Categorie: Cronică

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Serenadă pentru un vis trăit cu ochii deschiși

De bunul meu prieten, fermecătorul scriitor şi prolificul publicist Roni Căciularu, mă leagă nu numai amintiri din timpurile când ne-am întâlnit în Israel (Tel Aviv, Ierusalim) sau la Iaşi, ci şi o stare de plăcută melancolie stimulată de rememorările unei copilării, tinereţi şi maturităţi pentru el, dar şi din tinereţile mele, referitoare la oraşul în care el s-a născut, iar eu mi-am purtat multe din zilele mele ca aviator pe avioane de vânătoare supersonice, respectiv Bacău. De aceea am şi citit cu sufletul la gură, emoţionat, dar şi cu o imensă satisfacţie intelectuală, recenta sa carte „Acuarele de demult” retrăind parcă atmosfera acelui oraş moldav, cel din primele amintiri ale autorului, adică până prin anii ’70 ai secolului trecut. Iar eu mi-am amintit de acele vremuri când modernizările au scos oraşul din nostalgiile unei istorii cu bunele şi relele sale, acea ce-i dădea un farmec aparte, dar şi o personalitate distinctă şi l-au făcut un oraş care, în general vorbind, semăna cu oricare altul adaptat cerinţelor din acele vremuri.

Erau, aceştia din urmă, anii în care autorul făcuse deja alia, iar eu păşeam pe străzile mai vechi, aflate în spatele arterei centrale, una cu o istorie seculară, şi mă minunam de armonia şi farmecul vechilor construcţii, cele care mai aveau să mai reziste un timp, unele, şi care aminteau de faima oraşului care se transforma profund sub ochii contemporanilor.

Fiindcă, da, Bacăul, aflat de la începuturile sale pe drumul comercial care străbătea Europa de la nord, de la marea Baltica până spre gurile Dunării sau la Marea Neagră, a fost un important oraş târg pomenit în hrisoave pe la anii de început ai formării statului feudal Moldova. Desigur sunt şi poveştile mai vechi, cele cu parfum de legendă care aminteau, deloc fantezist, de istoria străveche a urbei, care funcţiona cel puţin ca staţie de poştă, dar şi ca important punct de vamă între Moldova, Transilvania şi Valahia, încă de pe vremea când în Dacia se instalase administraţia romană, iar carpii din zonă întreţineau legături comerciale cu aceasta.

Sigur, o aşezare cu un excelent vad comercial nu putea să nu atragă populaţiile evreieşti, mai ales pe cele din Galiţia, după secolul al XVII-lea când persecuţiile imperiului ţarist îi determinaseră, ca de atâtea ori în istorie, să-şi găsească un alt cămin, însă cu preţul uriaş al unor suferinţe greu de imaginat. Este menţionată o piatră tombală din 1703 care atestă prezenţa unei comunităţi puternice de evrei în Bacău, iar în 1838 cei 1740 de evrei reprezentau 55% din populaţia de atunci a oraşului cu tot ce înseamnă acest lucru: cultură, economie, educaţie şi civilizaţie. Desigur vremurile şi condiţiile socio-istorice au făcut ca numărul acestora să varieze foarte mult, iar în anul 2011, conform ultimului recensământ, în Bacău mai locuiau 40 de evrei.

Ce înseamnă asta, vom vedea după un deceniu, două. Oricum, nu trebuie să ne bucurăm, deşi în prezent înţelegem mult mai bine ce legături erau între oamenii de diferite religii sau etnii, deşi acum ne despart cam o mie de kilometri, care însă nu au reuşit să facă dispărute vechile prietenii, ba mai mult, au creat altele noi.

Volumul scris de Roni Căciularu aduce în faţa cititorului acea lume a anilor de după război, acei ani care reuşiseră să dea o altă semnificaţie a interculturalităţii, dar şi interconfesionalismului, deşi ca să fim sinceri, vechile tare nu dispăruseră cu totul. O confesiune a autorului referitoare la o iubire din tinereţe este rezumatul perfect al acestei situaţii, într-o singură frază: Eu eram evreu, ea nu!

Dar autorul nu îşi centrează amintirile pe acest gen de trăiri, ci mult mai mult, respectând adevărul, ne povesteşte despre micile aventuri ale sale (pe atunci însă foarte importante!), nu uită să-i aducă un emoţionant omagiu, discret şi sincer doamnei învăţătoare Nicolau, ne vorbeşte despre salcia sub care stătea de multe ori Bacovia, despre „furtul” unor fructe, atunci când, la fel cu marele său înaintaş, Ion Creangă, constată că faptul în sine este pedepsit de o instanţă aflată mult deasupra noastră, despre obsesia frezei care trebuia să sublinieze prin formă (creastă de cocoş) Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Serenadă pentru un vis trăit cu ochii deschiși” →

Ionuț ȚENE: Ioan Stanomir despre eşecul imposibil al paşoptismului?

Paşoptismul este paradigma României moderne. Fără corifeii revoluţiei de la 1848, România nu ar fi existat. România este o creaţie ideologică a acestor gânditori care au ales sincronismul cu Occidentul pentru evoluţia şi propăşirea societăţii româneşti. Ioan Stanomir în cartea „Aşteptând revoluţia. Paşoptismul şi vocile sale” (Ed. Humanitas, 2020) reuşeşte să ofere o isagogie a paşoptismului românesc şi implicaţiilor sale în evoluţia României moderne. Cartea se vrea demitizatoare şi o încercare indelebilă a vechilor interpretări istoriografice despre acest fenomen major. Stilul cărţii este cursiv şi pe alocuri fermecător, autorul reuşind să surprindă tensiunea ideologică a creaţiei paşoptiste care străbate secole. Personalităţile paşoptiste au ceva din IL Caragiale, prin discursul lor grandilocvent. Par personaje de teatru, care nu au nicio îndoială privind credinţa lor reformatoare a României pe culmile progresului. Ioan Stanomir reuşeşte să surprindă exhaustiv discursul complex şi complicat al paşoptistilor. Însăşi ideea de România şi români este o creaţie livrescă a acestor patrioţi, care „peste noapte” devin din munteni şi moldoveni adevăraţi români patrioţi. S-au născut în Moldova şi Muntenia şi au murit în România, creaţia lor politică. Autorul evită să facă o analiză a rădăcinilor numelui de român din „rumân”, formă socială a statutului ţăranului din spaţiul danubian. Portretele lui Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, CA Rosetti, Alecu Russo, Ion Brătianu sau Ion Ghica ne oferă radarul simţămintelor acestor corifei fanatici ai înnoirii sociale prin revoluţie. Caragiale avea dreptate privind inconsecvenţele morale aşe paşoptiştilor; anarhistul radical CA Rosetti devine catalizator al parlamentului care girează monarhia. Ioan Stanomir surprinde disjuncţia dintre revoluţionarii moldoveni şi cei munteni. Cei din Ţara Românească erau adepţii radicali ai proiectului mazzinian, nişte conspiraţionişti de tip carbonar, faţă de revoluţionarii moldoveni, care au acceptat proiectul evoluţionist al reformelor graduale şi modelul prusac de societate, bine conturat de Mihail Kogălniceanu. Până la urmă, marea parte a revoluţionarilor au devenit oameni de stat autocraţi, punând în practică cu autoritate proiectul paşoptist: unirea de la 1859, principele străin, războiul de independenţă şi proclamarea regatului. Ion Brătianu este cel mai peren exemplu, cum un anarhist revoluţionar devine un om de stat autocrat. Până la urmă ideile revoluţionare depind de ce parte a baricadei eşti. Radical în opoziţie, autocrat la putere, cu instrumentele dictaturii la mână. Paşoptismul nu a fost doar fundamentul liberalismului, radicalismului roşu, dar şi al conservatorismului modern. Imaginarul colectiv al României contemporane este rodul gânditorilor paşoptişti. Dincolo de „formele fără fond” paşoptismul a fost o paradigmă structurală a schimbării societăţii. Nu s-a trecut doar de la işlic la ţilindru în modă, ci şi în instituţii noi create.

Ioan Stanomir reface şi un excurs istoriografic al paşoptiştilor în viziunea istoriografică comunistă. Nicolae Bălcescu care a murit sărac şi „la timp”, fără să beneficieze de deliciile ajungerii la putere, a devenit pentru comunişti, radicalul ideal, părintele proto-comunsimului social, în schimb Ion Brătianu, care a „trădat idelul social al anului 1848” pentru burghezie şi a instaurat monarhia, a fost perceput ca un „trădător” al celor mulţi, de către istoricii comunişti. Nu toate vedetele de la 1848 au rămas în panteonul panegiric al istoriei. Un Dimitrie Brătianu sau Cezar Bolliac, deşi în viaţă erau eroii sau literaţi de succes, după moarte devin „pigmeii” istoriografiei comuniste sau post-decembriste. Vasile Alecsandri este perceput parnasian, ca un poet raţional, blocat în seninătatea pastelurilor de la Mirceşti, un colţ de rai al ieşirii din bătălia politică şi a istoriei. Ioan Stanomir îşi face o obsesie din Al. Ioan Cuza, pe care îl percepe în termenii istoriografiei comuniste, personaj de piese de teatru ideologice, ca un părinte al patriei osificat de propagandă sau tezism. La propriu, istoricul se luptă cu imaginea idilică a domnitorului creată de istoricii comunişti, dar care în realitate era altceva. Să te războieşti pasional cu imaginea lui Cuza creată de către comunişti este o formă de alterare şi întunecare a adevărului istoric. Simpatia monarhistă a autorului crează idiosincrazii false privind reperarea corectă a domnitorului Cuza, un reformator profund al României moderne, care nu poate fi confundat cu viaţa sa privată, facilă. Şi Kogălniceanu îşi nota în jurnal cu fidelitate adulterele, dar asta nu înseamnă că nu a fost un mare om de stat care s-a legat reforma pământului pentru ţărani de la 1864 şi declaraţia de independenţă de la 1877. „Filo-germanismul” monarhic al autorului răzbate sporadic în carte, considerând eşecul paşoptismului ca eşecul României Mari. Critica lui Cuza fiind în oglindă cu realizările lui Carol I, în realitate regele a dus mai departe cu succes politica începută de paşoptişti şi de către Cuza, omul de la 1848. „La peste un veac şi jumătate de la 1848, se simte, în identitatea de adâncime a statului şi a naţiunii noastre, ambiguitatea moştenirii pașoptiștilor. Statul pe care ei îl edifică, în anii în care ajung la guvernare, mizează pe centralizare şi autoritarism. Continue reading „Ionuț ȚENE: Ioan Stanomir despre eşecul imposibil al paşoptismului?” →

Al. Florin ŢENE: Cunoașterea și arta în studiile de estetică

Meditație asupra celor trei volume “ Sapienticele“ de dr.Augustin Ostace

         Arta reprezintă o modalitate de cunoaștere a realității, a vieții materiale și spirituale, având prin aceasta o funcție cognitivă marcată. Insist prin faptul că scriitorii, oamenii de artă trebuie să cunoască viața pentru a pătrunde cât mai adânc în ea, pentru a trasmite celor ce o receptează o imagine cât mai adecvată, ajutându-i și pe ei să înțeleagă mai bine realitatea prezentă sau trecută, exterioară sau interioară. Noțiunile de adevăr artistic, veridicitate, realism sunt folosite drept criterii de apreciere în judecata de valoare, măsurând astfel totodată importanța funcției sociale a artei, cea de a înrâuri asupra oamenilor într-un sens determinat.

            Nu se mai poate vorbi oare de reflectare în cazul operei de artă? Dacă ne mărginim la copierea plată a realității, dacă ne îndreptăm doar asupra laturii exterioare și superficiale a lucrurilor nu este de mirare ca rezultatele artistice să fie slabe, iar termenul însuși să fie compromis.

