Al. Florin ŢENE: “Poezia poeziilor” sau, și “Poet de sapiens”

Alexandru Vlahuță spunea: “Cărțile sunt glasuri eterne în spațiu “, și avea dreptate. Citind cele două volume primite din Germania de la poetul și filozoful Augustin Ostace, intitulate “Poet de Sapiens “și “Poezia Poeziilor “, apărute în colecția Filozofia literaturii, tipărite la Revox Internațional, mă face să înțeleg aforismul clasicului Vlahuță.

Prima carte se deschide cu un “ Precuvînt Proto-Poetic“ semnat Poet de Sapiens, sub acest pseudonim aflându-se autorul, text în care face apologia unei cărți cu o singură poezie, poem despre istoria unui personaj, despre un fenomen complex, galactic, univers, planeta noastră etc. Fiind vorba despre o poezie a poeților, de tip enciclopedic, practic e o Poezie în centrul căreia se află Poetul Sapiens.Augustin Ostace, concluzionează, după două pagini de apologie a poeziei filozofice, scriind:”poezia, chiar de geniu fiind, nu poate unifica ansamblul extrem de divers al disciplinelor creative-umane (picture, sculptura, muzica, dansul, baletul, știința, legile ei, economia, politica )fiindcă, ea poezia, accentuează laturile alegorice ale exprimării umane, laturile metaforice ale trăirii umane, magia versului, mitologiile începuturilor, transcendent, mistica, hermeneutica lirizantă sau fragmente sau întregiri simbolizate…”

Versetele din primul volum încep cu o destăinuire dezarmat de sinceră: “ N-am fost ales nici măcar poetuc local/ De pe o străduță oarecare/ Nici măcar poetaș în micuț cătun/ Sau din sătucul cu trei tinde la fum..“( Versetul 0).

În cele 333 de versete, poetul trece prin o istorie absconsă a frămânărilor eului de-alungul istoriei omului sapiens.Transcendența este salvarea sapiensului din căderea în păcat, din patimi, iar rugămintea către zeul necunoscut pentru a-i da puteri miraculoase este o speranță.: “Dă-mi zeule slăvit, Tu, mare Iddhipada,/ puteri miraculoase,/ Voința, energia, gândirea, cercetarea/ Ce prin a lor sumare, să am încredințarea…/Dar am nevoie Indrya, de aptitudine tari/ Credința, energia, înțelepciunea, atenția, concentrarea/ Să lupt reghirlandat cu vasul del de flor/ Azururi nesfârșite, în munții cei cu sorii…“( versetul 169).

Amplul poem, secvențiat în cele 333 de versete, cifră magică. Cifra trei reprezintă trinitatea, minte, corp și suflet. Apariția lui 333 ca număr de versete al acestui poem, structurat în versete,poate fi confirmarea că toate cele trei niveluri sunt dezvoltate, iar poetul este în formă.Totul trece în tarot. cifra trei indică faptul că autorul pune întrebări retorice la care așteaptă răspunsuri, iar așteptarea este veșnică.

Un răspuns îl poate da Carl Gustav Jung: “Viața noastră conștientă nu este decât o coajă de nucă plutind pe oceanul inconștientului nostru. “

Cea de-a doua carte primită, având numărul 31, intitulată”Poezia Poeziilor “ cuprinde tot 333 versete, semn că autorul a înțeles semnificația trinității de care vorbeam.

Poemul, format din versete, începe cu exprimarea unei dorințe: “Aș vrea să scriu o Poezie a Poeziilor!/…îi spun într-o zi Zeului smerit. “discuția dintre cei doi continua. Această conversație, se pare, că este dintre conștiința sapiensului creator și eul Poetului.Convorbirea dintre cei doi trece printr-o istorie a universului, precum Ulisses ce străbate” legenda zării/ Recăutând să țeasă. Imensa vrajă- a mării…“

Discuția este, practic, o dorință a Poetului, a cărei eu se frisonează la auzul marilor personalități antice, borne ale graniței civilizațiilor:Homer, “Hesiod iluminând a zeilor cărare”, Pindar, Hora’iu cel Elen, Vergilius, Pavese, Borges „Copil de mamă bogată-n spirit „Unamuno prieten cu dușmanii lui, inclusiv Ionesco din extramiorithic. Nu este uitat nici Hopkins, cel “adormit sub umbrarea”

Practic, cele două poeme fluvii, cuprind istoria lumii exprimată prin marile borne ale intelectualității. Versurile sunt încărcate de latinisme, germanisme, cuvinte ce intelectualizează textul, dar, uneori, îngreunând înțelegerea versetelor.

Există în poemele lui Augustin Ostace o adâncime a perspectivelor ontologice, exemplificând spiritualismul cu extazul și terorile lui, o atât de strânsă omogenitate între cea ce este creat și istorie, încât poetul-filozof întruchipează o dramă universală a sapiensului cu răsunet filozofic, desprins de cazul particular și de sentimentele incomunicabile.Marile alegorii ale lui Augustin Continue reading „Al. Florin ŢENE: “Poezia poeziilor” sau, și “Poet de sapiens”” →

Cristina SAVA: Consemne îngerești (David Boia)

După volumele „Cu îngerii la drum” (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2015) și „Portal cu îngeri” (Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2016), David Boia, cunoscut deopotrivă ca autor de aforisme, epigrame și poet, construiește o nouă „experiență versificată”, pe tema „îngerimii”, în volumul „Consemne îngerești” (Editura Napoca Star, Cluj, 2017).

Considerăm că în primul volum, „Cu îngerii la drum”, David Boia caută o „evadare” din cotidian, astfel ca dihotomia „existent-inexistent”, într-o manieră a reflecției „real-ireal”, să corporalizeze, în cuvânt, un interval al propriului imaginar civic și etic; în volumul următor, „Portal cu îngeri”, David Boia intenționează apropierea versului de gândirea filozofică, printr-un exercițiu, mai mult sau mai puțin vădit, în planul unor trăiri „limită”. Se poate admite că lirismul său exprimă acea „libertate” care ţine de propriul stil real, valorificând o „metodă” de grafie a „conceptului” de „îngerime”, într-o combinatorie livrescă. Fără îndoială că anume viziuni, în expresii poetice, conduc discursivitatea în configurarea de „idei” şi sentimente, destul de sugestive, transformându-le în evocări şi reverberaţii cognoscibile. Am încercat să demonstrăm în primele două volume că poetul este preocupat în „a cunoaște” suprasensibilul conștientizat, „idee” materializată în reflecția angelică, relevată în estetica artelor ori a istoriei religiilor; de la Dionisie Areopagitul la Toma, de la Dante și Milton la Blake și Rilke, revelația „îngerimii”, într-un interval al eticului hieratic, se constituie într-o „temă” de preocupări interpretative, sistematizate, privind „învăţătura” despre „îngeri” şi rolul lor ca „autoritate” celestă. Poetul este receptiv și exersează o poetică de „notații” și cugetări filozofice, cu scop bine definit, lăsând la „vedere” prezența „îngerului”. David Boia înțelege dualitatea ființei și, la rându-i, încearcă să-și înscrie gândurile, versificându-le pe aceeași ascendentă, respectiv a implicării „fiinţelor non-divine”, dar aflate în slujba lui Iahve și, deopotrivă, în viața lui „homo vagans”. Recuperarea „valorilor” devenirii cer o raportare la transcendență, o raportare pe care poetul și-o asumă fie ca „portal”, fie ca „drum” și nelipsind „consemne îngerești”.

