Daniel LUCA: Ieșirea din iluzie

Evoluția poetică a Cameliei Monica Cornea este vizibilă de la primul său volum, Contemplând pașii prin viață (2019), la cel de-al doilea, Duș rece pe cord deschis (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2020), fiind mai stăpână pe cuvânt, mai hotărâtă și mai atentă la detalii.

Tema principală rămâne iubirea, însă de această dată iubirea e văzută drept motorul trezirii la realitate, spre a ieși din lumea iluziilor, a marasmelor, acolo unde încă mai bântuie viermele geloziei („ghimpele geloziei o înțepase / fără să-i pese de nuanțe”; „din ceruri ploaia plânge / duș rece / va spăla lava prelinsă / din cordul deschis / anesteziind glezna subțire/ a viermelui”), dar și ca metodă naturală de vindecare a sufletului rănit („iubirea nu doare / când sufletele se ating” – Duș rece pe cord deschis).

Totuși, granița dintre iluzie și realitate este extrem de fragilă, realitatea trăită nefiind altceva decât o lume proprie, construită cu migală, de la temelie („accept incertitudinea ca pe o aventură / și o trăiesc în efervescența / fiecărei zile de azi / eu sunt doar eu / și nu vreo păpușă însuflețită” – În lumea mea).

În același timp, această lume nu e abstractă, ci palpabilă, plină de culoare, de sentimente, de frumusețe, de bucurie, de fericire chiar („nu voi cădea / sunt aproape de credință” – Sunt aproape de credință; „vreau să simt / cum Dumnezeu mă ține / de mână / și scoate în lumină sufletul meu” – De mână cu Dumnezeu; „Îmi cresc flori în tălpi / gard viu / pentru inima ta / ne vom ascunde printre ele” – Aceste secunde).

Aici nu este loc de singurătate, iubirea de celălalt („trupurile noastre se vor descompune / în arome și flăcări / până când obosiți vom adormi / două semințe ce așteaptă cuminți / nașterea” – Aceste secunde), împletindu-se cu iubirea de sine („Mă iubesc / îi spun reflexiei mele / din oglindă / merit să fiu fericită” – Merit să fiu fericită).

Nu este vorba, însă, de o simplă iubire, ci de una absolută, când două trupuri și două suflete alcătuiesc un tot („sunt reflexia ta / de astăzi de mâine / statică și constantă / în oglinzi diforme” – Sunt reflexia ta), așa încât lumea acesta se transformă într-un adevărat rai („Albastrul de Voroneț / din irisul tău / mi-a pus viza pe pașaport / drumul spre Eden” – Albastru de Voroneț).

O lume care nu este accesibilă oricui, ci doar celor apropiați ori vii în amintiri („la masa stelelor / dincolo de cutume aștepți oaspeți / cu pâine și sare” – Pâine și sare pe masă).

De lângă iubire nu poate lipsi iertarea, dezamăgirea fiind rapid înlocuită de speranță („un aprilie al iertării / alungă teama și moartea” – Luna iertării).

Aici, timp nu există în afara clipei, așa încât a fi viu este o bucurie trăită („voi evada chiar din clipă, / îmbătându-mă cu… descântec” – Descântec; „uită clipa asta / ești începutul și sfârșitul” – Ești începutul și sfârșitul). Vorbim de o asumare conștientă a destinului, de croire a propriului drum, ori a… culoarului de zbor, oricât de periculos ar fi („nu plângeți eu voi zbura / Continue reading „Daniel LUCA: Ieșirea din iluzie” →

Daniel MARIȘ: Dansând cu sinele

La granița dintre trăirea eului și propria mitologie poetică, Camelia Cornea proclamă cu multă dezinvoltură „Eu am văzut întunericul / înaintea erei mele”.

Spiritul odiseic, lucid al poetei denotă o exigentă măsură a decantării zonelor profunde ale poeticului, într-o lume întoarsă la originarul hiperbolizat și exibat al convulsiilor evanescente: „între cer și pământ / e ora când demonii / încearcă să mă convertească / cu seducții fecunde”.

Substratul biografic al scrisului devine un prilej semnificativ și semnificant de interpretare a claustrării, a tresăririi și nostalgiei paradisiacului. Interioritatea melancolică și efervescentă poartă stigmatul crizei tensionate dintre stările de spirit, permanent activate de o memorie orgolioasă și temătoare în același timp. „Înfrunt demonii / umblu cu dalta / pe neuroni” reflectă acea stare de spirit a eului, fără nicio grilă prestabilită, prin care se întrevede o parte din adevărata fizionomie a spațiului rămas fără nici un reper. Nu pentru mult timp însă: „Cele mai grele închisori / sunt fără pereți / acolo ucidem lumina / în fiecare zi”.

Trecerea de la conștiința limitei eului la acea dedublare capabilă să confere o maximă concentrare a emoției nu este una ușoară. Într-o căutare continuă a propriilor percepții, poeta preferă sinceritatea tranșantă în locul grohotișurilor fade, prăpăstiile adânci dintre real și ireal, spre a ilustra mai bine avatarurile timpului-cascadă, cu aurora cathartică menită a deghiza ființa ambiguă, provizorie: „în cea mai albă noapte / îmi voi elibera mustangii din piept / să zburde liber / peste oasele iubirii și ale durerii”. Asemenea stări sunt redate cu voluptate și capătă o autentică patină de trăire aservită inefabilului, cu dese contrapuncte de reflexivitate, într-un timp ce curge imperturbabil dinspre trecut înspre viitor: „Aripi / deasupra nepăsarea / roată sunt îngeri / cântă un menestrel / poemul altei vieți / norul cărare nimicului / renaște”.