            Aceste gânduri mi-au venit citind volumul unu “Sapienticele “ de Augustin Ostece , făcând parte din vastul ciclu “Era sitemelor filozofice- Filozofia Literaturii/ wiii.43” care cuprinde o paletă policromă de poeme având obsesiv întrebarea “De unde vii, tu?/Tu! Specie stacojie//Purtat[-n oscilantul mers/ De dreapta `natomie!… “ Încă de la început autorul în prefață specifică că întreg volumul este o încercare poeto-filozofic? Întrebare sub care se desfășoară toate poemele despre Sapiens,”la cub și la pătrat “, în toate ipostazele pune întrebarea și răspunde “Eliberat methanogenic “, ipostaziere  ce duce la “ trăitoare gânduri…“. Micropoemele sunt concentrații de întrebări și răspunsuri în ultimele versuri conținând explicații despre “Ființa indirectă “ din “Marea Poezie a Culturii. “ Descoperim în volum și, chiar, poeme fluviu în care se încearcă un răspuns la obsesiva întrebare prin răspunsul “Eredității de caractere dobândite.. “ Poemele sunt încărcate de neologisme din tehnică, medicină, antropologie, biologie etc, etc. prin care se încearcă să construiască o biografie a omului.Aceași situație o găsim și în volumul II și III, unde descoperim întrebarea “Încotro, Sapiens?/Tu! “

            “Sapienticele “ lui Augustin Ostace îmi aduce aminte de “Ponticele “ lui Ovidiu, autorul Sapienticelor este exilat în Germania modernă pe  când Ovidiu a fost exilat în sălbaticul Tomis. Dacă pentru Ovidiu exilul a fost prilejul involuntar al unei astfel de instauratio. A devenit prin Pontice, mai degrabă fără voia lui, cauza primă și imaginea eternă a unei poezii a exilului, a înstrăinării, a despărțirii brutale și definitive de un topos originar și paradiziac. E drept, Ovidiu încercase la începuturile lui lirice, în poezia erotică, o anume inovare în raport cu tradiția – în Ars amatoria, pentru în­tîia oară în istoria poeziei latine, un mare poet cînta programatic nu atît marile doamne ale curții, nici măcar curtezanele de lux, ci de-a dreptul fetele și femeile plebei, declarîndu-se poet al celor săraci, fiindcă pe ei îi iubește: „Pauperibus vates ego sum, quia pauper amavi“. (Acest quia pauper amavi va fi preluat peste nouăsprezece secole, ca titlu al unui important ciclu de poeme din 1919, de către Ezra Pound – în pseudotraducerile lui din Girart Bornello, Guilhem de Peitieu, Cerclamon și alți trubaduri și jongleri, de asemenea rapsozi și practicanți ai unei iubiri a marginalilor.) Pentru Augustin Ostace autoexilarea este o modalitate de a explora sistemele filozofice prin întrebări privind evoluția omului, al rolului acestuia pe pământ, în “Visatele plaiuri, robitoare minuni… “ În cele trei volume ale lui Augustin Ostace n-a uitat că de fapt în cazul artei este vorba de o reflectare sui-generis, că specificitatea ei este sensibil marcată de caracterul ei complex și indirect.

            Poemele lui Augustin Ostace ne dezvăluie un creator frământat de multe feluri de neliniști. Acestea vin din ce a ce ochiul conștiinței cercetează în adâncul provenienței faptelor de-alungul mileniilor. Dar, considerate în substanța lor ultimă, acestea sunt altoite toate pe instictul de conservare al animalului.Toate sunt forme variate la nesfârșit ale fricii și dorinței de a afla adevărul Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cunoașterea și arta în studiile de estetică” →

Magdalena BRĂTESCU: „Tehomir”, o bijuterie literară scrisă de Horațiu Mălăele

Personalitate emblematică a artelor românești contemporane, iubit și iubitor de oameni, Horațiu Mălăele se afirmă ca actor de teatru, film, radio și televiziune, scenarist, regizor de teatru și film, desenator, caricaturist și scriitor. Până în prezent a interpretat zeci de roluri pe scenă și pe marele ecran, a montat douăzeci de piese, a regizat filmele „Nunta mută” (2008) și „Funeralii fericite” (2013). A fost încununat cu numeroase premii pentru cea mai bună interpretare, cel mai bun actor, regie, cel mai bun spectacol, originalitate, excelență, premiul special al juriului la festivaluri de teatru și nu mai puțin de trei premii UNITER.

În domeniul literar a debutat cu „Rătăciri” (2012), volum lansat la Târgul de carte din „Rătăciri” după cum declară autorul însuși:  „măsoară subiectiv existența mea. Este o carte a amintirilor despre Tehomirul copilăriei mele, cald și nostalgic, cu oameni săraci dar gospodari, guralivi și bețivi, olteni adevărați din stirpea lui Minulescu”. Epuizată la lansare, „Rătăciri” mai conține și „vorbe în vânt”, după cum cu autoironie își califică Mălăele panseurile, constatările, învățăturile de viață. Dar și însemnări admirative despre personalități care i-au marcat cariera, precum și amendarea prin discreditare a nedemnilor. Această carte te face să simți revolta contra trecutului întunecat (al României n.n.) redată prin înțelepciunea naivă a țăranului oltean, suferința copilului care și-a pus amprenta pe artisul celebru. Ca tezaur lingvistic, e o dovadă a mândriei sale gorjenești.

„Tehomir” este o bijuterie literară care și din punct de vedere grafic arată ireproșabil. Coperțile albe, cu schițele în peniță ale autoportretului autorului, au două clapete. Pe prima, Mălăele se adresează cititorului: „Dacă din întâmplare sau cu interese vei umbla desculț prin aburul acestei povestiri, vei auzi o chemare tainică și dureroasă, ca un îndemn la împăcare. O muzică venită de dincolo de pasiunea vieții și vremelnicia lucrurilor, ceva dureros de tainic, lacrima trecutului, nostalgia”.

Pentru mine, citadină din naștere și vocație, lectura cărții „Tehomir” a fost o delectare artistică la cel mai înalt grad prin dezvăluirea lumii de vrajă a satului gorjean. M-a captivat de la prima la ultima pagină. Non multa, sed multum! Esențele tari se țin în recipiente mici, iar parfumul lor ne urmărește obsesiv transpunându-ne pe un tărâm mirific. Mălăele are autenticitate și candoare, scrie o proză poetică în care se manifestă nu numai ca literat, ci și ca pictor acuarelist, ca regizor al filmului naturii dezlănțuite, cu personaje vii pe care le vezi aievea. Săteni care vorbesc puțin, suferă de o românească resemnare, au gestică grăitoare, cred în eresuri, fantazează, se tem de Dumnezeu și încearcă să-i îmbuneze urgiile.

Paginile sunt scrise cu cerneala sufletului, oamenii, zugrăviți cu pensula iubirii, întâmplările smulse din durerile istoriei: cedarea cu sila a pământului, arestările, schingiuirile, colectivizarea impusă cu forța. Moșu’ -bunicul autorului- îi vorbește pământului: „De mi te-o lua, tu tot al meu rămâi!” Împotriva securiștilor, slugilor regimului totalitar, cuvintele se încrâncenează, scuipă și disprețuiesc trezind o scârbă fizică.

„Tehomir” este o carte multidimensională. Ea e clădită nu numai în spațiu și timp, ci și din culori, mirosuri, sunete. Actuala pandemie i-a amintit autorului de carantina de trei luni petrecută în paradisul copilăriei, la bunicii mamama și moșu’, în satul Tehomir (în traducere din slavonă: „liniște și pace”). Și-a așternut amintirile într-o proză de un lirism emoționant până la lacrimi. Descrierea casei țărănești, a dezlănțuirii naturii într-un potop biblic, zgomotele demne de o bandă sonoră de film, obiceiurile și tradițiile populare, plantele medicinale, păsările cântătoare, cadoul dragostei nemărginite, exprimată în fapte și lucruri, mărețe sau neînsemnate dar importante, toate s-au gravat pe veci în memoria copilului de altădată. Împărtășite plastic cititorului, ele reînvie un trecut, oameni dispăruți, unii iubiți, alții disprețuiți din revoltă contra nedreptății.

Episoadele „trecerilor”, reale și imaginare, sunt toate de domeniul antologiei cinematografice: șatra țigănească, circarii cu orchestră, clovni, catalige, jonglerii și animale, cioclii-servitori ai noului regim scormonitori ca șobolanii. Acestora, fantezia copilului ce va deveni creator, le alătură imaginea -desprinsă dintr-o revistă veche- a palatului regal care plutește deasupra satului.

Avea 12 ani. Știa deja să aprecieze autenticul și frumosul. Chiar și cel feminin, al Anei cu părul lung și blond, misterios dispărută. Descrierea primei tresăriri și a primei decepții devine sublimarea copilăriei în adolescență „Cheia acelei seri încuiase definitiv ușa copilăriei. Doamne al știutului și întâmplării, dă-mi aer și putere să pot fugi în ziua de ieri și în toate zilele mele de dinaintea acestui cutremur”. Graiul, cel gorjean cu verbe la perfectul simplu, dă textului culoare și autenticitate, iar asociațiile de cuvinte surprind prin frumusețea și originalitatea lor poetică.

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: „Tehomir”, o bijuterie literară scrisă de Horațiu Mălăele” →

Vasilica GRIGORAȘ: Invitație la o „Călătorie pe tărâmul visării”

După Antologia „Florilegiu poetic vasluian”, publicată la Editura Sfera din Bârlad, 2015, Biblioteca Județeană „Nicolae Milescu Spătarul” publică la sfârșitul anul 2019, Editura Tritonic din București „Călătorie pe tărâmul visării: Antologie de literatură pentru copii și tineret”.

Coordonatorul volumului, bibliotecara Liliana Moga (semnatara Argumentului cărții), în colaborare cu bibliotecarele Alina Tanasă și Anca-Elena Chelaru au identificat scriitorii și poeții vasluieni care au scris literatură (poezie, proză, teatru) pentru copii. O contribuție importantă la apariția lucrării are profesoara Ramona Diana Costin, care a realizat ilustrațiile și coperta. Totul sub îndrumarea directorului remarcabilei instituții de cultură din județul și municipiul Vaslui, profesorul Gelu Voicu Bichineț, directorul editorial al antologiei.

„Călătorie pe tărâmul visării” – un titlu de carte, pe cât de palpitant, pe atât de tentant. Cine nu ar vrea să călătorească pe un tărâm fascinant, asemenea celui al visării. Există o singură condiție: să fim copii ori, indiferent de vârstă să dăm libertate copilului din noi să-și deschidă aripile și să viseze asemenea autorilor din volum și inimoaselor bibliotecare.

Volumul este vrednic de luat în seamă prin bogăția de autori și lucrări publicate, dar și prin numărul generos de pagini (526). Sunt autori prolifici, consacrați și autori la început de drum pe tărâm literar, unii chiar la debut. Așezarea în pagină a scriitorilor și poeților este în ordine alfabetică: Felix Aderca, Petruș Andrei, Liviu N. Botez, Petruța Chiriac, Virgil Chiriac, Constantin Chiriță, Constantin Clisu, Mihaela Coșescu, Brândușa Dobriță, Cezar Drăgoi, Elena Farago, Sanda Ghinea, Alina Lavinia Grigoraș, Vasilica Grigoraș, Gica Iuteș, Aurora Luchian, George Nestor, Tudor Pamfile, Coriolan Păunescu, Alexandru Poamă, Victor Ion Popa, Iuliu Rațiu, Valentin Silvestru, Cezar Stegaru, Valentina Teclici, Victoria Trifan, Constantin Țintea, Gheorghe Vicol, Alexandru Vlahuță.

Antologia este un univers pământean prin existență, însă ceresc prin visare și zbor. Coexistă o lume reală și una fantastică. Realul, imaginarul și fabulosul își dau mâna călătorind spre sufletul și mintea cititorului copil. Călătoria are o arie foarte largă, se desfășoară în toată splendoarea sa într-o perspectivă și viziune minunate a tot ceea există pe planetă – pământul și viețuitoarele sale, apa și cerul…

Volumul este lumina cu ajutorul căreia, autorii au creat imagini despre realitate, iar copiii descoperă și cunosc treptat mediul în care trăiesc, lumea care îi înconjoară, familia, natura… O cale construită anume pentru formarea și educarea copiilor; o adevărată călăuză spre cunoaștere și înțelegere a lumii și universului.

Scrierile din carte au un accentuat caracter didactic și metodic. Scopul este de a forma copiilor un profil moral autentic, un caracter sănătos, o atitudine corectă față de lume și viață, dar urmărește și insuflarea încrederii, speranței în viață și credință în Dumnezeu.

