Faust BRĂDESCU: Ei sunt aceia care vor fi voit-o !

De când ţările din Est au căzut sub lovitura comunistă şi suferinţa a devenit hrana lor silnică, noi, românii, am încercat să purtăm greul luptei noastre pe o problemă comună: combaterea marxismului şi a sovieticilor.

Intenţionat, am evitat, pe cât ne-a fost posibil, să ne atingem de probleme care au dus la certuri vechi ce preocupau odinioară natiunea noastră în comparaţie cu alte naţiuni limitrofe şi în raport cu ele. S-a considerat că nenorocirile actuale, care ne privesc şi ne implică pe TOŢI de aceeaşi manieră, aveau o asemenea greutate încât devenea făţiş şi inadecvat a reveni şi, mai ales, a insista asupra acestor subiecte.

Ne-ar fi fost facil să prindem musca într-o clipă şi să considerăm acţiunile unora sau aluziile altora ca fiind provocatoare şi periculoase pentru viitorul naţiunii noastre. Mai ales că motivele nu lipseau deloc! Au existat adesea, în presă şi în publicaţii de specialitate, aluzii şi afirmaţii lezante şi nefondate la adresa României şi a românilor. Si, culmea deriziunii, toate venite din partea vecinilor noştri, ungurii.

Aceştia, într-un sort de refren jalnic, nu pierdeau nici ca mai mică ocazie pentru a face să se audă, pentru cine voia să îi asculte, nenorocirea pe care o reprezintă pentru “Coroana Sfântului Ştefan” tratatul de la Trianon, existenţa unei Transilvanii româneşti şi pierderea prestigiului unui popor mândru!

Mult timp, noi românii, ne-am abţinut să replicăm dintr-un soi de falsă indiferenţă, la subiectul pe tema eforturilor revizioniste şi a repunerii în circuitul internaţional a acestei nostalgii agresive faţă de un trecut pe care aceştia îl purtau în inimă.

Prin natura noastră, suntem foarte răbdători şi nu înnebunim de fiecare dată cînd bubuie trăznetul. Am mai văzut noi şi altele ca acestea în lunga noastră istorie, plasaţi cum suntem de către divinitate “în calea răutăţilor”, cum spune unul din vechii noştri cronicari.

* * *

De data aceasta, însă, lucrurile au luat o turnură care începe să ne înfierbânte, deoarece spusele vecinilor noştri unguri depăşesc admisibilul şi rezonabilul.

Cu ocazia Conferinţei de la Madrid, unde soarta românilor şi a ungurilor, precum cea a tuturor naţiunilor de dincolo de cortina de fier, oscilează pe coarda întinsă a unei decizii care ne-ar putea fi fatală, cercurile ungureşti nu au găsit nimic mai bun de făcut decât să preinte aici –ca temă de discuţie- proiectul constituirii unei Transilvanii independente.

Sub numele, foarte sugestiv de altfel, de “Federaţie Socialistă a Ungurilor din România”, se cere NICI MAI MULT , NICI MAI PUŢIN decât dezmembrarea Statului român şi stabilirea unui soi de “Stat tampon” între Budapesta şi Bucureşti, care se vrea a fi numit “REPUBLICA SOCIALISTĂ A TRANSILVANIEI”. Şi pentru a ajunge să convingă delegaţiile de la Adunarea Madrilenă, autorii acestui “Memorandum” extravagant, au recurs la acuzaţiile clasice aduse în mod cuent împotriva românilor.

Se pune o întrebare: În ce scop să se creeze o nouă Republică socialistă în cadrul Blucului Socialist, dacă politica revanşardă a ungurilor tinde, teoretic, să refacă “Ungaria Mare”, chiar în detrimentul altor naţiuni limitrofe şi mai ales împotriva adevărului istoric şi etnic?

