaforice, în vederea mărturisirii propriilor experiențe și trăiri afective. Este o confesiune sinceră și spontană eliberatoare în fața cititorilor față de care are un indeniabil respect, dar și conștient de menirea sa ca poet, afirmând, cândva, că „metafora mea s-a înălțat la ceruri și că-n versul/nescris s-a ascuns lumina slovei/vei ști că-n poemul cu franjuri la colțuri am ascuns/sentimente pentru lumea întreagă”.

Continue reading „Nicolae DINA: Spectacolul vieții în vremuri de restriște” →

Adriana RĂDUCAN: ,,Drumul spre suflet” de Titina Nica – Țene

UN ROMAN DESPRE MIRAJUL VIEŢII

« Nu condiţia noastră, ci calitatea sufletului nostru ne face fericiţi » spunea Voltaire. Volumul « DRUMUL SPRE SUFLET », scris de TITINA NICA – ŢENE, a apărut la Editura « NICO », din Târgu – Mureş, 2014 şi se încadrează tematic în categoria romanului memorialistic. Cartea este prefaţată de Mariana Cristescu care concluzionează lapidar : « Carte frumoasă, cinste cui te-a scris ! »

Compoziţional, romanul este alcătuit din opt capitole, fiecare având un titlu sugestiv şi un motto care sugerează complicata simfonie sufletească a eroinei : I – Copil de corcoduşe, II – Am plecat în lume, III – Adolescenţă…clipă trecătoare, IV – Pe când poezia ţinea de foame, V- Din nou acasă, VI – Între lumină şi floretă, VII – Lupta cu rămăşiţele trecutului, VIII – A doua tinereţe. Cartea se încheie cu poezia « Copilul a îmbătrânit »… In loc de epilog. La sfârşitul cărţii, minunate fotografii de familie, care au pecetluit timpul, ţin loc de « Memoria clipei »

Titlul metaforic « Drumul spre suflet » sugerează întoarcerea la izvoare şi experienţele parcurse de-a lungul anilor, reîntoarcerea în timp fiind pavată cu mărgăritarele inimii. Prezentul roman memorialistic al scriitoarei Titina Nica – Ţene rezumă viaţa ca viaţă, în mod etapizat : naşterea, copilăria, anii de formare, adolescenţa, viaţa de familie, aspiraţiile şi determinările, suprapunerea dorinţelor şi eforturilor personale.

Scriitoarea Titina NICA-ŢENE este înzestrată cu un soi de sănătate sufletească, pe care numai oamenii cu o personalitate puternică o cunosc. Scriitoarea nu înţelege scrisul ca pe un lux, ci mai degraba, ca pe o eliberare, ca pe un confort sufletesc sau o profundă trebuinţă, prin care a sfidat orgoliile celorlalţi. Frumos spunea Grigore VIERU « Sufletul rănit naşte mărgărint » . Prin urmare, un robust optimism faţă de viaţă şi cei apropiaţi este menit să-i panseze trecătoarele răni, depăşind chiar momentele de îndoială proprie.

Memoria are un rol covârşitor în amintitul roman. Francheţea sau spusa pe şleau reanimează limbajul popular şi familiar, iar stilul scriitoarei capătă mai mult contur. Cartea este o confesiune despre viaţă aşa cum i-a dăruit-o Dumnezeu, cu bune şi rele…În mijlocul acestui vârtej, care înseamnă viaţă, Titina NICA – ŢENE are propria-i concepţie despre destin, ştie că CEL de SUS îţi dă, dar nu pune şi-n traistă. Îşi ascultă vocea inconfundabilă a cugetului său, rezistă cu înţelepciune săgeţilor, îşi stabileşte bornele şi complexul de norme morale, devine o luptătoare în adevăratul sens al cuvântului.