Generații de copii din România au fost private de literatură pentru vârsta lor. Ne amintim însă cu mult drag de poeziile copilăriei noastre, scrise de poeta bârlădeană, Elena Farago: Cățelușul șchiop, Gândăcelul, Licuriciul… Toate acestea scrise într-un profund spirit educativ, cu un mesaj care să meargă direct la inima copiilor, creând empatie, milă, solidarite cu cei în nevoie, fie aceștia și animăluțe, insecte, flori, într-un cuvânt prieteni dragi ai copiilor: „Eu am numai trei picioare/ Și de-abia mă mișc: țop-țop,/ Râd când mă-ntâlnesc copiii/ Și mă strigă <cuțu șchiop>” (Cățelușul șchiop); „-De ce m-ai prins în pumnul tău,/ Copil frumos, tu nu știi oare/ Că-s mic și eu și că mă doare?/ De ce mă strângi așa de rău?// Copil ca tine sunt și eu,/ Și-mi place să mă joc și mie,/ Și milă trebuie să-ți fie/ De spaima și de plânsul meu!”. (Gândăcelul)

De remarcat este și faptul că în ultimul timp, mulți scriitori și poeți contemporani își antrenează pana scrisului în pagini de literatură de calitate destinată copiilor. Lirica pentru copii a devenit treptat mai bogată, copioasă și apetisantă. Acest fenomen se explică și prin faptul că cea mai mare parte a autorilor aparțin breslei dăscălimii: profesori, învățători, educatori…

Aș începe exemplificarea printr-un poem al poetului Petruș Andrei, care conturează portretul sufletesc al copilului, explicând și reliefând ce înseamnă apariția unui copil pentru familie, cu tot ceea ce presupune această bucurie, dar și responsabilitate, o îmbinare fericită între dragoste și grijă deosebită cu care este crescut; nu în ultimul rând, profesorul de limba și literatura română ne sugerează că este bine să ne preocupăm îndeaproape de învățarea limbii române corecte de către copii: „Un copil e-o mângâiere,/ E o rază-n asfințit, E credință-n Înviere/ E un dor de infinit.// …Și când vorbele îngână/ Puiul dulce și sprințar,/ Limba nostră cea română/ O-nvățăm iară și iar.” (Un copil)

Victoria Blaj a publicat mai multe cărți de poezii pentru copii. Cântă natura cu flori, cu fluturi și gaze, păsări și animale. Toate acestea fiind prieteni ai copiilor: „Pisicuță mică sunt,/ Am mustățile în vânt,/ Blana mea este de soi, Dacă mă-ngrijiți și voi” (Prietenie)

Liviu N. Botez, spune copiilor ce înseamnă o fetiță pentru familia sa și câtă iubire aduce: „Nespus mama o iubește./ Blând bunica îi vorbește./ Ea sare ca o zvârlugă/ La cer parc-ar vrea s-ajungă.” (Am o fată…)

Constantin Clisu, promovează în poezia sa dragostea pentru locurile natale și iubirea de țară: „Când în zori, din pragul casei,/ Ochii păsări ți-i rotești,/ Știi, de-acolo-ncepe Țara/ Cu meleaguri românești.// Orișiunde pașii vieții/ Te-or purta când o să crești,/ Să ții minte-ntotdeauna/ Pragul casei părintești!…” ( Pragul casei) Probabil, poezia este scrisă după ce a emigrat în Canada, purtând permanent în suflet dorul de patrie.

Brândușa Dobriță spune copiilor că fiecare zi a săptămânii este o floare minunată. O asemănare bine ticluită, în așa fel încât copilul să învețe și zile săptămânii și numele unor flori din arealul românesc: „Lunea e o margaretă cochetă,…// Marțea e un trandafir…// Miercurea e crinul păcii…// Joia, spumă de iasomie…// Vineri, floare de salcâm,…// Sâmbăta de tămâie, e o cală…” (Povestea zilelor – flori) Parfumul tuturor florilor este plăcut, însă cel al florilor de tei este îmbietor, apariția lor fiind o avanpremieră la gustul minunat al mierii: „Teiul/ din fereastra mea e-o veșnicie/ de parfumuri/ și culoare,/ pentru desfătare.” (Teiul)

Întâlnim la Sanda Ghinea poeme despre sărbătorile și obiceiurile de iarnă. Și cum este mai frumos de sărbătorit, dacă nu împreună cu familia, cu bunicii: „Stau în ușă cei doi frați/ pe obraji din gros pudrați./ Buna-și vede de-ale sale,/ răsucește la sarmale,/ fierbe carnea de piftie/ și pe cap are o mie…/ (Față-n față cu bunica) Imortalizarea dragostei profunde dintre nepoți și bunici.

Vasilica Grigoraș descoperă copiilor frumusețile și mirajul anotimpurilor. Primăvara „E-o ploaie caldă/ Ce pământul-l scaldă./ Un curcubeu în zări/ Zâmbind în culori./ Un cer senin,/ Suflet de bucurie plin.” (Ce este primăvara) Îndeamnă copiii să fie harnici asemenea albinelor și furnicilor, doar astfel vor fi zâne adevărate, jucăușe și admirate din zori în seară: „-Zână dragă, hai în zbor/ Să zorim lângă izvor,/ Să zburdăm, prin stropii mii, Zvăpăiați și zglobii.” (Zâna)

De copilărie își aduce aminte prin vers și rimă, poeta Aurora Luchian: „Dulcea mea copilărie,/ Tu mă-nvălui în magie,/ Basm, culoare și visare,/ N-aș mai vrea să mă fac mare!…” (Dulcea mea copilărie!) De neuitat este Paștele, când copiii sunt uimiți de pregătirile mămicilor și bunicilor. O taină pentru ei este vopsitul ouălor: „-Cine m-a ouat pe mine?/ Țipă cât gura îl ține/ Un ou lucios, roșior./ Oare floare de bujor?// -Dar pe mine? Scoate capu’/ Unul gălbior, săracu’,/ Ce abia urni din spate/ Alte ouă colorate.” (Nedumerirea ouălor de Paște) Autoarea închină poezii literelor, asfel copiii în prima clasă pot învăța și reține mai ușor alfabetul. O dată cu învățarea cititului și scrisului, atenția este atrasă și de învățarea bunelor maniere: „Sunt mândru de mama mea/ Că m-a educat așa./ Când primesc o ciocolată,/ <Mulțumesc> spun de îndată.” Pe lângă mulțumesc, învață să spună și te rog frumos, iar dacă greșește cu ceva, iartă-mă este pe buzele ei!

Coriolan Păunescu le spune copiilor că primăvara, natura se trezește la viață, iar vestitorii acestui anotimp sunt ghioceii: „Sub o frunză de stejar/ Clopot mic și dat cu var,/ Licărea ca o oglindă/ Tocmai lând-un bob de ghindă.// Și-ntinzând mâna spre el/ L-am atins – un ghiocel!/ Privea gingaș către mine/ Timpul prevestind în bine.” (Vestitorul) După ghiocel, apar pe rând ca niște minuni gândăcei, libelule, albine, melci…, iar copacii plâng de bucurie.

Cezar Stegaru, se individualizează în acest volum, dar și în literatura română scriind basme pentru copii. Un minunat basm în versuri este „Crăiasa Codrului”, cu minunatele personaje, Casandra și Lisandru: „La gura sobei, iarna, tainic,/ Cu vântul când povești, ascult/ Ca-n vis, văd pe bunica, tainic,/ Băsmând din vremuri de demult.// Când vântul gureș, flori de gheață,/ La geam, pictează, argintii,/ Bătrânul basm un fir răsfață/ Să-l știți și voi, iubiți copii!”.

Valentina Teclici, revine cu bucurie, dar și aleasă măiestrie în a mânui versul la anii copilăriei, amintindu-și jocurile mult îndrăgite. „Mă vedeți? Sunt o fetiță!/ Dar mai sunt și doctoriță./ Am seringă, am și ace…/ Ia veniți voi trei încoace!/ Ăștia-s pacienții mei:/ Mițu, Anda și Grivei./ Anca e o păpușică,/ Mițu o pisică mică,/ iar Grivei care-a lătrat/ e un câine-adevărat./ Cățelușul și pisica/ nu stau blânzi nici atâtica,/ nu prea vor să ia aminte…/ doar păpușa e cuminte!/ lasă că mă fac eu mare/ și-o să-mi dea toți ascultare./ și-o să-mi spună ce îi doare!” (Doctorița) Și peste timp, a devenit „doctor” în sociologie.

Constantin Țintea oferă spre lectură copiilor o poveste versificată, prin care le spune că, după terminarea anului școlar cu premiul la purtător, un copil își convinge tatăl să meargă în vacanță la bunici, unde trece prin întâmplări hazlii și se amuză copios. De la început precizează motivul dorinței sale: „Mă su-foc! Își spuse Boanță, asta-i viața de oraș:/ zgomote și strigăte, muzică de pătimaș…/ Fuge-asfaltul sub picioare, fierbe totul; nicio boare./ Nu găsești, cât ai căta, loc umbros plin de răcoare!”( Vacanța lui Boață)

Descoperim la Gheorghe Vicol o poezie foarte inspirată și cu mesaj țintă pentru copii: învățarea dulcelui grai românesc, a limbii ce-o vorbim: „E tânără, dar și bătrână,/ Când veselă, când doinitoare/ Opacă și strălucitoare,/ Iubita mea Limba română.// Limbii Române, cu decență,/ Îi dau întreaga mea iubire/ Și-i fac la fiece-ntâlnire/ Cu sfiiciune-o reverență.// E limba mea și-a ta, maternă,/ venită ca o primăvară/ Ce se așează peste țară/ Și-apoi rămâne-așa, eternă.” (Limba română)

Dacă poezia este partea cea mai consistentă a antologiei, nici proza (povești, povestiri, fragmente de roman, piese de teatru ) nu sunt mai prejos. Prin povestirile sale, scriitoarea Petruța Chiriac re-aduce în atenția părinților și copiilor o idee, o regulă, o metodă confirmată de viață pentru educația și formarea copiilor. Ne re-amintește că este bine ca înclinațiile copiilor să fie descoperite din vreme, iar cei care au potențial real într-un anumit domeniu, într-o ramură artistică să persevereze și să exerseze continuu. Autoarea face referiri la talentul pentru muzică, arte plastice, fotografie în volumul „Copiii lui Tonitza ieri și azi”.

Pentru multe generații este de neuitat romanul „Cireșarii”, în cinci volume de Constantin Chiriță. Se adresează adolescenților și tinerilor. „Cavalerii florii de cireș”, un grup de elevi pornesc într-o expediție științifică sub îndrumarea lui Moș Timofte. Sunt expuși unor peripeții și aventuri neașteptate, pline de suspans, însă totul e bine, când se termină cu bine. Final fericit, iar încercările prin care trec îi fac pe adolescenți mai maturi, pentru că la un moment dat: „se vor aprinde luminile și viața va erupe pretutindeni. Se vor vedea orașe, case, pământuri, copaci, flori, culori. Și se vor vedea oameni. Viața curge, dragi cireșari!” spune autorul.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Invitație la o „Călătorie pe tărâmul visării”” →

Al. Florin ŢENE: Un panegiric la activitatea de-o viață a scriitorului și jurnalistului Ion N.Oprea

           Scriam într-un eseu de largă respirație, că Ion N.Oprea și-a dăruit întreaga viață exprimării adevărului prin cuvânt.Acum, ajuns la vârsta înțelepților moldoveni, a editat un volum de “Istorii, comentarii, miscelanea- Antologie “, marcând ca număr 15 volume din astfel de categorii. Scriitorul, fiind un harnic publicist, a editat mult mai multe lucrări, de-alungul vieții, debutând cu volumul “Mari personalități ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870-2003, Editura TipoMoldova, Iași, 2004, și terminând cu volumul amintint la început, numărând 106 de lucrări publicate de-alungul vieții.

