Vasilica GRIGORAȘ: Tresăriri la „Ecoul strigătului mut”

Activă în mediul online, poeta Dorina Carp Nenici a publicat în anul 2019 volumul „Cu timpul de mână” la Editura Scripta manent, din Napier, Noua Zeelandă și tipărit la Editura PIM, Iași. Acum, trudește la alcătuirea unui nou volum de poeme, inspirat intitulat „Ecoul strigătului mut”, al cărui manuscris l-am primit de curând. Prin titlul celui de-al doilea volum se situează cu ușurință în spiritul epocii actuale. Implicată emoțional în contemporaneitate, poemele sale sunt proiecții ale trăirilor omului zilelor noastre. Întâlnim la Dorina Nenici o poezie cu evidente derapaje spre tristețe și neliniște. Textul multor poeme evocă o stare de spirit încețoșată, iar lirica sa poate fi considerată povestea unei vieți tulburate de timpul probabil, incert. Trecerea timpului prin vene, asemenea sevei prin trunchiuri și ramuri verzi, dă naștere la așteptări, la bună rodire din zori până în asfințit. Însă, în tot acest timp alternează stările de discreție, de tăcere și de răbufniri zgomotoase, care se propagă în timp și spațiu cu mare viteză și intensitate: „Eu mă ascund de mine mult,/ și-n văzul lumii adormite/ mă strig, cât pot de tare, s-aud măcar șoptit/ ecoul strigătului… mut!” (Ecoul strigătului mut)

Titlul acestui poem care dă titlul cărții conține un paradox tridimensional. Cele trei cuvinte formează un triumvirat cu mână forte în prezentarea unor pestrițe stări sufletești. Prin tot ceea ce trăiește astăzi, omul este redus de cele mai multe ori la tăcere, rămâne fără voce, devine „mut”.

Apăsat, strâmtorat de mult prea multe neajunsuri, neîmpliniri, nemaiavând puterea de a mai răbda, în răstimpuri, omul simte nevoia să se elibereze printr-un „strigăt” atât de puternic, încât „ecoul” acestuia se propagă aievea, cu intensitate din ce în ce mai sporită, manifestându-se ca o stare de fapt perpetuă, asemănătoare cu nebunia. Rătăcirea este și mai mare atunci când: „Suntem niște nebuni gândind/ că pe pământ e-a noastră veșnicie,/ de-aceea n-avem somn/ și noaptea ne cunună-n taină/ cu-a noastră nebunie.” (În ceața nopții) Este imposibil să nu „tresari” auzind asemenea avertizare, prin care autoarea leagănă cuvintele în balansoarul fluviului învolburat, a cărui apă se dezlănțuie în aprige tulburări interioare. Conturarea acestui tablou dovedește o înclinație spre îngrijorare și spaimă, care vin din adâncurile eului liric.

Poeta este atom în componența materiei care alcătuiește lumea și se erijează în purtător de cuvânt al semenilor. În fața întâmplărilor încâlcite și dezordonate este îngrijorată, ajungând să aibă insomnii, adevărate coșmaruri în care se interoghează: „Îmi pun atâtea întrebări/ și-ncerc să descâlcesc/ adesea, ce-am încâlcit din neștiință,/ nedeslușite întâmplări.”… „M-am tulburat cu ape limpezi/ fără a înțelege cum…/ M-am limpezit cu ape tulburi/ și-am înțeles de ce, acum.” (Răspunsuri)

În starea de fapt a lumii, pe autoare o încearcă neputința de a se auto-cunoaște și de a se recunoaște. Are loc o dedublare a ființei sale. Eul interior prinde aripi atunci când „O baghetă nevăzută m-atinge ușor/ și-ncep să mă nasc și eu/ ca un înger,/ plutind printre liniști și zbor/ în tot universul ce-mi curge/ prin vene…./ Și nu mai vreau să cobor!” (Cine ești tu) Omul pământean și ființa angelică din firea sa nu se recunosc și curg întrebări de tot felul, dar prin voite și nenumărate căutări se trezește dorința de a viețui împreună: „Haide Tu-Eu,/ ia-mă de mână, iartă-mi durerea/ și dorul tăcut,/ înalță-mă la tine, acolo./ Sau dă-mi roua tandră a dimineții/ să-mi spăl chipul de noapte/ pentru un nou
început!„ (Cine ești tu) Numai prin înălțare în spirit, omul se împlinește și se definește ca ființă după chipul și asemănarea Creatorului: „Sunt seară sau noapte,/ sunt stea în pustiu/ sunt dor, sau uitare…/ Cine sunt eu ca să știu?/ sunt plecare devreme/ sau plecare târziu…/ Cine sunt eu?” (Cine sunt eu)

Dorina încearcă să înțeleagă dorința sa de a scrie, impulsul de a așeza cuvintele în stihuri și acestea în poeme, neștiind de unde-i vin: „Și iar mă-ntreb, din întâmplare/ cuvinte inventez?/ Și tot din întâmplare, pe rând…/ de ce le-așez?” (O fi din întâmplare) Găsește singură răspunsul; scrie pentru că așa simte și cu buna intenție ca poemele sale „…în pace/ să se așeze-n suflet/ și la tine”, cititorule. Poate harul de a scrie vine și de la poetul Ion Minulescu, cel care a dat numele străzii pe care locuiește de-o vreme. (Poveste adevărată) De fapt și celelalte nume ale străzilor pe care a locuit i-au influențat punctual starea de spirit, iar acest impact se regăsește abundent în versurile sale.

Lirica poetei hușene este pătrunsă de fiorul religios, efemerul se înfrățește cu harul divin. Poeta este permanent în căutarea epifaniei, a revelației divine, considerând că ispășirea omului de păcat poate fi atinsă doar prin credință, iar în credință, iubirea este totul, este leac: „să punem lesne dragoste-n ură” prin „Împărtășanie”. Cu timp și fără timp, autoarea își îndreaptă cu pioșenie gândul la răstignirea și învierea Domnului, la Divinul trăitor printre oameni, cu dorința derodire a sufletului omului, de sporire în iertare și iubire.

Cerul, Înaltul a coborât pe pământ cu dorința de ridicare din păcat a pământeanului, de apropiere și înțelegere deplină a Divinului. Jertfa Mântuitorului n-a fost în zadar, ne-a dat nădejdea întru Înviere. Și totuși, prin neascultare, distanța dintre sacru și profan rămâne ca cea dintre Cer și Pământ. „pe un lemn, în cruce,/ în chinuri, cu dureri și-n sânge,/ s-a stins Lumina Vie,/ ce va aprinde-n fiecare om,/ izvor de veșnicie./.…Adânc privește gândul/ Și-n Mare Taină e Cuvântul…/ Adânc și înțeleg acum,/ cum lemnul, într-o sfântă cruce/ a-mpreunat și cerul și pământul/ și-apoi îmi pare atât de rău/ că toate-mi ies pe dos,/ de-aceea nu mă mai întreb,/ că-mi este de prisos…/ deși aș vrea să știu…/ de ce e ceru-atât de Sus/… de ce pământul e atât de jos?!” (Răstignire)

Tema timpului este abordată pe larg și profund în cartea „Cu timpul de mână”, reluată și în acest volum. Despre primul volum de versuri, spuneam: „Firul timpului este tors de poetă cu abilă îndemânare și colorat într-o gamă largă de nuanțe, fiecare exprimând și transmițând o anume stare sufletească”. În acest volum, autoarea reduce timpul infinit, concentrându-l în momente: „Moment I”: „Clepsidra, amenințată de timp/ își cerne nisipul/ și mâna ce-o- ntoarce,/ nici nu vrea să știe de ceas.” În opinia autoarei, în fiecare anotimp este o primăvară „Trăiesc în prea multe vieți de-odată/ și-mi risipesc primăvara mea, din fiecare anotimp/ cu inima învelită în aura emoțiilor ancestrale,/ cu tic-tac de roșu-cernit.” (Moment II), Vine și un moment al înserării, întomnării vieții „Zarea tremură când își împarte infinitul/ deasupra privirilor înfipte la sânge,/ într-un moment de-apus, plin de umbre/ și se varsă alene, pe liniștea orizontului.” (Moment III)

Trecem prin timp, din zorii ivirii până în abisul asfințitului, aplecați de gânduri și însetați de iubire, până în momentul în care constatăm că timpul este o minciună, și singurul lucru pe care-l putem face este acela de a ne întoarce fața către Dumnezeu pentru a ne ruga: „O, Doamne, primește-mă/ în ceasul tău veșnic, să vin cu irișii înrâurați,/ la Tine în brațe, să mă ascund/ de minciuna timpului meu…” (Minciuna timpului) Nimic pe lumea asta fără rugăciune. Doar astfel ne putem construi scara spre înălțimi, spre cer „Privesc prin ochi de zări/ și cad pe gândurile/ care mi se împletesc/ în rugă-nflăcărată,/ iar focul se- avântă/ cutezant ca un zbicer,/ croind în taină o scară/ din suflet, pân’la cer.”(Ruga dimineții)

Dragostea pentru ființa care i-a dat naștere este nemărginită, însă suferința pricinuită de pierderea acesteia îi provoacă frică: „Și de atunci, eu uneori, mă tem de zorii/ care trâmbițează din roz, din violet/ din galben cald și însorit,/ de dimineți așa frumoase, când mama… a murit.” (De-atunci mă tem)

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Tresăriri la „Ecoul strigătului mut”” →

Nicolae DINA: Elogiul dragostei ca sentiment înălțător

Iubirea, ca sentiment înălțător și atotcuprinzător („Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”), se află la originea vieții devenind diriguitorul fiecărui om în tot ceea ce face și se manifestă în cele mai diverse ipostaze și nuanțe, de la dragostea reciprocă dintre părinți și urmașii lor, la dragostea erotică iscată de ghidușul Amor între doi tineri, de la dragostea pentru Dumnezeu și Fiul său, la cea pentru locurile natale și, implicit, pentru patria între granițele căreia trăiești fie că ești geniu, fie un simplu om, și, nu în ultimul rând, la dragostea pentru prieteni și pentru semenii noștri. Ca să nu mai vorbim despre dragostea, devenită pasiune, pentru învățătură, pentru muncă, pentru creație artistică fie ea literară, fie plastică.