Planurile narative se întretaie, vârstele capăta speciale dimensiuni. Născută într-o frumoasă zi de vară, în luna iulie, aşa cum aflăm din primul capitol, scriitoarea vede lumina zilei in satul UŞUREI, comuna ŞUŞANI, un sat oltenesc din judeţul Vâlcea, fiind al patrulea copil din cei opt, pe care familia Nica îi avea. Copilăria este lipsită de jucării, dar autoarea, copil fiind, găseşte interes în toate lucrurile mărunte, o infinită încântare este râul Beica şi păpuşile confecţionate din coceni de porumb.

« Pe mine nu mă interesa, eu, deşi nu aveam nici ce mânca, eram tare fericită. Număram furnicile, culegeam flori, jucam pietricele, îmi făceam păpuşi din coceni de porumb cu rochiţe din cârpe rămase de la mama, de la războiul de ţesut, priveam stelele, prindeam peştişori din râul Beica, culegeam ciuperci. Nu aveam timp să mă plictisesc. Viaţa mi se părea minunată. Mă încântau stelele şi luna. De unde veneau ele? Totul în jurul meu era plin de mister. Nu avea cine să îmi răspundă la întrebări, aşa că misterul era şi mai mare. Seara mă jucam pe drum cu alţi copii, la lumina lunii şi a stelelor. Satul nu avea curent electric şi era neasfaltat ».

Frumuseţea unei familii numeroase apare în secvenţa narativă, când fraţii Nica pornesc pe urma unei curci rebele, care îşi făcuse cuibarul în altă parte. Ei se comportă ca nişte adevărati detectivi. « Ne-am ascuns în spatele casei, trăgând cu ochii la…urmărită. Curca, văzând că nu e nimeni în jur, a început : cau, cau, cau ! Şi a luat-o încet spre Dadeşu. Noi, după ea. Ne-am ascuns în porumbii care erau încă o dată mai înalţi decât noi. Parcă presimţea curca ceva…Se oprea, ridica un picior şi…asculta. Stătea câteva minute, care ni se păreau cât o zi de post. Apoi, iarăşi: cau, cau, cau! Pornind cu paşi vioi spre mărăcinii din Dadeşu. A intrat într-un mărăcine. Noi, cu mâinile streaşină, să nu ne intre soarele în ochi, am aşteptat un sfert de ceas, care ni s-a părut cât « un car de vreme », cum deseori zicea mama. Când a ieşit, am lăsat-o să plece şi noi…ţuşti în tufiş ! Acolo, minune, un cuib, frumos construit, cu douăzeci de ouă mari şi pistruiate. Eram în culmea fericirii. Le-am adunat în poală şi, victorioşi, de parcă cucerisem Roma, ne-am îndreptat spre casă. Seara, mama ne-a sărutat şi ne-a făcut o omletă cât soarele de mare »

Sărbătorile religioase se bucurau de mare preţuire în lumea satului şi luau proporţii de eveniment. « Pe atunci ne duceam la Biserică doar la Paşti şi la Crăciun. Nu ştiam prea bine de ce ne ducem. Ba…eu ştiam. Mă încânta îmbrăcămintea preotului. Avea un fel de şorţ în faţă şi în spate, galben – auriu, cusut cu arnici roşu. Nu eram atentă la ce spunea. Îmi plăcea că, la Paşti, ciocneam ouă roşii, iar mama ne făcea, din toată sărăcia, cum spunea ea, rochiţe noi…Nu aveam voie să le îmbrăcăm decât în ziua de Paşti. Aşa că mă jucam cât mă jucam pe drum, şi mereu mă duceam în casă, să mă uit la rochiţa plină de floricele de toate culorile »

De remarcat grandioasa modestie şi sinceritatea evocării. « Crăciunul, pentru noi, copiii, însemna carne de porc, colinde şi zăpada cu bucuriile ei. Nu-i dădeam o semnificaţie religioasă. Nici nu ştiam că de Crăciun s-a născut Iisus Hristos. Nu ne spunea nimeni…Nu aveam brad, nu aveam becuri, nu aveam globuri. Ar fi fost prea mult pentru imaginaţia mea de copil să văd atâtea lumini. Eu mă delectam cu pâlpâitul lămpii cu petrol şi cu lumânările pe care le aprindea mama când dădea de împărţit »