            Prezența lui Ion N.Oprea în literatură este cuprinsă în cele 106 volume de publicistică, eseuri și reportaje, încărcate de realitate, înțelepciune și adevăr.”Istorii, comentarii, miscellanea-Antologie “ nu e numai o antologie de exegeze, articole și portrete de personalități , dar, este și o colecție de medalioane de amiciție, fapt ce denotă că scriitorul toarnă în cupa cuvintelor și o parte din sufletul său.Cartea de care facem vorbire cuprinde pagini interesante despre personalități, precum: prof.Ana Dumitrescu, Andrei Marga,  Grigore Radoslăvescu,  dr. Teona Scopos, Mircea Cărtărescu, Romică Pivniceru, Paula Romanescu, Elena Leonte, Papa francisc, Sergiu Găbureac, prof.Nistiriuc Ivanciu Traian, Dorina Stoica, Viorica Ispir, Aurora Sârbu, Ana Opran Emanuel Tânjală, Constantin Nițu,  Pasca Daniela, Al.Florin Țene, Paul Goma, Gheorghe A. Stroia și mulți alții, cuprinși în pagini policrome cu idei profunde despre o varietate de probleme de viață, cultură, filozofie, medicină și politică.Descoperim la autor și o experiență stilistică în cea mai bună accepție a noțiunii:Ion N. Oprea sugerează fluiditatea, aluviunea sentimentală a prozei și jurrnalismului prin metafore; iată câteva  titluri de capitole:Candidat la premiile literare, unele obținute, Mircea Cărtărescu un clovn al literaturii?; Enciclopedia înțelepciunii, Sergiu Găbureac: COD ROȘU-PLANUL B; Jocuri de cuvinte-căruță.Geografie lingvistică III( arhaisme) etc.

            Nu reducem contactul scriitorului cu metafora la aceste simple exemple, conjugări de termeni, nici la comentariul”Acum, despre Mache, Atanase ;i Nasty din cartea –Trei crai plus infernal- de Constantin Trandafir, martori și participanți la transformarea socialistă a agriculturii, sub N. Ceaușescu care a pus militarii să tragă cu pușca în țărani, să-i convingă să intre în GAC. “sau la articolul despre “periculoșii bătrâni “din cuvântarea magistrală a președintelui Academiei Ion Aurel Pop. Reprezentativ pentru raportul pe care-l studiem este acest panegiric închinat academicianului.

            De personajele din carte se pare că există o legătură de afinitate dintre autorul cărți și acestea. Chiar dacă nu a existat o prietenie sau o cunoaștere dintre autor și personalitățile despre care a scris, există în text un fascicol de lumină ce dezvăluie sinceritatea gândurilor bune.

            În acest volum antologic sunt cuprinse și gândurile unor scriitori despre personalitatea lui Ion N. Oprea și relațiile dânsului cu alți slujitori ai culturii. O astfel de mărturie o descoperim în articolul “Adjudul nu e departe “semnat de Vasile Filip, în care în cuvinte de afecțiune descoperim în aproape patru pagini despre relația dintre Ion N. Oprea și Gheorghe A. Stroia directorul editurii “ Armonii culturale“.

            Cele trei capitol ale cărții cuprind texte ce ilustrează activitățile unor cenacluri literare, apeluri către Guvernul Românie privind diferite probleme politice și administrative, aducând Continue reading „Al. Florin ŢENE: Un panegiric la activitatea de-o viață a scriitorului și jurnalistului Ion N.Oprea” →

Veronica BALAJ: Jurnalul, între realismul crud și metafizica sublimă

Aceasta ar fi doar una dintre posibilele perspective analitice asupra volumului  „ÎNGERUL ADÂNCULUI”, Editura Mirton, Timișoara, 2020, semnat de Eugen Dorcescu.  Ediție îngrijită, Selecție de texte, Prefață și Note: Mirela-Ioana Dorcescu.

Jurnalele, mai ales cele literare, cuprind, fără îndoială, partea de trăire  interioară,  fosforescentă, tulburată  și care iese la suprafață, în văzul celorlați, doar atât cât vrea autorul. Asemeni unei sclipiri de fulger. Rotundul, care ține de sinuozitățile profunde, secrete, și chiar de tainica sălășluire a divinului în om, indefinibilul  rămânând  undeva în adâncul firii. Uneori, acest inefabil se pierde, odată cu ființa umană.

Un jurnal  ce se croiește, însă, pe dimensiunea  om – univers, om  –  Creator poate depăși acest risc și poate salva taina ființei. Așa se întâmplă și în cazul tomului de peste 500 de pagini, Eugen Dorcescu, „Îngerul Adâncului”, semnalat mai sus, volum care cuprinde o largă perioadă calendaristică, 1 februarie 1991 –  14 noiembrie 1998, cu o întrerupere de aproape un an de zile. Întrerupere ce-și are și ea rostul, în istoria acestui demers introspectiv.

Dacă orice jurnal  presupune un act de comunicare specială cu viitorimea, cu cei care-l vor lectura mai târziu, el presupune  totodată  și un accept al autorului, devenit personaj  al propriei sale mărturii, un accept  de a le dărui celorlalți ceva din sinele său. Eugen Dorcescu începe a scrie jurnalul dintr-o pornire  a eului,  nu spre confesiune neapărat, ci, mai înainte de aceasta, spre cunoașterea  fațetelor sinelui. Spre introspecție, în adânc de ființare: „… vorbesc cu mine însumi cât mai departe  de oameni și cât mai  aproape de Dumnezeu, 1991, iunie”.  Nici nu-și propune să-l publice vreodată. Adesea vrea să renunțe și chiar o face, după cum notează în 13 noiembrie 1998:  „Jurnalul va  rămâne mai mult ca sigur nepublicat, până când mă voi muta la Domnul… Domnul  (nădăjduiesc și mă rog) mă  va sfătui cui să las manuscrisele…” (p. 521). Domnul chiar l-a sfătuit și i-a trimis o mână îngerească, i-a trimis-o pe Mirela-Ioana  (soția lui Eugen Dorcescu),  care a citit, retrăit, salvat de la uitare o epocă cifrată în mii de zile.

Întrucât unghiurile de abordare a acestui impresionant volum, ca problematică și ca raportare la sinele poetului, sunt  mult  prea numeroase și mult prea diverse,  voi încerca să mă refer doar la câteva aspecte. Fără a viza, nici aici, o reușită exhaustivă, desigur.

Structurat pe trei părți, cu trimiteri, în ebraică, la Vechiul Testament, sintetizând, dintru început, stările definitorii, întâlnite în excursul ce va urma, textul ne înștiințează că vom lua cunoștință, explorând, alături de autor, hăţişul realului, de existența metafizicului și a transcendentului. (Partea I –  Moth tamuth/Vineri 1 februarie 1991 – Miercuri ,15 –Joi, 16 iulie 1992; Partea a II-a –  Abaddon/Îngerul Adâncului/Luni, 26 iulie 1993 – Marți, 7 februrie 1995. Partea a III-a –  Havel Havalim/Deșertăciunea deșertăciunilor, Duminică, 10 septembrie 1995 – Sâmbătă, 14 noiembrie 1998).

Jurnalele din literatura română le cunoaștem și o comparație ar însemna un studiu amplu. Fiecare își are structura sa, are cărări croite între cotidianul general și cotidianul trăit pe cont propriu, în larga, nepotolita existență umană. Dar, cum „Îngerul Adâncului”  își are straturile sale absolut  particulare, voi lua în calcul un alt  jurnal, de o altă factură, aparte, tocmai pentru a sublinia notabilele însușiri compoziționale și semantice, spre care ne îndrumă „Abaddon, Îngerul Adâncului”. Drept referință, prin diferențiere, iau  „Journal de travail”, 1938-1955, de Bertolt Brecht, Editura L’Arche, Paris, 1973; titlul original, în limba germană: „Arbeittsjournal”.

 

Așadar, cărările, pe care va trebui să înaintăm în mersul lecturii propuse de „Abaddon, Îngerul Adâncului”, au un bine marcat caracter semiotic, estetic, moral și conceptual. Forul interior al autorului-personaj este un… adânc. Însuși  îngerul ales, se știe, simbolizează  adâncurile. Din acest punct, orice moment din desfășurarea jurnalului am lua în atenție, ne vom simți conduși subtil, adeseori cu franchețe, spre o realitate antropo-cosmică.  Și spre metafizic. Este felul propriu  autorului-poet de-a simți și de a  se raporta la lume, la viață. De remarcat că, dacă în jurnalul lui Bertolt  Brecht, ales ca reper de diferențiere, autorul se implică în zbaterea, în viforul lumii sale (să nu uităm că este cuprinsă și perioada hitlerismului), Eugen Dorcescu se retrage în sine, trăiește intens înstrăinarea  și, de aici, găsește căi deschise către metafizic. Se va simți/se va numi un „Cavaler al lui Hristos”, nicidecum un cavaler al prezentului trecător și dezolant.

Bertolt Brecht adună secvențe din presa vremii, își spune părerile, se agită, vrea limpezirea unei societăți debusolate. Autorul român, însă, scrie. El este POETUL. Creatorul unei punți  între lume și transcendență. Studiază Biblia, stihuiește Psalmii. Cosmocentrismul său face parte din propria  viață, nu doar din creația sa  literară. Este structurat a înțelege și a lua în seamă doar esența. Adică divinul. Societatea nu-i oferă siguranță sau liniște. Superficialitatea nu este  o alternativă pentru eul său. O spune franc: Oamenii sunt așa cum sunt, un coșmar, la fel de îngrozitori pretutindeni. Și la fel de nenorociți, vrednici de milă…” (18 decembrie, 1994, p. 39).

Sacrul este punctul său de echilibru. Elementul de care sinele său, creuzet de frământări, va avea mereu nevoie. Însingurarea, lipsa dorinței de a se amesteca în lumea plină de vârtejuri fără preț îl fac nefericit. Metafizicul  e  singurul orizont ce-l poate împlini, în lupta cu sinele său plin de ascuțișuri și căutări: „Nu există artă mare în afara sentimentului metafizic”(p. 391). Sună ca un verdict. Ca o mărturie de credință scriitoricească. Dacă scriitorul român preferă metafizicul, esența, Bertolt Brecht, în jurnalul său, care a făcut vogă în mai multe țări, crede că arta trebuie să fie racordată la realitatea în fierbere. La realitatea frustă, palpabilă: „… on ne peut, en général, parler de réalisme, que dans le sens où il est question d’un approche réaliste par l’écrivain du monde, et du metier d’écrire…” (p. 167).

Continue reading „Veronica BALAJ: Jurnalul, între realismul crud și metafizica sublimă” →

Hedi S. SIMON: Maria Găitan-Mozes – Identitate, gânduri, simțire, muzică

Cel mai recent volum de versuri ale Mariei Găitan întitulat sugestiv „Identitate” este o dezvăluire, un răspuns la o întrebare. Cine este de fapt „doamna Poezie” creată în întregime din gânduri înțelepte, din simțire profundă, din iubire pentru toți și toate, îmbrăcând întregul conținut în versuri lirice de o minunată muzicalitate. De obicei, se spune despre un artist că s-a format din muncă și talent. Adevărat, multă muncă, un dram de talent care se șlefuiește precum diamantul în cursul unei vieți de om. La poeta Maria Găitan -Mozes însă vom găsi elemente în plus.

La început a fost suferința:  o copilărie strivită de război, părăsirea casei părintești pentru a ajunge din Basarabia în România, singură, despărțită de mama și de orice om apropiat.

Ani petrecuți într-un internat în mijlocul unor copii străini, cu care împărțea în egală măsură foamea și mizeriile vieții. Pe unii un asemenea început de viață îi distruge psihic; pe alții îi călește, transformându-i în oameni capabili să țină piept tuturor greutăților. Printre aceștia se numără și poeta noastră, care a învățat să reziste, să acumuleze răbdare și să meargă pe calea cea bună, chiar dacă deseori drumul era împotriva vântului.

