Gheorghe Constantin NISTOROIU: CONSTANTIN MOŞINCAT – PAȘI PE CALDARÂM – ÎNCRUSTĂRI ISTORICE

„Politiceşte am fost împărţiţi în trei părţi (Muntenia, Moldova şi Ardealul), dar limba era aceeaşi, cărţile sfinte erau aceleaşi. Unitatea noastră era perfectă, pentru că aveam credinţă în Dumnezeu şi pentru că ne iubeam ca neam. Să ne iubim unii pe alţii ca neam, dar să ne iubim prin identitatea credinţei. Pentru că numai prin ea ne putem iubi, ca să refacem şi unitatea noastră care este astăzi atât de suferindă.”

(Părintele Dumitru STĂNILOAE)

De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940) Buletin de Carei vol.1

Istoria este Luminătorul ce alungă noaptea trecutului pentru a se ivi zorii viitorului.

Istoria Naţională trebuie să rămână un Vulcan permanent aprins, care prin provocarea undelor elastice, respectiv pasiunea şi libertatea cunoaşterii privind gradul înalt de frecvenţă al cercetării critice şi obiective, acţiunea forţelor tectonice a izvoarelor tumultoase să poată declanşa pe scara seismică erupţia magmei realităţii, ce dă impetuozitate şi magnitudine faptelor, evenimentelor, adică Adevărului.

„Istoria, enunţa Comandorul prof. univ. dr. Gheorghe Jipa Rotaru, această carte a vieţii, nu înseamnă numai tradiţiile, ci înseamnă marea deschidere spre prezent şi mai ales spre viitor.” (Jipa Rotaru/ Marius-Adrian Nicoară, Constantin Prezan – Ion Antonescu în slujba Făuririi României Mari. Ed. Alpha MDN Buzău, 2018)

Dimensiunea spirituală a istoricului dacoromân prin excelenţă se întrupează deopotrivă şi trinitar printr-o înaltă conştiinţă religioasă, patriotică şi istorică.

Fenomenul istoric nu este o poveste frumoasă, cum o voce de frecvenţă joasă vociferează, ci este realmente un fenomen real, complex, autoritar, profund, narativ, reconstituit, retrăit şi apoi mărturisit mai întâi ca istorie naţională şi deopotrivă universală. „Însemnătatea Istoriei Naţionale, sublinia academicianul Ioan Lupaş, ne dă posibilitatea cunoaşterii integrale a vieţii neamului nostru cu toate înfăţişările-i felurite, rezultate dintr-un lung proces istoric. Elementele care au contribuit la desfăşurarea acestui proces n-au dispărut în mormântul trecutului, ci multe din ele îşi continuă acţiunea determinându-l şi în prezent.” (Ioan Lupaş, membru al Academiei Române, Istoria Românilor, ediţiunea a XV-a, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1944, Prefaţă la ediţiunea a V-a, Cluj, 25 Februarie 1929)

Autoritatea Istoricului creştin ortodox rămâne întotdeauna ADEVĂRUL!

Istoricul este un brav luptător al prezentului, un fel de Comandant de Divizie, care luptă tactic, strategic şi ofensiv în tranşeele trecutului, pe toate fronturile de operaţii ale faptelor-evenimente de care se ocupă, reconstituindu-le cât mai deplin şi cât mai fidel pentru a le oferi apoi integral generaţiilor viitoare merituoase. „Istoricul, afirma marele istoric german Leopold Ranke (1795-1886), nu este nici politician, nici slugă a politicii, ci analist cu spirit critic şi obiectiv.” (cf.Eugen Statnic, Istorie şi Adevăr – Oligarhia anglo-americană şi soarta Europei. Ed. Serebia Chişinău, 2017, p. 9)

Stilul curat, ambiţios, tenace, plin de elan, revărsat în cascadă, pe alocuri tăios, încărcat de voinţă şi adevăr, prin care autorul, un strălucit militar şi un eminent istoric col. (r) dr. Constantin MOŞINCAT, mărturiseşte, prin diversitatea tematică, aşternând prin articole, studii, documente selectate şi completate faptele măreţe ale înaintaşilor ardeleni şi frumosul lor ideal eroico-martiric – consacră mărturii testamentare care afirmă, confirmă, clarifică, întăresc şi întregesc lumina adevărului lor întru ADEVĂR.

Preocuparea sa asiduă, precumpănitoare, stăruitoare şi de căpetenie prin eforturi sistematice şi îndelungate, pentru trecutul istoric, relevă reflecţia acaparantă de a face din vocaţia istorică, poate cel mai râvnit obiect al cunoaşterii, un monument fundamental al culturii creştine, dar şi o componentă esenţială a vieţii sale de zi cu zi, care se intersectează cotidian, melodios şi tumultos cu existenţa noastră.

După o invitaţie plină de grandoare şi autoritate a altui mare român, istoric şi militar col. (r) Dr. Mircea Dogaru, purcedem aşadar pe urmele grele, apăsate lăsate mărturie pentru prezent şi viitor, pentru Pământ şi Cer, de Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1

Preliminariile Părţii I-a presară Energiile risipite ale politicii de „pace”, propusă de Congresul de la Viena, din 18 Iunie 1815, sub genericul căreia se dorea instaurarea „restauraţiei” şi „legitimismul” dinastiilor înlăturate graţie evenimentelor desfăşurate.

Regimurile dinastice subjugând aspiraţiile şi dorinţele naţiunilor ce se luptau să redevină state naţionale, au creat în 1815 „Sfânta Alianţă” pe trunchiul monarhiilor Prusiei, Austriei şi Rusiei, înăbuşind mişcările naţionale de eliberare, precum Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, transformând Vatra Principatelor Dunărene în teatru de operaţii pe care s-au desfăşurat conflictele armate ale acestor mari puteri.