Revenind la „orizontul” confesional din al treilea volum, „Consemne îngerești”, se pare că o dialectică „brahmanică”, respectiv o fenomenologie a camuflării „sacrului” în „profan”, îl determină pe David Boia să aducă „metafora vie” la nivel de „hierofanie” a cuvântului, pregătindu-și cititorul de poezie să accepte spontaneitatea în modul de reflectare filozofică, mai mult sau mai puțin interesant, oricum, asupra maieuticii sale, sigur (Îngeri/ cu statut/ de soldaţi/ păzeau/ omenirea/ şi întreg universul/ toată/ lumea/ văzută/ şi nevăzută / inclusiv/ cele nouă ceruri/ şi eu/ priveam/ uimit/ într-acolo/ ca la un imens/ amvon.” – Amvon). Nu ne surprinde modul sincer în care poetul se adresează „aproapelui”, atâta vreme cât „forma” de adresare directă vizează mai mult o „mărturisire” drept „crez” despre ideea de „înger”; actul de „înțelegere” a monadei „sacrului” se reflectă în „imaginea” unui vizual apropiat de „recunoaștere” a sensului metafizic, al rolului pe care „îngerul” îl are în destinul ființei („Vezi tu amice/ că legenda cu îngeri/ se poate adeveri/ în condiţii adecvate/ vezi tu amice/ că pământul se află în cer/ cel mai probabil primul cer/ dar mai e mult până sus/ la al nouălea cer/ vezi tu amice/ ar putea fi suflete şi poeme/ care la împlinirea vremi/ se prefac în îngeri/ vezi tu amice/ eu încerc să cred asta/(…)” – Ca să vezi). Probabil că anume stări de pathos, și nu numai, consumate de poet, fac suportul riscant, pe alocuri, de a se alătura nevoii de metamorfozare a „îngerului”, motiv care apare ca element mitic; și această dorință se ivește din „impulsul” de pătrundere într-o altă dimensiune („Sunt uneori zile de impact/ Când ne asociem cu intuiţia/ Sau cu pasiunea şi speranţa/ (…)/ După cum ne îndrumă presimţirea/ Sau după propria previziune/ Să dăm o fugă insistentă în spaţiu/ (…)/ Să ne asociem iminent cu îngerii/ Ca să accesăm sacrele valori/ De sus din strălucirea providenţei.” – Asocieri).

Extatic sau nu, David Boia nuanțează esența rolului „ascensiunii” spre care tinde limitativul uman, în note destul de subtile, ușor ironice, „camuflate”, oarecum, de aparentul dat („Căutam moduri de înălţare/ Vise serafice printre icoane/ Ca printr-un parbriz înaripat/ Spectacol inedit de prognoză/ (…)” – Orientare); oricât ar fi epifania de neînțeles, poetul lasă metafora „deschisă” și relevă sentimentul de „visare”, în condițiile unui posibil exhaustiv („Insist pe un sentiment ilustru/ Dincolo de existenţa terestră/ Urc în eter cu speranţa de-a valma/ Deschid ferestre ferecate-n vid” – Vis de eternitate). Nu de puține ori, David Boia caută un „cadru” referențial la care să „ajungă”; printr-un lirism al „transparenței” despre „bine” și „rău”; reiterează experiențe umane, atitudini care problematizează, încă din „illo tempore”, conceptul de „coincidentia oppositorum” („Caută armonia/ În lumină şi pace/ Nu cocheta/ Cu răutatea/ Nici nu gândi/ La cele rele” – Atestat). Urmând filonul filozofic, după cum ne-a obișnuit de altfel, David Boia se folosește de o anume „logică” a discursului poetic, astfel încât „accentul” imaginii poetice să se „deplaseze”, fără prejudecăți, de la „cuvântul” propriu-zis la „hierofania” cuvântului („Tu taină feerică de fiecare speţă/ Imbold contemplativ şi senzual/ Parcursul tău arhiplin de emfază/ Pasional predomină secvenţe voluptoase/ Sub călăuza acelor îngeri eterni/ Vei răsări concludentă din văpăi/ Vei procrea pe viitor izbânzi afective.” – Contemplaţie ideatică). Tehnica de limbaj este aceea care, întotdeauna și observabil, delimitează între filozof ca om de „acțiune” directă la Univers și poetul ca om de „acțiune” universal; dacă David Boia, prin viziunea filozofului „tratează” direct și realist „semne” și simboluri, prin viziunea de poet le „cucerește” senzitiv și spontan („Algoritm spectral/ Cu simboluri creştine/ Pe fond inocent/ Revin îngeri în vogă/ În cuantumul iubirii” – Tanka); nici n-ar fi cu putință altfel, și, totuși, David Boia – poetul – încearcă o echilibrare, prin „taina” iubirii și poeziei („Instinctul e fantezie/ Omul o enigmă vie/ Natura o veselie/ Viaţa o filozofie// Iubirea o bucurie/ Teatrul o comedie/ Sufletul o reverie/ Lumea toată-i poezie.” – Poem afectiv); corelația filozofie/ poezie reprezintă, aici, un prezent continuu („Acum caut un nou univers/ Al iubirilor exhaustive/ Cu suflet duios şi tandru//(…)/ De bun augur şi infinit/ Cu lumini eminamente vii// (…)/ La prezentul continuu/ Care să deschidă trasee/ Spre edenul timpuriu.” – Alt univers).

David Boia, poet al timpurilor sale, mesager al „tainelor de sus”, pune întrebări existențiale, fie și retorice, important că deschid un „portal” de comunicare empatică, fără vreo intenție de a „camufla” ceva; există totuși „stări” în contratimp cu care se confruntă („Câţi dintre noi ar putea găsi/ În stocul expresii emergente/ Itinerare poetice platonice/ Ca străfulgerări emoţionale// (…)/ Problemele poetului sunt mentale/ Raţionale şi euforice/ Expuse ca într-o bancă de date/ Iluziile bine dirijate în idei/ De speranţe şi splendori/ Pot deveni opere de artă/ Fascinaţii de orice geneză/ În speţă de geneza profetică.” – Altcineva); există și un anume „calcul” al cotidianului pe care poetul îl trece prin filtrul imaginativului epigramist, ceea ce-i permite să „controleze” hazardul lumii („În locul cu pricina dintre ecouri/ Erau pământeni alungaţi din eden/ Ei şi urmaşii lor din neam în neam/ Unii mai excentrici şi stingheri”- În loc Hornograf ); să mai spunem, aici, că realitatea, omul și viața, în „orizontul” onirismului, nu produc uimire sau deprimare, însă în orizontul „filozofat” este de așteptat contrariul („Suntem limitaţi în timp/ Suntem limitaţi în spaţiu/ (…)/ Depindem de soare/ Depindem de atmosferă/ Depindem de materie/ Depindem de viaţă/ Depindem de moarte/ În rest suntem relativi/ În raport cu universul.” – Aşa suntem noi).