Primul succes al ei a fost desigur intrarea la o școală pedagogică unde se formau cadre destinate a educa copii de vîrstă preșcolară. O învățătoare de grădiniță care iubește copiii și înțelege suflețelul fraged al copilului, este de neprețuit în orice instituție de învățământ. Dar aceste calități s-au dovedit tot atât de binevenite, când tânăra educătoare scria povestioare și poezii pentru micii ei elevi. De aici s-a tras și norocul unei descoperiri fericite a talentului ei, care a condus-o la Școala de literatură „Mihai Eminescu” din București, pe care a și absolvit-o cu succes alături de alți tineri talentați și norocoși.  Deoarece această școală a funcționat doar pentru o singură serie, după care s-a desființat (din rațiuni „superioare” neânțelese și până în prezent) Dar Maria Găitan era deja cunoscută și apreciată de iubitorii de frumos, mai puțin poate din partea autorităților. De ce erau deranjate autoritățile? Poate fiindcă era basarabeancă, ceea ce însemna pe atunci că era „venită din Republica sovietică Moldova”… Ulterior i s-a mai adăugat încă un păcat, datorită faptului că devenise soția unui evreu. Prin urmare, era nevoită să suporte persecuții subtile, deși nu destul de subtile încât să nu-i provoace suferințe.  Soluția s-a găsit în plecarea familiei Mozes în Israel. Poeta recunoaște că în ciuda tuturor greutăților de început de drum, ea a găsit în Israel un loc cald, o patrie unde s-a simțit însfârșit binevenită. Abia aici a înflorit adevăratul ei talent, aici a scris poezii și proză, iar tematica cărților Mariei Găitan se întoarce mereu la prima dragoste, acea pentru copii. Căci în afară de volumele dedicate în întregime copiilor, cum este și minunatul volum pentru cei mici întitulat „Copii, jocuri, jucării” cu o superbă ilustrație semnată de Clelia Ottone, ca și coperta datorată doamnei Ioana Toff, chiar și volumele dedicate celor mari, conțin neapărat câteva poezii rezervate copiilor. De pildă, în volumul „Asta sunt” născut în primăvara  anului 2016, la Editura Familia, vom întîlni între versurile cu tematică profundă, actuală, uneori chiar dureroasă, o presărare ca o înviorare a sufletului cu câte o poezie dedicată celor mici. În poezia „Joaca” scrisă pentru proprii nepoți Rinat, Ianiv, și Coby, aflăm că: „Ei mă cheamă/ și mă vor/ Parc-ar vrea/ să-mi lecuiască/ aripa copilăriei/ ce mi-a fost/ rănită-n/ zbor// ”. Tot așa în „Identitate” revine portretul superb al unei fetițe – „ghemotoc” – cu zulufii ei în vânt, frământată-i de un gând”.

Sau în poezia „Dorința” – o fetiță care-și dorește cu ardoare o păpușă, admirând-o de la distanță, într-o vitrină: „Și câtă asemânare/  între ele/ Cu același păr/ în valuri/ auriu/ rochița albă, înfoiată// . S-a îndârjit/ și vrea pe loc/ păpușa, iar dacă nu, -/ o soră-adevărată!// ”.

O altă temă la care poeta revine dureros în poeziile ei este nostalgia și dorul după mama ei de care a fost despărțită. Din cauza împrejurărilor vitrege ale războiului, sărăcia, sacrificiul mamei, toate aceste sentimente fiind redate cu asemenea forță reală, încât îl obligă pe cititor să se întoarcă în timp, la propriile sale amintiri dureroase. În „Comori mărunte”: „Un șervețel/ îngălbenit/ cu ciucuri roșii/ și înfloritură fină/ dar/ al mamei/ mamei mele/ stă împăturit și-acum/ cu naftalină.//  Mi-a fost dăruit de mama/ mie,/ când aveam/ încă pistrui pe față/ și o costiță lungă, aurie…// ”. Poezia „Împărțeala” ne arată fața hâdă a războiului, foametea, lupta mamei de a-și menține în viață copiii: „Pâinea/ ne-a fost dăruită…/ Dar/ era una,/ era mică/ , și trebuia împărțită în felii,// …”.

Tematica creațiilor doamnei Găitan-Mozes este atât de vastă, încât poate fi cuprinsă doar într-un studiu mult mai profund decît aceste modeste note de lectură. Amintesc doar descrierile minunate ale naturii, care transportă cititorul în lumea visului despre frumuseți nevisate: „Abia a dat în geană/ primăvara,/ și crengile subțiri, fragile,/ și-au pus podoaba feciorelnică/ pe umăr// ” sau a senzațiilor aproape fizice a atingerii picăturilor de ploaie într-o zi toridă de vară. Poeziile  exprimând devotament și recunoștință pentru această țară, devenită patria poetei, constituie o parte însemnată a volumului „Identitate” ca și cele scrise cu atâta dragoste și admirație față de ostașii Tzahal care apără țara și viața cetățenilor. Printre acestea se numără și minunata poezie închinată soțului ei, care s-a înrolat ca rezervist, deși îi venea destul de greu la o vârstă ceva mai matură să facă față îndatoririlor. („Soldatul meu”). Poeta a închinat multe versuri minunate amintirilor intime despre viața la țară din copilărie și truda părinților pentru întreținerea familei; întălnim deasemenea probleme de actualitate politică de la noi și din lume, mai ales setea după liniște și pace.

Totuși mai există un subiect care în nici un caz nu este pe ultimul loc în opera Mariei Găitan-Mozes, din contra, este în miezul tuturor problemelor, fiind punctul de sprijin în viața aceste femei curajoase, gingașă și modestă. Mă refer la marea dragoste între ea și soțul ei z.l., care a părăsit-o după mai mult de 50 de ani de conviețuire minunată, în timp ce ea mai scria la ultimul volum „Asta sunt!”. Pentru iubitul ei unic de o viață s-au născut cele mai frumoase versuri de iubire. Nu numai în cartea despre care vorbeam astăzi, ci și în toate celălalte, mergând înapoi în timp. Voi cita câteva dintre acestea „Soldatul meu”:  „Nu-i prea ușor/ ca după/ ani și ani/ să fii din nou/ în haină militară,/ să porți pe umăr/ arma grea,/ bocanci/ și să veghezi sub arșiță de vară./… Te știu călit-/ dar/ ca femeie/ tremur,/ și-aș vrea -n aceste clipe/ să m-alătur/ ție. Să-ți pot/ fi sprijin/ și părtașă/ soldatul meu/ cu tâmplă argintie//”. „Ca un râu”: „Îmbrățișările/ ni-s calde./ Inimile/ în schimb/ ne sunt fără frâu/ și lăsăm iubirea,/ înainte, să curgă,/ limpede. liniștită/ ca o apă/ de râu//”. „Pentru clipă”: „Nu mă lăsa,/ singură,/ singurătate/ Adaugă într-una/ vreascuri de amintiri/ ca să-mi rostuiesc,/ rugul,/ să fiu gata/ pentru clipa/ care-mi va mistui/ sufletul/ și trupul/”. „Reper”: „Drumul în doi/ a fost frumos și ușor/ avându-ne -inimile-ca una/ iar umerii, când au dus poverile, obosiți,/ au avut bucuria mângâierilor/ întotdeauna/”. Și însfârșit „Resemnare”: „N-am avut încotro;/ ne-am supus rânduielii dar/ mi-e greu să dezleg legile logicii,/ firea,/ când din viață/ a fost neașteptată/ răpirea… omului meu drag./ Întrebări, lacrimi amare/ se adună/ în așternutul de resemnare/ în care/ clipă de clipă,/ încerc să mă ascund//”. Fără alte comentarii, frumusețea și gingășia sentimentelor exprimate în vers, se dezvăluie de la sine.    Continue reading „Hedi S. SIMON: Maria Găitan-Mozes – Identitate, gânduri, simțire, muzică” →

Al. Florin ŢENE: Ion N. Oprea sau implicarea în istorii prin sincere comentarii și gânduri cuprinse în studii

         Cartea profesorului Ion N.Oprea intitulată “Istorii, comentarii, miscelanea-vol.15 “, apărută la Editura “Armonii Culturale“, 2020, am primit-o zilelea acestea cu dedicația”Domnului Alex.Florin Țene , prezentîn paginile 165-175. Ași fi onorat dacă, precum Virgil Răzeșu, ați scri ceva, prefață-peste față, pentru o apropiată Antologie ca aceasta. Respect ss.Ion N. Oprea, 0.07.2020.“este structurată în trei părți, constituindu-se într-un evantai de analize  ce acoperă o largă plaje ; de la politic, economic, social și literar, devenind, practic, un ochean magic prin care autorul privește lumea, fenomenele acesteia, făcând cititorul să înțeleagă sensurile existenței umane.

           Scriitorul Ion N. Oprea este autorul a 106 cărți publicate și alte 11 scrise în colaborare, având foarte multe referințe critice, fapt ce denotă activitatea harnică și cu talent a unui iubitor de literatură ce și-a  consacrat întrega viață culturii.

            Această carte, având o prefață semnată de Virgil Răzescu, mi-a dat posibilitatea să extind ideile cu rădăcinile înfipte adânc în cele exprimate de profesorul ieșan, începând cu “Apel la rațiune al președintelui României”, de la pagina 35: La conferinţa Winston din anul 1990 ce s-a ţinut la Institutul Manhattan, din New York şi publicată în Revieew of Booky la 30 0ctombrie 1990, la pagina 20, domnul V.S.Naipaul susţinea că ne îndreptăm spre o “civilizaţie universală“. Însemnând, practic, o unificare culturală a umanităţii şi promovarea pe toate meridianele lumii valorile tradiţiilor, credinţe, orientări comune, practici şi înţelesuri comune, instituţii comune. Acesta ar fi fenomenul de globalizare.

Pentru a înţelege mai bine acest fenomen vom explica acest lucru pornind de la existenţa a două sate din zona Harghitei. Un sat era locuit, în secolul XVI de români, celălat de maghiari. Unui sătean român de la marginea satului  pentru ajunge în centrul comunei locuită de maghiari, mergând pe jos, îi trebuia o jumătate de zi. Exact cât face un avion de pasageri din New York până la Calcuta în India.

Țăranul nostru, de care facem vorbire, întorcându-se acasă seara, când constelația Carul Mare este sus pe cer.Același timp ar fi necesar, dar cu mai puțină oboseală, dacă ar fi mers cu carul cu boi. Același lucru se întâmpla și cu țăranul maghiar.

Atât locuitorii din satul cu populație românească, cât și cel cu locuitori maghiari împărtășesc niște valori de bază, cum ar fi că omorul este un păcat, și că familia este celula societății.

Țăranul român s-a întors acasă și cu un bagaj de cuvinte, precum: -fecior, hiba,pahar, talpă, dar și cel maghiar  când s-a întors în satul lui s-a încărcat cu un bagaj de cuvinte românești, precum: ardej, balmos, bacs care înseamnă baci, și multe altele.

Acest fenomen s-a petrecut în toate zonele Terrei unde au fost localități apropiate cu etnii diferite, care vorbesc limbi și dialecte diferite.

Începând cu secolul, cel al clasicismului, și  secolul al XVIII-lea, epoca Luminilor, sunt perioadele când limba franceză modernă începe să se vorbească în diferite zone de pe pământ,. În secolul al XVII-lea, limba literară este standardizată în contextul mai general al autoritarismului ce caracterizează regimul, normele impunând un lexic „purificat”, relativ sărac, dar o structură gramaticală fixată în mod rațional, iar în secolul al XVIII-lea, și lexicul ajunge să țină pasul cu necesitățile limbajelor de specialitate. Este perioada în care, datorită prestigiului culturii pe care o poartă, franceza este limba de comunicare internațională a elitelor politice și intelectuale, dar încă nu se impune majoritar în vorbirea curentă din provinciile Franței, unde domină idiomurile locale.În secolul al XVIII-lea, franceza intră în perioada sa modernă. Revoluția franceză de la sfârșitul secolului face din franceză o limbă națională, pe care caută să o impună în mod autoritar în toată Franța. În această perioadă, franceza continuă să câștige teren, deși nu în măsura dorită de autoritățile revoluționare. Impunerea francezei ca politică de stat se intensifică în cursul secolului al XIX-lea prin intermediul școlii, momentul decisiv fiind instituirea învățământului primar public, gratuit și obligatoriu. De atunci, extinderea treptată a duratei școlarizării duce la utilizarea francezei de către toți locuitorii, în detrimentul idiomurilor locale. În această perioadă bonjuriști întorși de studii din Paris introduc în saloanele bucureștene limba franceză.

În secolul al XX-lea, franceza contemporană cunoaște o pierdere de teren pe plan mondial în favoarea limbii engleze, dar continuă să fie una din limbile de comunicare internațională, căutându-se printr-o politică lingvistică oficial adoptată să se limiteze, pe cât posibil, influența englezei asupra ei, și să se mențină în răspândirea pe care o mai are în lume.