Hegemonia imperialilor au „legiferat” samavolnica lor imixtiune în hotarele Daciei noastre, după tocmeala lor mişelească şi ticăloasă, astfel: Bucovina încorporată la 1775, de Imperiul Habsburgic, Basarabia luată ca pradă de război în 1812, de Imperiul ţarist, Ardealul anexat la 1867, de Austro-Ungaria, iar România Mică înfăptuită sub Alexandru Ioan Cuza să rămână în conflict cu Poarta Otomană.

Păşind pe Drumul ardelenilor – via Calea Dacilor liberi, autorul s-a oprit să cinsteasă memoria Neamului prin monumentul de la Carei închinat lui Mihail Eminescu, prin grija Adunării Generale Astra de la Carei, din 13-15 Octombrie 2017, cu participarea tuturor Despărţămintelor ASTRA din ţară, Republica Moldova, Serbia, surprins şi cuprins de emoţia regalului eminescian stârnit de distinsa doamnă Daniela Ciută, la care s-a adăugat admiraţia monumentului venerării ostaşului român, reculegere şi recunoştiinţă la cel al deportaţilor şi refugiaţilor, bucuria întâlnirii cu mari români precum col. (r) Voicu Şichet, coordonatorul volumului „Părintele Vasile Lucaciu în revista sătmăreană Eroii Neamului”, sau alţii.

Din Odiseea sângeroasă a primului război mondial desprindem câteva caracteristici însemnate, destul de edificatoare pentru importanţa instituirii Adevărului istoric. România aliată cu Rusia, care între timp devenise U.R.S.S. a fost nevoită să lupte cu germanii, duşmanul declarat şi cu bolşevicii, duşmanul nedeclarat. Armatele ruse dezertaseră de la respectul militar, devenind bande anarhice, violente, laşe, trădătoare şi ucigaşe, îndreptate mai întâi împotriva ofiţerilor lor, iar apoi în complotul asupra Casei regale, a guvernului şi instituirea „sovietelor”, astfel, că se impunea imperativ dezarmarea lor. „Generalul Constantin Prezan s-a achitat însă cu brio de misiunea anihilării şi dezarmării soldaţilor ruşi…, căruia i s-a alăturat locotenent-colonelul Ion Antonescu, şeful Biroului de Operaţiunil din Marele Cartier General, reamintind că: „Prin atitudinea mea, recunosc brutală, am determinat la Iaşi, în contra voinţei guvernului şi într-un moment de ezitare a Comandamentului, acţiunea de dezarmare a bolşevicilor de la Socola şi a armatelor ruseşti din Moldova.” (Constantin Moşincat, Paşi Pe… Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815-Viena-1940 buletindecarei, vol. 1, Ed. Primus Oradea 2020, p. 62)

Schimbarea guvernului de la Petrograd în Iunie 1916, prin Boris von Sturmer a avut ca obiectiv încheierea păcii separate cu Germania. Tratativele secrete desfăşurate în Suedia într-o staţiune balneară prevedeau împărţirea teritoriului României: „ruşii să ia Moldova până la Carpaţi; Galiţia (de la Austria) urma să treacă la Germania, iar în locul Galiţiei, Austria să primească Valahia (Muntenia) şi Oltenia.” (ibid., p. 64)

Alea Iacta Est! – Zarurile au fost aruncate! Regatul Român a intrat în război în 15 August 1916. Începutul promiţător a devenit repede o retragere forţată, cu biruinţe spulberate, dar înfrângeri demne, cu eroism şi martiraj la tot pasul, ocuparea Capitalei, apoi stabilizarea frontului pe aliniamentul Focşani – Nămoloasa – Galaţi. Franţa după marea Bătălie de la Verdun (21 Februarie -18 Decembrie 1916) a supravieţuit prin intrarea României în război de partea Antantei, dar încheind tratatul secret cu Rusia ţaristă, a trădat interesele româneşti. A fost nevoie de sprijinul Misiunii militare franceze, de aportul marelui general filoromân Henri Mathias Berthelot ca Franţa să se revanşeze, de strategia şi vitejia marilor comandanţi ai Armatei române şi de sutele de mii de jertfe de sânge curat ale Eroilor şi Martirilor români.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: CONSTANTIN MOŞINCAT – PAȘI PE CALDARÂM – ÎNCRUSTĂRI ISTORICE” →

Ștefan Lucian MUREȘANU: Misiunea unui poet creștin

O scriitoare profundă transmite prin poemele sale, în număr de 101 sonete, din cartea „Pelerin pe Calea Luminii”, o liniște a veștii găsirii Căii, care a dus-o spre lumină. Ne plămădim în întuneric, iar după ce ne naștem orbecăim într-o lume în care oamenii se caută și-și întăresc convingerea că drumurile vieții duc spre o cale a luminii.

Poezia „Eu”, cu care volumul de sonete se deschide în fața cititorului, concentrează în cele zece versuri o existență, este experiența de viață a poetei Maria Filipoiu. Aplecată asupra unei cugetări de-o viață, poeta inspiră și expiră din interiorul versului ei fapta ca regret al unei dorințe prin care voiește perfecțiunea întru credința că lumea își poate găsi calea spre lumină, dorind-o, așa cum și-a dorit-o scriitoarea în interorul fiindului ei: „Însuflețită-n chip de pelerin,/ din universul spiritelor vin/ cu pana gândului de bun creștin/ și lacrimile cerului senin/ pe-al timpului răboj să-mi scriu destin,/ spre proslăvirea Tatălui divin,/ când viața mea se află în declin;/ din preaplinul pocalului de vin/ golesc licoarea cu gust de pelin/ să nu mai simt amarul din suspin”.

Observăm că după fiecare titlu dat poeziei urmează destăinuirea a ceea ce poeta dorește să reverse în sonetul creat. Astfel, incursiunile în cunoştință de cauză în sonetele Mariei Filipoiu sunt singulare, dar cu atât mai necesare, căci cititorul este lipsit de multe ori şi cu atât mai nefericit, de sprijinul studiului teologic, indispensabil înțelegerii depline a ceea ce dorește să transmită poeta în înțelegerea poeziei religioase.