Atunci când eşti sigur, convins, de a avea dreprul şi adevărul de partea ta, nu militezi pentru o poziţie îndoielnică şi pentru o realizare factice. Pr, ce ar însemna aceasta DACĂ NU punerea în funcţiune a unei aberaţii politice, INADMISIBILĂ pentru cele patru milioane de români transilvăneni, ai căror strămoşi odihnesc în acest pământ de milenii. Nu există nici un singur român în lume care ar putea să admită o asemenea elucubraţie.

Însă, în condiţiile actuale, această propunere incongruentă – lansată într-un moment patetic pentru Estul european – arată indubitabil că “inteligentzia” maghiară consideră PRIMORDIALĂ problema revendicărilor sale teritoriale, în pofida tragediei politice şi umane care ne ameninţă pe toţi.

Ne-am obişnuit să vedem apărând în presă articole şi studii revendicative, pline de ură, de minciuni şi de ameninţări la adresa românilor. Le-am luat drept ceea ce erau, în slăbiciunea lor de argumente şi probe, care nu mai impresionează pe nimeni.

Astăzi, vecinii noştri,ungurii, fac prosteşte jocul sovieticilor şi se arată mai naivi decât s-ar cuveni.

Prin intervenţia lor intempestivă, ei au zdruncinat unitatea de acţiune şi de protestare a naţiunilor aservite, uitînd că situaţia noastră (români, unguri, polonezi, cehi, croaţi etc.) este ASEMĂNĂTOARE. Ne aflăm toţi angajaţi într-o luptă cu moartea, pe care avem datoria să n-o slăbim prin probleme excentrice care nu privesc aspectul comun şi urgent al chestiunii.

Suntem TOŢI sub influenţa comunistă.

Suportăm TOŢI aceleaşi consecinţe atroce.

Avem TOŢI, într-un fel oarecare, ACELAŞI DESTIN.

Pentru noi, ca locuitori ai acelor ţinuturi, nu există SALVARE IZOLATĂ pentru a scăpa de cnutul sovietic.

Vom trăi din nou sau vom înceta să existăm împreună!

* * *

Iată pentru ce conduita ungurilor ne apare odioasă şi neinteligentă. Ea pune în postură minoră orice coaliţie de voinţe şi de acţiuni concertate.

In plus, ceea ce propun ei actualmente depăşeşte cu mult pretenţiile magalomane ale unui popor mic care vrea (cel puţin în visele sale) să redevină stăpânul altora. In acţiunea prezentă ei nu mai cer o simplă “autonomie” locală a minorităţii maghiare şi nu ating nici măcar în treacăt problema “Ungariei milenare”. Ei sugerează bine de tot MODIFICAREA TERITORIALĂ A STATULUI ROMÂN, împărţirea sa în bucăţi mici, începând cu detaşarea Transilvaniei de ansamblul naţiunii române, pentru a constitui un Stat aparte…

Rar se poate găsi mai multă perfidie faţă de poporul român şi indiferenţă faţă de lupta pe care o duc naţiunile din această parte a Europei pentru a supravieţui şi a ieşi din capcana mortală pe care le-au întins-o inconştienţa şi egoismul unora. Se torpilează atâtea eforturi şi se aruncă îndoială, dacă nu suspiciune, în rândurile tuturor organizaţiilor anticomuniste catr se zbat pentru a contracara presiunea sovietică. Căci nu sunt numai românii cei pe care ipocrizia ungurească îi vizează şi îi atinge direct!

Această atitudine singulară arată două lucruri:

Viclenia lor cusută totuşi cu fir roşu, pune în faţa unei dileme dezagreabile poziţia oficială română la Conferinţa de la Madrid. Dar în acelaşi timp. Ea pune în defensivă organizaţiile patriotice ale românilor din exil. Şi aceasta este o nedreptate.