Această din urmă ipostază constituie temelia activității complexe a poetului, prozatorului, publicistului, pictorului GHEORGHE A. STROIA, cel care are un adevărat cult pentru tot ce înseamnă literatură și artă, al căror promotor fervent este de aproape un deceniu în calitate de exeget literar și de artă, editor, fondator de reviste, autor a peste 50 de volume publicate de-a lungul anilor, creațiile sale literare și plastice, ca rod al harului artistic dăruit de Dumnezeu, evidențiindu-se printr-o spiritualitate aflată la cele mai înalte cote de manifestare a cucerniciei.

Într-un comentariu despre volumul anterior de versuri („Restul la 30 de arginți”, 2018), menționam faptul că Dumnezeu este cel căruia îi închină „un adevărat imn de proslăvire”, este „cel către care își îndreaptă gândul în zorii dimineții”, este cel care „înseamnă Lumina, Calea, Viața” și către care își îndreaptă ruga de a-i dărui o „fărâmă/ din raiul tău cu heruvimi și sfinți”.

De această dată, noul volum, „Rai cu fluturi” (Editura Armonii culturale, 2020), aflat sub semnul dragostei în toate ipostazele ei, poetul acordă atenție deosebită lui Dumnezeu, rugându-l ca, prin grația și prin bunătatea Sa, să-i îmbrățișeze cu dragoste pe toți cei care formează universul lui existențial („Ai grijă, Doamne, de ai noștri frați,/ de mame, de bunici și de copii”) și să le arate celor „rămași de Tine agățați”, ca întotdeauna, „Calea,/ Credința, Dragostea, Curajul”, toate sub semnul Adevărului credinței („De tine agățați…”).

Pornind de la titlul volumului, se știe că în mitologia greco-romană există credința că fluturii sunt sufletele care au părăsit trupurile celor trecuți în neființă, iar, în mitologia persană, fluturii de noapte sunt simbolul nu numai al sufletelor care speră să acceadă în lumea divină, ci și al iubirii pentru Divinitatea pe care nu o pot găsi decât în Rai, devenind, astfel, îngerii lui Dumnezeu. Fluturii-îngeri devin mesagerii Cuvântului lui Dumnezeu, care aduc oamenilor mântuirea, acest lucru fiind o posibilă interpretare a semnificației titlului cărții și evidențiind faptul că autorul, fără a fi un poet religios prin excelență, este unul care cultivă, fără ostentație, dar cu convingere, valorile morale creștine promovate de învățăturile divine.

Volumul este structurat în trei cicluri, titlurile acestora cuprinzând denumirea insectelor, metafore ale îngerilor care ne conduc pe calea virtuții și a credinței în Dumnezeu („Rai cu fluturi”, „Pictați-vă, fluturi”, „Să nu uitați, fluturi!”), toate poemele componente având ca temă dragostea.

Revenind la învățătura apostolului Pavel din „Epistola către Corintieni, 13:4”, trebuie să remarcăm că ipostaza esențială a sentimentului de dragoste este cea legată de convingerea în existența lui Dumnezeu care, în viziunea poetului, capătă chipul naturii ce ne înconjoară „în culorile câmpului,/ în petalele florilor,/ în ramuri de verde,/ în coroane de păpădii/ […]/ în arome de cetini,/ în zboruri de paseri,/ […]/ în luciul de rouă”, adică în tot ce firea are mai delicat, mai atrăgător, mai semnificativ, devenind, astfel, „Vitraliul/ ce-mi colorează viața,/ în picuri de frumos/ și de lumină”, prin Vitraliu înțelegând imaginea sfântă a ceea ce ne aduce fericire, frumusețe și lumină în viață („Vitraliu”).

Evlavia poetului se îndreaptă cu aceeași admirație și încredere și către Iisus Hristos, „Fiul Preaiubit” al lui Dumnezeu, al cărui „Duh cel Preasfânt,/ plutind chiar peste El,/ s-a arătat întregii lumi/ în chip de Porumbel”, anunțând că „pe pământ veni-va/ Mântuitor Iisusul”, împărțind tuturor pacea, lumina, înțelegerea și credința. Alături de El se află Preasfântul Ioan Botezătorul, invocat pentru a aduce tuturor „Pace și Lumină” în vecii-vecilor („Te roagă, Preasfânt Botezător!…”). Arhanghelului Gavriil i se adresează rugămintea de a se îngriji „de suferinzi,/ de părinții/ și frații noștri,/ de bunicii dragi,/ de copiii noștri” cărora numai el le poate asigura căldura familială și „răbdarea/ iubirii tale/ față de lume” („Vestitorul”), iar Maica Domnului este rugată să aibă sub ocrotirea sa pe toți credincioșii, fie ei bătrâni, tineri sau copii, „pe cei/ ce păstrează azi/ ordinea/ […]/ pe cei care ne conduc,/ pe cei ce se roagă/ […]/ pe cei ce ajută,/ pe cei ce cântă,/ slăvind numele tău” („Nu ne lăsa, Maică!…”). În cucernicia sa, un asemenea creator cu suflet mare pentru tot ce înseamnă sacru își îndreaptă sentimentul sincer și firesc de dragoste către patria sa, pe care o iubește admirând din suflet minunățiile naturii cu „câmpul/ plin de floare,/ ce-și sărută macii/ […]/ pe miriștea plină/ de iarbă stelară”, mai ales natura din mediul rural, frumusețe egalată doar în tradiția populară reprezentată de „mirese înveșmântate/ în ii, țesute/ cu raze de soare”, căci „pe capetele lor,/ rotunde cum luna,/ florile câmpului devin/ mai frumoase,/ aromele lor îmbată/ flăcăii cu vinul dorului” („Veșnicia”), țară în a cărei glie își dorm somnul de veci miile de martiri care s-au jertfit în numele ei, poetul patriot simțind că îi aparține întrutotul și astfel se confundă cu ea când „mi-am înmuiat/ rădăcinile / în martirica glie”, versurile sale, „lacrimi de înger”, fiind un elogiu adus acelora care nu și-au precupețit viețile luptând pentru libertatea ei („N-am rod!?”).

Atașamentul, înțelegerea, respectul, toate pornind de la sentimentul de dragoste nețărmurită pentru toți cei aparținând familiei poetului, sunt trăsături morale indeniabile ale fiului, fratelui, soțului și tatălui care este Gheorghe A. Stroia. Sentimentele filiale, fraterne, erotice și paterne au fost dintotdeauna și au rămas la fel de puternice, evocarea lor fiind făcută fie cu tristețea și durerea pierderii celor trecuți în neființă, cum sunt mama, tată, surorile, fie cu fericirea de a trăi alături de soția iubită și iubitoare și de cei doi fii crescuți în spiritul muncii și al credinței în Dumnezeu.

Indiferent „câți ani și/ câte zile-veacuri/ vor trece peste/ noi – fragile vreascuri”, nimeni nu-l va reține pe fiul iubitor să-și exprime durerea pierderii celor doi părinți „cu lacrimi fără nimb”, trecerea în neființă a celor doi aflându-se numai în puterea Domnului, singurul care „cunoaște al vieții tainic Har”, fiindcă „asta-I e menirea”. În inima caldă a fiului „în veci/ va rămâne IUBIREA” pentru cei care i-au dat viață și l-au crescut depășind greutățile pe care le presupune o familie cu mulți copii („Cât dor?…”). Aceeași durere îi provoacă și evocarea surorilor, cea dintâi fiind o „floare / secerată-n vânt”, pentru a cărei pierdere și „în cer norii/ se frământ/ […]/ aud ploile/ plângând” și „floarea verii/ lăcrimând”, împărtășind suferința fratelui, împăcat doar de gândul că trecerea timpului i-a adus mântuirea știindu-le drept îngerii care „se văd/ zburând” („Floarea verii…”). Amintirea ochilor luminoși ai altei surori în care se oglindea Lumina credinței, „un licăr strălucind din zări”, și „în care se găsesc strămoșii,/ veniți pe stelele cărări” exprimă aceeași dragoste fraternă atunci când „în suflet paște-o pace-adâncă,/ un murmur sfânt e cerul mare” („Iarba verde de acasă”).