În excursul de față ne propunem să expunem câteva din temele pe care le considerăm majore în poezia Mariei Filipoiu şi nu atât temele, cât modalitatea literar-poetică, expresie a inefabilului-trăirea religioase, cât şi viziunii creştin ortodoxe asupra a tot ceea ce ține de existența şi experiența umană. De asemenea, în consonanță cu felul în care stihuitoarea consideră poezia ca artă, vom încerca să ne eliberăm de limitativa considerare a acestei trăiri ca o simplă atitudine estetică și îi vom acorda importanța cuvenită unei mărturisiri de credință şi de viață.

În volumul de sonete al poetei Maria Filipoiu, omul este definit de caracteristicile sale, de făptură creată de Dumnezeu. Deşi este, de fapt, pământ însuflețit, omul poartă ontologic, în sine, reflexele divinității. Nu reprezintă decât adevărul dogmatic al vieții şi al morții – părți ale unui singur întreg care formează soarta şi destinul omului, vremelnicie în veşnicie. Imaginile simbolice trimit către adevăruri biblice revelate, adevăruri de nezdruncinat şi imposibil de evitat, rânduite de Dumnezeu într-un plan veşnic imuabil, adevăruri pe care poezia le ia cu asalt prin mijloace specifice.

„Dedicație” este mărturisirea adâncă și legătura egoului teluric cu eul cosmic, este întrepătrunderea și cugetarea poetei spre binecuvântarea Creatorului, este o iubire dăruită scriitorului, dorința ca cel ce îi citește sonetele să se contopească întru cuvântul divin. Mesajul poetei Maria Filipoiu este direct și unul singur acela de a căuta „Cărarea spre Absolut”, calea divină, despre care ne atrage atenția că „nu este netezită pentru toţi pelerinii. Unii caută toată viaţa, dar nu desluşesc traseul corect, prejudiciind, astfel, propria veşnicie. Alţii o găsesc la jumătatea vieţii, iar puțini zăresc ţinta şi tot traiectul de la început până la final. Aceştia se pot considera, cu adevărat, norocoși. Cei care bâjbâie își pot atinge ținta doar pe calea spirituală, cu lumina unei călăuze divine, care să le lumineze drumul cel bun”.

Primul sonet, „Iubirea de Dumnezeu”, este sonetul învățăturii creștine după cum însăși poeta mărturisește și întră într-o melancolie a aducerilor aminte pe când mama sa o ducea în vremea copilăriei să se roage, făcându-și semnul crucii în casa primitoare a lui Dumnezeu – Biserica Domnului Nostru Iisus Hristos. Legătura aceasta, a ființei cu Duhul Sfant, o va călăuzi întru armonia minunată a vieții în iubire, dându-i „Pacea sufletească” pe care o descrie în cel de-al doilea sonet: „Însemnați cu mirul purificator/ Și pe chip făcând semn de închinare,/ Creștinii duc taină la casele lor”.

Maria Filipoiu își desăvârșește Calea și este conștientă că drumul vieții ei este însoțirea permanentă cu „Îngerul ei păzitor” pe care îl simte în toată ființa ei, cântându-l în „sonet spiritului creștin”: „În suflet îl duc pe cărări de stele,/ Când cursa vieții ajunge la sfârșit,/ Iar chipul meu va fi lut de ulcele”.

După ce parcurge un drum al purificării minții, poeta încearcă să-și apropie spiritul de Poarta Raiului și, atunci, „Cu inima pe cerul din ochi vibrând,/ Privesc nedumirită spre Dumnezeu/ Și-l rog săngăduie sufletului meu/ Să se înalțe pe-o aripă de gând”.

Aceste sonete, scrise într-o măsură de 11 silabe, cu rimă îmbrățișată definesc prin formă, poezia canonică, specifică creațiilor poetice religioase, iar faptul că rima alternează de la verb la substantiv evidențiază dinamismul tabloului descris.

Luat în parte, fiecare sonet reprezintă un tablou, o pictură murală a unor timpuri care au fost și există în prezent prin creația poetică a Mariei Filipoiu, care a dorit să deschidă, cu aceste sonete, o Cale a adevărului, a mărturisii, a ceea ce a simțit și simte când inima ei primește semnul existenței divine. Poeta cugetă cu fiecare sonet și în fiecare poezie trăim momente în tablouri diferite, unde, prin fiecare în parte, domnia sa își trăiește timpul exitenței. Fiindul său teluric este o nădăjduire a curățirii sufletului: „Nădăjduiesc în Tine, Sfânt-Părinte,/ Că-mi vei duce sufletu-n alt început/ Să-mi veșnicească gânduri în cuvinte”. Poeta este conștientă că, într-un moment al existenței telurice, vine și acea trecere dintr-o lume într-alta, despre care filosoful Constantin Noica, în studiul său „Sentimentul românesc al ființei”, spunea:

„În fapt, înţelesul deosebit al fiinţei, la noi, este poate lucrarea înţelesurilor deosebite ale lui întru, care a venit să exprime fiinţa dinăuntru parcă, sugerând că a fi înseamnă a fi întru ceva, adică a fi în și nu pe deplin în ceva, a se odihni, dar a și năzui, a se închide dar şi a se deschide. Fiinţa a fost astfel scoasă din încremenire şi s-a clătinat. Dar dacă nu s-ar clătina, ar fi cu adevărat? Ce fel de fiinţă este aceea în care nu e loc pentru nicio vibraţie şi nicio devenire?” Acest rit de trecere este o traversare a Căii pregătită încă din starea fiinduală, o cale despre care poeta vorbește și amintește cititorului, în fiecare sonet, anume, ispășirea. Cuvintele nu sunt totuna cu vorbele, Cuvântul este însuși Fiul lui Dumnezeu, care a venit ca Om să ne binecuvânteze într-o lume multă cu oameni puțini. Dacă menirea creștină are rolul de a pune omul în legătură cu Dumnezeu, consider că poezia ascetico-mistică constituie cel mai înalt grad al poeziei de factură religioasă. Este punctul în care Maria Filipoiu, curățindu-se pe sine prin asceză, se întâlnește cu Dumnezeu, participă la această comuniune în mod conștient și, mai mult, îl caută pe Dumnezeu, ajungând să spună precum psalmistul David „gustați și vedeți că bun este Domnul”. Pe Dumnezeu ajungem să îl vedem după sârguința și iubirea noastră, spun Sfinții Părinți: „Rugăciune duc la Poarta Domnului,/ Când intru în Templul din Ierusalim,/ Că-n ea am pus ofranda sufletului”, mărturisește poeta în poezia „Ofrande Mântuitorului (sonet creștinătății)”.

Am putea asemăna poetica volumului „Pelerin pe Calea Luminii – 101 de sonete creștine“ cu un templu al rugăciunii începutului lumii creștine.

Prima parte a volumului de sonete ne-am putea-o imagina ca pe un pronaos, acest fapt îl constituie chiar sursa de inspirație a acestui volum de sonete creștine, partea de șlefuire a sufletului și căutarea cuvântului în liniștea interioară a minții. În naos regăsim partea pregătitoare, o deschidere spre urmarea primirii cuvântului divin și participarea la taina lui Hristos. Este momentul căutărilor poetei, al incertitudinilor, al revoltei, al mesajului creștin transmis prin simboluri. Este perioada omului modern care caută și dorește să aibă certitudinea luptei sufletului: „Cu ispita, lupta nu e ușoa- ră;/ Când intră în om, îi umbrește traiul/ Și cu gâlceavă îi ascute graiul,/ Având porniri de sălbatică fiară”, spune poeta în sonetul „Dumnezeu e aripa Duhului Sfânt”.

Sonetele acestui volum de inspirație religioasă își au sursa în imnurile religioase ale Bisericii primare creștine, după cum am observat, deoarece, din epistolele Sfântului Apostol Pavel vedem că în adunările de cult se citeau „Psalmii” -cântările din Biblie.

Fie că este vorba despre invocarea Divinității prin rugăciune, fie că este vorba de întâl- nirea omului cu Dumnezeu, poeta a trăit duhovnicește aceste momente și a reușit să transmită cititorilor parte din lumina și bucuria acestei trăiri unice.

Ce poate fi mai frumos decât să te întâlnești în rugăciune cu Dumnezeu și să te împărtășești de slava Lui?

Poeta Maria Filipoiu a reușit să facă din versurile sonetelor sale adevărate rugăciuni și trăiri tainice, împărtășind și cititorului din această bucurie. Părintele Rafail Noica afirma că „ortodoxia este firea omului”, iar „adevărata cultură a omului este cultura Duhului”, cel care descoperă tainele dumnezeiești în chip minunat.

Maria Filipoiu a reușit să descopere taina cuvântului divin, să îl trăiască în liniștea creației sale și să îl transmită iubitorului de poezie creștină.

Continue reading „Ștefan Lucian MUREȘANU: Misiunea unui poet creștin” →

Olimpia MUREȘAN: „Graiul în Chiuzbaia – expresii locale” de Vasile Bele

(NOTE DE LECTURĂ)

Cartea cu titlul de mai sus a apărut la editura „Armonii Culturale”, Adjud-2019-are ca motto al autorului o profesiune de credință care-l caracterizează: „Am scris toate acestea cu mult drag, pentru că fiecare lucru face parte și din mine, aici a fost leagănul copilăriei mele, aici îmi este parte din tinerețe…am dus dorul satului și îmi este permanent dor de sat…aici, la poalele Ignișului îmi găsesc liniștea…aici mă refugiez de multe ori-atunci când fug de stresul zilnic…aici sunt eu și aici mă simt cel mai bine, aici sunt mereu în forță și parcă nu mi-e frică de nimic”-iar parafrazându-l pe Tudor Gheorghe prin al său cântec celebru și extinzând ideea putem spune cu certitudine că: „Acolo este țara mea/ și neamul meu cel românesc/Acolo eu să mor aș vrea/ Acolo vreau eu să trăiesc!”

Înainte de a prezenta cartea prin descrierea sumară a capitolelor-trebuie să amintesc faptul că pe coperta principală se poate vedea portretul autorului care este îmbrăcat în straie populare, pe cap poartă o căciulă dacă-moroșenească, pe spate o gubiță sură de lână (amintind de ocupațiile chiuzbăienilor)-cu tricolorul la purtător-atât la brâu, cât și în dreptul inimii și pe căciulă, cu mâna dreaptă ne îndeamnă să fim mândri, să mergem înainte spre un destin luminos; în spatele imaginii poetului-patriot înflăcărat e posibil să fie panorama satului Chiuzbaia-situat la poalele muntelui Țibleș cu vârful Igniș-sat înconjurat de dealuri împădurite cu brazi veșnic tineri.

Acestea fiind zise pot trece la prezentarea capitolul întâi al cărții cu situația geografică generală a satului Chiuzbaia-ca făcând parte din județul Maramureș, se găsește la 17 km nord-est de municipiul Baia Mare și la 7 km de Baia Sprie-aparținând administrativ teritorial de Baia Sprie din anul 1455, iar vreme de secole chiuzbăienii au dus o luptă continuă cu administrația privind subordonarea; cf. ultimului recensământ –cel din 2002- Chiuzbaia are 710 locuitori și un număr de locuințe sezoniere în nr. de 313, apa care curge prin sat e Valea Sf. Ioan și Valea Jidoaia, satul e locuit în exclusivitate de români, are școală de 8 ani, cămin cultural, biserică și mai nou, are mănăstire cu hramul„ Adormirea Maicii Domnului”.