Pentru aceşti domni revizionişti, puţin importă lupta comună, eforturile pe care ei le sabotează. Ceea ce vor ei este să detaşeze Transilvania de trunchiul românesc. Restul NU ARE IMPORTANŢĂ! Probabil, ei speră să se poată înţelege cu sovieticii – dacă nu cumva sunt deja de acord cu aceştia – pentru a slăbi insula de latinitate orientală…

Spunînd aceasta, noi facem abstracţie totală de regimul comunist care domneşte la Bucureşti. Nu avem nici o intenţie de a-l sprijini.DAR PROBLEMA PRIVEŞTE TOATĂ NAŢIUNEA ROMÂNĂ şi ne atinge pe toţi, ca români, oriunde ne-am afla.

Mai mult, această propunere cu un caracter atât de insolit, făcută cu ocazia unei Conferinţe internaţionale, unde se joacă soarta omului în sine şi din toată Europa de Est, demonstrează o inconştienţă lamentabilă din partea unui popor care îşi spune “partiot” şi se crede”lucid” şi “politic”. A face o asemenea propunere revelează o indiferenţă totală faţă de ungurii din Transilvania care, în acest caz, nu vor reveni deloc la Ungaria, ci vor face parte dintr-un alt Stat, mereu în calitate de MINORITARI alăruti de mai mult de patru milioane de români care locuiesc acolo.

Cred, oare, gânditorii unui asemenea proiect că cei 1.500.000 de unguri şi secui din această regiune vor avea forţa să domine şi să facă să basculeze în orbita Budapestei autohtonii români care se află aici. Slabă judecată!… Să fi uitat ei patriotismul valahilor care, timp de secole, au rezistat tentativelor de deznaţionalizare ucigaşe ale strămoşilor celor ce azi propun asemenea insanităţi?

* * *

Continue reading „Faust BRĂDESCU: Ei sunt aceia care vor fi voit-o !” →

Aurelia GROSU: Trecut – acceptare şi iertare

,,Rănirea unui duşman te coboară mai prejos decât el. Răzbunarea te face egalul lui. Iertarea te ridică deasupra lui”.

Benjamin Franklin

Sunt momente în care am dori să rescriem anumite capitole ale vieţii noastre, unele dureroase, altele ruşinoase, altele insurmontabile. S-a dovedit că durerea emoţională nerezolvată creează haos în sistemul imunitar. În acest sens, pacea cu trecutul nostru se impune ca o necesitate absolută. Mulţi dintre noi preferăm să ne uităm mereu înapoi, cu părere de rău, la situaţiile şi oamenii nepotriviţi. Dar, dacă am schimba felul în care ne raportăm la acesttrecut, am putea să-l recatalogăm, întrebându-ne altfel: „În ce fel m-a făcut trecutul meu mai puternic? Ce calităţi mi s-au dezvoltat în provocările trecutului? Ce defecte amputut descoperi la mine? Cum am reuşit să administrez perioadele dificile? La ce ar mai trebui să lucrez acum ca să devin mai performant în ceea ce fac? Ce ştiu acum şi nu ştiam atunci? Pe cine aş putea să ajut cu experienţa mea?“ Simţim deseori acut sentimentul de vinovăţie sau ruşine când privim la trecutul nostru. Însă, analizând conştient, putem face o diferenţă între vinovăţie şi ruşine, fiindcă atunci când ne simţim prost faţăde ceea ce am făcut, este un sentiment sănătos (vinovăţie). Aproape toţi oamenii avem lucruri pe care am vrea să le schimbăm în vieţile noastre, dar, Dumnezeu când ne-a creat, a spus: ”Iată că toate erau foarte bune. ”(Geneza 1:31)

Aşa că El ne vede altfel. De aici rezultă o acţiune pe care o putem implementa cu toţii la nivel mental: a ne accepta trecutul şi a nu mai repeta greşelile. Numai un Dumnezeu iertător poate încuraja astfel: ” Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul căruia nu-I ţine în seamă Domnul nelegiuirea.” (Psalm 31:1-2) Deci, dacă Dumnezeu ne iartă, atunci putem să ne iertămşi noi, deoarece avem această capacitate. Apoi, am mai avea o opţiune vizavi de trecutul nostru: să ne transformăm durerea în câştig.