Astăzi, poetul se află sub imperiul dragostei pentru cei ce alcătuiesc căminul propriu, familia, în inima sa trăind iubirea pasională pentru cea care îi stă alături și cu care împarte bucuriile și supărările inerente vieții, precum și cea paternă, pentru fiii lor, un sentiment care îi aduce fericire, liniște sufletească statornicie. Impresionant este portretul femeii care i-a devenit soție în urmă cu mai mult de două decenii, realizat printr-un șir de metafore și comparații subînțelese cu elementele fascinante ale naturii. Astfel, la început, fiind „visul meu de zi și de noapte”, în ciuda trecerii timpului, soția a rămas „cerul meu blând/ […]/ primăvara mea dulce,/ vara mea strălucitoare,/ toamna mea de aur,/ iarna mea cu povești”, fiecare anotimp cu minunățiile sale amintindu-i Continue reading „Nicolae DINA: Elogiul dragostei ca sentiment înălțător” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Serenadă pentru un vis trăit cu ochii deschiși

De bunul meu prieten, fermecătorul scriitor şi prolificul publicist Roni Căciularu, mă leagă nu numai amintiri din timpurile când ne-am întâlnit în Israel (Tel Aviv, Ierusalim) sau la Iaşi, ci şi o stare de plăcută melancolie stimulată de rememorările unei copilării, tinereţi şi maturităţi pentru el, dar şi din tinereţile mele, referitoare la oraşul în care el s-a născut, iar eu mi-am purtat multe din zilele mele ca aviator pe avioane de vânătoare supersonice, respectiv Bacău. De aceea am şi citit cu sufletul la gură, emoţionat, dar şi cu o imensă satisfacţie intelectuală, recenta sa carte „Acuarele de demult” retrăind parcă atmosfera acelui oraş moldav, cel din primele amintiri ale autorului, adică până prin anii ’70 ai secolului trecut. Iar eu mi-am amintit de acele vremuri când modernizările au scos oraşul din nostalgiile unei istorii cu bunele şi relele sale, acea ce-i dădea un farmec aparte, dar şi o personalitate distinctă şi l-au făcut un oraş care, în general vorbind, semăna cu oricare altul adaptat cerinţelor din acele vremuri.

Erau, aceştia din urmă, anii în care autorul făcuse deja alia, iar eu păşeam pe străzile mai vechi, aflate în spatele arterei centrale, una cu o istorie seculară, şi mă minunam de armonia şi farmecul vechilor construcţii, cele care mai aveau să mai reziste un timp, unele, şi care aminteau de faima oraşului care se transforma profund sub ochii contemporanilor.

Fiindcă, da, Bacăul, aflat de la începuturile sale pe drumul comercial care străbătea Europa de la nord, de la marea Baltica până spre gurile Dunării sau la Marea Neagră, a fost un important oraş târg pomenit în hrisoave pe la anii de început ai formării statului feudal Moldova. Desigur sunt şi poveştile mai vechi, cele cu parfum de legendă care aminteau, deloc fantezist, de istoria străveche a urbei, care funcţiona cel puţin ca staţie de poştă, dar şi ca important punct de vamă între Moldova, Transilvania şi Valahia, încă de pe vremea când în Dacia se instalase administraţia romană, iar carpii din zonă întreţineau legături comerciale cu aceasta.

Sigur, o aşezare cu un excelent vad comercial nu putea să nu atragă populaţiile evreieşti, mai ales pe cele din Galiţia, după secolul al XVII-lea când persecuţiile imperiului ţarist îi determinaseră, ca de atâtea ori în istorie, să-şi găsească un alt cămin, însă cu preţul uriaş al unor suferinţe greu de imaginat. Este menţionată o piatră tombală din 1703 care atestă prezenţa unei comunităţi puternice de evrei în Bacău, iar în 1838 cei 1740 de evrei reprezentau 55% din populaţia de atunci a oraşului cu tot ce înseamnă acest lucru: cultură, economie, educaţie şi civilizaţie. Desigur vremurile şi condiţiile socio-istorice au făcut ca numărul acestora să varieze foarte mult, iar în anul 2011, conform ultimului recensământ, în Bacău mai locuiau 40 de evrei.

Ce înseamnă asta, vom vedea după un deceniu, două. Oricum, nu trebuie să ne bucurăm, deşi în prezent înţelegem mult mai bine ce legături erau între oamenii de diferite religii sau etnii, deşi acum ne despart cam o mie de kilometri, care însă nu au reuşit să facă dispărute vechile prietenii, ba mai mult, au creat altele noi.

Volumul scris de Roni Căciularu aduce în faţa cititorului acea lume a anilor de după război, acei ani care reuşiseră să dea o altă semnificaţie a interculturalităţii, dar şi interconfesionalismului, deşi ca să fim sinceri, vechile tare nu dispăruseră cu totul. O confesiune a autorului referitoare la o iubire din tinereţe este rezumatul perfect al acestei situaţii, într-o singură frază: Eu eram evreu, ea nu!

Dar autorul nu îşi centrează amintirile pe acest gen de trăiri, ci mult mai mult, respectând adevărul, ne povesteşte despre micile aventuri ale sale (pe atunci însă foarte importante!), nu uită să-i aducă un emoţionant omagiu, discret şi sincer doamnei învăţătoare Nicolau, ne vorbeşte despre salcia sub care stătea de multe ori Bacovia, despre „furtul” unor fructe, atunci când, la fel cu marele său înaintaş, Ion Creangă, constată că faptul în sine este pedepsit de o instanţă aflată mult deasupra noastră, despre obsesia frezei care trebuia să sublinieze prin formă (creastă de cocoş) Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Serenadă pentru un vis trăit cu ochii deschiși” →

Ionuț ȚENE: Ioan Stanomir despre eşecul imposibil al paşoptismului?

Paşoptismul este paradigma României moderne. Fără corifeii revoluţiei de la 1848, România nu ar fi existat. România este o creaţie ideologică a acestor gânditori care au ales sincronismul cu Occidentul pentru evoluţia şi propăşirea societăţii româneşti. Ioan Stanomir în cartea „Aşteptând revoluţia. Paşoptismul şi vocile sale” (Ed. Humanitas, 2020) reuşeşte să ofere o isagogie a paşoptismului românesc şi implicaţiilor sale în evoluţia României moderne. Cartea se vrea demitizatoare şi o încercare indelebilă a vechilor interpretări istoriografice despre acest fenomen major. Stilul cărţii este cursiv şi pe alocuri fermecător, autorul reuşind să surprindă tensiunea ideologică a creaţiei paşoptiste care străbate secole. Personalităţile paşoptiste au ceva din IL Caragiale, prin discursul lor grandilocvent. Par personaje de teatru, care nu au nicio îndoială privind credinţa lor reformatoare a României pe culmile progresului. Ioan Stanomir reuşeşte să surprindă exhaustiv discursul complex şi complicat al paşoptistilor. Însăşi ideea de România şi români este o creaţie livrescă a acestor patrioţi, care „peste noapte” devin din munteni şi moldoveni adevăraţi români patrioţi. S-au născut în Moldova şi Muntenia şi au murit în România, creaţia lor politică. Autorul evită să facă o analiză a rădăcinilor numelui de român din „rumân”, formă socială a statutului ţăranului din spaţiul danubian. Portretele lui Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, CA Rosetti, Alecu Russo, Ion Brătianu sau Ion Ghica ne oferă radarul simţămintelor acestor corifei fanatici ai înnoirii sociale prin revoluţie. Caragiale avea dreptate privind inconsecvenţele morale aşe paşoptiştilor; anarhistul radical CA Rosetti devine catalizator al parlamentului care girează monarhia. Ioan Stanomir surprinde disjuncţia dintre revoluţionarii moldoveni şi cei munteni. Cei din Ţara Românească erau adepţii radicali ai proiectului mazzinian, nişte conspiraţionişti de tip carbonar, faţă de revoluţionarii moldoveni, care au acceptat proiectul evoluţionist al reformelor graduale şi modelul prusac de societate, bine conturat de Mihail Kogălniceanu. Până la urmă, marea parte a revoluţionarilor au devenit oameni de stat autocraţi, punând în practică cu autoritate proiectul paşoptist: unirea de la 1859, principele străin, războiul de independenţă şi proclamarea regatului. Ion Brătianu este cel mai peren exemplu, cum un anarhist revoluţionar devine un om de stat autocrat. Până la urmă ideile revoluţionare depind de ce parte a baricadei eşti. Radical în opoziţie, autocrat la putere, cu instrumentele dictaturii la mână. Paşoptismul nu a fost doar fundamentul liberalismului, radicalismului roşu, dar şi al conservatorismului modern. Imaginarul colectiv al României contemporane este rodul gânditorilor paşoptişti. Dincolo de „formele fără fond” paşoptismul a fost o paradigmă structurală a schimbării societăţii. Nu s-a trecut doar de la işlic la ţilindru în modă, ci şi în instituţii noi create.