Scriitoarea evocă în anumite secvenţe tarele comuniste, dar înţelege că trebuie să ia lumea aşa cum este. În adolescenţă, viaţa autoarei capăta un nou sens. Se desprinde de haosul înconjurător, devine independentă, învaţă să admire, să tolereze ce este de tolerat şi aspiră spre o licărire de succes. Când timidă, când îndrăzneaţă, când tăcută, când spontană, scriitoarea Titina Nica – Ţene acceptă previzibilul şi imprevizibilul în viaţa sa. Îşi divinizează trecutul, apreciază prezentul şi se bucură permanent de ziua care va veni. Visele copilăriei se împletesc acum cu realitatea, oamenii sunt cei pe care-i ştia, râul Beica şi pădurile rămân la locul lor. Romanul este traversat de o interesantă galerie de personaje, fiecare având câte o trăsătură dominantă. Temele şi motivele literare prezente în roman sunt variate: meditaţia asupra timpului, aspecte din viaţa satului de altădată, copilăria, căutarea idealului sau motivele literare : izvorul, luna, stelele, soarele, dorul nemărginit ş.a. Frazele când lungi, când scurte subliniază plăcerea pentru detaliu. Scriitoarea ajunge învăţătoare într-un sat din Maramureş, iar Florin, băiatul pe care-l cunoscuse la Drăgăşani, devine student la Filologie, în Baia Mare. Îşi unesc destinele şi rămân pentru totdeauna un cuplu lipsit de vanitate, unde cuvântul spus devine aproape simbol, ştiind să adune împreună lacrimile şi bucuriile vieţii. Aşa au trecut cei 56 de ani de căsnicie, împliniţi şi slăviţi pe 1 Mai, 2020.

Continue reading „Adriana RĂDUCAN: ,,Drumul spre suflet” de Titina Nica – Țene” →

Eugenia DUMITRIU: Culorile timpului

O superbă cronică de artă scrisă de doamna Eugenia Dumitriu, artist plastic și scriitoare din Roșiorii de Vede, cu prilejul vernisajului expoziției de pictură „Culorile Timpului” unde am expus împreună cu pictorul bulgar, domnul Svetlozar Nedev. Expoziția a fost organizată la Casa de Cultură din Roșiorii de Vede în conducerea domnului director Silviu Arsu. Cu mulțumiri, Daniela Achim Harabagiu

Culorile timpului

Dimineață arămie de octombrie la Roșiorii de Vede, soare ascuns printre nori, dar roșiorenii, oameni iubitori de poezia toamnei au vizitat expoziția de pictură deschisă în data de 16 octombrie 2019 la Casa de Cultură, expoziție semnată de cunoscuta pictoriță și poetă teleormăneancă Daniela Achim Harabagiu (Dana Hara) și pictorul bulgar Svetlozar Nedev.

În fața unui public numeros, mai ales copii iubitori de artă contemporană, tablourile pictate de Daniela Achim Harabagiu (Dana Hara) au încântat publicul prezent la vernisaj prin echilibrul aproape perfect al pânzelor expuse, între natură și culoare, echilibru care rămâne nealterat în lucrările sale, iar realitatea surprinsă de artistă se transfigurează, primind patina caldă şi evocatoare a timpului ce se scurge necontenit într-o atmosferă de tăcere ca într-una din poemele sale în care afirma: ”E aşa frumos şi cald/ Şi atât de liniştit,/ Oh, cerule înalt/ În prag de asfinţit!/ Vântul a adormit pe-o frunză,/ Nu-i nici urmă de gâză;/ Doar florile îşi mai vorbesc/ Într-un limbaj ce nu îl tălmăcesc./ Şi totul e…/ Tăcere”.