Cred că ar fi vrut să scrie o monografie a satului Chiuzbaia pentru a termina acest lucru început de un mai vechi dascăl al satului dintre cele două războaie mondiale, de aceea autorul Vasile Bele cercetează documente autentice păstrate în arhive personale, în culegeri monografice, însemnări, arhivele Bibliotecii „Petre Dulfu” din Baia Mare, dicționare, lucrări toponimice, de folclor scrise de Dumitru POP, Florica Dimitrescu, Felecan Nicolae-2011, Alexandru Graur, Dimitrie Macrea, Dorin Ștef, cercetează D.E.X.-ul-citește lucrări publicate între cele două războaie mondiale care vorbesc despre existența localității Chiuzbaia, ziarul Cronica, volume de autor(Valentin Băințan) etc-pentru a cunoaște în profunzime unele idei asupra cărora s-au oprit și cercetătorii de mai sus; atenția autorului se concentrează asupra satului natal pe care-l iubește și vrea să-l cunoască tot mai bine din toate punctele de vedere: istoric, arheologic și mai ales lingvistic.

Așa cum scria Dorin Ștef(citat în carte): „Scrisul înseamnă acțiune. Acțiune lucidă, conștientă asupra oamenilor, strădanie de a se face să se cunoască mai bine, în folosul lor. În același timp, scrisul este și o dramatică tentativă de a sustrage necunoscutului din om și societate noi teritorii, este și un efort de a obliga limba să se exprime să le facă accesibile înțelegerii…”

Astfel aflăm că satul Chiuzbaia are foarte puțin pământ pentru agricultură-iar oamenii s-au ocupat din totdeauna cu creșterea vitelor, oieritul, au făcut comerț cu produse lactate spre orașul minier, din lâna oilor produceau acele vestite cergi moroșenești; există două izvoare de apă minerală alcalino-feroase-sulfuroase-izvoare cu apă acră-borcut, se precizează denumirea satului în Kisbanya-adică Baia Mică sau după italiană: „chiuzo-bagno”-Baia Închisă.

Tot în capitolul întâi se amintesc eroii satului trecuți dincolo de nori, dar prezenți în memoria contemporanilor prin bustul în bronz al eroului căzut pe frontul de vest în 1944 în luptele contra fascismului hitleristo-hortist-Mircea Benea, dar și alt erou al satului Nicolae Benea-invalid din războiul româno-sovietic-se amintește despre activități sociale importante ca mișcarea corală sub conducerea învățătorului D. Cherecheș cu o formație culturală, o formație de dansuri, se precizează că „suntem aparținători Țării Chioarului cu tot ce înseamnă acest aspect-grai, limbă, port, tradiții”- enumerând localitățile din zona Chioar.

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: „Graiul în Chiuzbaia – expresii locale” de Vasile Bele” →

Al. Florin Țene: Epifania lui Victor Constantin Măruțoiu în “Vitralii cu greieri “

Despre poetul Victor Constantin Măruțoiu am scris, cu ani în urmă se pare, despre volumul de debut sau al doilea. Era un tânăr respectos, timid și încărcat de cunoștințe culturale. Făcând parte dintr-o familie de intelectuali, mama fiind cunoscuta poetă Persida Rugu, iar tata un reputat profesor universitar, tânărul lăstar creștea în lumina cărților, așa că, poetul de astăzi, ajuns la maturitate, își are stilul său propriu și un drum aureolat cu un doctorat în teologie.

La sfârșitul unei activități cultural-artistice, acest, încă, tânăr poet, mi-a înmânat ultimul său volum de poezie, ce cuprinde poeme traduse în 12 limbi, având titlul “Vitralii cu greieri “, apărut la Editura “Libris editorial”, Brașov, 2020.

Cartea am primit-o cu următoarea dedicație: “Domniei Sale, Domnului Al.Florin Țene, familiei: Titina și Ionuț Țene, cu cele mai alese gânduri, dragi sentimente, prieteni autorului, s s Victor Constantin Măruțoiu, Cluj-Napoca, 7.10. 2020. “

În volumul “ Poeți clujeni postdecembriști“ de Adrian Țion, scrie despre poetul de care facem vorbire, următoarele: “ Victor Constantin Măruțoiu vine senin și plin de speranțe în fața cititorului cu o poezie îmbibată în prospețimi și purități adolescentine. Scrisul său are o aperture special spre sacralitate învăluită în armonii mistice, înscrise în codul stilistic al unor rafinate epifanii.“

Analizând sensurile cuvintelor din titlu, vitralii înseamnă o compoziție decorativă formată din bucățele de sticlă colorată, dispuse simetric sau asimetric și legate între ele prin rețele de plumb și prinse prin tije metalice de cadrul ușii sau ferestrei, iar greierul este simbolul spiritului de iniţiativă şi isteţimea cu care este înzestrat greierul Acesta este văzut pe diferite meridiane drept cheia succesului. La chinezi, numeroasele ouă depuse de acesta semnifică productivitatea, fertilitatea pământului şi a femeilor.

Volumul cuprinde ciclul de poeme ”Acvarium”, fapt ce mă face să mă gândesc la aquarium, în limba latină, care înseamnă rezervor de apă, adică un mediu captiv în care trăiește poetul.