Continue reading „Daniel MARIȘ: Dansând cu sinele” →

Mircea DOREANU: Tóth Árpád – Un poet care poate emite pretenția de a fi European

Recenzie Mircea Doreanu membru USR, la cartea Poezii Tóth Árpád: – Brașov Libris Editorial, 2000

OPERA OMNIA

Un poet care poate emite pretenția de a fi European (internațional de fapt) este Tóth Árpád. Un Douanier Rousseau al României, poetul scrie așa cum trăiește, cu duioșie și înțelegere pentru ființare, pentru tot ce este viu, în perfectă compatibilitate cu natura

„ Forțele divine

Forțele divine

Sunt prezente-n toate,

Fac ce se cuvine,

S-avem de bine parte!

Omul nemulțumit

Le tot reproșează,

Că nu au primit,

O minte mult mai trează!

De iubești Divinul,

Precum te iubește,

Dispare tot chinul

Și te-nveselește!

Nu-i forță mai mare,

În acest Univers,

Precum e iubirea

Și-o poți învăța din mers!”

Poezii (Libris Editorial 2020) este în același timp o însumare și o antologie a operei literare a autorului. Am putea spune OPERA OMNIA ?

Cred că da. Tóth Árpád are o curățenie, o puritate sufletească (pe lângă talent) cum nu mai poți găsi în zilele noastre:

„Castanul

Privesc castanul înflorit,

Aspectul lui m-a şi vrăjit.

Toamna când adun castane,

Frumos este în parc – Doamne!

Continue reading „Mircea DOREANU: Tóth Árpád – Un poet care poate emite pretenția de a fi European” →

Dumitru DĂNĂILĂ: A șaptea carte a Mariei Filipoiu – Sonetele Luminii

Țin în mână cartea „Pelerin pe Calea Luminii – 101 sonete creștine”, a poetei Maria Filipoiu, despre care, la prima vedere pot să spun că stă în picioare.

Și iată, stă în picioare, pentru că nu are nevoie de sprijin, nu este o broșură care se sprijină cumva din alte părți, dar stă-n picioare și prin conținutul ei.

Este o carte aparte și din punct de vedere tipografic și adresez felicitări editurii şi fiilor autoarei pentru felul cum se înfăţişează şi cum îl atrage pe cititor prin copertă şi grafica tematică la fiecare text.

Am scris despre doamna Maria Filipoiu cu mare plăcere, de mai multe ori, și afirm acum, ca și atunci, că excelează prin tematica interesantă a operei domniei sale.

A scris până acum şapte cărţi și o felicit pentru toate.

Am reținut din ele, înainte de orice, faptul că tratează o tematică esențială, desprinsă din ceea ce lumea de astăzi simte și trăiește cu deosebire.

Din tematica aceasta, autoarea alege teme care surprind obiceiuri, tradiții românești vechi, pe care noi trebuie să le preluăm și să le ducem mai departe, tratează teme istorice, teme despre mari personalități ale literaturii și gândirii noastre, deci teme esențiale.
Prin tematică înțeleg eu că se deosebește și se particularizează, înainte de toate, opera doamnei Maria Filipoiu.

Referindu-mă la modalitatea artistică de prezentare a temelor, pot spune că autoarea are multă sensibilitate, că tratează cu toată seriozitatea și acest aspect al creației literare, care atrage şi prin această caracteristică și îl însufleţeşte pe cititor, îl orientează în discursul narativ, îl face să înţeleagă mai bine mesajul artistic.

Cartea aceasta este deosebită pentru că are 101 de sonete, conţine, deci, poezie în formă fixă şi sub acest aspect poate fi alăturată de creaţiile marilor scriitori care au folosit această formă fixă de poezie, de la Shakespeare până la Vasile Voiculescu și alții care au scris sonete.

Sonetele doamnei Maria Filipoiu sunt deosebite pentru că vorbesc despre ultima speranță a omului – privirea încrezătoare către înalt.

Continue reading „Dumitru DĂNĂILĂ: A șaptea carte a Mariei Filipoiu – Sonetele Luminii” →

Emilia ȚUȚUIANU: Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale, o carte de Dan Dulciu

O noua apariție editorială semnată de distinsul om de cultură Dan Dulciu, Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale, Editura Mușatinia, colecţia Harisma, 2020, marchează și configurează locul în spiritualitatea românească a acestei iubite mănăstiri de pe plaiurile moldave.

Volumul este un proiect iniţiat şi coordonat de stavrofora Iosefina Giosanu, stareța mănăstirii Varatic şi apare sub egida Centrului Cultural Spiritual de la Văratic, prin editor Emilia Țuțuianu şi redactor Dorin Dospinescu, Editura Mușatinia, Roman.

Un cuvânt înainte, plin de har și bogăție de suflu ziditor, ce este liturghisit de ÎPS Ioachim, Arhiepiscop al Romanului și Bacăului, deschide bogatul și amplul material din cuprinsul lucrării, în care profesionalismul și acribia profesorului și cercetătorului Dan Dulciu își pune pe deplin amprenta.

Toate acestea îmbinate cu deschiderea Maicii starețe Iosefina de la Mănăstirea Varatic spre cultură și carte de suflet și simțire românească, spre păstrarea istoriei și spiritului locurilor.

Evocarea Văraticului, pe unde au poposit o pleiadă de personalităţi remarcabile ale spiritului și culturii românești este făcută cu mult talent şi destoinicie de către dl. profesor Dan Dulciu în paginile acestui volum.

Scriitorul Dan Dulciu nu este numai un împătimit eminescofil ci şi un cercetător atent şi pasionat al documentelor de arhivă. Domnia sa nu s-a mulţumit să acumuleze cunoştinţe, ci le-a făcut publice prin studii, cărţi, articole, emisiuni TV etc. consemnările sale fiind la obiect şi pline de substanţă.