Artista extrage esența pânzelor sale printr-o construcţie vie şi picturală dobândită doar din câteva trăsături de penel. Ea îşi construieşte ca un arhitect lucrările, nu lasă nimic la voia întâmplării, urmează liniile directoare ale perspectivei şi alcătuieşte structuri coerente, folosindu-se de nuanţe discrete de culoare. Despre lucrările sale, adevărate metafore pe pânză au vorbit la superlativ directotul casei de cultură din Roșiorii de Vede, Silviu Arsu și artistul plastic Tudor Serbănescu.

Continue reading „Eugenia DUMITRIU: Culorile timpului” →

Mihai MERTICARU: O biblie a basarabenilor

O carte astrală, cutremurătoare, intitulată CONTRA AMNEZIEI, ne-a sosit din Basarabia de la poetul, redactorul-șef de revistă și academicianul Nicolae Dabija. Este o adevărată biblie a basarabenilor, un memorial al durerii, o istorie însângerată. În prefața acesteia, prof. dr.Lucian Strochi scrie,cu deplină îndreptățire: „Dacă, printr-un cataclism oarecare, ar dispărea tot ce este scris și tot ce este imagine despre Basarabia, cartea lui Nicolae Dabija ar putea reconstitui singură, prin complexitatea ei, această parte de țară cu tot ce are ea etern, semnificativ, eroic, tragic și unic” .

Pentru a afla de la început cine erau „ prietenii” noștri care ne-au „eliberat” la 23 August 1944, Nicolae Dabija ne prezintă datele KGB-ului sovietic, care n-a fost deloc interesat să umfle cifrele, din care rezultă că, între 1 ianuarie 1935 și 22 iunie 1941, au fost arestați 19 milioane 840 de mii de „dușmani ai poporului”. Dintre aceștia—7 milioane au fost împușcați, câte un milion pe an. Celelalte milioane au murit în GULAG-uri. După calculele lui A. Soljenițin, în perioada 1917-1953, ar fi fost exterminate 66 700 000 de oameni.Câte 3000 de asasinate pe zi. Foametea organizată în anii 1930 a secerat viețile a încă peste 10 milioane de oameni.

Basarabia avea, în 1939, o populație de 5 milioane de locuitori, iar în 1952—doar 2,5 milioane. Deci, jumătate din populație a dispărut.

Pe bună dreptate, autorul scrie: „ Fiecare om este un univers întreg. A omorî un om înseamnă a ucide un univers..Fabrica morții, declanșată de Lenin, Troțki și Stalin în fosta URSS, a lucrat fără odihnă până după 1953. În Republica Moldova, până la moartea lui Stalin, a funcționat ultima cameră de gazare din Europa”.

Un capitol întreg este intitulat BISERICA MARTIRĂ. Iată ce consemnează autorul: „ Ura cu care l-au tratat comuniștii pe Dumnezeu e lipsită de orice logică. Credința este declarată antistatală, preoții—dușmani ai omenirii, bisericile-lăcașe ale întunericului ș.a.” Autorul trage concluzii amare: „credincioși împușcați în biserică, icoane în care s-a tras cu mitraliera, preoți uciși în altare, Continue reading „Mihai MERTICARU: O biblie a basarabenilor” →

Cleopatra LORINȚIU – Vocația grandorii: „Ierusalimi” de Liviu Pendefunda

Se spune că ajungând la Ierusalim, oamenii veniți din toate colțurile lumii, fie că sunt credincioși, practicanți sau pur și simplu turiști, poate agnostici sau chiar atei, au o uimitoare diversitate de reacții: de la extaz mistic la dezamăgire, de la înălțare spirituală ori revelație culturală la uimire sau tristețe, în sfârșit, felurite reacții, reacții personale, însă oricum, Locul nu poate lăsa pe nimeni indiferent, în primul rând pentru simplul fapt că nu e un Loc, ci, înainte de toate, un simbol.