Încă din titlu, poetul transmite o idee subliminală pe care o înțelegem după ce citim poeziile. Victor Constantin Măruțoiu combină esteticește o materie metafizică ortodoxă, cu o viziune adânc teologală, și cu simboluri abstruse, care sunt puține: “ tăcerea pașilor Tăi/ Doamne/ rodește suflete ale timpului celui nou/ în tinda Învierii“(Rugăciune la Moldovița ) . De altfel, cu teologia sa, poetul nu aduce întâia data în poezia românească o astfel de lume, au făcut-o Dosoftei, Ion Heliade Rădulescu, Radu Gyr, Vasile Militaru, iar din cei contemporani sunt: Cezarina Adamescu, Aurel Anghel, Elena Armenescu, Anne Marie Bejliu, Dan Bodea, Radu Botiş, Galina Furdui, Nicolae Horia, Ion Horea, Monica Pillat, Petru Demeter Popescu, Radmila Popovici, Liviu Florin Jianu, Victoria Milescu, Mihai Prepeliţă, Florian Saioc, Ioana Stuparu, Claudia Voiculescu, Marin Voican Ghioroiu etc. Însă, poezia lui Victor Constantin Măruțoiu izvorăște dintr-o iubire a lumii fenomenale și din psihologia unor vizite la lăcașuri de cult, scoțând efecte și din oniric: „ pe trepte de lumină/ pășesc îngeri/ai unui timp ( …)„(Apus la Mănăstirea Bistra ).

Continue reading „Al. Florin Țene: Epifania lui Victor Constantin Măruțoiu în “Vitralii cu greieri “” →

Daniel LUCA: Ieșirea din iluzie

Evoluția poetică a Cameliei Monica Cornea este vizibilă de la primul său volum, Contemplând pașii prin viață (2019), la cel de-al doilea, Duș rece pe cord deschis (Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2020), fiind mai stăpână pe cuvânt, mai hotărâtă și mai atentă la detalii.

Tema principală rămâne iubirea, însă de această dată iubirea e văzută drept motorul trezirii la realitate, spre a ieși din lumea iluziilor, a marasmelor, acolo unde încă mai bântuie viermele geloziei („ghimpele geloziei o înțepase / fără să-i pese de nuanțe”; „din ceruri ploaia plânge / duș rece / va spăla lava prelinsă / din cordul deschis / anesteziind glezna subțire/ a viermelui”), dar și ca metodă naturală de vindecare a sufletului rănit („iubirea nu doare / când sufletele se ating” – Duș rece pe cord deschis).

Totuși, granița dintre iluzie și realitate este extrem de fragilă, realitatea trăită nefiind altceva decât o lume proprie, construită cu migală, de la temelie („accept incertitudinea ca pe o aventură / și o trăiesc în efervescența / fiecărei zile de azi / eu sunt doar eu / și nu vreo păpușă însuflețită” – În lumea mea).

În același timp, această lume nu e abstractă, ci palpabilă, plină de culoare, de sentimente, de frumusețe, de bucurie, de fericire chiar („nu voi cădea / sunt aproape de credință” – Sunt aproape de credință; „vreau să simt / cum Dumnezeu mă ține / de mână / și scoate în lumină sufletul meu” – De mână cu Dumnezeu; „Îmi cresc flori în tălpi / gard viu / pentru inima ta / ne vom ascunde printre ele” – Aceste secunde).

Aici nu este loc de singurătate, iubirea de celălalt („trupurile noastre se vor descompune / în arome și flăcări / până când obosiți vom adormi / două semințe ce așteaptă cuminți / nașterea” – Aceste secunde), împletindu-se cu iubirea de sine („Mă iubesc / îi spun reflexiei mele / din oglindă / merit să fiu fericită” – Merit să fiu fericită).

Nu este vorba, însă, de o simplă iubire, ci de una absolută, când două trupuri și două suflete alcătuiesc un tot („sunt reflexia ta / de astăzi de mâine / statică și constantă / în oglinzi diforme” – Sunt reflexia ta), așa încât lumea acesta se transformă într-un adevărat rai („Albastrul de Voroneț / din irisul tău / mi-a pus viza pe pașaport / drumul spre Eden” – Albastru de Voroneț).

O lume care nu este accesibilă oricui, ci doar celor apropiați ori vii în amintiri („la masa stelelor / dincolo de cutume aștepți oaspeți / cu pâine și sare” – Pâine și sare pe masă).

De lângă iubire nu poate lipsi iertarea, dezamăgirea fiind rapid înlocuită de speranță („un aprilie al iertării / alungă teama și moartea” – Luna iertării).

Aici, timp nu există în afara clipei, așa încât a fi viu este o bucurie trăită („voi evada chiar din clipă, / îmbătându-mă cu… descântec” – Descântec; „uită clipa asta / ești începutul și sfârșitul” – Ești începutul și sfârșitul). Vorbim de o asumare conștientă a destinului, de croire a propriului drum, ori a… culoarului de zbor, oricât de periculos ar fi („nu plângeți eu voi zbura / Continue reading „Daniel LUCA: Ieșirea din iluzie” →

Daniel MARIȘ: Dansând cu sinele

La granița dintre trăirea eului și propria mitologie poetică, Camelia Cornea proclamă cu multă dezinvoltură „Eu am văzut întunericul / înaintea erei mele”.

Spiritul odiseic, lucid al poetei denotă o exigentă măsură a decantării zonelor profunde ale poeticului, într-o lume întoarsă la originarul hiperbolizat și exibat al convulsiilor evanescente: „între cer și pământ / e ora când demonii / încearcă să mă convertească / cu seducții fecunde”.

Substratul biografic al scrisului devine un prilej semnificativ și semnificant de interpretare a claustrării, a tresăririi și nostalgiei paradisiacului. Interioritatea melancolică și efervescentă poartă stigmatul crizei tensionate dintre stările de spirit, permanent activate de o memorie orgolioasă și temătoare în același timp. „Înfrunt demonii / umblu cu dalta / pe neuroni” reflectă acea stare de spirit a eului, fără nicio grilă prestabilită, prin care se întrevede o parte din adevărata fizionomie a spațiului rămas fără nici un reper. Nu pentru mult timp însă: „Cele mai grele închisori / sunt fără pereți / acolo ucidem lumina / în fiecare zi”.