Ioan Stanomir reface şi un excurs istoriografic al paşoptiştilor în viziunea istoriografică comunistă. Nicolae Bălcescu care a murit sărac şi „la timp”, fără să beneficieze de deliciile ajungerii la putere, a devenit pentru comunişti, radicalul ideal, părintele proto-comunsimului social, în schimb Ion Brătianu, care a „trădat idelul social al anului 1848” pentru burghezie şi a instaurat monarhia, a fost perceput ca un „trădător” al celor mulţi, de către istoricii comunişti. Nu toate vedetele de la 1848 au rămas în panteonul panegiric al istoriei. Un Dimitrie Brătianu sau Cezar Bolliac, deşi în viaţă erau eroii sau literaţi de succes, după moarte devin „pigmeii” istoriografiei comuniste sau post-decembriste. Vasile Alecsandri este perceput parnasian, ca un poet raţional, blocat în seninătatea pastelurilor de la Mirceşti, un colţ de rai al ieşirii din bătălia politică şi a istoriei. Ioan Stanomir îşi face o obsesie din Al. Ioan Cuza, pe care îl percepe în termenii istoriografiei comuniste, personaj de piese de teatru ideologice, ca un părinte al patriei osificat de propagandă sau tezism. La propriu, istoricul se luptă cu imaginea idilică a domnitorului creată de istoricii comunişti, dar care în realitate era altceva. Să te războieşti pasional cu imaginea lui Cuza creată de către comunişti este o formă de alterare şi întunecare a adevărului istoric. Simpatia monarhistă a autorului crează idiosincrazii false privind reperarea corectă a domnitorului Cuza, un reformator profund al României moderne, care nu poate fi confundat cu viaţa sa privată, facilă. Şi Kogălniceanu îşi nota în jurnal cu fidelitate adulterele, dar asta nu înseamnă că nu a fost un mare om de stat care s-a legat reforma pământului pentru ţărani de la 1864 şi declaraţia de independenţă de la 1877. „Filo-germanismul” monarhic al autorului răzbate sporadic în carte, considerând eşecul paşoptismului ca eşecul României Mari. Critica lui Cuza fiind în oglindă cu realizările lui Carol I, în realitate regele a dus mai departe cu succes politica începută de paşoptişti şi de către Cuza, omul de la 1848. „La peste un veac şi jumătate de la 1848, se simte, în identitatea de adâncime a statului şi a naţiunii noastre, ambiguitatea moştenirii pașoptiștilor. Statul pe care ei îl edifică, în anii în care ajung la guvernare, mizează pe centralizare şi autoritarism. Continue reading „Ionuț ȚENE: Ioan Stanomir despre eşecul imposibil al paşoptismului?” →

Al. Florin ŢENE: Cunoașterea și arta în studiile de estetică

Meditație asupra celor trei volume “ Sapienticele“ de dr.Augustin Ostace

Arta reprezintă o modalitate de cunoaștere a realității, a vieții materiale și spirituale, având prin aceasta o funcție cognitivă marcată. Insist prin faptul că scriitorii, oamenii de artă trebuie să cunoască viața pentru a pătrunde cât mai adânc în ea, pentru a trasmite celor ce o receptează o imagine cât mai adecvată, ajutându-i și pe ei să înțeleagă mai bine realitatea prezentă sau trecută, exterioară sau interioară. Noțiunile de adevăr artistic, veridicitate, realism sunt folosite drept criterii de apreciere în judecata de valoare, măsurând astfel totodată importanța funcției sociale a artei, cea de a înrâuri asupra oamenilor într-un sens determinat.

Nu se mai poate vorbi oare de reflectare în cazul operei de artă? Dacă ne mărginim la copierea plată a realității, dacă ne îndreptăm doar asupra laturii exterioare și superficiale a lucrurilor nu este de mirare ca rezultatele artistice să fie slabe, iar termenul însuși să fie compromis.

Aceste gânduri mi-au venit citind volumul unu “Sapienticele “ de Augustin Ostece , făcând parte din vastul ciclu “Era sitemelor filozofice- Filozofia Literaturii/ wiii.43” care cuprinde o paletă policromă de poeme având obsesiv întrebarea “De unde vii, tu?/Tu! Specie stacojie//Purtat[-n oscilantul mers/ De dreapta `natomie!… “ Încă de la început autorul în prefață specifică că întreg volumul este o încercare poeto-filozofic? Întrebare sub care se desfășoară toate poemele despre Sapiens,”la cub și la pătrat “, în toate ipostazele pune întrebarea și răspunde “Eliberat methanogenic “, ipostaziere ce duce la “ trăitoare gânduri…“. Micropoemele sunt concentrații de întrebări și răspunsuri în ultimele versuri conținând explicații despre “Ființa indirectă “ din “Marea Poezie a Culturii. “ Descoperim în volum și, chiar, poeme fluviu în care se încearcă un răspuns la obsesiva întrebare prin răspunsul “Eredității de caractere dobândite.. “ Poemele sunt încărcate de neologisme din tehnică, medicină, antropologie, biologie etc, etc. prin care se încearcă să construiască o biografie a omului.Aceași situație o găsim și în volumul II și III, unde descoperim întrebarea “Încotro, Sapiens?/Tu! “

“Sapienticele “ lui Augustin Ostace îmi aduce aminte de “Ponticele “ lui Ovidiu, autorul Sapienticelor este exilat în Germania modernă pe când Ovidiu a fost exilat în sălbaticul Tomis. Dacă pentru Ovidiu exilul a fost prilejul involuntar al unei astfel de instauratio. A devenit prin Pontice, mai degrabă fără voia lui, cauza primă și imaginea eternă a unei poezii a exilului, a înstrăinării, a despărțirii brutale și definitive de un topos originar și paradiziac. E drept, Ovidiu încercase la începuturile lui lirice, în poezia erotică, o anume inovare în raport cu tradiția – în Ars amatoria, pentru întîia oară în istoria poeziei latine, un mare poet cînta programatic nu atît marile doamne ale curții, nici măcar curtezanele de lux, ci de-a dreptul fetele și femeile plebei, declarîndu-se poet al celor săraci, fiindcă pe ei îi iubește: „Pauperibus vates ego sum, quia pauper amavi“. (Acest quia pauper amavi va fi preluat peste nouăsprezece secole, ca titlu al unui important ciclu de poeme din 1919, de către Ezra Pound – în pseudotraducerile lui din Girart Bornello, Guilhem de Peitieu, Cerclamon și alți trubaduri și jongleri, de asemenea rapsozi și practicanți ai unei iubiri a marginalilor.) Pentru Augustin Ostace autoexilarea este o modalitate de a explora sistemele filozofice prin întrebări privind evoluția omului, al rolului acestuia pe pământ, în “Visatele plaiuri, robitoare minuni… “ În cele trei volume ale lui Augustin Ostace n-a uitat că de fapt în cazul artei este vorba de o reflectare sui-generis, că specificitatea ei este sensibil marcată de caracterul ei complex și indirect.

Poemele lui Augustin Ostace ne dezvăluie un creator frământat de multe feluri de neliniști. Acestea vin din ce a ce ochiul conștiinței cercetează în adâncul provenienței faptelor de-alungul mileniilor. Dar, considerate în substanța lor ultimă, acestea sunt altoite toate pe instictul de conservare al animalului.Toate sunt forme variate la nesfârșit ale fricii și dorinței de a afla adevărul Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cunoașterea și arta în studiile de estetică” →

Magdalena BRĂTESCU: „Tehomir”, o bijuterie literară scrisă de Horațiu Mălăele

Personalitate emblematică a artelor românești contemporane, iubit și iubitor de oameni, Horațiu Mălăele se afirmă ca actor de teatru, film, radio și televiziune, scenarist, regizor de teatru și film, desenator, caricaturist și scriitor. Până în prezent a interpretat zeci de roluri pe scenă și pe marele ecran, a montat douăzeci de piese, a regizat filmele „Nunta mută” (2008) și „Funeralii fericite” (2013). A fost încununat cu numeroase premii pentru cea mai bună interpretare, cel mai bun actor, regie, cel mai bun spectacol, originalitate, excelență, premiul special al juriului la festivaluri de teatru și nu mai puțin de trei premii UNITER.

În domeniul literar a debutat cu „Rătăciri” (2012), volum lansat la Târgul de carte din „Rătăciri” după cum declară autorul însuși: „măsoară subiectiv existența mea. Este o carte a amintirilor despre Tehomirul copilăriei mele, cald și nostalgic, cu oameni săraci dar gospodari, guralivi și bețivi, olteni adevărați din stirpea lui Minulescu”. Epuizată la lansare, „Rătăciri” mai conține și „vorbe în vânt”, după cum cu autoironie își califică Mălăele panseurile, constatările, învățăturile de viață. Dar și însemnări admirative despre personalități care i-au marcat cariera, precum și amendarea prin discreditare a nedemnilor. Această carte te face să simți revolta contra trecutului întunecat (al României n.n.) redată prin înțelepciunea naivă a țăranului oltean, suferința copilului care și-a pus amprenta pe artisul celebru. Ca tezaur lingvistic, e o dovadă a mândriei sale gorjenești.

„Tehomir” este o bijuterie literară care și din punct de vedere grafic arată ireproșabil. Coperțile albe, cu schițele în peniță ale autoportretului autorului, au două clapete. Pe prima, Mălăele se adresează cititorului: „Dacă din întâmplare sau cu interese vei umbla desculț prin aburul acestei povestiri, vei auzi o chemare tainică și dureroasă, ca un îndemn la împăcare. O muzică venită de dincolo de pasiunea vieții și vremelnicia lucrurilor, ceva dureros de tainic, lacrima trecutului, nostalgia”.

Pentru mine, citadină din naștere și vocație, lectura cărții „Tehomir” a fost o delectare artistică la cel mai înalt grad prin dezvăluirea lumii de vrajă a satului gorjean. M-a captivat de la prima la ultima pagină. Non multa, sed multum! Esențele tari se țin în recipiente mici, iar parfumul lor ne urmărește obsesiv transpunându-ne pe un tărâm mirific. Mălăele are autenticitate și candoare, scrie o proză poetică în care se manifestă nu numai ca literat, ci și ca pictor acuarelist, ca regizor al filmului naturii dezlănțuite, cu personaje vii pe care le vezi aievea. Săteni care vorbesc puțin, suferă de o românească resemnare, au gestică grăitoare, cred în eresuri, fantazează, se tem de Dumnezeu și încearcă să-i îmbuneze urgiile.