O parte din aceste contribuţii sunt adunate în volumul: Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale – Bibliografie. Compartimentată pe mai multe capitole, monografia prezintă istoricul mănăstirii, a muzeului şi atelierelor mănăstirii Văratic, viaţa şi activitatea monahiilor din această mănăstire, realizările şi implicarea lor în viaţa comunităţii cât şi o parte din personalităţile care au înnobilat Văraticul prin operele lor.

Sunt prezentate capitole distincte care consemnează cultura şi scriitorii care au poposit la Văratic, primele reviste teologice şi laice apărute prin contribuţia Mănăstirea Văratic. Un documentar amplu realizat de dl. profesor Dan Dulciu ne oferă informaţii despre Fondul Arhivistic al Mănăstirii Varatic, hărți, planuri şi schițe ale proprietăților Mănăstirii Varatic.

Parcurgând acest volum, cititorii vor afla informaţii despre personalităţile a căror operă s-a realizat, integral sau în parte aici, la mănăstirea Văratic. Printre aceştia: poetul Mihai Eminescu, poeta Veronica Micle, Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaş etc. Inedite sunt capitolule XI: Varaticul în corespondența dintre Eminescu și Veronica Micle, Act de Danie semnat de poeta Veronica Micle, către mănăstirea Văratic şi cap. al XII-lea, care cuprinde Vizite princiare la Mănăstirea Varatic –contribuţia şi implicarea alteţelor regale în viaţa şi activitatea monahală.

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale, o carte de Dan Dulciu” →

Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Continuările și plimbările unei intelectuale

Recent am văzut o carte cu titlu special: „Eppur si muove… și totuși continuă”, de Veronica Rozenberg. Cartea a apărut la editura „Smart” din București, la sfârșitul anului 2019. Titlul mi s-a părut interesant și m-a făcut să vreau s-o citesc. Nu orice carte primește drept titlu o frază atribuită lui Galileo Galilei. Deși nu știm dacă marele învățat renascentist a făcut această afirmație, sau fraza i-a fost atribuită și a creat o legendă, devenită clasică. Preluată de autoare, ea reflectă realitatea imediată, din viața acesteia.

Veronica Rozenberg este un personaj interesant prin ea însăși. Matematiciană, informaticiană, doctor în istorie, ne oferă acum un volum de proză, care cuprinde povestiri, amintiri, însemnări de călătorie, cronici, reportaje, publicistică. Inițial, ea a avut o copilărie fericită. Unica fiică a unor părinți cu situație materială bună – tatăl, fost ilegalist, economist care reușise în profesie, funcționar superior în Ministerul Comerțului Exterior al României în anii 1950. Prietenă cu alți copii, în general din familii bune, din cartierul bucureștean în care locuia.

Dar în anul 1961, atunci când avea vârsta de 9 ani, a început suferința. Tatăl a fost arestat și condamnat la 15 ani muncă silnică, în cadrul procesului Românoexport. Vina? Nu a fost dovedită. Era perioada în care statul comunist decisese să se debaraseze de funcționarii superiori evrei din Ministerul Comerțului Exterior, chiar dacă aceștia erau buni profesioniști și să angajeze alții mai tineri, români neaoși, membri de partid devotați regimului, chiar dacă insuficient calificați…

Faptul a marcat-o pe autoare pentru toată viața. Restul copilăriei și adolescența le-a trăit tristă, împreună cu mama ei, știind că tatăl este arestat. A urmat liceul, apoi facultatea de matematică a Universității din București, pe care a absolvit-o în anul 1975. În același an ea a emigrat în Israel, după intervenția avocatului evreu american Jacob Melitz pe lângă senatorul evreu american Abraham Ribicoff. Nici nu se putea altfel: tatăl, eliberat din închisoare în urma unei grațieri, avea de plătit o sumă de bani imensă ca „datorie”.

Părinții au putut veni în Israel după un număr de ani, atunci când „datoria” tatălui a fost preluată de statul român. Stabilită la Haifa, Veronica Rosinger, devenită Rozenberg prin căsătorie, a lucrat în domeniul IT. Ulterior a decis să scrie o teză de doctorat despre procesele din Ministerul Comerțului Exterior al României, în care fusese implicat tatăl ei. Doctorat pe care l-a terminat cu succes. Era și dorința ei de a ști ce s-a întâmplat, care erau faptele care i-au lovit copilăria, adolescența și tinerețea, care au distrus cariera și viața tatălui ei. Cu o răbdare rar întâlnită a cercetat arhivele românești pentru a afla realitatea. Atât pentru teza de doctorat, cât și pentru ea însăși. Lucru pe care îl înțelegem și din această carte: dintre călătoriile ei în afara Israelului, câteva sunt în România, pentru a cerceta arhiva CNSAS. Dar chiar și în aceste condiții ea își continuă viața, scrie, citește, se bucură de familia ei, frecventează concertele, călătorește în străinătate în locuri depărtate, iubind turismul.

Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Continuările și plimbările unei intelectuale” →

Virginia PARASCHIV: Tăcerea cea de toate zilele

Gavril Moisa este un scriitor cu o carieră prodigioasă de o autentică notorietate și recunoaștere. În mediile literare, Gavril Moisa este o prezență agreabilă, gentilă, lucru din ce în ce mai rar, în nebunia contagioasă a lumii. Și nu virusul prea des invocat, se face vinovat de destrămarea relațiilor umane bazate pe respect și recunoaștere umană. Există o molimă cronică a sufletului, care macină sensibilitatea umană, un virus al pierderii și uitării de sine. Ne lipsește obligatoria reciprocitate cuviincioasă și toleranță, în raport cu semenii noștri, oricare ar fi platforma socială de referință a fiecărui om în parte. Arta cuvântul însăși s-a sălbăticit în orientările de mesaj și de exprimare. Logosul a dobândit o funcție punitivă, răzbunătoare, de biciuire lexicală a simțurilor noastre și a mentalului nostru.