Dincolo de o percepție kantiană a ceea ce denotă elementele numinosului „pur/ impur” („Critica raţiunii pure/ Puţini pot să o procure/ Şi mai puţini să o îndure.” – Modus vivendi), sugestia poetului întregește sensibilitatea unei interpretări a reflectării „sacrului” („Stăpân al timpului şi a toate/ A pus El universul pe roate/ Mai veşnic de atâta nu se poate.” – Divinul etern); în intenționalitatea acuității de expresie, David Boia surprinde Creația în contexte relevante („Fenomen transcendental/ Ipotetic sau metafizic/ Insolit peste măsură/ Cu aspect exhaustiv/ Mai înainte de timp/ De materie şi spaţiu / (…)/ Acest univers bizar/ Un mit arhiplin enigme/ Nimicul era eterul/ Eterul era eternul/ Eternul era divinul/ Cu energie infinită/ Nesfârşit în devenire/ Cu siguranţă reversibil.” – Ex nihilo); cât despre timpul „nemântuirii”, T.S. Eliot, în „Patru cvartete”, surprinde poezia cu nuanțe ale spiritualităţii timpului său, ca atare limbajul poetic trebuie să exprime viziunea transfiguratoare a timpului „istoric” cu „plus” sau „minus” valoarea esteticii, în consubstanțialitate livrescă, tot așa, David Boia trebuie și înțelege și chiar se racordează la această configurație („Lumina poeziei să lucească/ Din exprimări combinatorii/ Ecouri în conştiinţa personală/ Cu reverberaţii neţărmurite/ În cugetări transcendentale.” – Am cochetat). Observabil că imagini vizuale transcriu destul de subtil zbaterile unui lăuntru mereu absorbit de solidaritatea cu semenii („Ei veniră întâi din altă epocă/ De unde se risipeau stoluri stoluri/ Ei zburau preventiv peste alte ere/ (…)/ Încremeniţi în nedumerire/ Acum aşteaptă prefăcuţi în stânci/ O nouă epocă exhaustivă/ (…)” – Corbii de piatră); descoperă, involuntar poate, că o „re-convertire” la dimensiunea spirituală ar putea însemna un „nou” început („Mimând veacurile la rând/ Voi căuta omolog pe înţeles/ Departe pe creasta infinitului/ Schimbarea de sens din mers/ La răscruce de contemplaţii/ Ar impune vocaţia zămislirii/ Lacrima intimităţii va naşte/ Un stol de clipe reversibile/ (…)” – Omologul tău); poetul surprinde sentimentul singurătății într-un „dincolo” al vederii Continue reading „Cristina SAVA: Consemne îngerești (David Boia)” →

Mariana GURZA: Diamantul ascuns în albastra „tiatră” MNIERU

Motto:

,,Demnitatea nu este o atitudine agresivă, de tiranie a eului propriu. Dimpotrivă, este o condiție etică, pentru a ne apăra convingerile proprii. De asemenea nu este nici o exagerare a conștiinței de sine, ci o consecință a acesteia atunci când ea funcționează în condiții sufletești satisfăcătoare”. Dimitrie Gusti

Demnitatea umană este un criteriu de apreciere între oameni, venind din propria fire, de la ceilalți. Schiller, adresându-se semenilor, nota: ,,Demnitatea umană e în mâinile voastre, păstrați-o. Ea coboară o dată cu voi! Cu voi se va înălța!”. Poetul, ca de fiecare dată, prin fiecare volum, se înalță cu demnitate, alături de cei ancorați într-o lume a Cuvântului și a Iubirii.

Poetul Marin Beșcucă prin volumul său de poeme ,,MNIERU – Profesorul meu de Prețiozități” , Editura Hoffman 2019, aduce un omagiu, celui care a rezonat cunoscându-i versurile, „Profesorului de prețiozități” – personajul poetului, cunoscut pe-atunci mai mult prin intermediul spațiului virtual.

De ce acest volum? Parafrazându-l pe Dan Puric, demnitatea creștină nu este a chipului omului în om, ci este demnitatea chipului lui Dumnezeu în om.

Fiorul religios, prezent în toate scrierile poetului Marian Beșcucă, răzbate ca o rugăciune pe întreg cuprinsul cărții. ,,Poetul, un izolat care suferă durere și crede în Lumină…mi-ați putea înțelege această bucurie a scrisului?”. Dumitru Mnerie (Mnieru) a înțeles rostul celor scrise, ,, o nouă creație remarcabilă a poetului Marin Beșcucă, un proaspăt fruct rodit într-un colț de Grădină a Maicii Domnului…”.

Volumul este înșotit de o prolegomene (prefață) consistentă, semnată de Marta Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ). ,, De ce Mnieru?… auzii șoapta gândului și-mi veni un răspuns, de undeva din condeiul poetului, chiar din miezul unui vers: în fine, am stat în mine ceva/ și dacă Mitru aveam pentru D. Branc,/ atunci lui i-am zis MNIERU…!/ nu știu cum, sau nu, să-i fi plăcut,/ dar s-a petrecut ceva sub Tacitus…

MNIERU nu este o fantezie, este aplecarea către un interlocutor real, poetul ne explică, încă de la începutul volumului, uvertura acestui dialog și natura izvorului său: acolo,/ în poemul ce dădea-n suspin șuvoiul,/ am strâns atâtea câte, la-ndemână,/ și ne-am citit,/ și ne-am strâns mâini cu palme de depărtări,/ cu degete-n vise! …”

S-a produs o alchimie pe care mulți nu o pot înțelege între cei doi, sau nu sunt în stare să înțeleagă. Să privești în aceeași direcție, din colțuri diferite de țară, nu este întâmplător. ,,Mnierule, aducând scrisului pentru tine și Timișoara ta/ LEGĂMÂNTUL DIN ADÂNC DE SIMȚIRTE,/o lucrare ceva mai aparte, prin spiritul atât de surprinzător, dar și de cuprinzător… ”

Versul, metafora, pline de sfială și respect, o armonie unică între doi oameni care se prețuiesc.

,,MNIERU mi s-a-ndevenit, din căutări!/ PROFESORUL MEU DE PREȚIOZITĂȚI… și, ca-n orice alchimie, e nevoie de foc să lămurească totul, acela care nu poate fi stins cu apă și a cărui vâlvătaie se poate vedea cu ochiul liber, unul viu, și viul acesta dintre noi va avea flacără,/ va avea puls,/ și nu se va lăsa împins de la spate,/ de sub rampă… nimic nu se vrea în ascuns aici, niciun dedesubt nu este permis, totul este în fair-play, toate lumile instinctului erau cu puii la vedere,/clipa se-nroșea în obraji cerând dăruirea… ”

De remarcat, maniera de scriere a poetului, clocotirea lui vulcanică generatoare de „viers”, un suflet frământat între cer și pământ. Năvalnic, și nerăbdător, poetul se adresează „Profesorului”, prin prisma propriilor sale nedumeriri, găsind mereu răspunsuri prin metaforă.

Dinspre MNIERU, vin explicații privind arborele său genealogic, și date despre locul nașterii. Dumitru Mnerie, și mai ales cei din „neamul” său extins „de-ai lu Mnieru” din Șeitin, sunt cei care cu modestie și considerație, se bucură de succesul scriitorului Marin Beșcucă.

Un efort și o trăire deosebită, pentru a da naștere unui nou volum de excepție, ,,MNIERU – Profesorul meu de Prețiozități”.

,,Venim pe lume și avansăm în viață purtând o zestre fără să-i știm caracteristicile și nici să-i înțelegem prea bine originea. Pe părinți îi simțim. Pe bunici parcă-i știm de mai demult. Ne înțelegem mai ușor cu ei. Toți laolaltă ne poartă de grijă lăsându-ne să ne bălăcim liberi în candoarea irepetabilei copilării”.

Autorul, sub pretextul MNIERU, dă contur excepțional diverselor simțiri și considerente asupra lumii înconjurătoare: „MNIERU mi-a pus făclie clipa…”, ”MNIERU le știe și înțelege”…Asociat unui virtual „Profesor de prețiozități”, MNIERU este persoana-spirit, gata de a da un sfat, dispus mereu la dialog, chiar opozant propriilor păreri, un martor al propriilor peregrinări pe drumurile reamintite ale vieții cotidiene, născătoare de neliniști și frământări, provocatoare de zbuciumări în inimă și minte. MNIERU reprezintă și imaginea speranței, frumusețea azuriului cerului senin, libertății de gândire, libertății de mișcare, îndrăzneala de-a visa, tenacitatea de a nu renunța a privi mereu pe fereastra deschisă spre viitor.