Intelectual de amplitudine, umanist de convingere, autor prolific, poezia fiind doar una din fațetele profilului său complex, Liviu Pendefunda a plonjat încă de la începuturile sale literare într-o zonă a nevăzutului, a nespusului și ezotericului, care intriga de-a dreptul în perioada anilor cenzurați: Sideralia (1979), Farmacii astrale (1981), Astrul cojilor de ou (1982), Falii 1 (1983), Tihna scoicilor (1984), Falii 2 (1985), Cabinetul doctorului Apollon (1986) erau adevărate capcane ideatice pentru „unii” unor ani în care cifrarea și descifrarea, găsirea cheilor și identificarea ușilor reprezenta un antrenament cotidian în cultură și presă.

Amploarea căutărilor sale poetice avea să impună prin numeroasele volume ulterioare, nu puține cărți de eseuri, de exercițiu a gândirii, unele de poezie. În aceste vorbe adunate aici în vremuri de pandemie, când închisă în casă citesc puținele cărți care mă acompaniază în ”exil” , așadar nu pot ajunge la vreo bibliotecă, notez timid câteva gânduri numai despre Ierusalimi* o carte-obiect pe care o am în fața mea, dăruită de autor acum un an când împreună cu familia dumisale și câțiva prieteni israelieni se afla la Tel Aviv și ne-am petrecut o frumoasă după amiză privind ochiul de apă transucid și melancolic lucitor de la Habima Square. O carte de altfel remarcată de mulți, comentată din plin, o carte cu ilustrații excepționale, de mare finețe imagistică semnate de talentata fiică a poetului, pictorița Elleny Pendefunda, copilul-minune al artelor plastice devenită o tânără plasticiană în ascendență, cu carieră europeană.

Vocația grandiosului din cariera extrem de bogată și de diversă a celui ce este profesor universitar doctor și medic neurolog de vocație, estetician și editor de revistă, traducător și exeget, face ca subiectul, grandios în definitiv, Ierusalimul să fie cât se poate de firesc… Căci intelectualul de amplitudine, umanist din convingere, autor prolific și dăruit Liviu Pendefunda avea să exprime firește în poezie, întâlnirea (în literă și în fapt) cu Locul pomenit mai sus, centrul spiritual al umanității. Contemplarea, departe de-a instala microbul melancoliei ori al neputinței tragice,ceea ce la poeții romantici venea de la sine, limpezește premisele reverberației: este vocația asumării responsabilitățiii, a asumării măreției, a vieții, a naturii umane, a spiritului superior.Dacă forma acestei poezii este whitmaniană, îndrăznesc să spun, așijderea, suflul ideilor care o animă…

Atmosfera este voit doldora de simboluri (cum altfel?)și cam fiecare face apel la un segment din cunoaștere ori din spiritualitate. Cel care este al creștinătății este mai transparent și duce mai ușor către mentalul colectiv.

Poetul revizitează mental momente majore, istorii mărețe, prin imagini evocatoare, adeseori de mare acuitate și frumusețe: „Și atunci deschide-se-va de pe Eufrat/ vadul miilor de oști;/ praf vor fi și ziduri de cetate,/ sânge și cenușă un înreg regat.// Sfărâmatu-se-vor idoli de aur, argint/aramă,de piatră și de lemn/ în furtunile farmecelor lor/ ce‘n curbuberu picioarele aprind.// Ci doar în nemurire semn/ aduce-vor/ un tom ce‘ i miere pentru duh,/ pelin pentru al trupului blestem” ceea ce, să recunoaștem, este nespus de emoționant. „Emoție artistică”, cam asta ar fi treapta pe care se încearcă descifrătorul de povești și simboluri vechi printr-o nouă încifrare : aceea a poeziei. De aici paradoxul creației sale: plecând de la sensuri încifrate, poetul ne trimite prin descifrare, la noua încifrare a poeziei.

Ca și cum ne-ar zice : eu m-am chinuit și am înțeles, vă dăruiesc vouă sensul descifrării pe care îl potrivesc în altceva, în vers, în noua încifrare ca o altă miraculoasă găoace.