Zăbava noastră asupra uneia din cărțile semnate de Gavril Moisa, Elegiile Iubirii(Editura Napoca Nova, 2020) propune o ipostază onestă a cititorului care, la un moment dat, selectează din biblioteca personală, o carte și un autor demne de atenție și prețuire. Recunosc că prețuiesc îndeosebi arta lui Gavril Moisa, de a stârni prietenilor săi culturali, zâmbetul, prin promovarea epigramei, un exercițiu de spiritualitate, deloc perisabil, în ciuda prejudecăților.

Ne întoarcem, după necesara, dar justa digresiune, la poetul Gavril Moisa, cu trimitere la volumul Elegiile iubirii. Un volum recent, s-ar zice, în pleiada unei tradiții europene datând, după cum se știe, cu respectabilitate și finețe a ideației și expresiei, încă din antichitate.

În prefața erudit inspirată, Rodica Prodan configurează cu finețe expresia ideației poetice din volumul Elegiile iubirii: ,,Poezia sa este una de factură meditativă, de stare și trăire lirică, o poezie care te surprinde prin prospețimea, imagistica sa insolită”. Mai se poate adăuga și că natura ocupațională și profesională a poetului Gavril Moisa l-au disciplinat în spiritul clar și ferm al conformității. Or, intenția manifestă de a se prezenta cititorilor săi cu un volum de elegii, o specie profesată de-a lungul timpului până aproape la epuizare a expresiei, e un act de voință și de temeritate.

Gavril Moisa nu este în căutarea unor ”efecte spectaculoase”, nu are nevoie de zgomotul trâmbițelor și ostentației, cum ne-au obosit poeții căutători în hăurile expresionismului monden. GAVRIL Moisa nu vrea să epateze, în expresia sa poetică. Un om echilibrat și decent în toară alcătuirea firii sale, reeditează compoziția elegiacă, atent să nu cadă în altă extremă, aceea a unui sentiment nostalgic, lipsit de limpezimea ideii poetice . Apoteoza poetului demiurg cu înălțări sublime, dar și cu coborâre în abisuri trafic sfâșietoare, nu se află în spiritul compoziției elegiace . Poetul Gavril Moisa nu născocește specia, în trăsăturile sale fundamentale și cognoscibile: caracterul intim al trăirilor și exteriorizarea acestora în acorduri profunde , sensibilitate încărcată de melancolie, întoarcerea în timp, înțeleasă ca întoarcere la paradisul lui pierdut. Paseismul utopic este tulburat de iminența unui prezent încărcat de tristețe și de regrete. Paradoxal , se ajunge, prin meditație și invocare a conștiinței de sine, la echilibru și acceptare a destinului, așa cum este dat. Tristețea și melancolia sunt legate de iluzii ale unor trăiri încărcate de emoții senzoriale și cognitive. Ideea de foc elegiacă este frumusețea, o frumusețe identificată în visul amintirilor sau al invocărilor patetice. Întoarcerea în timp înseamnă întoarcerea în sine, cu îndoieli asupra vieții și morții, cărora încearcă să le afle noima. Veșnicia este invocată în contratimp cu efemeritatea. Elegia este, prin tradiția poetică, un poem scurt, care se dorește , atât cât se poate, a fi cuprinzător în conținut, de unde și aspectul de poem șlefuit până la strălucire și perfecțiune.

Am crezut de cuviință a trece prin trăsăturile fundamentale și repetitive ale compoziției elegiace, ca să înțelegem în ce fel de ispite ale creativității s-a adâncit poetul Gavril Moisa. Afirmăm cu tărie că nu orice jelanie și plângere, nu orice nostalgie și șiruri de amintiri, corespund unui poem elegiac. Aducem în discuție și obsesia originalității, care aduce atâtea rateuri intitulate poezii elegiace. Bocetul de dor și jale, cu hipertrofia unui eu narcisiac, contravin în mod expres cerințelor încorporate în cutume greu de pătruns și de urmat. Obsesia originalității nu-i măcina pe poeții antichității. Spirite elevate și profunde, studiau cu sârguință arta poetică a predecesorilor, preluau inteligent teme, motive, cerințe compoziționale. Receptarea lor, antumă și postumă, era legată de arta lor poetică, de felul în care procesau și șlefuiau cărări bătute ale cunoașterii și emoțiilor condiției umane.

Să ne ocupăm, în sfârșit, de textele din volumul Elegiile iubirii, propuse cu discreție de poetul Gavril Moisa. Și să observăm, cu atenție, adaosul de frumusețe adus unei specii literare atât de îndrăgite de poeți, dar și de cititori.

Elegiile iubirii conferă cu finețe dreptul la visare, visarea unei entității senzoriale ireale. Entitatea poate fi, desigur, imaginea unei iubite, o imagine statornică, dedicată uneia și aceeași persoane, într-o căutare a irosirii de sine, dramatice:” Iubito, e iarăși iarnă afară,/ Tu te lași purtată de caii de vânt,/ Eu te caut cu aceeași migală, Să te pot răstigni în cuvânt.”(Elegia iernii) O himeră metamorfozată într-un duh al anotimpurilor, un duh al senzualității întruchipate în ceas târziu de toamnă : Și cu ispitele din gând/Lupilor nopții sau, la sfinți,/ Eu precum Iuda să te vând/Pentru o mână de arginți.”(Elegia toamnei)