Paginile sunt scrise cu cerneala sufletului, oamenii, zugrăviți cu pensula iubirii, întâmplările smulse din durerile istoriei: cedarea cu sila a pământului, arestările, schingiuirile, colectivizarea impusă cu forța. Moșu’ -bunicul autorului- îi vorbește pământului: „De mi te-o lua, tu tot al meu rămâi!” Împotriva securiștilor, slugilor regimului totalitar, cuvintele se încrâncenează, scuipă și disprețuiesc trezind o scârbă fizică.

„Tehomir” este o carte multidimensională. Ea e clădită nu numai în spațiu și timp, ci și din culori, mirosuri, sunete. Actuala pandemie i-a amintit autorului de carantina de trei luni petrecută în paradisul copilăriei, la bunicii mamama și moșu’, în satul Tehomir (în traducere din slavonă: „liniște și pace”). Și-a așternut amintirile într-o proză de un lirism emoționant până la lacrimi. Descrierea casei țărănești, a dezlănțuirii naturii într-un potop biblic, zgomotele demne de o bandă sonoră de film, obiceiurile și tradițiile populare, plantele medicinale, păsările cântătoare, cadoul dragostei nemărginite, exprimată în fapte și lucruri, mărețe sau neînsemnate dar importante, toate s-au gravat pe veci în memoria copilului de altădată. Împărtășite plastic cititorului, ele reînvie un trecut, oameni dispăruți, unii iubiți, alții disprețuiți din revoltă contra nedreptății.

Episoadele „trecerilor”, reale și imaginare, sunt toate de domeniul antologiei cinematografice: șatra țigănească, circarii cu orchestră, clovni, catalige, jonglerii și animale, cioclii-servitori ai noului regim scormonitori ca șobolanii. Acestora, fantezia copilului ce va deveni creator, le alătură imaginea -desprinsă dintr-o revistă veche- a palatului regal care plutește deasupra satului.

Avea 12 ani. Știa deja să aprecieze autenticul și frumosul. Chiar și cel feminin, al Anei cu părul lung și blond, misterios dispărută. Descrierea primei tresăriri și a primei decepții devine sublimarea copilăriei în adolescență „Cheia acelei seri încuiase definitiv ușa copilăriei. Doamne al știutului și întâmplării, dă-mi aer și putere să pot fugi în ziua de ieri și în toate zilele mele de dinaintea acestui cutremur”. Graiul, cel gorjean cu verbe la perfectul simplu, dă textului culoare și autenticitate, iar asociațiile de cuvinte surprind prin frumusețea și originalitatea lor poetică.

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: „Tehomir”, o bijuterie literară scrisă de Horațiu Mălăele” →

Vasilica GRIGORAȘ: Invitație la o „Călătorie pe tărâmul visării”

După Antologia „Florilegiu poetic vasluian”, publicată la Editura Sfera din Bârlad, 2015, Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” publică la sfârșitul anul 2019, Editura Tritonic din București „Călătorie pe tărâmul visării: Antologie de literatură pentru copii și tineret”.

Coordonatorul volumului, bibliotecara Liliana Moga (semnatara Argumentului cărții), în colaborare cu bibliotecarele Alina Tanasă și Anca-Elena Chelaru au identificat scriitorii și poeții vasluieni care au scris literatură (poezie, proză, teatru) pentru copii. O contribuție importantă la apariția lucrării are profesoara Ramona Diana Costin, care a realizat ilustrațiile și coperta. Totul sub îndrumarea directorului remarcabilei instituții de cultură din județul și municipiul Vaslui, profesorul Gelu Voicu Bichineț, directorul editorial al antologiei.

„Călătorie pe tărâmul visării” – un titlu de carte, pe cât de palpitant, pe atât de tentant. Cine nu ar vrea să călătorească pe un tărâm fascinant, asemenea celui al visării. Există o singură condiție: să fim copii ori, indiferent de vârstă să dăm libertate copilului din noi să-și deschidă aripile și să viseze asemenea autorilor din volum și inimoaselor bibliotecare.

Volumul este vrednic de luat în seamă prin bogăția de autori și lucrări publicate, dar și prin numărul generos de pagini (526). Sunt autori prolifici, consacrați și autori la început de drum pe tărâm literar, unii chiar la debut. Așezarea în pagină a scriitorilor și poeților este în ordine alfabetică: Felix Aderca, Petruș Andrei, Liviu N. Botez, Petruța Chiriac, Virgil Chiriac, Constantin Chiriță, Constantin Clisu, Mihaela Coșescu, Brândușa Dobriță, Cezar Drăgoi, Elena Farago, Sanda Ghinea, Alina Lavinia Grigoraș, Vasilica Grigoraș, Gica Iuteș, Aurora Luchian, George Nestor, Tudor Pamfile, Coriolan Păunescu, Alexandru Poamă, Victor Ion Popa, Iuliu Rațiu, Valentin Silvestru, Cezar Stegaru, Valentina Teclici, Victoria Trifan, Constantin Țintea, Gheorghe Vicol, Alexandru Vlahuță.

Antologia este un univers pământean prin existență, însă ceresc prin visare și zbor. Coexistă o lume reală și una fantastică. Realul, imaginarul și fabulosul își dau mâna călătorind spre sufletul și mintea cititorului copil. Călătoria are o arie foarte largă, se desfășoară în toată splendoarea sa într-o perspectivă și viziune minunate a tot ceea există pe planetă – pământul și viețuitoarele sale, apa și cerul…

Volumul este lumina cu ajutorul căreia, autorii au creat imagini despre realitate, iar copiii descoperă și cunosc treptat mediul în care trăiesc, lumea care îi înconjoară, familia, natura… O cale construită anume pentru formarea și educarea copiilor; o adevărată călăuză spre cunoaștere și înțelegere a lumii și universului.

Scrierile din carte au un accentuat caracter didactic și metodic. Scopul este de a forma copiilor un profil moral autentic, un caracter sănătos, o atitudine corectă față de lume și viață, dar urmărește și insuflarea încrederii, speranței în viață și credință în Dumnezeu.

Generații de copii din România au fost private de literatură pentru vârsta lor. Ne amintim însă cu mult drag de poeziile copilăriei noastre, scrise de poeta bârlădeană, Elena Farago: Cățelușul șchiop, Gândăcelul, Licuriciul… Toate acestea scrise într-un profund spirit educativ, cu un mesaj care să meargă direct la inima copiilor, creând empatie, milă, solidarite cu cei în nevoie, fie aceștia și animăluțe, insecte, flori, într-un cuvânt prieteni dragi ai copiilor: „Eu am numai trei picioare/ Și de-abia mă mișc: țop-țop,/ Râd când mă-ntâlnesc copiii/ Și mă strigă <cuțu șchiop>” (Cățelușul șchiop); „-De ce m-ai prins în pumnul tău,/ Copil frumos, tu nu știi oare/ Că-s mic și eu și că mă doare?/ De ce mă strângi așa de rău?// Copil ca tine sunt și eu,/ Și-mi place să mă joc și mie,/ Și milă trebuie să-ți fie/ De spaima și de plânsul meu!”. (Gândăcelul)

De remarcat este și faptul că în ultimul timp, mulți scriitori și poeți contemporani își antrenează pana scrisului în pagini de literatură de calitate destinată copiilor. Lirica pentru copii a devenit treptat mai bogată, copioasă și apetisantă. Acest fenomen se explică și prin faptul că cea mai mare parte a autorilor aparțin breslei dăscălimii: profesori, învățători, educatori…

Aș începe exemplificarea printr-un poem al poetului Petruș Andrei, care conturează portretul sufletesc al copilului, explicând și reliefând ce înseamnă apariția unui copil pentru familie, cu tot ceea ce presupune această bucurie, dar și responsabilitate, o îmbinare fericită între dragoste și grijă deosebită cu care este crescut; nu în ultimul rând, profesorul de limba și literatura română ne sugerează că este bine să ne preocupăm îndeaproape de învățarea limbii române corecte de către copii: „Un copil e-o mângâiere,/ E o rază-n asfințit, E credință-n Înviere/ E un dor de infinit.// …Și când vorbele îngână/ Puiul dulce și sprințar,/ Limba nostră cea română/ O-nvățăm iară și iar.” (Un copil)

Victoria Blaj a publicat mai multe cărți de poezii pentru copii. Cântă natura cu flori, cu fluturi și gaze, păsări și animale. Toate acestea fiind prieteni ai copiilor: „Pisicuță mică sunt,/ Am mustățile în vânt,/ Blana mea este de soi, Dacă mă-ngrijiți și voi” (Prietenie)

Liviu N. Botez, spune copiilor ce înseamnă o fetiță pentru familia sa și câtă iubire aduce: „Nespus mama o iubește./ Blând bunica îi vorbește./ Ea sare ca o zvârlugă/ La cer parc-ar vrea s-ajungă.” (Am o fată…)

Constantin Clisu, promovează în poezia sa dragostea pentru locurile natale și iubirea de țară: „Când în zori, din pragul casei,/ Ochii păsări ți-i rotești,/ Știi, de-acolo-ncepe Țara/ Cu meleaguri românești.// Orișiunde pașii vieții/ Te-or purta când o să crești,/ Să ții minte-ntotdeauna/ Pragul casei părintești!…” ( Pragul casei) Probabil, poezia este scrisă după ce a emigrat în Canada, purtând permanent în suflet dorul de patrie.