Vindecarea presupune teamă, tristeţe, mânie, frustrare, neîmplinire. Ea cere timp, dar aduce mai multă fericire decât orice trecut despre care îţi aminteşti. Vindecarea şi acceptarea trecutului poate lucra atât de puternic, încât omul să urce pe treptele înalte de dezvoltare personală impresionante. ”Iată, Eu fac toate lucrările noi.” (Apocalipsa 21:5)

Misionara Helen Roseveare, în timp ce lucra în Congo,a fost violată foarte brutal. Scriind despre teama ei, această femeie spune: „Trebuie să mă întreb: pot să-I mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această experienţă, chiar dacă nu-mi spune de ce?“ De multe ori, mi-am pus întrebarea aceasta şi eu: Continue reading „Aurelia GROSU: Trecut – acceptare şi iertare” →

Alexandru NEMOIANU: Disperare neputincioasă

În viața publică românească continuă, prin voința puterii legislative, a Parlamentului ales prin vot liber, acțiunea de așezare a sistemului judiciar în normalitate. Au fost emise legi care stabilesc că autoritatea se cuvine corpului ales și au fost luate măsuri ca oficiile “paralele” să dispară. Această acțiune era de mult necesară dar, mai bine mai târziu decât niciodată. În legătură cu cele pomenite trebuie subliniat un fapt.
După ce, cu voia lui Dumnezeu, comunismul a căzut în Răsăritul Europei, sistemul politic și populația erau traumatizate și confuze. De această stare au profitat cinic Apusul”liberal”. Acest apus “liberal” a manevrat ca în țările est europene să apară oficii “paralele”, independente de puterea aleasă și aflate sub controlul deplin al acestor cercuri de interes, larg definite ca “apusul liberal”. Scopul era cinic și malign.
Datorită condițiilor care existau, transferul de bunuri economice, ”privatizarea”, s-a făcut prin rapt și nedrept.Tot soiul de directorași de întreprindere, brusc, au devenit patroni și proprietari ai țării. Aceștia sunt “neamul prost” care stăpânește țara. Dintre ei s-au ales și “politicienii” care, cel mai adesea, seamăna cu șefi de gașcă, dacă nu cu bulibașe sadea.Toți sunt incorecți, toți sunt aflați în afara legii, toți ar putea fi puși sub acuzație și apoi sub pază. Aici intervine rolul oficiilor “paralele”. Aceste oficii, prin “procurori” naimiti, pun sub acuzare pe cine vor și încă mai exact pe cei care sunt incomozi pentru “apusul liberal”. Repet această stare a existat în tot Răsăritul Europei. Dar țările și popoarele s-au deșteptat și această situație aberantă, fals prezentată de “apusul liberal” ca “independenta judiciarului” (care este cu TOTUL altceva), a luat sfârșit: în Ungaria, în Polonia, în Cehia, în Slovacia. Bun înțeles “apusul liberal” a spumegat cu fiere și tot brusc aceste țări pomenite au fost numite, ”neliberale”, ”putiniste” sau încă mai rău.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Disperare neputincioasă” →