Poetul ne propune imagini inițiatice, himere obsesive, inserate de elemente lexicale stranii, dintr-o zonă difuză și procesată a creștinismului. Și atunci se înțelege cât de firesc aduce o ideea poetică mai amplă și complexă, venită din arealul creștinătății-răstignit, sfinți, Iuda…Senzualitate și sacralitate, sunt una și numai una , un chip și un corp hieratic, invocate în pustiul unor dorințe pustiietoare și neîmplinite. Poetul ne propune să medităm la suflet, ca altar al imaginarului și al gândurilor reci: ”Te simt cu gândurile reci/În pașii mei de pe poteci/Cu chipul tău ca o minune/Ca un ecou de rugăciune.”(Elegie gândurilor reci) Un exercițiu de adorație aproape mistică, adorație din proximitatea rugăciunii creștine: ”Te întreb, iubito, Dacă vreodată ochii tăi, /Azur necuprins de iubire, / S-au pogorât în icoane de rugă.”(Elegia întrebării) Motivul clopotului străbate poemele regretelor tardive, iminența morții aduce versurilor gravitate solemnă: Clopotul bate, iubito, dar tu nu-l auzi/ Că timpul grăbit îmi cere să plec( Elegia despărțirii) În așteptarea smerită a morții, vocea poetului nu evită să pomenească explicit că despărțirea de paradisul pierdut se întrevede de la o vârstă a singurătății , în care amintirile chemate în visare, se produc de la durata amurgului de viață, vârsta a treia. Dar sufletul templu,… strivit, călcat, nu are frică( Elegia firului de iarbă). Motivul umbrei însoțește amintirile încețoșate de depărtare , unde apropierea și împlinirea sunt imposibile. Și atunci despărțirea este o despărțire de umbre, însăși imaginea iubitei e o umbră, o taină vălurită de ceață . Și atunci ne întoarcem la dilema de început, această entitate invocată într-un monolog poetic continuu (iubita e acoperită de o tăcere magică), nu este cumva o entitate a unei irealități ce bântuie în deșertul singurătății unui suflet ce se caută și se pierde pe sine, mereu și iar mereu. O himeră a iubirii, secondată în căutarea salvării lângă bunul și îngăduitorul Dumnezeu. Meditațiile creștine surprind prin apropierea de o senzualitate obsedantă, poate chiar halucinații ale unui suflet confuz și ostenit: ” …șoaptele stinse în doruri pustii”( Elegia Gândului), ”ruga mea se pierde în spaima judecății”(Elegia Creatorului). Identitatea personală ,o identitate a singurătății, a înstrăinării de sine, printre atâtea rătăciri printre iluzii și amăgiri: ”Mi-e teamă de mine /Mă simt un străin /Nu știu cine sunt( Elegia singurătății) ”, M-am pierdut de turmă/Dar și de Stăpân(Elegia rătăcirii). Lumina ca osteneală pe drumul credinței desăvârșește metafora drumului aspru și drept: ”Cu mâinile crăpate de lumină, /Călcând pe drumul crucii temător”(Elegia izbăvirii) Continue reading „Virginia PARASCHIV: Tăcerea cea de toate zilele” →

Val RĂZEȘU: NOTĂ DE LECTURĂ despre sonetul ,,PSALMUL ALBASTRULUI DE VORONEȚ” de Dumitru Ichim

Motto: ,,Dumnezeu a zugrăvit Voronețul cu albastrul care i-a prisosit la zugrăvirea cerului.” Val Răzeşu

Să creadă domnia voastră, părinte Dumitru Ichim, că are în mine un cititor care are mereu orgoliul şi umilința de a încerca să despice omenescul în şapte, încercând să-i afle misterele capitale. Nu doar pentru a-mi arma carabina sufletului cu un tainic gând frumos. Deşi, Ion Caraion afirma că ,,Dincolo de poezie nu există nimic”.

Eu afirm că după orice există un ,,dincolo”. Până şi cei mai înfocați savanți materialişti sunt nevoiți să accepte, că intuind mai mult decât ştiind (fără a o putea dovedi incontestabil prin experimente în laborator), lumea cuantică, în fața celei subcuantice sunt mai mult decât neputincioşi. Pentru că este doar o ipoteză teoretic atinsă. Dar în Infinit trebuie în mod necesar să existe la nesfârşit un ,,mai departe”, un ,,Dincolo”, dovedit fiind că orice nouă descoperire ne îndepărtează şi mai mult de țintă, prin aceea că prin ea creşte direct proporțional şi câmpul cunoaşterii.

Întreaga dvs. operă nu face altceva decât să deschidă şi mai mult porțile şi să adâncească şi mai mult tainele, cu lumina de netăgăduit încifrată cu migală în fiecare cuvânt. Dacă vreți, este ca o gară surprinzător de aproape de tot mai departe. Dincolo de har şi meşteşugul poetic, de teologie şi dogmele sale, dar ce aparent pare că persuasiv le înglobează, omul este îndumnezeit în substanța sa intimă ,,bob logodit luminii”, prin accentuarea patetică a apartenenței nemijlocite la LUMINĂ. Lumină care, prin întruparea în Cuvânt şi înălțarea pe cruce picură ,,lacrima” paradoxală care ne ,,cântă” pe noi ,,poeme de argilă”. Din care, pentru a reînchide cercul, trebuie să ne zidim contemplatori activi, ,,din ochi de înger”, privirea care să pătrundă până acolo unde lumina uită de sine şi devine ,,iubind, Iubire”. Pentru că albastrul cerului nu este o culoare, este liniştea dinaintea facerii lumii, adică Iubire în stare pură.

Acest sonet, dincolo de exprimarea magistrală a antitezei dintre Bine şi Rău, şi aş putea vorbi aici fără reținere despre ,,stilul ichimian” inconfundabil şi inimitabil, este una dintre cele mai frumoase parabole despre ,,Precum în cer, aşa și pe pământ”, sau, dacă doriți, despre cum tâşneşte din clipă spre veşnicie pământul spre cer. Sau, despre cum cerul îmbrățişează pământul din Voronețul fiecăruia din noi.

Mulțumiri şi plecăciune, părinte Dumitru Ichim!