Brândușa Dobriță spune copiilor că fiecare zi a săptămânii este o floare minunată. O asemănare bine ticluită, în așa fel încât copilul să învețe și zile săptămânii și numele unor flori din arealul românesc: „Lunea e o margaretă cochetă,…// Marțea e un trandafir…// Miercurea e crinul păcii…// Joia, spumă de iasomie…// Vineri, floare de salcâm,…// Sâmbăta de tămâie, e o cală…” (Povestea zilelor – flori) Parfumul tuturor florilor este plăcut, însă cel al florilor de tei este îmbietor, apariția lor fiind o avanpremieră la gustul minunat al mierii: „Teiul/ din fereastra mea e-o veșnicie/ de parfumuri/ și culoare,/ pentru desfătare.” (Teiul)

Întâlnim la Sanda Ghinea poeme despre sărbătorile și obiceiurile de iarnă. Și cum este mai frumos de sărbătorit, dacă nu împreună cu familia, cu bunicii: „Stau în ușă cei doi frați/ pe obraji din gros pudrați./ Buna-și vede de-ale sale,/ răsucește la sarmale,/ fierbe carnea de piftie/ și pe cap are o mie…/ (Față-n față cu bunica) Imortalizarea dragostei profunde dintre nepoți și bunici.

Vasilica Grigoraș descoperă copiilor frumusețile și mirajul anotimpurilor. Primăvara „E-o ploaie caldă/ Ce pământul-l scaldă./ Un curcubeu în zări/ Zâmbind în culori./ Un cer senin,/ Suflet de bucurie plin.” (Ce este primăvara) Îndeamnă copiii să fie harnici asemenea albinelor și furnicilor, doar astfel vor fi zâne adevărate, jucăușe și admirate din zori în seară: „-Zână dragă, hai în zbor/ Să zorim lângă izvor,/ Să zburdăm, prin stropii mii, Zvăpăiați și zglobii.” (Zâna)

De copilărie își aduce aminte prin vers și rimă, poeta Aurora Luchian: „Dulcea mea copilărie,/ Tu mă-nvălui în magie,/ Basm, culoare și visare,/ N-aș mai vrea să mă fac mare!…” (Dulcea mea copilărie!) De neuitat este Paștele, când copiii sunt uimiți de pregătirile mămicilor și bunicilor. O taină pentru ei este vopsitul ouălor: „-Cine m-a ouat pe mine?/ Țipă cât gura îl ține/ Un ou lucios, roșior./ Oare floare de bujor?// -Dar pe mine? Scoate capu’/ Unul gălbior, săracu’,/ Ce abia urni din spate/ Alte ouă colorate.” (Nedumerirea ouălor de Paște) Autoarea închină poezii literelor, asfel copiii în prima clasă pot învăța și reține mai ușor alfabetul. O dată cu învățarea cititului și scrisului, atenția este atrasă și de învățarea bunelor maniere: „Sunt mândru de mama mea/ Că m-a educat așa./ Când primesc o ciocolată,/ <Mulțumesc> spun de îndată.” Pe lângă mulțumesc, învață să spună și te rog frumos, iar dacă greșește cu ceva, iartă-mă este pe buzele ei!

Coriolan Păunescu le spune copiilor că primăvara, natura se trezește la viață, iar vestitorii acestui anotimp sunt ghioceii: „Sub o frunză de stejar/ Clopot mic și dat cu var,/ Licărea ca o oglindă/ Tocmai lând-un bob de ghindă.// Și-ntinzând mâna spre el/ L-am atins – un ghiocel!/ Privea gingaș către mine/ Timpul prevestind în bine.” (Vestitorul) După ghiocel, apar pe rând ca niște minuni gândăcei, libelule, albine, melci…, iar copacii plâng de bucurie.

Cezar Stegaru, se individualizează în acest volum, dar și în literatura română scriind basme pentru copii. Un minunat basm în versuri este „Crăiasa Codrului”, cu minunatele personaje, Casandra și Lisandru: „La gura sobei, iarna, tainic,/ Cu vântul când povești, ascult/ Ca-n vis, văd pe bunica, tainic,/ Băsmând din vremuri de demult.// Când vântul gureș, flori de gheață,/ La geam, pictează, argintii,/ Bătrânul basm un fir răsfață/ Să-l știți și voi, iubiți copii!”.

Valentina Teclici, revine cu bucurie, dar și aleasă măiestrie în a mânui versul la anii copilăriei, amintindu-și jocurile mult îndrăgite. „Mă vedeți? Sunt o fetiță!/ Dar mai sunt și doctoriță./ Am seringă, am și ace…/ Ia veniți voi trei încoace!/ Ăștia-s pacienții mei:/ Mițu, Anda și Grivei./ Anca e o păpușică,/ Mițu o pisică mică,/ iar Grivei care-a lătrat/ e un câine-adevărat./ Cățelușul și pisica/ nu stau blânzi nici atâtica,/ nu prea vor să ia aminte…/ doar păpușa e cuminte!/ lasă că mă fac eu mare/ și-o să-mi dea toți ascultare./ și-o să-mi spună ce îi doare!” (Doctorița) Și peste timp, a devenit „doctor” în sociologie.

Constantin Țintea oferă spre lectură copiilor o poveste versificată, prin care le spune că, după terminarea anului școlar cu premiul la purtător, un copil își convinge tatăl să meargă în vacanță la bunici, unde trece prin întâmplări hazlii și se amuză copios. De la început precizează motivul dorinței sale: „Mă su-foc! Își spuse Boanță, asta-i viața de oraș:/ zgomote și strigăte, muzică de pătimaș…/ Fuge-asfaltul sub picioare, fierbe totul; nicio boare./ Nu găsești, cât ai căta, loc umbros plin de răcoare!”( Vacanța lui Boață)

Descoperim la Gheorghe Vicol o poezie foarte inspirată și cu mesaj țintă pentru copii: învățarea dulcelui grai românesc, a limbii ce-o vorbim: „E tânără, dar și bătrână,/ Când veselă, când doinitoare/ Opacă și strălucitoare,/ Iubita mea Limba română.// Limbii Române, cu decență,/ Îi dau întreaga mea iubire/ Și-i fac la fiece-ntâlnire/ Cu sfiiciune-o reverență.// E limba mea și-a ta, maternă,/ venită ca o primăvară/ Ce se așează peste țară/ Și-apoi rămâne-așa, eternă.” (Limba română)

Dacă poezia este partea cea mai consistentă a antologiei, nici proza (povești, povestiri, fragmente de roman, piese de teatru ) nu sunt mai prejos. Prin povestirile sale, scriitoarea Petruța Chiriac re-aduce în atenția părinților și copiilor o idee, o regulă, o metodă confirmată de viață pentru educația și formarea copiilor. Ne re-amintește că este bine ca înclinațiile copiilor să fie descoperite din vreme, iar cei care au potențial real într-un anumit domeniu, într-o ramură artistică să persevereze și să exerseze continuu. Autoarea face referiri la talentul pentru muzică, arte plastice, fotografie în volumul „Copiii lui Tonitza ieri și azi”.

Pentru multe generații este de neuitat romanul „Cireșarii”, în cinci volume de Constantin Chiriță. Se adresează adolescenților și tinerilor. „Cavalerii florii de cireș”, un grup de elevi pornesc într-o expediție științifică sub îndrumarea lui Moș Timofte. Sunt expuși unor peripeții și aventuri neașteptate, pline de suspans, însă totul e bine, când se termină cu bine. Final fericit, iar încercările prin care trec îi fac pe adolescenți mai maturi, pentru că la un moment dat: „se vor aprinde luminile și viața va erupe pretutindeni. Se vor vedea orașe, case, pământuri, copaci, flori, culori. Și se vor vedea oameni. Viața curge, dragi cireșari!” spune autorul.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Invitație la o „Călătorie pe tărâmul visării”” →

Al. Florin ŢENE: Un panegiric la activitatea de-o viață a scriitorului și jurnalistului Ion N.Oprea

Scriam într-un eseu de largă respirație, că Ion N.Oprea și-a dăruit întreaga viață exprimării adevărului prin cuvânt.Acum, ajuns la vârsta înțelepților moldoveni, a editat un volum de “Istorii, comentarii, miscelanea- Antologie “, marcând ca număr 15 volume din astfel de categorii. Scriitorul, fiind un harnic publicist, a editat mult mai multe lucrări, de-alungul vieții, debutând cu volumul “Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870-2003, Editura TipoMoldova, Iași, 2004, și terminând cu volumul amintint la început, numărând 106 de lucrări publicate de-alungul vieții.