Galina MARTEA: Incultura distruge existența civilizată

Dacă prin termenul cultură cuprindem întreaga complexitate a valorilor materiale și spirituale, atunci prin expresia incultură deslușim același proces vital în existența umană, însă cu foarte multe accente negative care, la rândul lor, distrug comunicarea calitativă dintre tot ceea ce este uman într-o comunitate socială. Într-un asemenea proces vital, cu prezența fenomenului de incultură, se disting aspectele de neștiință, ignoranță umană, mai bine zis, lipsa de instruire și de cultură elementară a omului. Astfel, prin lipsa unei culturi elementare este afectat destul de grav omul în dezvoltare și nu numai, dar, în același timp, sunt afectate nespus de mult și relațiile dintre concetățeni, nemijlocit, comunicarea ce le aparține. Dacă să ne referim la aspectul comunicării, atunci acest lucru este esențial pentru cultura și existența civilizată a omului. Iar dacă comunicarea politicoasă și corectă lipsește în procesul de conviețuire al cetățenilor, atunci nici nu poate fi vorba de o existență civilizată între ei, deoarece aceasta se răsfrânge negativ asupra modului de comportare, asupra conștiinței și demnității omului într-un mediu social. Deci, print-un proces de cultură adevărată omul își formează o personalitate umană decentă, iar printr-un conținut necivilizat al existenței omul devine o victimă în fața tuturor transformărilor progresive. Un caz aparte în acest sens este societatea basarabeană care nu evoluează în sens pozitiv, dar se dărâmă continuu în sens regresiv. Astfel, fiind într-o decădere absolută, putem determina că un asemenea mediu social nu susține politica fundamentată pe valori autentice culturale/ civilizate, însă, cu atât mai mult, într-un asemenea mediu social lipsește în totalitate strategia de promovare a culturii în instruirea omului. În contextul dat sunt nespus de binevenite cuvintele lui Immanuel Kant (renumit filosof german), care spunea: „Un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat”. Ținând cont de aceste cuvinte semnificative, concretizăm că prin inexistența unei culturi autentice o societate/ un popor nu va avea niciodată verticalitate umană onorabilă.

Așadar, ce se întâmplă cu societatea basarabeană la capitolul cultură? S-ar părea că există un motiv destul de serios și neglijabil în acest domeniu social, deoarece dezvoltarea civilizată stopează de la o zi la alta. Pare a fi așa, dar să vedem argumentele. Dacă lumea civilizată luptă mereu pentru o cultură cât mai definită, atunci societatea moldovenească, după cum se vede în realitate, tinde doar spre degradare socială indefinită unde concetățeanul se pierde umil și sigur prin procesele mizeriei. Cu neputință, la baza acestor procese sociale există lașitatea, minciuna, nedreptatea, ipocrizia oamenilor de conducere, oamenilor cu putere în stat, oamenilor cu influență socială care produc doar erori în educația societății. Cultura acestor oameni ce activează în structurile de vârf ale statului, fiind insuficientă și deseori nesatisfăcătoare (așa cum se spune în popor: lipsesc cei șapte ani de educație de acasă), nu reprezintă necesitățile și interesele societății, iar prin faptele și comportamentul lor se disting acțiuni nespus de rele ce dezamăgesc poporul, în cele din urmă, acesta degradând moral prin sărăcia și incultura instaurată. Fără cinste și corectitudine, oamenii puterii din stat, funcționarii publici întreprind acțiuni de rea-credință ce nu sunt compatibile cu îndatoririle morale și sociale, iar prin acțiunile realizate (abateri de la moralitate, de la cinste, de la datorie) ce denotă doar incultură se promovează răul, ferocitatea, neomenia, etc., aspecte ce motivează profund și dăunător omul societății și, nu în ultimul rând, întreaga societate. Neavând la baza culturii personale nici minimum de cunoștințe despre etică, comunicarea socială, etc., o mare parte dintre oamenii puterii nici nu tind către o conduită perfectă, dar sunt satisfăcuți doar de funcția pe care o ocupă în stat și, respectiv, de starea materială pe care o dețin, aceasta fiind acumulată pe căi necinstite. Astfel, societatea se coagulează în limitele inculturii, iar concetățenii pentru a exista și supraviețui acumulează exemple cât mai neprielnice de la oamenii cu putere în stat, ulterior, aplicându-le în viața de zi cu zi. Deci, fenomenul de comunicare socială, ca parte componentă a culturii, se regăsește între însușiri negative ce dezvoltă ignoranța, ca parte componentă a inculturii. Respectiv, prin ignoranță sunt întreprinse cele mai dezgustătoare acțiuni umane.