21 septembrie 2017

VAL RĂZEŞU

PSALMUL ALBASTRULUI DE VORONEȚ

de Dumitru Ichim

La cobră cânți din fluier, dar nu îi schimbi năravul

De-a fierbe iadu-n gușă, foc clocotind veninul,

Că mă întreabă veacul, la Voroneț zugravul,

Din care ochi de înger, Eden, fură seninul?

Tu n-ai să știi că-n slovă, boieluri din otravă

Le-am mestecat, aleaso, ca să rămâi Iubirii

Bob logodit luminii, nepângărit de pleavă,

Cum dragostea și moartea port chipul răstignirii.

Nici astăzi nu-i zvântată cerneala viperină!

La fel de pură-i slova, cu tine-n clorofilă.

Poate așa Iubirea din plinul de lumină

Și-a frământat cu lacrimi poemul de argilă.

Psalm lung al suferinței, turcoază-n spus, zidire,

Numai când țipi cu iadul, poți fi, iubind, Iubire!

Vasile FILIP: Destinul – timpul, gândurile, faptele

Glasul inimii” este titlul cărții de poezie semnată de Vavila Popovici, recent apărută în SUA (LULU ENTERPRISES, în limbile română și engleză). Un volum constant din toate punctele de vedere, care împlinește portretul poetic al unui autor deja cunoscut în peisajul atât de divers al poeziei românești – parte demnă/neorgolioasă a întregului universal.

Încă din debutul volumului, în poezia ,,Facere” Vavila Popovici se mărturisește, ca într-o prefață: ,,Cad versuri ca niște picături de ploaie / pe câte o foaie însetată de cuvinte.” Pentru ca în finalul poeziei să dezvăluie și scopul miraculosului demers: ,,La urmă se face o carte / în oniric veșmânt îmbrăcată, / pe care o dăruiești celor pe care-i iubești, / și care cred în facerea minunilor ei…” Cu o precizare, pe care o socot absolut necesară: în opinia mea, poezia autoarei nu se înscrie în categoria celei onirice. Mai pe scurt spus, ea este lesne de pătruns, efortul lecturii convertindu-se în plăcere.În acest fel șezând lucrurile, sfatul pe care îl dă cititorului este concis și sugestiv, precum o cugetare (cugetarea intrând cu succes în preocupările scriitoarei): ,,Crește-ți singur visul / și fă din el, al tău destin!” Cu lămuriri suplimentare cuprinse chiar în poezia cu titlul Sfat: ,,Nu grăbi pașii / și nu-i face prea mari, / nici ezitanți / (…) Fă pași mici și hotărâți, / privește spre cer…”

Și de această dată (volumul de poezie cu numărul 21) universul poetic în care Vavila Popovici se simte în largul ei este unul amplu și divers, gândurile, amintirile, faptele, visele, dragostea, speranțele, regretele, anotimpurile, florile, ploaia, vântul – tot ce o înconjoară îi pun ființa în vibrare, – căci ,,Poeții, ah poeții, / trăiesc ori inventează iubiri vulcanice…” Iar ,,Sufletul poetului” se află mereu ,,între entuziasm și dezamăgire”. Cu alte cuvinte, dar mai precis spus, starea de poezie este una indusă, nu impusă.

Indiferent de natura izvoarelor din care poezia își trage seva, Vavila Popovici găsește în ele resurse inepuizabile: ,,Privești în jur / și lucrurile încep să-ți vorbească… (…) Spun că neliniștea sufletului e veșnică / și uneori chiar roditoare!” Iar ,,Îngerii, / martori tăcuți ai faptelor noastrea” sunt asemenea unor ,,ocrotitori cu chipuri nevăzute…” Jur-împrejurul, terestrul și etericul îi sugerează metafore și simboluri pe care gândurile meditative le înobilează. ,,Zborul gândului și dragostea inimii / libere să fie.” ,,Am zidit un castel al speranței”, pentru că ,,A renunța la vis și speranță / înseamnă a-ți îngropa sufletul”. Numai că totul supraviețuiește prin oameni și datorită oamenilor, care ,,Asemeni stelelor din cer / aprind lumini în viața noastră”. Logica existenței vieții pe pământ fiind cea sugerată de ,,Libertatea frunzei”, care înmugurește, se dezvoltă până la maturitate ,,în verdele speranței”, după care se oferă ,,pământului drept hrană” și odată cu venirea unei alte primăveri reia ciclul vieții, precum generațiile umane. Totul stă însă în puterea și la îndemâna omului, pe care Vavila Popovici îl sfătuiește cu înțelepciune: ,,Crește-ți visul / Fă din el vrere, destin.”

Precum și alteori, Vavila Popovici cheamă în suținerea propriilor ,,gânduri și imagini” nume de personalități consacrate ale culturii universale. Între acestea, nelipsit este Mihai Eminescu: ,,Stele pe pământ se nasc din vreme-n vreme, / -,,oameni luceferi” – ei ne sunt.” (,,Stele pe pământ, stele în cer”) Lucian Blaga: ,,Pășind ușor, ajung în mijlocul uni lan de maci. / Iau în mâini prea delicata floare / și-o-ntreb de unde a furat pasionala culoare.” (,,Macul”). George Coșbuc: ,,Aseară, fulgii de zăpadă / s-au așternut ordonat pe pământ, / A nins liniștit ca în poezia lui Coșbuc…” (,,Aseară a nins”) Ion Minulescu: ,,Aicea, ziua plouă în rafale, cu perle străvezii / pe frunze veșnic însetate (…) Aicea, în Carolina ,,plouă de trei ori pe săptămână…” (,,Aicea”). Tudor Mușatescu: ,,Mărețe statui am vizitat / la venirea în țara Lumii Noi (…) Nu dărâmați! Creați! / Nu știrbiți frumuseți! Adăugați!” (,,Mărețele statui”).