Continue reading „Mariana GURZA: Diamantul ascuns în albastra „tiatră” MNIERU” →

Ecaterina CHIFU: PRIETENII MEI SCRIITORII – ARTUR SILVESTRI – CARTEA „FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE”

„Aproape în fiecare clipă stă secretul vieţii”

(Artur Silvestri)

Artur Silvestri, scriitor, critic literar, promotor cultural, poate fi considerat prietenul care mi-a schimbat destinul, deşi nu l-am întâlnit niciodată. Un singur mesaj electronic de la dumnealui în care mă încuraja să scriu, că aş avea ceva de spus lumii, mi-a schimbat destinul. Aceasta se întâmpla, după ce mi-a publicat în revistele înfiinţate de dumnealui online („Ecoul”, „Monitorul cultural”, „Semănătorul”) câteva scrieri pe platforma Intermundos media activă şi astăzi. După o stagnare de mai mulţi ani, am început să public cărţi de călătorie şi cu tematică socială, versuri, eseuri, lucrări prezentate la diferite simpozioane, cugetări, teatru, articole.

De aceea îi aduc aici un omagiu, un semn de adâncă preţuire, pentru toate cărţile scrise, multe la număr şi faptele sale culturale. „Există o Românie tainică” spunea întemeietorul Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, Artur Silvestri, considerând că în această Românie există valori, oameni buni, creativi care au datoria să sporească zestrea culturală a neamului românesc.

Deţin multe cărţi de-ale dumnealui, mai ales pe cele publicate de soţie, Mariana Brăescu Silvestri, dar aşa de mult m-a impresionat „Frumuseţea lumii cunoscute”/ „La beauté du monde connu” pe care am citit-o de mai multe ori în română şi franceză, încât m-am decis s-o fac mai bine cunoscută iubitorilor de lectură.

D-na Mariana Brăescu o consideră „O elegie a vieţii” şi în prezentarea ei, dezvăluie cum a apărut cartea: erau însemnări zilnice, într-un carnet unde autorul nota ce l-a impresionat zilnic. Toate au trecut prin sufletul lui şi l-au marcat. „Câtă sensibilitate dureroasă, câtă tristeţe, dar o tristeţe luminoasă. Şi câtă uimire proaspătă, în faţa frumuseţii lumii pe care nici nu bănuia că trebuia să o părăsească. O elegie a toamnei. elegie a vieţii”. (Mariana Brăescu, cartea citată)

Sunt ultimele cincizeci de zile din viaţa autorului. Este impresionant îndemnul soţiei: „Cititorule, ca să înţelegi, parcurge cu sufletul aceste rânduri! Nu sunt pagini de jurnal ori de carte. Sunt bătăile inimii lui. Eu le-am auzit. Şi sunt ultimele.” (op. cit.)

Ne regăsim în aceste pagini, gândim şi simţim la fel ca autorul, căci ne invadează aceleaşi emoţii, în faţa frumuseţii lumii de lângă noi. Autorul acordă mare atenţie frumuseţii florilor, arborilor, arbuştilor, observând lumina ce o revarsă peste lume, aceste minuni ale naturii. Vedem cu ochii minţii florile de trandafir de un roşu aprins, catifelate sau galbene, legănate de vânt, flori ce se ridică triumfal, să înfrunte seceta, ploaia sau îngheţul. Iată descrierea: „Trandafirul roşu… când culorile amurgului făceau totul enigmatic, se legăna uşor biruitor şi puternic. în vântul ce bătea alene în orele asfinţitului glorios”.

Amintirile din călătoriile sale sunt notate succint: „Mirosul tare al Mării Mediterane… într-un peisaj fără pescăruşi.”. Este o mare peste care se adună „norii groşi, de o culoare metalică”, dar dispar repede lăsând locul altor nori „sub forma unor fuioare albe”. Autorul absoarbe în suflet schimbările din atmosferă: „ Lumini de dincolo de nori reprezintă – cel mai neobişnuit spectacol de fulgere pe care l-am întâlnit vreodată”. Ideea de irealitate, de efemer şi mister este pregnantă: „Cel mai tulburător fapt era tăcerea absolută care definea totul, creând sentimentul unei iluzii”.

Lectura cărţii m-a făcut să mă regăsesc pe filmul amintirilor în locurile vizitate de autor. Citind, revăd malul Mediteranei la Sète, unde am ajuns, prin programul european „Comenius” pentru profesorii de franceză, cheiul Paul Valléry cu cimitirul marin unde este înmormântat acest poet, cu amfiteatrul alb de la malul mării şi întinderea de apă ce se spărgeam în mii de oglinzi sub „ploaia ce cădea calmă şi binefăcătoare ca şi ploile mocăneşti din copilărie.” Observator fin al peisajului marin, autorul descrie „intensificări de vânt, schimbări de ritm şi fenomene întărite de apropierea mării”.

Noaptea, după ploaie, natura părea purificată, iar scrierea devină picturală:„Cerul dinspre munţii Pirinei de un roşu bizar, şters, dar, cu toate acestea, intens, o culoare descoperită odinioară de navigatori.” În tablourile descrise, se combină imagini vizuale, auditive, olfactive, care le conferă unicitate: „Prin lanuri de lavanda, ca nişte arici vegetali opriţi, pentru o vreme la odihnă”.

Este impresionat de parfumul de lavandă „efluviu răcoros, tăcut, enigmatic ecou şi o plăcere a miresmei care înfrumuseţează toate locurile înconjurătoare, cu o muzică nesfârşită.” În lumina sudului Franţei, totul apare de o frumuseţe stranie, înduioşătoare. Autorul nu este uimit doar de munţi, de ape, mare, ci şi de vietăţile de pe Canal du Midi: raţe sălbatice, vidre, păsări.

Bucureştiul apare sun luminile toamnei cu toată frumuseţea lui specifică de oraş sudic, cu parcuri frumoase, cu mirosul străzilor specific de merdenele, saraiilii, pateuri care au puterea de evocare a trecutului ca şi „madeleine” în opera lui Marcel Proust. Artur Silvestri vede Cişmigiul – „un colţ de pădure în oraş, dând impresia de alt timp”. Se referea oare la timpul când trecea Eminescu sau Caragiale prin acest parc? Şi noi avem aceleaşi impresii, când trecem prin această oază de verdeaţă din inima Bucureştiului acoperit de cerul înalt şi atât de albastru pe deasupra copacilor.

Sunetul gutural al pescăruşilor peste Bucureşti, îl simte ca o „potrivire între vocile acute şi ceru înnourat, greu, apăsător”. Această potrivire tulburătoare între vocile acute şi culorile plumburii îl face să aibă presimţiri sumbre. Ploaia căzută în perdele lungi şi reci lasă pe vegetaţie broboane de apă ce strălucesc şi par „scânteieri de apă în noapte”. Foşnetele muzicale, un fel de ritm asimetric, asemănător cu valurile mării, prefac totul într-un episod irepetabil. Le priveam prin fereastra deschisă, îngândurat şi încremenit, cu sentimentul implacabilului. Moartea unui porumbel în stradă îi provoacă durere.