Prezența lui Ion N.Oprea în literatură este cuprinsă în cele 106 volume de publicistică, eseuri și reportaje, încărcate de realitate, înțelepciune și adevăr.”Istorii, comentarii, miscellanea-Antologie “ nu e numai o antologie de exegeze, articole și portrete de personalități , dar, este și o colecție de medalioane de amiciție, fapt ce denotă că scriitorul toarnă în cupa cuvintelor și o parte din sufletul său.Cartea de care facem vorbire cuprinde pagini interesante despre personalități, precum: prof.Ana Dumitrescu, Andrei Marga, Grigore Radoslăvescu, dr. Teona Scopos, Mircea Cărtărescu, Romică Pivniceru, Paula Romanescu, Elena Leonte, Papa francisc, Sergiu Găbureac, prof.Nistiriuc Ivanciu Traian, Dorina Stoica, Viorica Ispir, Aurora Sârbu, Ana Opran Emanuel Tânjală, Constantin Nițu, Pasca Daniela, Al.Florin Țene, Paul Goma, Gheorghe A. Stroia și mulți alții, cuprinși în pagini policrome cu idei profunde despre o varietate de probleme de viață, cultură, filozofie, medicină și politică.Descoperim la autor și o experiență stilistică în cea mai bună accepție a noțiunii:Ion N. Oprea sugerează fluiditatea, aluviunea sentimentală a prozei și jurrnalismului prin metafore; iată câteva titluri de capitole:Candidat la premiile literare, unele obținute, Mircea Cărtărescu un clovn al literaturii?; Enciclopedia înțelepciunii, Sergiu Găbureac: COD ROȘU-PLANUL B; Jocuri de cuvinte-căruță.Geografie lingvistică III( arhaisme) etc.

Nu reducem contactul scriitorului cu metafora la aceste simple exemple, conjugări de termeni, nici la comentariul”Acum, despre Mache, Atanase ;i Nasty din cartea –Trei crai plus infernal- de Constantin Trandafir, martori și participanți la transformarea socialistă a agriculturii, sub N. Ceaușescu care a pus militarii să tragă cu pușca în țărani, să-i convingă să intre în GAC. “sau la articolul despre “periculoșii bătrâni “din cuvântarea magistrală a președintelui Academiei Ion Aurel Pop. Reprezentativ pentru raportul pe care-l studiem este acest panegiric închinat academicianului.

De personajele din carte se pare că există o legătură de afinitate dintre autorul cărți și acestea. Chiar dacă nu a existat o prietenie sau o cunoaștere dintre autor și personalitățile despre care a scris, există în text un fascicol de lumină ce dezvăluie sinceritatea gândurilor bune.

În acest volum antologic sunt cuprinse și gândurile unor scriitori despre personalitatea lui Ion N. Oprea și relațiile dânsului cu alți slujitori ai culturii. O astfel de mărturie o descoperim în articolul “Adjudul nu e departe “semnat de Vasile Filip, în care în cuvinte de afecțiune descoperim în aproape patru pagini despre relația dintre Ion N. Oprea și Gheorghe A. Stroia directorul editurii “ Armonii culturale“.

Cele trei capitol ale cărții cuprind texte ce ilustrează activitățile unor cenacluri literare, apeluri către Guvernul Românie privind diferite probleme politice și administrative, aducând Continue reading „Al. Florin ŢENE: Un panegiric la activitatea de-o viață a scriitorului și jurnalistului Ion N.Oprea” →

Veronica BALAJ: Jurnalul, între realismul crud și metafizica sublimă

Aceasta ar fi doar una dintre posibilele perspective analitice asupra volumului „ÎNGERUL ADÂNCULUI”, Editura Mirton, Timișoara, 2020, semnat de Eugen Dorcescu. Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note: Mirela-Ioana Dorcescu.

Jurnalele, mai ales cele literare, cuprind, fără îndoială, partea de trăire interioară, fosforescentă, tulburată și care iese la suprafață, în văzul celorlați, doar atât cât vrea autorul. Asemeni unei sclipiri de fulger. Rotundul, care ține de sinuozitățile profunde, secrete, și chiar de tainica sălășluire a divinului în om, indefinibilul rămânând undeva în adâncul firii. Uneori, acest inefabil se pierde, odată cu ființa umană.

Un jurnal ce se croiește, însă, pe dimensiunea om – univers, om – Creator poate depăși acest risc și poate salva taina ființei. Așa se întâmplă și în cazul tomului de peste 500 de pagini, Eugen Dorcescu, „Îngerul Adâncului”, semnalat mai sus, volum care cuprinde o largă perioadă calendaristică, 1 februarie 1991 – 14 noiembrie 1998, cu o întrerupere de aproape un an de zile. Întrerupere ce-și are și ea rostul, în istoria acestui demers introspectiv.

Dacă orice jurnal presupune un act de comunicare specială cu viitorimea, cu cei care-l vor lectura mai târziu, el presupune totodată și un accept al autorului, devenit personaj al propriei sale mărturii, un accept de a le dărui celorlalți ceva din sinele său. Eugen Dorcescu începe a scrie jurnalul dintr-o pornire a eului, nu spre confesiune neapărat, ci, mai înainte de aceasta, spre cunoașterea fațetelor sinelui. Spre introspecție, în adânc de ființare: „… vorbesc cu mine însumi cât mai departe de oameni și cât mai aproape de Dumnezeu, 1991, iunie”. Nici nu-și propune să-l publice vreodată. Adesea vrea să renunțe și chiar o face, după cum notează în 13 noiembrie 1998: „Jurnalul va rămâne mai mult ca sigur nepublicat, până când mă voi muta la Domnul… Domnul (nădăjduiesc și mă rog) mă va sfătui cui să las manuscrisele…” (p. 521). Domnul chiar l-a sfătuit și i-a trimis o mână îngerească, i-a trimis-o pe Mirela-Ioana (soția lui Eugen Dorcescu), care a citit, retrăit, salvat de la uitare o epocă cifrată în mii de zile.

Întrucât unghiurile de abordare a acestui impresionant volum, ca problematică și ca raportare la sinele poetului, sunt mult prea numeroase și mult prea diverse, voi încerca să mă refer doar la câteva aspecte. Fără a viza, nici aici, o reușită exhaustivă, desigur.

Structurat pe trei părți, cu trimiteri, în ebraică, la Vechiul Testament, sintetizând, dintru început, stările definitorii, întâlnite în excursul ce va urma, textul ne înștiințează că vom lua cunoștință, explorând, alături de autor, hăţişul realului, de existența metafizicului și a transcendentului. (Partea I – Moth tamuth/Vineri 1 februarie 1991 – Miercuri ,15 –Joi, 16 iulie 1992; Partea a II-a – Abaddon/Îngerul Adâncului/Luni, 26 iulie 1993 – Marți, 7 februrie 1995. Partea a III-a – Havel Havalim/Deșertăciunea deșertăciunilor, Duminică, 10 septembrie 1995 – Sâmbătă, 14 noiembrie 1998).

Jurnalele din literatura română le cunoaștem și o comparație ar însemna un studiu amplu. Fiecare își are structura sa, are cărări croite între cotidianul general și cotidianul trăit pe cont propriu, în larga, nepotolita existență umană. Dar, cum „Îngerul Adâncului” își are straturile sale absolut particulare, voi lua în calcul un alt jurnal, de o altă factură, aparte, tocmai pentru a sublinia notabilele însușiri compoziționale și semantice, spre care ne îndrumă „Abaddon, Îngerul Adâncului”. Drept referință, prin diferențiere, iau „Journal de travail”, 1938-1955, de Bertolt Brecht, Editura L’Arche, Paris, 1973; titlul original, în limba germană: „Arbeittsjournal”.

Așadar, cărările, pe care va trebui să înaintăm în mersul lecturii propuse de „Abaddon, Îngerul Adâncului”, au un bine marcat caracter semiotic, estetic, moral și conceptual. Forul interior al autorului-personaj este un… adânc. Însuși îngerul ales, se știe, simbolizează adâncurile. Din acest punct, orice moment din desfășurarea jurnalului am lua în atenție, ne vom simți conduși subtil, adeseori cu franchețe, spre o realitate antropo-cosmică. Și spre metafizic. Este felul propriu autorului-poet de-a simți și de a se raporta la lume, la viață. De remarcat că, dacă în jurnalul lui Bertolt Brecht, ales ca reper de diferențiere, autorul se implică în zbaterea, în viforul lumii sale (să nu uităm că este cuprinsă și perioada hitlerismului), Eugen Dorcescu se retrage în sine, trăiește intens înstrăinarea și, de aici, găsește căi deschise către metafizic. Se va simți/se va numi un „Cavaler al lui Hristos”, nicidecum un cavaler al prezentului trecător și dezolant.

Bertolt Brecht adună secvențe din presa vremii, își spune părerile, se agită, vrea limpezirea unei societăți debusolate. Autorul român, însă, scrie. El este POETUL. Creatorul unei punți între lume și transcendență. Studiază Biblia, stihuiește Psalmii. Cosmocentrismul său face parte din propria viață, nu doar din creația sa literară. Este structurat a înțelege și a lua în seamă doar esența. Adică divinul. Societatea nu-i oferă siguranță sau liniște. Superficialitatea nu este o alternativă pentru eul său. O spune franc: Oamenii sunt așa cum sunt, un coșmar, la fel de îngrozitori pretutindeni. Și la fel de nenorociți, vrednici de milă…” (18 decembrie, 1994, p. 39).

Sacrul este punctul său de echilibru. Elementul de care sinele său, creuzet de frământări, va avea mereu nevoie. Însingurarea, lipsa dorinței de a se amesteca în lumea plină de vârtejuri fără preț îl fac nefericit. Metafizicul e singurul orizont ce-l poate împlini, în lupta cu sinele său plin de ascuțișuri și căutări: „Nu există artă mare în afara sentimentului metafizic”(p. 391). Sună ca un verdict. Ca o mărturie de credință scriitoricească. Dacă scriitorul român preferă metafizicul, esența, Bertolt Brecht, în jurnalul său, care a făcut vogă în mai multe țări, crede că arta trebuie să fie racordată la realitatea în fierbere. La realitatea frustă, palpabilă: „… on ne peut, en général, parler de réalisme, que dans le sens où il est question d’un approche réaliste par l’écrivain du monde, et du metier d’écrire…” (p. 167).