În această situație se poate vorbi de conceptul de civilizație universală, aceasta este profundă și, totodată, foarte importanăt, dar nu ne surprinde fiindcă nu este nou, nici relevant. Faptul că locuitorii Terrei au avut câteva valori și instituții în comun, de-alungul istoriei lor, poate explica anumite constante ale comportamentului uman, dar nu poate clarifica sau explica istoria, care constă în schimbări ale comportamentului uman.

Așa cum se cunoaște omenirea este împărțită în subgrupuri- triburi, entități culturale și națiuni, toate putem să le numim civilizații. Vaclav Havel susținea că”trăim acum într-o unică civilizație globală “ care “nu este decât un strat subțire care acoperă sau ascunde imensa varietate de culture, popoare, lumi religioase, tradțții istorice și atitudini formate de-alungul istoriei, care într-un sens se află –sub- ea.  “

Restrângând sensul cuvântului “civilizație” la nivelul global și numindu-l “culturi” sau “subcivilizații” entitățile culturale cele mai mari, numite întotdeauna civilizații, de-alungul istoriei, nu producem decât confuzii semantice.

Pentru a înțelege mai bine, voi enumera câteva civilizații cunosute în istoria omenirii: Civilizatia celtică: Celții aveau o reputatie ca vânători de capete și erau faimoși pentru obiceiul lor de a  pune craniile victimelor in pari, in fața caselor lor. Mulți celți luptau complet goi și erau vestiți pentru săbiile lor lungi din fier.Ei tăiau capetele dușmanilor uciși în luptă și uneori le atârnau chiar de gâtul cailor. Imbălsămau în ulei de cedru capetele căpeteniilor capturate și le păstrau cu grijă într-un scrin, lăudându-se cu acestea strainilor și refuzând să le vânda nici dacă li se dădea echivalentul, ca si greutate, în aur.

Civilizația maori: Locuitorii Maori au fost primii coloniști din Noua Zeelandă, care au sosit cu câteva secole înaintea europenilor. Cultura lor datează din era modernă timpurie. Ei practicau canibalismul în timpul războaielor.In 1809, o navă europeană a fost atacată de un grup de războinici maori, ca răzbunare pentru lipsa de respect arătata fiului unuia dintre șefii locali. I-au ucis pe majoritatea celor de la bordul vasului. Cațiva supraviețuitori norocosi au povestit infricoșati despre ceea ce au văzut.

Imperiul Mongol: Mongolii erau considerați barbari si sălbatici. Ei au dominat Europa și Asia și erau faimoși pentru faptul că puteau să călărească fără șa, fiind conduși de către unul dintre cei mai mari conducători militari din istorie, Ginghis Han.

Erau foarte disciplinați și iscusiți in folosirea arcului și a săgeților în timp ce călăreau. Erau maestri ai razboiului psihologic si ai intimidarii adversarilor si au creat al doilea cel mai mare imperiu din istorie.

Din Vietnam până în Ungaria, Imperiul mongol a fost unul dintre cele mai intinse din istoria omenirii.

Triburile apașe:Apașii erau un fel de ninja ai Americii. Foloseau arme primitive, facute in special din lemn si os. Apașii aveau cele mai mari cutite de luptatori vazute vreodata in lume si erau iscusiti in manuirea topoarelor tomahawk.

Au terorizat sud-vestul Statelor Unite, avand obiceiul de a-si scalpa victimele.

Vikingii:Au ingrozit Europa cu invaziile si cu jafurile lor. Erau extrem de bataioși și foloseau arme pe masura staturii lor impunatoare.

Chiar și religia lor era bazată pe cultul războiului și credeau că, atunci când cineva murea in luptă, acela va lupta la nesfarșit. In luptă, vikingii distrugeau totul în calea lor.

Imperiul Roman: Deși Imperiul Roman este posibil să fie cel mai mare imperiu care a existat, nu putem ignora faptul că romanii au săvârșit multe cruzimi: omoruri, sclavi și prizonieri care erau forțați să lupte până la moarte în luptele dintre gladiatori.

Printre cei mai cruzi împărați romani se numără Caligula sau Nero. La inceput romanii au fost conduși de regi, apoi de instituția denumita republica romană. Odată cu extinderea puterii Romei s-a creat Imperiul Roman.

Cu o organizare militară și administrativă foarte bună, Imperiul Roman a devenit imperiul care a rezistat cea mai mare perioada din istorie. Din epoca Romei antice și până la căderea Imperiului bizantin au trecut 2214 ani.

Imperiul Aztec:Aztecii și-au creat structura teocratica dupa anul 1300 și au adus sacrificii umane. Aproape 20.000 de oameni au fost uciși anual pentru a aduce ofrande zeilor – in special zeului Soarelui.

O scriere spune ca la incoronarea regelui Ahuitzotl 80.000 de prizonieri au fost măcelăriți pentru a face pe placul zeilor.

Germania nazista:Desi a fost „in glorie” o perioadă scurtă, Germania nazistă a fost o superputere și războiul provocat de ea a afectat întreaga lume. Cel putin 4 milioane de oameni au fost uciși în perioada Holocaustului (6 milioane, conform Enciclopediei britanice – n.n.) și Germania nazistă a declasat cel mai dezastruos razboi din istoria omenirii, Al Doilea Razboi Mondial.

Zvastica nazistă este probabil cel mai urat simbol din lume. Germania nazista a ocupat o suprafata de aproximativ 696.267 de kilometri patrati. Hitler a fost unul dintre cei mai influenți oameni care au existat și imperiul său a fost unul dintre cele mai infricoșătoare din istorie.

Uniunea Sovietica: Comunismul este responsabil pentru milioane de morți, mai mult decât a provocat Germania nazistă, și asta doar în Uniunea Sovietică. In vremea lui Stalin au fost uciși intre 10 și 60 de milioane de oameni.

Uniunea Sovietică a fost probabil unul dintre cei mai mari dușmani ai Statelor Unite. Marea majoritate a celor care au trăit în perioada stalinistă au cunoscut o stare continuă de frică și, de aceea, Uniunea Sovietică a fost mai înfricoșătoare decât Germania nazistă, în care germanii simțeau un anumit nivel de siguranță, atât timp cât sprijineau conceptul nazist.

Sintagma “civilizație universală” poate fi folosită pentru desemnarea ceea ce au în comun societățile civilizate, cum ar fi orașele și cultura scrisă, lucruri care se disting de societățile primitive și de barbari.

În situația fenomenului de globalizare există pericolul ca literatura scrisă în limbile popoarelor mici să dispară. Vor rămâne operele scrise în limbile de circulație. Cum ar fi franceza, engleza și cele câteva din limbile vorbite în Asia de Est, regiune geografică a cărei delimitare este controversată. Varianta teritoriului mai mic consideră Asia de Est numai regiunea care se află sub influența musonului. Această variantă consideră deci teritoriul de azi al Chinei, Mongolia Centrală și Tibetul împreună cu Hong Kong, Macao, Taiwan, Coreea de Nord, Coreea de Sud și Japonia. Unul din susținătorii variantei mai mari este geograful german Karl Ritter care consideră în plus ca teritorii aparținătoare, toată Mongolia și coasta rusă de la Oceanul Pacific până la Amur, Vietnamul ca și Asia de Sud Est.

Asia de Est mai este numită regiunea de dominație rusă, între anii 1903 și 1905 s-a format Comadamentul Amur și al Manciuriei Dalni Wostok și Kwantung.

Sintagma “civilizație universală “se poate referi la principiile, valorile și doctrinele la care aderă astăzi mulți occidental, precum și la unii membri ai altor civilizații, dar și la faptul răspândirii tiparelor de consum și a culturii populare occidentale în lume creează o civilizație universală. Însă, aceste importuri occidentale nu influențează atitudinile nonoccidentale față de Occident. }n zone obscure din Orientul Mijlociu, sunt tineri care poartă jeanși, bea Coca-Cola, ascultă rap și, între două rugăciuni, influențați de unii imami, construiesc bombe pentru a organiza atentate înpotriva civilizației occidentale de care se bucură și ei.

            În continuare am să scriu despre istoria imamului, care (în limbile arabă: إمام imam plural ائمة a’immah, persană: امام|امام) este un lider islamic, de multe ori de conducător al unei moschei sau unei comunități. Preot sau prelat musulman; conducătorul rugăciunii colective într-o moschee. Ca lider spiritual, imamul conduce rugăciunea în timpul adunărilor islamice. Membrii comunității islamice se adresează imamului pentru rezolvarea unor probleme religioase. Imamul poate fi și liderul comunităților mai mici, conform unor regulamente locale. În cazul sunnismului, imamul nu e membru al clerului. În limba arabă, cuvântul imam înseamnă conducător. Se spune că imamul este liderul comunității, conform primilor teologi sunniți. De asemenea, prin imam se mai înțelege că este cel care îi conduce pe credincioșii musulmani la rugăciune. Se poate spune că imamul este sinonim cu noțiunea de calif. Cuvântul imam are două înțelesuri în șiismul duodeciman. Primul este acela de conducător, îi conduce pe ceilalți la rugăciune, ca și în sunnism, iar al doilea sens îl numește pe imam ca fiind unul dintre cei doisprezece succesori ai Profetului. Pentru a înțelege sensul aparte al cuvântului imam, este necesar să se știe diferența fundamental între șiism și sunnism. Profetul Muhammad a avut trei roluri importante, și anume: el a fost cel cel prin intermediul căruia Dumnezeu a revelat Coranu . Totodată, el a fost cel care a pus în aplicare shari’a. Al treilea rol important al lui Muhammad a fost iluminat, putând să interpreteze și să transmită revelația omenirii. Conform sunnismului, imamul trebuie să îndeplinească doar unul dintre acele roluri, și anume să aplice shari’a, legea islamică. După cum se știe, după Muhammad nu mai poate fi nici un alt profet, deoarece el a fost ultimul și conform musulmanilor, iluminarea și înțelegerea sunt daruri divine cu care profeții sunt înzestrați. De aceea, succesorii săi, imamii, nu se vor bucura de aceste daruri în totalitate. Însă acest lucru nu împiedica imamii de la aplicarea legii islamice. Conform sunniților, Profetul nu a numit nici un successor al său, iar această decizie va rămâne în mâinile lor. Pe de altă parte, șiiții mergeau pe idea ca imamul, ca successor al profetului trebuie să îndeplinească cele două roluri menționate mai sus, să aplica shari’a și să îi conducă pe oameni la rugăciune, ca un călăuzitor spiritual. Spre deosebire de sunniți, care susțin faptul că succesorul Profetului trebuie ales de Dumnezeu, șiiții vin cu un argument care a stârnit un conflict între cele două ramuri islamice. Conform șiiților, Alia fost numit calif de către Profet și de asemenea, imamii erau singurii succesori ai Profetului. Așadar, Ali a fost numit calif de către Profet și ulterior fiecare imam numit de către predecesorul său.

În islamul șiit, imamii sunt venerați ca niște sfinți. Mormintele lor, ale rudelor apropiate și descendenților lor, sunt obiect de pelerinaj și centre ale vieții religioase: mormântul lui Ali, la Nejef. Cel al lui Husein, la Karbala. Al imamului Rihda, la Mashhad; cel al Sayyidei Zeinab și al fiicei sale Ruqiyya, la Damasc și altele. Într-o viziune populară, împărtășită de un număr apreciabil de șiiți, mai ales în Iran, imamul are o funcție asemănătoare cele a lui Iisus Hristos pentru creștini: numai prin el se poate obține adevărul și mântuirea. Pornind de la o asemenea înțelegere, care nu a fost acceptată niciodată de teologi, oamenii cred în minunile pe care imamii le-ar putea săvârși.

            Însă, imamii și tinerii aceia nu cunosc un adevăr: “Dumnezeu, Alah,  ShangDi  nu îi alege pe cei desăvârșiți, ci îi desăvârșește pe cei aleși.“ Iar cei bogați care sprijină acele atentate, plătind familiilor sume considerabile nu cunosc că a avea mult înseamnă adesea a stăpânii puțin. Adevăr susținut și de poetul nostru Tudor Arghezi. Acei conducători religioși le spun: Îndrăznește… calcă înainte! Iar dacă pământul spre care înaintezi nu există încă, Alah îl va crea special pentru a-ți răsplăti îndrăzneala.