Scrisoarea primită de la un prieten îi aduce aminte de copilărie: „Toamna este frumoasă, mă linişteşte, nu ştiu ce m-aş face fără ea.” „Într-o clipă am văzut dealurile mele de la Ceahlău, frunzele arămii, colinele dulci”. Alteori, izvorul unor sunete paradisiace îl face foarte fericit: „Era ciripitul unor vrăbiuţe, un concert al bucuriei care a ţinut câteva minute fără şir” sau le observă ciripitul vesel în iedera de pe o terasă. Adesea, vorbea brăduţului din curtea casei, dar, „uscat, nu mai aveam cui să vorbesc” scrie A. Silvestri.

Continue reading „Ecaterina CHIFU: PRIETENII MEI SCRIITORII – ARTUR SILVESTRI – CARTEA „FRUMUSEŢEA LUMII CUNOSCUTE”” →

Constantin STANCU: CUVÂNTUL – NEPREȚUIT EXPLOZIBIL

Harnic și meticulos, Adrian Botez își scrie epopeea despre călătoria sa în lumea aceasta. În ultima perioadă a publicat mai multe cărți, după un program propriu, despre destin, artă și suferință, într-o viață afectată de magma poemelor primite, ivite în nopți de diamant.

Volumul de versuri Casa făcută din împușcături (poezii care te țin treaz…)*, apărut la Editura Rafet în anul 2020, menține ritmul interior, tensiunea care apare între bucuria scrierii și suferința zilnică. Titlul este neobișnuit și provocator pentru cititor. Mesajul cărții vine dintr-o experiență amară, din constatarea că vremurile actuale au ajuns la un punct de cotitură, la o destrămare a șansei. Termenul apocalipsa se manifestă și în aceste poeme scrise, durerea străbate actul creației. Deși poetul ține să-și transmită viziunea spirituală asupra existenței, el nu renunță la mijloacele literare pe care le stăpânește în siguranță. Pe unele locuri, forțează limitele cuvintelor, o face de dragul cititorului, care va trebui să observe semnele, ce apar în epopeea lirică. Ele abundă în text, sunt puncte de reper, pentru scriitor și pentru cititor. O revoltă, bine construită liric, răzbate din poeme. Ritmul și rima susțin ideile, imprevizibilul are cota lui de vizibilitate. Lectura poemelor presupune un anumit nivel de cultură, de cunoaștere, mai ales cunoaștere spirituală.

Cartea are mai multe paliere pe care se dezvoltă, spre o țintă bine conturată:

Partea I: CASA FĂCUTĂ DIN ÎMPUȘCĂTURI; Partea a II-a: SAR DIN LUME-N ALTĂ LUME; Partea a III-a: DOINE; Partea a IV-a: VINA DE A FI POET; Epilog(uri).

Constatarea poetului este una tristă, lumea este imperfectă, locul unde trăim este afectat de loviturile primite de-a lungul vremii. Istoria are secretele ei, este o istorie în care violența a zdruncinat viața oamenilor, „casa este făcută din împușcături”. Dincolo de tristețe, există și speranța într-o altă lume, mai bună, în alte spații. Până atunci, responsabilitatea poetului este maximă, el receptează semnele, semnalele, are partea lui de vină, pentru violența asupra lumii. Valorile spirituale se concentrează asupra unei prezențe eterne: Crist. Pentru poet, aceasta este o prezență necesară, este punctul de siguranță, într-o lume nesigură. Crist oferă perspectiva asupra existenței. Suferința are rolul ei, Crist a suferit/ suferă și el, pentru un adevăr maculat de erorile umane. Poetul depășește stadiul teologic, el forțează limita și vede, în această prezență, un motiv pentru o existență în lumină, în adevăr, în armonie cu restul creației. Uneori, poetul se revoltă pe Demiurg, o face din necesitatea de a avea o relație cu acesta, de a ieși din cutele timpului brutal. Este revolta celui care cunoaște și se războiește cu limitele între care viețuiește.

Capitolul Doine are menirea de a îmblânzi universul prin cânt, poetul simte responsabilitatea pentru menirea sa. El lansează un ritm interior, menit să lege cuvintele de muzica extinsă a universului. Jalea, revolta, supărarea, un dor din alte lumi, un impuls către eternitate, toate marchează această parte a volumului. Motivele preluate din folclor, din tradiții și obiceiuri, din bocete sau imprecații, sunt bine asimilate și cititorul intră în atmosfera sufletului marcat de dor… Poetul emite, chiar, ipoteza dispariției Creației…

Observăm că lumea aceasta a fost afectată, sunt lovituri/ împușcături, există scrumul lăsat de focul abisului, justiția a căzut la un nivel minim. Omul a murit de întrebări, moartea stă în picioare, se simte nimicnicia, există nebuni, într-o lume în mișcare, aparent logică. Năcazul are și el o doină, se aude un cântec barbar, omul a plecat din vatra sa, a dezertat din destinul său…

În această cădere în ruină, poetul descoperă puncte de sprijin: SĂ CREZI ÎN CRIST, pentru a redescoperi IDENTITATEA ADEVĂRATĂ – putem sta pe un dig între un Ocean și alt Ocean, Crăciunul are un mister, zilele sunt zestrea lui Dumnezeu, poezia este un portal spre eternitate, arta are sursele ei de evadare.

De reținut și prezența albinelor harnice, ele reconstruiesc cosmosul cu migală. Imaginea lui Van Gogh, pictorul dedicat culorilor absolute, aduce o notă de pasiune care depășește limita vremii. Natura oferă salvarea prin frumusețea ei, prin puritate, prin lumina care conservă mesajul original, zidurile radiază și ele gândurile oamenilor, singurătatea este o aparență, într-o lume dinamică.

„e Unu` – pe Strada/ mea – care arată – de parcă/ ține locul Altuia/ mereu am impresia – când îl/ văd – că/ numai dacă m-aș uita după vreun/ Gard – ceva – s-ar putea să-l/ zăresc – pe el – Cel/ Adevărat – ghemuit – acolo/ ca un Răufăcător – care se/ ascunde…” (E unu`, p. 14).

Dorul după un loc al omului se definește în poemul Casa lui (lui Vincent van Gogh): „Casa lui e PRETUTINDENI – unde Dumnezeu îl strânge la Pieptu-i pe OM/ ca FRATE SUBLIM – ÎNSÂNGERAT CERȘETOR – chiar ATOM…/ Casa lui e-n Soarele-Floare – acolo unde Doare – cel mai turbat și fără-ncetare…/ Casa lui e Noul Pământ – unde Grădinile se pleacă sub înfloritor jurământ…” (p. 21).

Identitatea individului, la final de vremuri, se focalizează pe Crist: „Când spui o Rugăciune – spune-o-n Limba ta Amară/ (…cu inflexiuni de Înger și de Fiară…)/ pe care – nici pe ea – nu ți-o pot lua – de-afară:/ nu Preoții înseamnă Rugăciune/ ci Răstignirea ta – pe Golgote Străbune…” (Să crezi în Crist: Identitatea ta adevărată, p. 31).

O concluzie: Viața este un Dar Ceresc, dar ne batem joc de toate, apoi dorim bine pe pământ… (Parșivenia umană eternă, p.36).

Existența continuă datorită rădăcinilor omului, părinții au adus existența la un anumit nivel pentru fiecare, o întâlnire în absolut e posibilă, pentru a putea sări dintr-o lume, în altă lume.