Trecerea de la conștiința limitei eului la acea dedublare capabilă să confere o maximă concentrare a emoției nu este una ușoară. Într-o căutare continuă a propriilor percepții, poeta preferă sinceritatea tranșantă în locul grohotișurilor fade, prăpăstiile adânci dintre real și ireal, spre a ilustra mai bine avatarurile timpului-cascadă, cu aurora cathartică menită a deghiza ființa ambiguă, provizorie: „în cea mai albă noapte / îmi voi elibera mustangii din piept / să zburde liber / peste oasele iubirii și ale durerii”. Asemenea stări sunt redate cu voluptate și capătă o autentică patină de trăire aservită inefabilului, cu dese contrapuncte de reflexivitate, într-un timp ce curge imperturbabil dinspre trecut înspre viitor: „Aripi / deasupra nepăsarea / roată sunt îngeri / cântă un menestrel / poemul altei vieți / norul cărare nimicului / renaște”.

Continue reading „Daniel MARIȘ: Dansând cu sinele” →

Mircea DOREANU: Tóth Árpád – Un poet care poate emite pretenția de a fi European

Recenzie Mircea Doreanu membru USR, la cartea Poezii Tóth Árpád: – Brașov Libris Editorial, 2000

OPERA OMNIA

Un poet care poate emite pretenția de a fi European (internațional de fapt) este Tóth Árpád. Un Douanier Rousseau al României, poetul scrie așa cum trăiește, cu duioșie și înțelegere pentru ființare, pentru tot ce este viu, în perfectă compatibilitate cu natura

„ Forțele divine

Forțele divine

Sunt prezente-n toate,

Fac ce se cuvine,

S-avem de bine parte!

Omul nemulțumit

Le tot reproșează,

Că nu au primit,

O minte mult mai trează!

De iubești Divinul,

Precum te iubește,

Dispare tot chinul

Și te-nveselește!

Nu-i forță mai mare,

În acest Univers,

Precum e iubirea

Și-o poți învăța din mers!”

Poezii (Libris Editorial 2020) este în același timp o însumare și o antologie a operei literare a autorului. Am putea spune OPERA OMNIA ?

Cred că da. Tóth Árpád are o curățenie, o puritate sufletească (pe lângă talent) cum nu mai poți găsi în zilele noastre:

„Castanul

Privesc castanul înflorit,

Aspectul lui m-a şi vrăjit.

Toamna când adun castane,

Frumos este în parc – Doamne!

Continue reading „Mircea DOREANU: Tóth Árpád – Un poet care poate emite pretenția de a fi European” →

Dumitru DĂNĂILĂ: A șaptea carte a Mariei Filipoiu – Sonetele Luminii

Țin în mână cartea „Pelerin pe Calea Luminii – 101 sonete creștine”, a poetei Maria Filipoiu, despre care, la prima vedere pot să spun că stă în picioare.

Și iată, stă în picioare, pentru că nu are nevoie de sprijin, nu este o broșură care se sprijină cumva din alte părți, dar stă-n picioare și prin conținutul ei.

Este o carte aparte și din punct de vedere tipografic și adresez felicitări editurii şi fiilor autoarei pentru felul cum se înfăţişează şi cum îl atrage pe cititor prin copertă şi grafica tematică la fiecare text.

Am scris despre doamna Maria Filipoiu cu mare plăcere, de mai multe ori, și afirm acum, ca și atunci, că excelează prin tematica interesantă a operei domniei sale.

A scris până acum şapte cărţi și o felicit pentru toate.

Am reținut din ele, înainte de orice, faptul că tratează o tematică esențială, desprinsă din ceea ce lumea de astăzi simte și trăiește cu deosebire.

Din tematica aceasta, autoarea alege teme care surprind obiceiuri, tradiții românești vechi, pe care noi trebuie să le preluăm și să le ducem mai departe, tratează teme istorice, teme despre mari personalități ale literaturii și gândirii noastre, deci teme esențiale.
Prin tematică înțeleg eu că se deosebește și se particularizează, înainte de toate, opera doamnei Maria Filipoiu.

Referindu-mă la modalitatea artistică de prezentare a temelor, pot spune că autoarea are multă sensibilitate, că tratează cu toată seriozitatea și acest aspect al creației literare, care atrage şi prin această caracteristică și îl însufleţeşte pe cititor, îl orientează în discursul narativ, îl face să înţeleagă mai bine mesajul artistic.

Cartea aceasta este deosebită pentru că are 101 de sonete, conţine, deci, poezie în formă fixă şi sub acest aspect poate fi alăturată de creaţiile marilor scriitori care au folosit această formă fixă de poezie, de la Shakespeare până la Vasile Voiculescu și alții care au scris sonete.

Sonetele doamnei Maria Filipoiu sunt deosebite pentru că vorbesc despre ultima speranță a omului – privirea încrezătoare către înalt.

Continue reading „Dumitru DĂNĂILĂ: A șaptea carte a Mariei Filipoiu – Sonetele Luminii” →

Emilia ȚUȚUIANU: Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale, o carte de Dan Dulciu

O noua apariție editorială semnată de distinsul om de cultură Dan Dulciu, Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale, Editura Mușatinia, colecţia Harisma, 2020, marchează și configurează locul în spiritualitatea românească a acestei iubite mănăstiri de pe plaiurile moldave.

Volumul este un proiect iniţiat şi coordonat de stavrofora Iosefina Giosanu, stareța mănăstirii Varatic şi apare sub egida Centrului Cultural Spiritual de la Văratic, prin editor Emilia Țuțuianu şi redactor Dorin Dospinescu, Editura Mușatinia, Roman.

Un cuvânt înainte, plin de har și bogăție de suflu ziditor, ce este liturghisit de ÎPS Ioachim, Arhiepiscop al Romanului și Bacăului, deschide bogatul și amplul material din cuprinsul lucrării, în care profesionalismul și acribia profesorului și cercetătorului Dan Dulciu își pune pe deplin amprenta.