            Elementele fundamentale ale oricărei culturi sau civilizații sunt limba și religia. Unii specialiști care combat fenomenul globalizării, spunând că dacă o civilizație universal este pec ale de a se naște, ar trebui să existe tendințe de adoptare a unei limbi și a unei religii universal. Însă acceptă că engleza este modul international de comunicare interculturală, la fel cum calendarul creștin este modul international de împărțire a timpului, cum cifrele arabe sunt modul international de a reprezenta numerele și cum sistemul metric este, în cea mai mare parte a lumii, modul internațional de măsurare. Totuși, engleza e folosită ca mod de comunicare interculturală, ceea ce presupune existența unor culturi distincte. O ligua franca este un mod de a depăși diferențele lingvistice și culturale, nu de a le elimina.

            Cunoscutul lingvist Joshua Fishman remarcă că o limbă are șanse mai mari să fie acceptată ca lingua franca dacă nu este identificată cu o anumită etnie, religie sau ideologie.Probabil că de aceea nu a “prins” limba rusă la noi în timpul ocupației sovietice când în școli se preda obligatoriu această limbă slavă, iar în secolele 13, și următoarele, în Biserici se slujea Sfânta Liturghie în limba slavonă.

            În trecut, engleza avea multe dintre aceste caracteristici, dar, în ultima perioadă ea a fost “dezetnicizată “, așa cum a fost  akkadiana, aramaica, graca și latina. Se pare că există un Dumnezeu al limbilor. Cu cât este mai multă bunătate într-o limbă, cu cât se împarte mai mult din ea, cu atât mai mult se va revărsa asupra omenirii. Succesul relative al limbi engleză ca limbă secundară se explică prin faptul că nici una din sursele sale britanică și americană nu a fost privită, în sens larg sau profund, într-un context etnic sau ideologic în ultimul secol. Oamenii aleg engleza pentru comunicare interculturală, contribuind astfel la consolidarea identității culturale distincte ale popoarelor. Fapt ce confirmă ce scriam într-un eseu că mulsumanii care au invadat Europa nu vor fi asimilați, cum nu au fost asimilați țiganii de șase sute de secole.

            Pe parcursul istoriei, distribuția mondială a limbilor a reflectat distribuția puterii. Limbile cele mai răspândite- chineza mandarină, engleza, spaniola, franceza, araba și rusă(în timpul imperului sovietic communist-criminal )- sun t sau au fost limbile unor state imperial, care au promovat active folosirea limbii lor de alte popoare. Așa cum Rusia a imperiului comunist a impus poporului român limba rusă. Dar, o soartă mai acută a avut Moldova de peste Prut a cărei populație a fost supusă rusificării și a dizlocării unei mase mari de români în Siberia, și aducerea de ruși în locul acestora.

            Schimbările în distribuția de putere produc schimbări în folosirea limbilor. Cu toate că peste două secole de colonialism țări asiatice, sud americane și africane le-au fost impuse limbile: franciză, engleză, spaniolă, portugheză, ca, apoi, după căpătarea independenței aceste țări să revină la limba lor. Același lucru s-a petrecut cu țările din componența imperiului sovietic, care a impus limba rusă ca limbă oficială, interzicând limbile popoarelor.După căderea imperiului rus-sovietic acele țări au revenit la limba lor națională.Astfel,  limbi ca: estona, letona, lituaniana, ucrainiana, georgiana și armeana, în prezent se vorbesc în țările lor. În republicele musulmane care au intrat în componența URSS, după eliberare au renunțat la alfabetul chirilic impus de ruși, în favoarea alfabetului occidental folosit de rudele lor-turcii, iar tadjicii, vorbitori de persană, au adoptat scrierea araba.

            Un fenomen mai aparte s-a întâmplat la sârbi care își numesc limba sârbă, în loc să o numească sârbo-croată, trecând de la alfabetul latin al dușmanilor lor catolici la alfabetul chirilic al rudelor lor slave. Croații își numesc limba croată și se încearcă să o purifice de cuvintele de origine turcă impuse de Imperiul Otoman timp de 450 de ani, și de alte cuvinte provenite din alte limbi.

            Fenomenul de realiniere și reconstrucție a limbilor pentru a corespunde identității și conturului civilizațiilor ne duce cu gândul la Turnul Babel. După cum se observă acest fenomen se extinde.

            Revenind la ce scriam la început că Pământul fiind un sat ceva mai mare este adevărat, însă vorba din popor la fiecare zidire o altă vorbire.

            După cum se vede apariția unei limbi universală este imposibilă.S-a încercat cu experando (cel care speră) este cea mai răspândită dintre limbile artificiale. Limba a fost lansată în 1887 de către Ludovic Lazar Zamenhof, care a trait între anii1859 – 1917, după mai bine de 10 ani de muncă, pentru a servi ca limbă internațională auxiliară, o a doua limbă pentru fiecare. Numărul vorbitorilor de esperanto este greu de stabilit. În funcție de sursă, se menționează între o jumătate de milion și câteva milioane.

Primul dicționar de esperanto pentru vorbitorii de limba română a apărut în 1889.

Este menționată în „Cartea recordurilor” ca fiind singura limbă fără verbe neregulate. În plus, are o scriere pur fonetică: fiecărei litere îi corespunde un singur sunet, și pentru fiecare sunet există o singură literă.

Codul ISO 639 pentru Esperanto este eo sau epo În țara noastră Heinrich Fischer-Galați, ce a trait între anii1879-1960, un traducător, redactor și industriaș evreu, a învățat esperanto în 1902. În 1904 Heinrich Fischer-Galați a inițiat la Galați primele cursuri de esperanto și înființează primul grup esperantist din România. Printre cursanți s-a aflat și viitorul politician Grigore Trancu-Iași.Heinrich Fischer-Galați a fost și fondator și președinte al Societății Esperantiste din Galați (prima societate esperantistă din România), al Federației Societăților Esperantiste din România și al Centrului Esperantist Român. În 1910 a fost decorat cu ordinul „Steaua României„.

Un alt promotor al limbii esperanto în România a fost Andreo Cseh (1905-1979) din Luduș. Acesta a înființat la Cluj și București societăți esperantiste. Între colaboratorii săi s-a numărat filologul Tiberiu Morariu.

 Apariția unei limbi universale nu se arată la orizont după analiza pe care am prezentato mai sus.

Probabilitatea apariției unei religii universale este puțin mai crescută decât cea unei limbi universale.

La începutul secolului nostru are loc o renaștere mondială a religiilor. Această renaștere a implicat o intensificare a conștiinței religioasei și apariția unor mișcări fundamentalist, adâncind diferențele dintre religii. În ultimele decenii atât islamul, cât și creștinismul au câștigat mai mulți adepți în Africa și în Coreea de Sud. Și Biserica Ortodoxă Română a început o expansiune în Europa, înființându-se mai multe Biserici în comunitățile de români. Se pare, pe termrn lung, Mahomed va câștiga. Creștinismul se răspândește prin convertire, islamul prin convertire și reproducere naturală a populației. Islamismul este o religie în care Allah le cere oamenilor să-şi trimită fii să moară pentru el, creştinismul este o religie în
care Dumnezeu şi-a trimis fiul să-şi dea viaţa pentru oameni. Creștinii transmit o speranță, pentru ei o înfrângere este mijlovul pe care ni-l dă Dumnezeu ca să vedem ce ne lipsește pentru a învinge.

Procentul creștinilor în lume a atins nivelul de 30%, rămânând constant, cu perspectiva de a scădea la circa 25%, până în anul 2015. În schimbul proporția musulmană va crește continuu, ajungând în present la 20% din populația mondială. Cu perspectiva de a ajunge la 30& până în anul 2025.

Există o teză că o civilizație universal este pe cale de a se naște.Această afirmație se sprijină pet rei argumente. Primul argument ar fi că după prăbușirea comunismului sovietic-rus a însemnat sfârșitul istoriei și victoria universaăl a democrației liberale pe întreg mapamondul. În lumea de azi există multe forme de autoritarism, nationalism, corporatism și communism, precum în China și Cuba. Semnificativ este faptul că există alternative religioase care se găsesc în afara lumii ideologiilor laice. În lumea de astăzi, modern, religia este una din forțele cele mai importante, s-ar putea să fie chiar principala forță, care motivează și îi mobilizează pe oameni.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ion N. Oprea sau implicarea în istorii prin sincere comentarii și gânduri cuprinse în studii” →

Anton ILICA: Daniela Gumann, Constantin Gumann ”ȘOIMII CRUCIADEI LIBERTĂȚII”, Editura Pim, Iași, 2020

          Recuperatori ai ”memoriei istorice”, Daniela Gumann și Constantin Gumann activează în Asociația Scriitorilor Români din Austria, aflându-se, împreună sau separat, la al douăsprezecelea volum. Unele texte se reiau, altele se completează, astfel că literatura noastră din diaspora regăsește la Salzburg, în Austria, o sursă care așază în rafturi volume precum Îngrijitoarea (roman), Cartea luminii (memorii), Cartea întunericului, Ecoul stelelor (poezii), Evadarea mea din comunism (mărturii) și alte câteva. În plus, publicația Condeierul diasporei oferă informații și comentarii despre evenimentele literare și culturale românești. Familia Gumann este, prin toate cele, un model de reprezentare a cetățenilor români stabiliți în străinătate, prin dragostea lor față de țară, de tradiții și istorie, de adevăr și devotament pentru receptarea corectă a spiritualității naționale în lume. În aparițiile lor publice, excelează prin eleganță intelectuală și ținută vestimentară, prin elevație și cumpănire în limbaj, prin dorința de a fi exemple reprezentative în toate comportamentele lor publice.

*

            ”Fiecare pagină scrisă, fiecare carte editată este o fărâmă din viața noastră, din realitatea trăită”, îmi scriu, ca autograf, autorii. ”Șoimii Cruciadei Liberății” este dedicată memoriei lui Gheorghe Harnagea, bunicul din Grumezoaia, județul Vaslui, care a supraviețuit securității, ”instituție criminală și teroristă”, fiind mulți ani deținut politic și luptător pentru democrație și libertate. Considerat ”memorie istorică”, acest volum continuă preocuparea autorilor pentru promovarea adevărului din volumul C. Gumann, Cartea luminii (2019), despre destinul tatălui său (adoptiv), profesorul Constantin Ionescu, precum și relatarea amintirilor legate de ”Evadarea mea din comunism” (2018).

*

            S-au scris multe cărți despre perioada 1947 – 1989, valorificându-se documente din arhivele securității, aflate în gestionarea CNSAS. Daniela Gumann are xeroxate 5 volume de documente despre familia sa și a soțului ei, pe care le va comenta în alte texte despre acea epocă, tulburătoare și încă păstrătoare de secrete, abuzuri, gesturi incomode și mincinoase. Alți scriitori sau urmași ai celor oprimați au descris, cu onestitate și mistificări sau cu ură și revoltă despre vremea securității socialiste, despre informatori și torționari, despre abuzuri politice și condiții de detenție inumane ori dispariții ascunse în gropi comune. Multe vor fi adevărate, altele pot fi fake news, dar patima pasională pentru cunoașterea acelei uriașe minciuni oficiale pe care s-a construit sistemul politic comunist din România, prin propagandă și cu sprijinul securității, devine o obsesie. Textele despre ”cei care au turnat sau au fost turnați” insistă pe absurdul unor vieți derulate la limita speranței supraviețuirii, în care falsul umanism declarat și solidaritatea caricaturizată au fost instrumentele de propagandă ale unei societăți socialiste care viza construcția ”omului nou”.*

            ”Cine a fost Gheorghe C. Harnagea” aflăm din mărturia celor doi Gumann. Daniela scrie 83 pagini, despre ”bunicul ei”, iar Constantin completează cu alte 44, dar structura cărții se încheagă prin bibliografie, repere biobibliografice și extrase din referințele critice despre aparițiile editoriale celor doi români austrieci. Scrie Daniela, în Cuvânt înainte: ”Am ales să scriu această carte ca obligație morală și reparatorie față de suferința la care a fost condamnat dragul meu bunic, Harnagea Gheorghe, membru în conducerea organizației anticomuniste ”Șoimii din Cruciada Libertății”, Huși, jud. Vaslui, care a fost arestat în anul 1957 pentru că s-a opus categoric, de pe poziții democratice, unui regim criminal” (p. 7). Ca și în cazul lui Harnagea, ”dictatura comunistă le-a zdrobit multora tinerețea, speranța, libertatea și demnitatea”, iar lipsa de implicare a autorităților actuale pentru cunoașterea ”atrocităților și timpurilor odioase” conduce spre estomparea ”memoriei comune” și ”uitarea” unui trecut nefast și a unor evenimente cinice. ”Demnitatea unei națiuni”, ca ”suma demnităților fiecărui individ”, nu se poate alcătui, afirmă DANIELA GUMANN, fără cunoașterea ”jertfelor incomensurabile” ale ”deținuților politici”, aceștia reprezentând ”cele mai înalte repere ale demnității, curajului și atașamentului față de țară” (p. 10).