Omul poate muri de întrebări, el degeră-n Cântec, în Stele, în Frigul Logos-ului. El nu va învia în săbii de răspunsuri, ci-n Munții cei Mari… Și nu punem întrebări suficiente, doar cârtim. Omul ar trebui să-și asume dialogul, cântecul, efectele răspunsurilor care vin din Înalt…

Continue reading „Constantin STANCU: CUVÂNTUL – NEPREȚUIT EXPLOZIBIL” →

Mariana GURZA: „CU BRAȚELE ARIPI” – REALĂ ÎNFIORARE

Motto:

,,Una e viaţa vieţii şi alta e viaţa cărţii. Cartea trăieşte pe planeta ei proprie, care are această însuşire că nu poate fi determinată dimensional”. George Călinescu

Volumul ,,Cu brațele aripi”, autor Ben Todică, Editura Pim Iași, 2020, a prins aripi! ,,Doar cartea este o pasăre cu mai mult de o sută de aripi gata de zbor” după Ramon Gomez de la Serna. De data aceasta, Ben și-a luat zborul, de dragul Limbii Române cu responsabilitate și demnitate față de neamul românesc.

Constanța – Doina Spilca, nu dorește să fie ,,icar pentru eseurile scriitorului”, dar este atentă la ,,spovedania” lui, Nicolae Mătcaș ne invită la ,,ospățul larg al frumuseților gândirii și simțirii românești” și splendid, Vasilica Grigoraș surprinde ,,zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”, al prietenului Ben Todică.

Ben Todică privește de data aceasta, prin ochiul lui magic, ,,filmic” tot ceea ce se întâmplă în lume. De apreciat, că, în ciuda vremurilor pe care le trăim, cultura este mai puternică decât molima ce bântuie ca o stafie. Se scrie mult, și ca o părere personală, un bun medicament anti-covid.

Revenind la Ben, îmi amintesc de ce îmi spunea regretatul George Anca, văzându-l ca pe un OM al imaginii, un artist complex ce poate pătrunde dincolo de aparențe.

De ce scrie Ben? Dintr-o datorie față de trecutul său și ,,de a găsi un viitor uman, astfel încât copiii noștri să nu repete erorile istoriei”. Scrierile sale sunt, așa cum însuși mărturisește, ,,un fel de dialog, de dans cu viața, un fel de iubire, o relație…”, scrisul fiind o formă de contemplare care îl leagă cu dragoste de cer, ca o rugăciune eliberatoare. Scrie din iubire, ,,scriu pentru că sunt și pentru că exist!” –afirmă scriitorul.

Dintotdeauna, Ben Todică a luat atitudine în fața diferitelor evenimente cu demnitate și curaj. Nu este vorba de un patriotism ieftin, ci de o conștiință vie, dezinteresată ce s-a implicat mereu și a luptat indiferent de loc pentru Adevăr, pentru Pace, pentru sănătatea tuturor. ,,Alergăm continuu. Nu avem timp să ne dezmeticim. Suntem bombardați permanent cu idei și filozofii noi, suntem demolați, destructurați ca personalitate de nu mai știm ce suntem, suflet sau mașină. Programați, deprogramați, generație după generație cu forme noi de îndoire după calapodul explotatorului invizibil”.

Violența, umilința, impunerea voințelor ,,forțelor negre” de a rămâne captivi într-o lume dezordonată, sentimentul că istoria se repetă pentru că cineva nu vrea ,,să învețe înălțarea divină prin evoluarea și înnobilarea conștiinței omului”, o politică bolnavă și distructivă.

Dragostea pentru Eminescu, pentru Limba Română, devine o constantă în universul creației lui Ben Todică. Tematica existențială, prezentă și ea, de la Iezer la Ciudanovița urmând Melbourne. Un zbor, un destin, care și-a păstrat aripile deasupra mărilor. Câți dintre cei plecați au dorința de a mai învăța ceva din gramatica limbii române? La o lansare de carte, (Între două lumi de Ben Todică) la Oravița, am aflat de la profesoara sa de limba română că îi ceruse manuale. Dornic de perfecționare, de a se dărui întru totul nației de unde a plecat.

Am remarcat cu bucurie evoluția pozitivă a autorului, prin acea meditație filozofică pe care o regăsim la marile conștiințe. De ce să nu vorbească de ,,geneza conștientului”? Suntem avertizați că intrând ,,într-o perioadă de schimbare a conștiinței și subconștientului prin sfărâmarea raționalului și eului din noi tocmai prin procesul exploziv al ideilor iregulare care ne bombardează zilnic logica binară în care trăim”.

Autorul se raportează la voința divină, îndemnându-ne spre credință, putând descoperi acel fior cosmogonic și transcendental.

,,Salvează-ți sufletul, frate! Prin Cuvânt! ”

Continue reading „Mariana GURZA: „CU BRAȚELE ARIPI” – REALĂ ÎNFIORARE” →

Mariana GURZA: VRAJA STIHURILOR LUI CRISTINEL CRISTEA ALEXIEVICI

Motto:

,,Cărţile sunt mai mult decât cărţi, sunt viaţă, inima şi miezul anilor trecuţi, motivul pentru care oamenii au muncit şi au murit, esenţa şi chintesenţa vieţilor lor”. Cicero

Primesc cărți de la prieteni și de fiecare dată mă simt mai bogată. De data aceasta, surpriza a venit de la Cristinel Cristea Alexievici, trăitor în Turcia, dar, un îndrăgostit de poezie, de limba română, de meleagurile natale.

Poetul Cristinel Cristea Alexievici, deși nu se consideră poet, având măsura Cuvântului, surprinde din nou printr-un număr de volume, apărute la Editura Izvorul Cuvântului, 2020: ,,Poveștile unei străzi ca-n povești”; ,,Copiii munților vrăjiți”; ,,Noua treaptă spre infinit”; ,,Te aștept mereu”; ,,Trecut, prezent și viitor”.

De data aceasta, mă voi referi la volumul ,,Trecut, prezent și viitor”, volum ce cuprinde poeme existențiale de la naștere și până în prezent.

Poetul nu-și dorește decât ,,iubire, vrajă, visare”, nu se cramponează de părerea lumii, dăruindu-se pe sine lumii, ,,iubind mereu”.

Versul este direct, de o simplitate debordantă, plin de tandrețe, uneori autoritar dar meditativ. Apariția ființei iubite, ,,schimbă viața într-un zbor/ De-aceea mie-mi sunt același,/ Trecut, Prezent și Viitor”.

Născut într-un loc binecuvântat, pe plaiuri nemțene, Cristinel Cristea Alexievici, tânjește după anii copilăriei. ,,În orice piatră de pe drum/ S-a cuibărit o amintire,/ O gașcă de copii nebuni, Copilărind în fericire// …Mi-ați fermecat copilăria/ Și am simțit că sunt în Cer// Străduța mea, te duc în mine,/ Oriunde-n timpul pasager”.

Continue reading „Mariana GURZA: VRAJA STIHURILOR LUI CRISTINEL CRISTEA ALEXIEVICI” →

Mariana GURZA: IUBIREA – COMOARĂ NEPREȚUITĂ

Motto:

,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește… Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea. ” (Corinteni 13,4)

„La Steaua Polară”, volum de versuri apărut în Editura Hoffman, semnat de Marta-Polixenia & Marin BEȘCUCĂ, o ediție de excepție.

La prima vedere, surprinde prin dimensiune și numărul de pagini (1027 pagini, format A4). Scriitura celor doi nu este întâmplătoare, fiind vorba de un poem nesfârșit scris împreună. Iubirea și credința le-a fost muză, reușind să depășească toate obstacolele, Polaris fiindu-le alături din 2016.