Continue reading „Veronica BALAJ: Jurnalul, între realismul crud și metafizica sublimă” →

Hedi S. SIMON: Maria Găitan-Mozes – Identitate, gânduri, simțire, muzică

Cel mai recent volum de versuri ale Mariei Găitan întitulat sugestiv „Identitate” este o dezvăluire, un răspuns la o întrebare. Cine este de fapt „doamna Poezie” creată în întregime din gânduri înțelepte, din simțire profundă, din iubire pentru toți și toate, îmbrăcând întregul conținut în versuri lirice de o minunată muzicalitate. De obicei, se spune despre un artist că s-a format din muncă și talent. Adevărat, multă muncă, un dram de talent care se șlefuiește precum diamantul în cursul unei vieți de om. La poeta Maria Găitan -Mozes însă vom găsi elemente în plus.

La început a fost suferința: o copilărie strivită de război, părăsirea casei părintești pentru a ajunge din Basarabia în România, singură, despărțită de mama și de orice om apropiat.

Ani petrecuți într-un internat în mijlocul unor copii străini, cu care împărțea în egală măsură foamea și mizeriile vieții. Pe unii un asemenea început de viață îi distruge psihic; pe alții îi călește, transformându-i în oameni capabili să țină piept tuturor greutăților. Printre aceștia se numără și poeta noastră, care a învățat să reziste, să acumuleze răbdare și să meargă pe calea cea bună, chiar dacă deseori drumul era împotriva vântului.

Primul succes al ei a fost desigur intrarea la o școală pedagogică unde se formau cadre destinate a educa copii de vîrstă preșcolară. O învățătoare de grădiniță care iubește copiii și înțelege suflețelul fraged al copilului, este de neprețuit în orice instituție de învățământ. Dar aceste calități s-au dovedit tot atât de binevenite, când tânăra educătoare scria povestioare și poezii pentru micii ei elevi. De aici s-a tras și norocul unei descoperiri fericite a talentului ei, care a condus-o la Școala de literatură „Mihai Eminescu” din București, pe care a și absolvit-o cu succes alături de alți tineri talentați și norocoși. Deoarece această școală a funcționat doar pentru o singură serie, după care s-a desființat (din rațiuni „superioare” neânțelese și până în prezent) Dar Maria Găitan era deja cunoscută și apreciată de iubitorii de frumos, mai puțin poate din partea autorităților. De ce erau deranjate autoritățile? Poate fiindcă era basarabeancă, ceea ce însemna pe atunci că era „venită din Republica sovietică Moldova”… Ulterior i s-a mai adăugat încă un păcat, datorită faptului că devenise soția unui evreu. Prin urmare, era nevoită să suporte persecuții subtile, deși nu destul de subtile încât să nu-i provoace suferințe. Soluția s-a găsit în plecarea familiei Mozes în Israel. Poeta recunoaște că în ciuda tuturor greutăților de început de drum, ea a găsit în Israel un loc cald, o patrie unde s-a simțit însfârșit binevenită. Abia aici a înflorit adevăratul ei talent, aici a scris poezii și proză, iar tematica cărților Mariei Găitan se întoarce mereu la prima dragoste, acea pentru copii. Căci în afară de volumele dedicate în întregime copiilor, cum este și minunatul volum pentru cei mici întitulat „Copii, jocuri, jucării” cu o superbă ilustrație semnată de Clelia Ottone, ca și coperta datorată doamnei Ioana Toff, chiar și volumele dedicate celor mari, conțin neapărat câteva poezii rezervate copiilor. De pildă, în volumul „Asta sunt” născut în primăvara anului 2016, la Editura Familia, vom întîlni între versurile cu tematică profundă, actuală, uneori chiar dureroasă, o presărare ca o înviorare a sufletului cu câte o poezie dedicată celor mici. În poezia „Joaca” scrisă pentru proprii nepoți Rinat, Ianiv, și Coby, aflăm că: „Ei mă cheamă/ și mă vor/ Parc-ar vrea/ să-mi lecuiască/ aripa copilăriei/ ce mi-a fost/ rănită-n/ zbor// ”. Tot așa în „Identitate” revine portretul superb al unei fetițe – „ghemotoc” – cu zulufii ei în vânt, frământată-i de un gând”.

Sau în poezia „Dorința” – o fetiță care-și dorește cu ardoare o păpușă, admirând-o de la distanță, într-o vitrină: „Și câtă asemânare/ între ele/ Cu același păr/ în valuri/ auriu/ rochița albă, înfoiată// . S-a îndârjit/ și vrea pe loc/ păpușa, iar dacă nu, -/ o soră-adevărată!// ”.

O altă temă la care poeta revine dureros în poeziile ei este nostalgia și dorul după mama ei de care a fost despărțită. Din cauza împrejurărilor vitrege ale războiului, sărăcia, sacrificiul mamei, toate aceste sentimente fiind redate cu asemenea forță reală, încât îl obligă pe cititor să se întoarcă în timp, la propriile sale amintiri dureroase. În „Comori mărunte”: „Un șervețel/ îngălbenit/ cu ciucuri roșii/ și înfloritură fină/ dar/ al mamei/ mamei mele/ stă împăturit și-acum/ cu naftalină.// Mi-a fost dăruit de mama/ mie,/ când aveam/ încă pistrui pe față/ și o costiță lungă, aurie…// ”. Poezia „Împărțeala” ne arată fața hâdă a războiului, foametea, lupta mamei de a-și menține în viață copiii: „Pâinea/ ne-a fost dăruită…/ Dar/ era una,/ era mică/ , și trebuia împărțită în felii,// …”.

Tematica creațiilor doamnei Găitan-Mozes este atât de vastă, încât poate fi cuprinsă doar într-un studiu mult mai profund decît aceste modeste note de lectură. Amintesc doar descrierile minunate ale naturii, care transportă cititorul în lumea visului despre frumuseți nevisate: „Abia a dat în geană/ primăvara,/ și crengile subțiri, fragile,/ și-au pus podoaba feciorelnică/ pe umăr// ” sau a senzațiilor aproape fizice a atingerii picăturilor de ploaie într-o zi toridă de vară. Poeziile exprimând devotament și recunoștință pentru această țară, devenită patria poetei, constituie o parte însemnată a volumului „Identitate” ca și cele scrise cu atâta dragoste și admirație față de ostașii Tzahal care apără țara și viața cetățenilor. Printre acestea se numără și minunata poezie închinată soțului ei, care s-a înrolat ca rezervist, deși îi venea destul de greu la o vârstă ceva mai matură să facă față îndatoririlor. („Soldatul meu”). Poeta a închinat multe versuri minunate amintirilor intime despre viața la țară din copilărie și truda părinților pentru întreținerea familei; întălnim deasemenea probleme de actualitate politică de la noi și din lume, mai ales setea după liniște și pace.

Totuși mai există un subiect care în nici un caz nu este pe ultimul loc în opera Mariei Găitan-Mozes, din contra, este în miezul tuturor problemelor, fiind punctul de sprijin în viața aceste femei curajoase, gingașă și modestă. Mă refer la marea dragoste între ea și soțul ei z.l., care a părăsit-o după mai mult de 50 de ani de conviețuire minunată, în timp ce ea mai scria la ultimul volum „Asta sunt!”. Pentru iubitul ei unic de o viață s-au născut cele mai frumoase versuri de iubire. Nu numai în cartea despre care vorbeam astăzi, ci și în toate celălalte, mergând înapoi în timp. Voi cita câteva dintre acestea „Soldatul meu”: „Nu-i prea ușor/ ca după/ ani și ani/ să fii din nou/ în haină militară,/ să porți pe umăr/ arma grea,/ bocanci/ și să veghezi sub arșiță de vară./… Te știu călit-/ dar/ ca femeie/ tremur,/ și-aș vrea -n aceste clipe/ să m-alătur/ ție. Să-ți pot/ fi sprijin/ și părtașă/ soldatul meu/ cu tâmplă argintie//”. „Ca un râu”: „Îmbrățișările/ ni-s calde./ Inimile/ în schimb/ ne sunt fără frâu/ și lăsăm iubirea,/ înainte, să curgă,/ limpede. liniștită/ ca o apă/ de râu//”. „Pentru clipă”: „Nu mă lăsa,/ singură,/ singurătate/ Adaugă într-una/ vreascuri de amintiri/ ca să-mi rostuiesc,/ rugul,/ să fiu gata/ pentru clipa/ care-mi va mistui/ sufletul/ și trupul/”. „Reper”: „Drumul în doi/ a fost frumos și ușor/ avându-ne -inimile-ca una/ iar umerii, când au dus poverile, obosiți,/ au avut bucuria mângâierilor/ întotdeauna/”. Și însfârșit „Resemnare”: „N-am avut încotro;/ ne-am supus rânduielii dar/ mi-e greu să dezleg legile logicii,/ firea,/ când din viață/ a fost neașteptată/ răpirea… omului meu drag./ Întrebări, lacrimi amare/ se adună/ în așternutul de resemnare/ în care/ clipă de clipă,/ încerc să mă ascund//”. Fără alte comentarii, frumusețea și gingășia sentimentelor exprimate în vers, se dezvăluie de la sine. Continue reading „Hedi S. SIMON: Maria Găitan-Mozes – Identitate, gânduri, simțire, muzică” →