            Revenim la Gheorghe Harnagea, persoana – personaj care constituie osatura textului. Om ”simplu de la țară”, în anul 1957, la vârsta de 45 de ani, este arestat ”pentru delictul de crimă contra ordinii sociale”, conform extrasului din Sentința Tribunalului Militar din Iași. Ce fapte penale a comis ”acest bunic din Grumezoaia”? A fost legionar și penelist, iar în vara anului 1954, s-a înscris, sub jurământ clandestin, în organizația contrarevoluționară ”Șoimii din Cruciada Libertății”. A distribuit fițuici parașutate din ”avioane imperialiste”, n-a denunțat că, în jurul comunei Hurdugi, ”se află armament și muniție ascunsă”, a cântat ”Deșteaptă-te, române”, a ”preamărit” contrarevoluția din Ungaria, a donat un sac de porumb ”fugarilor din munți”, a sustras buletine de vot, a deținut o hartă amănunțită a orașului Tighina, având nume conspirativ ”Haras”. Pentru cele de mai sus, este condamnat la 19 ani muncă silnică și degradare civilă, confiscându-i-se întreaga avere. Va fi eliberat din pușcărie în anul 1964 și va deceda în 1984, fiind reabilitat post-mortem, cu posibilitatea familiei de a recupera averea confiscată. Acesta este ”subiectul” și pretextul ”memoriilor istorice”, dar în jurul lor se dezvoltă alte ”bucle narative”, alcătuite prin intersectarea opiniilor și experiențelor de viață ale autorilor, încât ”șoimii Cruciadei Libertății” cuprinde comentarii asupra unor problematici politice, cu reflecții și ecouri până în contemporaneitate, în vremea anchetelor epidemiologice determinate de virusul covidic.

            Daniela Gumann alcătuiește un grijuliu eseu afectiv despre ”dragul meu bunic”, despre traiul propriu din perioada comunistă, întruchipare a ”răului absolut”, despre absența din școli a educației pentru cunoașterea ”atrocităților și timpurilor odioase” și ”banalizarea crimelor comise pe criterii politice”. Revolta împotriva securității, ”o instituție criminală și teroristă” capătă accente grave, reprezentând ”structuri cu scopuri represiv-criminale”, care nici astăzi n-a pierit, ci doar și-a rafinat mijloacele de acțiune.

           O vizită recentă în satul său natal întreține aura scrisului nostalgic, cu amintiri stârnite de fiecare pietricică ori casă, purtătoare de poveste și însuflețită de neamuri ori de vecini: ”Grumezoaia era un sat mic, dar foarte pitoresc, la doar 19 km de Huși, cel mai cunoscut orășel din județul Vaslui”. Glosând după metoda proustiană a madlenei, transpunerea în anii copilărie e aromantă de ”mirosul de turtă coaptă pe plită, de gogoși și de plăcinte, de cozonac copt în cuptorul din curte, de mirosul de lapte proaspăt, de fructele proaspete și parfumate”, aduse de bunică cu pestelca. Copilul își amintește silueta bunicului, bărbat înalt și corpolent, ”capul masiv cu chelie, puținul păr era alb-argintiu…ochi mici, căprui și duri, strălucitori…”. Este descrierea făcută eroului cărții, Gheorghe Harnagea, ”om de onoare”, iar ca să ne convingă de farmecul amintirilor sale, sunt incluse în text câteva fotografii expresive. Amintirile din copilărie ale Danielei poartă amprenta ”acestui om simplu de la țară”, care vorbea ca un moralist, folosind cuvintele ”evoluezi”, ”școliți”, ”savurezi”, ”saturație”, ”să memoreze gustul și savoarea”, ”conștient”, ”instinctiv”, dar și propoziții cu iz psihologic ”calmul este un sentiment de autocontrol interior, care ne permite să funcționăm la capacitatea maximă a tuturor abilităților noastre” etc. A murit în martie 1984, dar nostalgiile Danielei glisează, mai apoi, spre amintirile bunicii, văduve, care ”povestea numai despre vremurile frumoase”, nunta, dragostea și despre încă ”o ramă” în care este așezat chipul bunicii: firavă, cu ochi catifelați, ”om cumsecade”, croitoreasă harnică și bună gospodină. Familia Harnagea a fost integrată în pătura socială a chiaburimii, având pământ și un conac moștenit, case în centrul orașului Huși, peste 100 fălci de pământ și vreo 50 hectare de pădure. În vremuri prielnice, donează pământ pentru nevoiași, conacul îl oferă dispensarului comunal, o casă devine Liceul de fete, iar alta este donată testamentar Școlii Profesionale.

                După schimbările din 1989, mama Danielei obține extras din sentința de condamnare a bunicului Gh. Harnagea, care devine document de sprijin pentru relatarea întâmplărilor cărții (se publică scanarea), prilej de sintetizare a informațiilor cunoscute despre ”Cruciada libertății”, organizație anticomunistă, finanțată de guvernul american, la fel ca și postul de radio ”Europa liberă”. Este citat Ken Follett (?), parafrazat astfel: ”Uniunea Sovietică semăna cu o mănăstire medievală în care toată lumea depusese jurăminte de sărăcie și de supunere”. Dizidenții care au fost condamnați pentru crimă împotriva ordinii sociale, cum a fost și Gh. Harnagea, au ispășit detenția în cele mai dezumane condiții, cu intenția expresă de a fi exterminați, prin muncă, la canalul din Bărăgan sau prin torturi inumane pentru reeducarea ”dușmanilor poporului și a bandiților”. Anul 1964 nu a încheiat perioada deținuților politici, fiecare fost încartiruit devenind ”urmărit” al securității și al cadriștilor partidului. Gheorghe Harnagea a purtat cu sine umbra condamnării, așa cum aceasta s-a extins asupra destinului întregii familii (vezi Închisoarea de afară. Persecutarea familiei, p. 70). A fost perioada ”terorii psihice”, confiscarea averilor, a anilor furați, într-un regim ”comunisto-ceaușisto-securist”, în care intelectuali de valoare au pierit sau au luat calea exilului, devenind disidenți, fugiți din ”Gulagul românesc”.

                După pagina 100, intră în discurs soțul Danielei, CONSTANTIN GUMANN, cel care a fost arestat de două ori, în 1963 și 1983, după cum relatează în volumul ”Evadarea mea din comunism” (2018). Realizează o descriere, evident subiectivă, a ”dictaturii proletariatului”, având model cartea ”Bastionul cruzimii” (Marius Oprea), pe baza asemănării comunismului cu nazismul. Scrie despre falsificarea alegerilor din 1946, comportamentul conducătorilor activiști, despre fii poporului, naționalizarea intreprinderilor și colectivizarea agriculturii, exterminarea intelectualității și a culturii naționale, precum și multe alte decizii emanate de autoritățile moscovite. Amintirile biografice se referă la școlarizarea sa, adoptarea de către profesorul Constantin Ionescu, prin căsătoria acestuia cu mama sa, tentativele de evadare etc, o sinteză scurtă a volumului pomenit anterior. Mărturiile se încheie cu părerea că ”apariția virusului corona încurcă socotelile globalizatorilor”, lăsând la îndemâna lui Bill Gates șansa de folosire a ”microcipurilor implantate”, ca o modalitate de ”supraveghere totală a guvernului asupra individului”…

              Acest conținut este susținut de o amplă bibliografie, utilizată prin intermediul citărilor, ceea ce întreține ideea unui studiu documentat, deși selectarea surselor este tendențioasă și părtinitoare. Mai mult ”reperele biobibliografice” ale autorilor, un fel de CV amplificat într-un memoriu de activitate, sunt însoțite de referințe critice fragmentare: ”versurile (Danielei – n.n.) par niște crenguțe de liliac înfiorate de adierea iubirii din cântecul privighetorii” (S. Vicol), ”își spune sufletul în haine versificate” (M. Chelaru), ”poezia în căutarea poeziei” (F. Alvoronei), ”poetă talentată” (C. Păunescu), ”e un manual despre cum ne putem găsi fericirea” (A. Baciu), ”Daniela se află pe drumul poeziei, de la sentiment la expresivitate” (H. Zilieru), ”poeme sensibile, pline de sentiment” (L. Apetroaie), ”roman de vacanță” (Ș. Dumitrescu), ”persoanele sunt îmbrăcate în haina personajelor” (A. Ilica). Alte propte referențiale sunt selectate pentru scrierile lui Constantin Gumann: ”comentator de politică internă și externă”, având idei ”cu totul și cu totul originale” (S. Vicol), care ”coafează amintiri într-o arhitectură a aspirațiilor” (A. Ilica).

            Celor de mai sus li s-ar putea adăuga, extrase din recenziile la prezenta carte a familiei Gumann: ”apariție editorială de excepție”, ”segment de literatura”, ”tandem literar”, ”monolog decantat”, ”stil oral de exprimare” (F. Cândea) sau ”roman biografic”, ”dincolo de metaforă”, ”lecție de istorie” (Carina A. Ienășel).

            Încheierea lecturii stârnește câteva nedumeriri: textul aparține beletristicii sau memoriei istorice? Planează suspecția de prea multe ingrediente suplimentare ca adjuvante puse în sprijinul textului de bază; autorii (într-o formulare fără contur de identitate) devin persoane în propria carte, pentru completarea numărului de pagini, fără ca rațiunea textului să pretindă asemenea artificii; ideea cărții face mult zgomot prin ura viscerală risipită împotriva unor instituții statale; unele experiențe personale ori comentarii memorialistice sunt exagerări caricaturale, care înlocuiesc expediente specifice literaturii sau logicii istorică; insuficiență în construcția atmosferei și a conturării personajelor; discursul grăbit și neprelucrat pentru o confruntare cu alte texte despre aceleași realități; limbajul colocvial, nervos, spinos și agresiv. Experiența unui text semnat astfel lasă loc comentariilor răutăcioase privind editarea unei cărți apărute cu două prenume și un nume. Cu toate aceste rețineri, cartea ”Șoimii Cruciadei Libertății” se înșiruie între cele care mărturisesc adevărul despre vremea tulburată de la începutul instalării comunismului sovietic în România, abuzurile făcute de autoritățile de partid, securiste și administrative în numele ”democrației proletare”, suferințele din temnițe, teroarea socială instalată cu instrumentele barbare și odioase, precum și modul agresiv de stârpire a opozanților politici și a disidenților. Textul de bază al cărții constituie un nucleu viu, care poate motiva scrierea unui excepțional roman memorial despre timpul în care omul a fost doar o sursă de suferință, iar viața o speranță amânată în drumul ei spre fericirea tuturor. Grija Danielei Gumann și a lui Constantin Gumann pentru reconstituirea memoriei familiei solicită din plin admirația cititorului, după cum suferința generală a dus la dezumanizare și umilință politică. Generozitatea ideilor duce lipsa unei înfățișări stilistice, a unei organizări prozodice moderne și de personaje care să anime narațiunea pornind de la resorturi psihologice. Spațiul descriptiv absentează, deși e locul de respirație al actanților, narația liniară nu creează tăria valurilor tumultoase care dau cititorului motivație de implicare, iar atmosfera lirică se risipește în câteva expresii pătimașe, mai mult adjectivale decât metaforice. Continue reading „Anton ILICA: Daniela Gumann, Constantin Gumann ”ȘOIMII CRUCIADEI LIBERTĂȚII”, Editura Pim, Iași, 2020” →