În noianul de gânduri prin care Vavila Popovici se strecoară precum o lebădă prin păpurișul și stufărișul Deltei, plutind pe undele Destinului, totul se convertește, sintetic / concluziv, într-o stare de spirit biruitoare, în concordanță cu celebra zicere: ,,Speranța moare ultima”. Iar mie îmi vine să cred, citind și această carte – ,,Glasul inimii” – că ,,Speranța nu moare niciodată, Veșnicia fiind menirea ei Divină.” Însăși poeta declară: ,,Va fi bine!” Așa ,,spune inima mea”. De unde se poate înțelege că pe oamenii puternici suferințele vieții nu-i descurajează, nu-i doboară. Continue reading „Vasile FILIP: Destinul – timpul, gândurile, faptele” →

Vasilica GRIGORAȘ: Jocul sublim al nelinștii Danielei Gîfu

Erosul, forță cosmică primordială, este una din temele constante ale genului liric, întâlnită încă din antichitate. Poeții și-au cântat desfătările și suferințele iubirii încă din zorile civilizației umane. Nu cred că există poet să nu cânte iubirea, fie sub toate aspectele ei, fie doar anumite fațete ale acesteia.

Tălmăcirea unor poeme de dragoste nu e o întreprindere tocmai simplă. Și cred că acest lucru se datorează faptului că dragostea este o trăire extrem de personală. Există atâtea feluri de a iubi câți oameni sunt pe pământ. Atâtea intensități, atâtea oglindiri în sine, atâtea manifestări și interfețe exterioare. Este imposibil o disecare cu bisturiul a înțelesului acestui sentiment.

În cartea „Păcatul neliniștii”, apărută la Editura Paralela 45, București, 2011, poeta Daniela Gîfu realizează o schiță de portret. Un portet al iubirii, un tablou cu 12 detalii temporale, cu adâncimi, stagnări și înălțări. Un tablou al visului, un vis al împlinirii ființiale într-un zbor între cer și abis.

Autoarea dăruiește cititorilor un volum cu poeme de dragoste. Ceasuri, minute, secunde de încântare, pe care a simțit nevoia să le împărtășească. O exteriorizare a interiorului și o dedublare a Eului liric (masculin și feminin). Individualitatea sentimentală presupune ca ecoul bătăilor inimii să se exprime într-un ritm cu totul aparte, în cazul de față intim și temperat ceea ce dă firului iubirii o împletire melodioasă.

„Păcatul neliniștii” este o „Cântare a Cântărilor”; cântarea dragostei din toate timpurile. O evadare din contemporaneitate a celor două personaje, Ea și El (Mireasa și Mirele) cuprinși de fiorul iubirii. Și nu oricând, ci odată cu împrimăvărarea naturii, (luna martie), când se dezgheață timpul, se topesc asperitățile vremii; atunci sufletul se revarsă în fuioare de trăiri înaripate de sentimente și gânduri revelatoare. Printr-o abordare specială, poeta prezintă încolțirea, înfrunzirea, înflorirea și rodirea bobului de iubire; nu lipsesc momente de ofilire, ca apoi să renască mai intens. Toate acestea sunt crâmpeie de timp finit pe firul infinitului. „Ea// Pecetluitu-ne-am/ începutul cu un sărut/ fugar, timid, dar atât de/ răscolitor. Un straniu/ sentiment s-a cuibărit, în/ cele din urmă, în inimile/ vătămate de înşelăciunile/ întrupate ale trecutului./ Te purtasem cu mine/ dincolo de chinuitoarele/ nopţi de singurătate./ Teama de dăruire în/ braţele întunecatului apus/ a fost delicat estompată.”; „El// Dansez încet pe/ aripile gândurilor,/ legănate în ritmul/ paşilor reggae cu tine,/ frumoaso. Umbrele nopţii/ s-au strecurat sfios în/ odaie, atente la tic-tacul/ pendulei lăuntrice. Îţi/ chem inima, îmbobocită,/ să se lase răsfăţată. Să ne/ deschidem curaţi în zorii/ rouăi alintată de prima/ rază de Soare./ Magică şi/ ademenitoare întâlnire…” (Martie)

Dragostea este elementul catalizator al ființei umane, cei doi actori ai poemului sunt cuprinși de fiorul și frenezia dragostei… Deloc timizi, însă cu delicatețe, cu inflexiuni grațioase și coerență se deschid asemenea unei cărți spre lectură. O stare de neliniște, fiecare cu simțirile, dar și cu închipuirile sale. Un simplu sărut, o mângâiere poate înfiripa o dragoste profundă. Cu ușoare urme de melancolie și nostalgie, textul este un exercițiu de imaginație, cu reglări abile ale intensității și etalări plastice ale vorbirii și tăcerii. Eul liric vorbește cu sine, vorbește cu celălalt, de nu mai știi dacă e realitate ori închipuire. „El// Generozitatea/ descătuşării şi scânteierii/ iubirii tale îmi înfrânge/ pornirile sărăcăcioase,/ întărindu-mi voinţa şi /înţelepţindu-mi putinţa./ Slăbiciunile convulsive/ sunt substituite de/ speranţa unui mâine/ binecuvântat. Vreau să/ rămâi, căci tu îmi eşti/ acum scăparea din/ strânsoarea slăbiciunii/ adamice. Te chem de/ teama de a nu-ţi uita/ numele.”„Ea// Mi-ai strigat/ numele. Nu mai răbdai/ amorţirea. Cu neputinţă/ să uiţi să respire/ eliberarea./ Până şi mintea, ce-şi/ autocenzura pornirile/ lumeşti, s-a deschis/ asemenea crinului trezit/ de hârjoana pisoilor/ vagabonzi, ce poposesc în/ ograda casei tale. Treptat,/ înţelegem neînţelesul la/ care am visat, acum prea/ prăfuit de atâta aşteptare./ Chinuitori şi izvorâtori/ ani.” (Aprilie)