Motto-ul volumului, „Nimic și niciodată fără Dumnezeu!!” este edificator în actul creației, în fiecare clipă a existenței noastre.

Truditori ai cuvântului, au șlefuit fiecare ardere de tot și s-au lăsat duși de muzicalitatea versului. Poemul lor, ca și un pom al vieții, a prins rădăcini aici și-n constelații. Au fost răspântii, a urmat fascinația după care au venit incantații și oratorium. Epilogul prins într-o odă a bucuriei prin iubirea binecuvântată a divinității, și un Portret dinspre Poet.

Iubirea lor, sub semnul Stelei Polare, unică; el, hoț de inimi, ea Cometă pe Altarul Omenirii. ,,Lacrimă născută pentru Poem/ iar asta-mi da imboldul de a-i înțărca razele cerului,/ poftească-și mângâi de la stele.”

Dialogul liric captivează. În ultima perioadă, găsim adesea acest gen de poezie scrisă în doi. Trebuie să recunosc că tehnica este destul de ermetică fiind prezente și dodiile. Subtili, adesea în prinderea versificată a timpului, a unor personaje care le-au marcat existența. El, debordant, vulcanic. Ea, un mărțișor suav, ce vine și temperează erupțiile. ,,Sărutul te va izbăvi din revereia/ cu care ții legată de tine așteptarea,/ uite… din pânza această de emoții/ cu care-mi hrănesc iubirea,/ ia-mi Sărutul,/ el îți va deschide calea…/ el…// Sărutul!/ pe care prin ODISEIC l-am ridicat în SUBLIM/ și chiar unii au înțeles arhitectura, nu erau niște biochimii, nu arheologii…/ am luat Sărutul din pețiol!!”

Metafore sublime, exprimări uneori diferite literar deși criticii știu că poezia este permisibilă. ,,Eu, cea tot pășind în Răspântii… călcâiul meu/ calcă acum ruinele castelelor de nisip/ ce ni s-au vrut împotrivă, eu… vântul acela ce l-au crezut făr’ de puterea spulberului,/ te uită tornado!! /niciun bâlbâi în te iubescul meu,/ opriți-mi focul ce sufletul mi-a incediat fără de ars/ și stingeți, de puteți, văpaia-mi!/ atâția s-au venit în încercarea sufocului, atâția!/ până și îngeri cu aripi de pământ,/ ce penele și-au ars”.

Marta-Polixenia Beșcucă, ,,născută din iubire pentru Poem, tu!/ Lacrima…/ ea s-a lăsat spele-ne Supliciul, iar Supliciul/ s-a inseminat din Împărțit de doi…// …veniți aci-mpământenindu-vă din Odiseic,/ ați dat contur de ev iubirii noastre…veniți aci!câtă iubire noi ne-am adunat în UNULne!”

Continue reading „Mariana GURZA: IUBIREA – COMOARĂ NEPREȚUITĂ” →

Ion LAZU: Poarta spre vis

Ieri am terminat un text de evaluare a cărții lui Ben Todică. Cu brațele aripi. Nici nu a fost prea greu să-l scriu. Citisem cu mare atenție și cu real interes acele pagini de publicistică adunate de prin revistele românești de pretutindeni și mi-am spus părerea despre mesaje, mai degrabă despre nivelul stilistic, despre realizarea artistică de fapt. La drept vorbind, după ce ai citit cu atenția cuvenită o carte, nici nu e mare lucru să emiți judecăți de valoare: ele ajung să facă parte din metabolismul scribului. E atât de simplu încât mulți dintre noi nu ne mai mobilizăm să notăm impresiile la cald.

Să se bucure autorul. Muzica! Numai că, foarte repede după ce am trimis recenzia, mi-am dat seama că despre un anumit aspect, chiar important, nu scrisesem nimic–nimicuța. Mi-am dat deci repede seama că nu spusesem ceva foarte important și necesar despre scrisul lui Ben Todică. Această latură cu deosebire pregnantă a textelor sale este deschiderea spre vis. Intrarea intempestivă/năvalnică în vis.

Ce vreau să spun? Todică se apucă să-și lanseze sloganurile despre limbă, neam și țară, nu mult diferite de vociferările „politicianiste” cu care suntem suprasaturați/ asaltați din toate părțile deodată; dar omul nostru își ia seama, simte nevoia unor ancorări în realitatea zilei sau în realitatea amintirilor sale – ceea ce e cam același lucru. Abia aici tresari, frisonat și te lași fascinat de pregnanța scenelor, trăirilor, spunerilor etc. Ca, nu mult după această plonjare în propria poveste, autorul să noteze, simplu: „M-am sculat din pat și am băut apă.” În acest moment, efectul este electrizant: realizezi faptul simplu că în tot acest timp fusese vorba nu de o amintiri, nu de reluări ale unor povești spuse cândva amicilor, ci este vorba despre un vis, despe un extaz, un coșmar care l-a copleșit în somn și i-a redeșteptat vechi trăiri esențiale. L-a făcut să trăiască în vis ceva care transscende realul, îl potențează, îl transformă în act artistic. Nici mai mult, nici mai puțin.

Acum pot să afirm că anume aceste deschideri spre vis îl singularizează pe autor. Ți-a căzut fisa, înțelegi pe dată ce e cu acest personaj român/australian. L-ai dibăcit fără greș! Un om care face minuni în trezie, oricare ar fi lucrul de care se ocupă: manual, tehnic, artistic etc.; însă deosebit în mod esențial de toți ceilalți din jurul său prin teroarea viselor care îi devastează somnul. Ai înțeles: acesta e în fapt omul nostru: mai expresiv în vis decât în trezie!.

Ar fi să mă opresc aici, rugându-l pe Benoni să adauge aceste rânduri la cele deja trimise. „Dar vezi, e felul meu”, vorba marelui Coșbuc. Dacă tot m-am gândit ani și ani la diverse aspecte ale scrisului românesc, am să spun că m-a intrigat foarte tare faptul că visul ca mijloc de exprimare artistică aproape că lipsește din literatura română. Să nu-mi spuneți de Galaction, de Agârbiceanu, de Delavrancea… nu mai avem de vreo sută de ani autori la nivelul acestora. Dați-mi un singur exemplu din Moromeții, I, II, etc., din vreun alt scriitor contemporan. Vă chinuiți zadarnic, dragii moșului! Or, Ben Todică, dând curs unei porniri din adâncurile firii sale, care s-a dovedit salutară, a intuit că partea cea mai vădit artistică a trăirilor sale sunt visele/ obsesile/coșmarurile. Își va fi zis, dumirit: Dacă nici astea nu sunt literatură, cu metafore, cu mesaje la vedere și cu tot dichisul, atunci literatura nu mai este.

Continue reading „Ion LAZU: Poarta spre vis” →

Al. Florin ŢENE: Cărțile de interviuri cu oameni de cultură sunt un gen aparte în publicistică. “Interioare literare” sau dialoguri despre literatură cu scriitori mureșeni realizate de Liliana Moldovan

Interviul, apărut cu secole în urmă, din timpul dialogurile dintre maestru și discipoli în Geecia antică, este specia care informează și elucidează diferite probleme din domenii diverse prin intermediul unui dialog. Rolul ziaristului care intervievează este de a stabili un dialog viabil, un mod de comunicare între el și cititor. Sondajul de opinie, informația și lămurirea unei situații sunt laturile principale ale interviului. Întrebările trebuie să fie scurte, clare și puse în cunoștință de cauză. Interviul are funcția principală de a exprima o atitudine, o opinie, este un mod direct de prezentare a unor idei. Întrebările depind și de informația pe care o are jurnalistul despre cel intervievat.