Continue reading „Cleopatra LORINȚIU – Vocația grandorii: „Ierusalimi” de Liviu Pendefunda” →

Olimpia MUREȘAN: Recenzie la cartea „Batalionul de pedeapsă” de Iagan Ameih (Mihai Ganea)

Motto:

,,Dacă avem conștiința neantului și a nonsensului, dacă găsim că lumea este absurdă și condiția umană de nesuportat, nu este acesta sfârșitul și nu ne putem opri aici. În afară de sinucidere, o altă reacție a individului este revolta instinctivă. Astfel, din sentimentul absurdului, vedem născându-se ceva ce îl depășește”. ALBERT CAMUS

Actorul Mircea Diaconu interpretează într-un film rolul unui doctor urolog, care refuză să plece la București pentru un loc călduț și mai bine plătit, ca doctor și, rămâne să lupte și luptă cu sistemul corupt în care ,,șpaga” era ceva normal și tolerant. De fapt lupta lui este cu oamenii și cu sistemul imoral alcătuit de aceștia.

O luptă asemănătoare duce și doctor G, așa cum reiese din cartea ,,Batalionul de pedeapsă”, scrisă de Mihai Ganea. E lupta cu acel ,,comunism cenușiu” sau mai concret cu mafia ,,albă” – a oamenilor care ar trebui să aducă alinarea suferințelor bolnavilor așa cum au depus jurământul lui Hypocrate la investitura în meseria nobilă – MISIUNEA de doctor.

Prima parte a cărții reprezintă o proză beletristică cu multe inflexiuni autobiografice cum de altfel e întreagă această carte. Mare CURAJ a avut autorul să scrie o carte de acest fel în care să dea nume de persoane autentice cuprinzând mai multe județe ale țării – majoritatea oameni aflați la conducerea destinelor celorlalți oameni: securitate, poliție, partid, sănătate. Aceste personaje politice și nu numai, l-au atins pe autor cu aripa neîncrederii și a urii.

Și totuși, autorul la lansarea cărții spune că :,, dacă ar fi să mai trăiască o dată, ar trăi la fel, n-ar șterge nimic din ce a fost!”

Ei, cu acest lucru nu sunt de acord!?

Cred că dl. doctor n-a reușit să se integreze în societate ,,așa cum era ea, cu bune și cu rele”. A încercat să plece – să-și schimbe locul de muncă de câteva ori, dar n-a reușit!

Să fie soarta mioritică a românului, prezentă în acest caz? Sunt de acord cu verticalitatea morală a tuturor actelor medicale făcute de doctor G., dar, cu puțină diplomație și cu ,,să-nchidem ochii” ar fi putut lucra la acel spital din Tecuci mult și bine dacă nu devenea o persoană incomodă.

Întotdeauna există ,,cozi de topor”, mereu partidul (atunci PCR-ul) ,,e-n toți și-n toate” oricând- și-n trecut și acum. El conduce totul!?!

La noi, în România, nu s-au schimbat prea multe : acum, după 25 de ani abia încep să fie descoperiți torționarii ; cei care au chinuit deținuții de prin închisorile comuniste. Că doar nu era de ajuns că au fost închiși pe nedrept – mai trebuia să-i și maltrateze?!

Acesta să fie destinul poporului rămân? Să existe acel ,,dac-o fi să mor? „Dac-o fi să reușesc și așa” cum ar zice Petre Țuțea?!

-Cred în verticalitatea omului cinstit, condamn șpaga, condamn ,,apendicita de la Tecuci”, condamn incompetența și impostura – dar, atunci ce pun în locul lor când sistemul e închis?

Intelectualii sunt marginalizați, sunt la periferia societății; ei nu sunt bogați ; ei sunt doar oameni culți care nu-și pot adapta sistemul de valori la moda timpului.

Chiar și după așa zisa revoluție din 1989, la noi s-a adoptat un sistem de valori

greșit înțeles de români – sistemul de valori american.