Un joc sublim al neliniștii, tăierea respirației, toate de la păcatul originar, ispitirea lui Adam, cu ajutorul Evei, de șarpele viclean. O zbatere continuă, trecerea de la o stare la alta. Oare să fie păcat lăsarea iubirii lor în grija lui Dumnezeu? S-au îngrijorat peste măsură, uitând că Dumnezeu Însuși este iubire!! Nu numai că îngăduie iubirea, dar ne-a dăruit iubirea pentru înmulțirea în chip minuat a creației sale. Așa cum Dumnezeu ne-a creat din dragoste după chipul și asemănarea Lui, tot astfel, noi oamenii, din iubire vom da naștere copiilor noștri. Așa cum Dumnezeu ne iubește continuu și necondiționat, tot astfel ar trebui să iubim și noi, însă la om apar teama de singurătate, mândria, lipsa de credință… Să fie oare nevoie de retragere în pustie pentru a-I sluji lui Dumnezeu?

Deși cuprinși de slăbiciune și neputință, El și Ea nutresc o fărâmă de speranță; încearcă să descopere calea (iubirea), chemând-o, strigând-o cu îndurare. Astfel dragostea se deschide precum bobocul de crin alb, pur, curat. Se detașează de toxicitatea cotidianului și-și pune în ordine trăirile. Scenele emoționale descătușate sporesc în intensitate, iar eroii cărții, deși se simt captivi în iubirea lor sunt plini de recunoștință. „Ea// Când a slăbit/ strânsoarea îmbrăţişării/ noastre, am ştiut că iarăşi/ voi avea parte/ de o noapte de lămuriri, de apăsări./ Încruşişarea privirilor/ dojenitoare stărui numai/ un moment. Şi, totuşi…/ Vibrează neîncetat,/ asemenea păcatului/ originar, fiecare trăire ce/ mă-ncearcă. Ochii mei te/ văd, urechile mele te aud,/ inima mea te cheamă. Şi,/ totuşi, un zid…” „El// Am visat că vei/ veni în viaţa mea, dar/ prea mulţi vulturi îşi/ făcuseră cuib sub/ streaşina casei inimii/ mele. Mi-au răpit/ visele zgâriindu-mi fără/ milă, cu ghearele lor,/ lăuntrul. Scăpase doar un/ cotlon, păstrat apropierii/ tale, o chemare nepotolită/ în visele ce-mi îndulceau/ nopţile necruţătoare ale/ singurătăţii. E sărbătoare,/ acum, în sufletul meu.” (Mai)

Discursul poetic își pierde uneori coeziunea logicii formale. Viziuni fragmentare și intensități fulgurante sunt exprimate cu atenție sporită pentru o receptare intuitivă a mesajului. Persistă o impresionantă vitalitate, fără descătușări frivole și vulgare, ci într-un stil decent, discret. „Păcatul neliniștii” se prezintă cu un lirism exploziv și strălucitor, de o prospețime fără egal și fără a aluneca către un senzualism deșănțat. Poezia erotică a Danielei Gîfu are vigoare, expresivitate și echilibru interior. „El// Azi şi mereu,/ aici şi acolo, sub forţa/ inimaginabilă a iubirii, ce/ o descopăr treptat, fragil/ şi tainic alături de tine. Te/ chem, fiindcă nu mai am/ aer fără prezenţa ta./ Uneori mă auzi, alteori/ briza lacului se interpune/ tânguitor între noi./ În vreme ce strig/ îndurare,/ mă scufund/ în contemplarea adierii/ nocturne./ Cu inima dornică, aştept/ parcă să se ivească/ un înger.” „Ea// Sunt iubită./ Am răspuns chemării/ din privirea ta./ Eşti iubit./ Ai întrezărit lumina/ inimii mele răbdătoare./ Am fost poftiţi acum/ împreună la masa/ îndulcitoarelor/ merinde aşezate de/ călăuza cerească./ Nici eu, nici tu nu cunoaştem/ încotro-ul. Oricât de/ buimăciţi am fi,/ să stăruim în rămânere./ E rândul nostru să/ ne-nălţăm încet din/ chinul înnoptării/ scâncitoare.” (Iunie)

„Păcatul neliniștii” este un duet expansiv și exuberant, însă nu dramatic, nu lacrimogen. Actorii, două voci sincere, temperate, șlefuite de iubire. Cuvântul izvorăște din inimă și transmis către inimă. Miezul verii. Arșiță, zile toride. Inima parcă-i în deșertul Sahara. Rătăcire, căutare de sine, căutare de celălalt, căutare neîncetată. „Ea// Ochiurile miraje/ ale Saharei mi-au atras/ inima închinată/ beduinilor. Căutăm/ împreună apa salvatoare./ Ne rămâne mângâierea/ firelor /de nisip, tămâiate/ de Soare. Mă simt slăbită/ de acest neîntrerupt drum/ de căutare. Se face din ce/ în ce mai fierbinte şi nu/ mai am ce să jertfesc/ pentru o picătură de/ ploaie. Oglindirea/ chipului tău/ mă consolează./ E peste tot.”; „El// Tresărind dintr-un/ vis bizar, am întins/ braţele după tine… Erai/ atât de departe! Doar/ mireasma mângâierii tale/ mă trezise. Ţin pleoapele/ strânse ca să nu mai vadă/ zădărniciile pământeşti ce/ mi-au pângărit sufletul./ Bântui totuşi zările/ infinite, tot întrebând/ norii pe unde eşti. De-ar fi/ să nu primesc răspuns,/ te-aş căuta până la/ sfârşitul cerului.) (Iulie)

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Jocul sublim al nelinștii Danielei Gîfu” →