Interviul poate fi construit pentru a reliefa un portret, sau poate fi interesant prin opinii, idei, lămurirea unei atitudini, aceasta fiind cu adevărat misiunea unui interviu.

Un gen publicistic aparte îl constituie cărțile de interviuri cu oameni de cultură. Spre exemplu cartea de dialoguri dintre Stelian Tănase și Alexandru Paleologu, Lumea de mâine, un volum de interviuri realizat de Ion Biberi, cărțile de interviuri ale lui Sorin Antohi, cărțile de publicistică ale lui Emil Șimăndan, etc.La aceste nume cunoscute adaug un altul, pe Liliana Moldovan, din Târgu Mureș, care a publicat în anul acesta o carte cu interviuri intitulată “Interioare literare-LILIANA MOLDOVAN în dialog cu membrii Ligii Scriitorilor Români-Filiala Mureș “, carte apărută la Editura “Ecou Transilvan, Cluj-Napoca, 2020. “

Cartea Lilianei Moldovan autoare a 12 cărți despre managamentul serviciilor de bibliotecă, de povestiri, interviuri etc, se deschide cu o Prefață semnată de Mircea Dorin Istrate, președintele Ligii Scriitorilor Români, filiala Mureș, care, cu profesionalism, analizează activitatea Ligii Scriitorilor, dar, și ideile celor intervievați, concluzionând: “Mă gândesc cât de important și util ar fi dacă, în fiecare filială a Ligii Scriitorilor, Uniunii Scriitorilor, Uniunea Artiștilor Plastici, Uniunea Muzicienilor etc., am avea câte o persoană ca Liliana Moldovan, care să consemneze, pentru posteritate, date despre membrii acestor entități culturale. Tocmai de aceea proiectul conceput de domnia sa este atât de important pentru cultura română și el merită a fi evidențiat de noi și de alții ca atare, iar volumul de față, ca și cele care vor urma, ar trebui să își găsească un loc de cinste pe rafturile bibliotecilor personale ale oamenilor de cultură. “ Citind această carte mi-a venit în minte aforismul filozofului grec Alexandrianul Clement care spunea: “Nici frumusețea, nici banul nu fac pe om fericit, ci numai înțelepciunea și cumpătarea. “ Tocmai aceste două caracteristici descopăr, ca esențe, în răspunsurile scriitorilor din zona Mureșului.

În “Cuvântul autoarei “, Liliana Moldovan explică scopul acestei initiative, de a cunoaște gândurile “ cu sinceritate și candoare, cu bucurie și cu respectful cuvenit pentru limba română, pentru cuvintele luminoase născute din liniștea sufletului ori ivite dintre neliniștile minții!“ Inclusiv, spune autoarea, de a cunoaște operele scriitorilor mureșeni, “frământările, speranțele și proiectele de viitor.”

Fiecare interviu este însoțit de fotografia intervievatului și un scurt curriculum vitae prin care cititorul cunoaște viața, activitatea și opera acestuia.

Cu interviul luat lui Al.Florin Țene, președintele national al Ligii Scriitorilor, se deschide seria celor 17 interviuri, incluse în volumul frumos tipărit din punct de vedere estetic, în care scriitorul polivalent subliniază, că literatura este sinfonia inimii.La incitantele întrebări ale Lilianei Moldovan, Al.Florin Țene ,deschide un larg expozeu despre istoria literaturii române în contextual diferitelor regimuri politice.Vorbește despre noul curent literar apărut după 1990, numit proglobmodernul, dechide un evantai policrom de idei despre artă în țara noastră.

În încheirea celor, aproximativ, 38 de pagini câte conține interviul, Al.Florin Țene, concluzionează:”Viața mea a fost o luptă pentru promovarea culturii, ca promotor cultural.Iar ca scriitor, încă mă lupt să înțeleg ce este viața. “

În interviul cu Emilia Amariei, din Reghin, descopăr în răspunsurile scriitoarei o sinceritate dezarmantă: “ Nu am avut ca scop niciodată publicarea de volume.(… )Am scris pentru că așa am simțit, nu am urmărit un traseu literar.“ În mărturisirile acesteia aflăm că prima carte a lansat-o la Blaj, cu participarea actorului Florin Piersic. Plasticitatea întrebărilor formulate de Liliana Moldovan dă posibilitatea scriitorilor să lărgească tematica răspunsurilor. A ști să pui întrebări este o artă, o știință a relațiilor colocviale.Scriitoarea, în încheiera interviului mărturisește că are un volum de poezii terminat, intitulat “Arena cu fluturi “și continua să scrie la volumul doi al romanului “Flavia “.

Interviul cu Ioan Bândilă Mărceanu, considerat rapsod popular, după propriai mărturisire.ne descoperă un scriitor cu spirit ascuțit al observației, incomod și atras de versurile lui Florian Pittiș “ploaia care va veni! “

“Printre lacrimi am îmbrățișat cărțile din bibliotecă “, mărturisește Părintele Ilie Bucur-Cașu, despre care aflăm în “Repere bio-bibliografice “ că a publicatr 12 volume de cugetări reunite sub titlul “1001 Cugetări. “și este autorul volumelor :” Flori alese din grădina părintelui Arsenie Boca“, două volume, “Reflecții sufletești “, “Știință și religie”și “Religie și știință. “. Răspunsurile acestuia la întrebările Lilianei Moldovan sunt adevărați “stropi de înțelepciune. “

Din interviul cu Ilie Frandăș aflăm că acesta este un ambassador al tradițiilor culturale din lumea satelor de pe malurile Mureșului. Fiind un pasionat culegător de folclor, a publicat mai multe volume cu astfel de creații populare. Din răspunsurile acestuia aflăm că lumea satului este plină de tradiții, acestea fiind legate de istoria neamului românesc. Ilie Frandăș, în încheierea interviului se destăinuie că are în manuscris o lucrare care se referă la rezistența împotriva comunismului în Valea Mureșului Superior.

“Scrisul se transformă odată cu mine” se destăinuie Viorica Feierdan, despre care aflăm din Repere bio-bibliografice că a debutat publicistic în anul 2001, iar, pe parcurs a scos la lumina tiparului mai multe volume de poezii și proză.

Un interviu amplu cu idei originale este cel luat președintelui filialei Ligii Scriitorilor Mureș, Mircea Dorin Istrate care a debutat în anul 2006,an în care a luat ființă Liga Scriitorilor.Din Repere bio-bibliografice aflăm că poetul Mircea Dorin Istrate a fost premiat la mai multe concursuri județene, interjudețe și naționale, datorită lucrărilor sale apreciate de juriu. Remarcăm textul de pe ultima copertă a cărții semnat de Mircea Dorin Istrate,în care subliniază rolul interviului în a cunoaște activitatea, opinia și conținutul operelor celor intervievați.Poetul mărturisește că : “ Am satul, cu smerenia sa, în sânge.“ Din răspunsurile date, aflăm că poetul este și un bun manager cultural, organizând diferite cenacluri, concursuri și expoziții tematice la care au participat numeroși iubitori de artă și cultură.Cele câteva pagini cuprizând răspunsurile la întrebările Lilianei Moldovan, se încheie cu două versuri superbe: “ Trecător prin ceruri ninse cu luceferi în roi/ Însfințesc cu-a mele vise urma carului cu boi.“

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cărțile de interviuri cu oameni de cultură sunt un gen aparte în publicistică. “Interioare literare” sau dialoguri despre literatură cu scriitori mureșeni realizate de Liliana Moldovan” →