La noi, bogații nu sunt nici măcar inteligenți. Ei nu au identificat oportunități de afaceri care să-i ducă la profit pe termen lung. Ei fac parte dintr-un grup de „ȘMECHERI” – obișnuiți cu trișatul – cei ce au avut contracte cu statul și au încasat mulți bani peste noapte – devenind bogați – confundând statul cu propriul buzunar. La astfel de grupări de ,,șmecheri” dr. G n-a putut să adere – de aceea a suferit enorm: mutat mereu cu serviciul, împiedecat în dezvoltarea și eficacitatea clinicii private de înfrumusețare – prima de acest fel din România – anchetat de miliție și de procuratură – desfacerea contractului de muncă și apoi refacerea (repararea acestei greșeli) de către aceeași persoană suspusă Secară Florică (devenit apoi senator după revoluție) doctor G. a denunțat practica de la Tecuci ca fiind sediu național al apendicitelor simulate și a înțeles în final fiind chiar scos afară din apartament : concluzia omului în halat alb a fost „că România nu e o țară, e o afacere!”

Așa cum spune autorul ,,comuniștii nu au trecut, nici viitor, comuniștii au doar prezent. Lumea asta era a lor, iar eu, doar trăiam în ea”.

Edificator pentru nuvelistica scriitorului, și de altfel pentru toate întâmplările reale și mai puțin reale, este proza cu titlul„ CRIZA”

E un strigăt precum Ioan Botezătorul în pustie: „Homo homini lupus”.

Nu întâmplător personajul principal e un LUP, apoi imaginea lui în pădure , același personaj și spre final toți erau lupi. E de fapt Mitul lui Narcis (din grecescul ,,narke”, amorțeală, toropeală) ne prezintă o imagine a irealului. El , de fapt – eroul personaj se retrage într-o lume iluzorie, se caută acolo unde crede că se vede, în libertate, adică acolo unde nu se află, în Echo (ecou) în aparențele fugitive precum cea a lui Narcis ce-și descoperă propria frumusețe fizică într-un izvor limpede cu ape argintii și se îndrăgostește de ceea ce nu are corp , ci numai umbră.

Fuga de realitatea evidentă din timpul ,,crizei” îl duce pe erou undeva în munți unde crede că va fi liber, privat (lipsit) de tot ceea ce se întâmplă ,,afară” de acest spațiu. Acolo, în pădure ,,AU DISPĂRUT OAMENII, AM DISPĂRUT ȘI EU”. El preferă imaginea lui în locul lui însuși.

El nu mai are identitate – fiind numai suprafață. El nu mai are nici un ideal – deoarece ceea ce ținea loc de ideal este acum un reflex. Credea că se izolează într-un loc nelocuit și departe de civilizație. ERA DE FAPT UN LOC IREAL ca și imaginea dintr-o oglindă ce se șterge într-o clipă. Nu se caută un sens al vieții – ci doar un refugiu. Se încearcă să se stingă relația cu celălalt (cu cel de lângă noi). Este o aberație a refugiului. În acest caz omul nu se cunoaște pe sine, dar nici pe ceilalți.

În societatea noastră actuală se observă deseori pierderea relațiilor umane, reciproce. Trăim mai puțin în apropierea celorlalți oameni și mai mult alături de obiecte, de bogăția materială. Or, ființa umană are nevoie de o apreciere umană, are nevoie să știe cine este și ce dorește de la viață. Ca să se cunoască pe sine omul trebuie să vorbească despre lume. Astfel, lupul era ,,dornic de a comunica cu noii lui confrați”. Urmează apoi urletele acestui lup singuratic în căutarea hranei. E de fapt lupta pentru existență într-o lume câinească. Apoi se întâlnește cu un alt ,,lup” care era de fapt ,,o namilă de om”, îmbrăcat ca și mine, cu o piele de animal și încins la brâu cu o curea lată, de care se țineau atârnate un briceag și un telefon mobil cu cameră video și GPS”.E un„alter ego” al personajului.

Relația umană spontană reprezintă faptul fundamental al societății noastre. Altfel, n-ar mai exista decât iluzia realității, vitrina- unde individul nu mai este.

Întâlnirea celor doi lupi este edificatoare.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Recenzie la cartea „Batalionul de pedeapsă” de Iagan Ameih (Mihai Ganea)” →