Toate acestea îmbinate cu deschiderea Maicii starețe Iosefina de la Mănăstirea Varatic spre cultură și carte de suflet și simțire românească, spre păstrarea istoriei și spiritului locurilor.

Evocarea Văraticului, pe unde au poposit o pleiadă de personalităţi remarcabile ale spiritului și culturii românești este făcută cu mult talent şi destoinicie de către dl. profesor Dan Dulciu în paginile acestui volum.

Scriitorul Dan Dulciu nu este numai un împătimit eminescofil ci şi un cercetător atent şi pasionat al documentelor de arhivă. Domnia sa nu s-a mulţumit să acumuleze cunoştinţe, ci le-a făcut publice prin studii, cărţi, articole, emisiuni TV etc. consemnările sale fiind la obiect şi pline de substanţă.

O parte din aceste contribuţii sunt adunate în volumul: Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale – Bibliografie. Compartimentată pe mai multe capitole, monografia prezintă istoricul mănăstirii, a muzeului şi atelierelor mănăstirii Văratic, viaţa şi activitatea monahiilor din această mănăstire, realizările şi implicarea lor în viaţa comunităţii cât şi o parte din personalităţile care au înnobilat Văraticul prin operele lor.

Sunt prezentate capitole distincte care consemnează cultura şi scriitorii care au poposit la Văratic, primele reviste teologice şi laice apărute prin contribuţia Mănăstirea Văratic. Un documentar amplu realizat de dl. profesor Dan Dulciu ne oferă informaţii despre Fondul Arhivistic al Mănăstirii Varatic, hărți, planuri şi schițe ale proprietăților Mănăstirii Varatic.

Parcurgând acest volum, cititorii vor afla informaţii despre personalităţile a căror operă s-a realizat, integral sau în parte aici, la mănăstirea Văratic. Printre aceştia: poetul Mihai Eminescu, poeta Veronica Micle, Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaş etc. Inedite sunt capitolule XI: Varaticul în corespondența dintre Eminescu și Veronica Micle, Act de Danie semnat de poeta Veronica Micle, către mănăstirea Văratic şi cap. al XII-lea, care cuprinde Vizite princiare la Mănăstirea Varatic –contribuţia şi implicarea alteţelor regale în viaţa şi activitatea monahală.

Continue reading „Emilia ȚUȚUIANU: Mănăstirea Varatic în izvoare teologice, laice și culturale, o carte de Dan Dulciu” →

Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Continuările și plimbările unei intelectuale

Recent am văzut o carte cu titlu special: „Eppur si muove… și totuși continuă”, de Veronica Rozenberg. Cartea a apărut la editura „Smart” din București, la sfârșitul anului 2019. Titlul mi s-a părut interesant și m-a făcut să vreau s-o citesc. Nu orice carte primește drept titlu o frază atribuită lui Galileo Galilei. Deși nu știm dacă marele învățat renascentist a făcut această afirmație, sau fraza i-a fost atribuită și a creat o legendă, devenită clasică. Preluată de autoare, ea reflectă realitatea imediată, din viața acesteia.

Veronica Rozenberg este un personaj interesant prin ea însăși. Matematiciană, informaticiană, doctor în istorie, ne oferă acum un volum de proză, care cuprinde povestiri, amintiri, însemnări de călătorie, cronici, reportaje, publicistică. Inițial, ea a avut o copilărie fericită. Unica fiică a unor părinți cu situație materială bună – tatăl, fost ilegalist, economist care reușise în profesie, funcționar superior în Ministerul Comerțului Exterior al României în anii 1950. Prietenă cu alți copii, în general din familii bune, din cartierul bucureștean în care locuia.

Dar în anul 1961, atunci când avea vârsta de 9 ani, a început suferința. Tatăl a fost arestat și condamnat la 15 ani muncă silnică, în cadrul procesului Românoexport. Vina? Nu a fost dovedită. Era perioada în care statul comunist decisese să se debaraseze de funcționarii superiori evrei din Ministerul Comerțului Exterior, chiar dacă aceștia erau buni profesioniști și să angajeze alții mai tineri, români neaoși, membri de partid devotați regimului, chiar dacă insuficient calificați…

Faptul a marcat-o pe autoare pentru toată viața. Restul copilăriei și adolescența le-a trăit tristă, împreună cu mama ei, știind că tatăl este arestat. A urmat liceul, apoi facultatea de matematică a Universității din București, pe care a absolvit-o în anul 1975. În același an ea a emigrat în Israel, după intervenția avocatului evreu american Jacob Melitz pe lângă senatorul evreu american Abraham Ribicoff. Nici nu se putea altfel: tatăl, eliberat din închisoare în urma unei grațieri, avea de plătit o sumă de bani imensă ca „datorie”.

Părinții au putut veni în Israel după un număr de ani, atunci când „datoria” tatălui a fost preluată de statul român. Stabilită la Haifa, Veronica Rosinger, devenită Rozenberg prin căsătorie, a lucrat în domeniul IT. Ulterior a decis să scrie o teză de doctorat despre procesele din Ministerul Comerțului Exterior al României, în care fusese implicat tatăl ei. Doctorat pe care l-a terminat cu succes. Era și dorința ei de a ști ce s-a întâmplat, care erau faptele care i-au lovit copilăria, adolescența și tinerețea, care au distrus cariera și viața tatălui ei. Cu o răbdare rar întâlnită a cercetat arhivele românești pentru a afla realitatea. Atât pentru teza de doctorat, cât și pentru ea însăși. Lucru pe care îl înțelegem și din această carte: dintre călătoriile ei în afara Israelului, câteva sunt în România, pentru a cerceta arhiva CNSAS. Dar chiar și în aceste condiții ea își continuă viața, scrie, citește, se bucură de familia ei, frecventează concertele, călătorește în străinătate în locuri depărtate, iubind turismul.

Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Continuările și plimbările unei intelectuale” →