Continue reading „Galina MARTEA: Incultura distruge existența civilizată” →

Alexandru NEMOIANU: Puccini 4

Strada Puccini era prima stradă din parcelaria “Parcul Snic” (începută în anii treizeci ai veacului XX), paralelă cu Calea Floreasca. La un capăt se termina în strada Bartok Bella, iar la celălalt se termina în strada Ceaikovski. În plus, tăia și era tăiată de strada Glinka. Inițial strada avea un număr, iar numele Puccini l-a primit prin 1948-1949.
Casa de la numărul 4 (casă în care m-am născut) a fost construită între 1939-1940. Locul casei a fost cumpărat în devălmășie de către tatăl meu, avocatul Virgil Nemoianu, și bunicul meu matern, colonelul în retragere Romulus Boldea, la acea vreme, Președintele “Comunității de avere grănicerești” din Caransebeș. Tot în devălmășie cei doi au construit casa: două treimi au fost plătite de Romulus Boldea și o treime de către Virgil Nemoianu ( la acea vreme secretar-general al “Uniunii exportatorilor de animale”). Casa a fost construită după planurile unui arhitect italian, care a mai ridicat asemenea case în zona. În construirea ei s-au folosit cele mai bune material existente la vremea respective. Casa avea ceva dintr-o vila mediteraneeană și, cum ziceam, fusese foarte solid zidită.
Erau două etaje așezate pe un parter și un demisol locuibil.
Parterul și primul etaj aveau planuri identice. În casa scărilor se intra printr-un fel de pridvor larg, acoperit cu olane. Din eleganta casă a scărilor, cu trepte late, mozaicate și aplicații din lemn de castan, se intra în câte un antreu spațios cu mozaic pe jos. Antreul avea o fereastră dând spre un balcon vast și fereastra era protejată de un grătar din fier forjat, negru. Din antreu se intra într-un hall mare, de circa șase pe cinci metrii, din care se deschideau patru uși. Prima ușă era cea a antreului, urma o fereastră foarte mare și o ușa de sticlă care dădea într-un balcon vast cu aspect de loggia. Ușa următoare era foarte mare și făcea parte dintr-un glasswand care corespundea unei alte încăperi. O încăpere care urma să fie bibliotecă și birou. La rândul ei acea încăpere dădea printr-un alt mare glassvand într-o altă cameră ce urma să fie sufragerie. În lungul celor două camera amintite era un balcon lung. Atunci când glasswand-urile erau deschise, creând un singur trup, cele trei camera alcătuiau un ansamblu impresionant. Pe partea stângă a hall-ului era o ușa de stejar, vopsită alb, pe care se intra în dormitor. Dormitorul, la rândul lui, avea ferestre largi și care corespundeau unui al treilea balcon. În dreapta era ușa care răspundea la baia, mare, prevăzută cu cadă și bideu. O a două ușa, în stânga, dădea într-o camera mai mică, la rândul ei prevăzută cu o fereastră mare. Ultima ușa a hall-ului comunica într-un coridor lung care ducea la bucătărie, cămară și un corp sanitar de serviciu. Din coridor, o ușa se deschidea spre scara de serviciu care ducea la pod, la pivnițe, și camerele eventualului personal auxiliar. Fiecare încăpere avea câte o masivă sobă de teracotă de culoare brun deschis, iar hallul avea o sobă de teracotă dublă în formă de cămin.
Etajul al doilea era de plan diferit. Era acolo un apartament cu două camera mari, cu baie și bucătărie spațioasă și un mic balcon. Lângă el era o garsonieră având o camera mare, baie și antreu . În tot lungul dinspre stradă era un balcon lung, având marginea acoperită cu olane și dând impresia de mansardare. La demisol erau două garsoniere identice aceleia de la etajul al doilea. Curtea era destul de spațioasă și partea din spate era acoperită cu beton asfaltat și adăpostea pivnițe suplimentare pentru lemne și cărbuni.
Din capul locului “partea” tatălui meu a fost apartamentul de la etajul întâi și una dintre garsonierele de la subsol. Restul casei urma să fie împărțit între mama mea și sora ei, măritată în 1945 Cincheza. Până atunci Romulus Boldea a decis să își închirieze partea din casă. O decizie care în viitor, în condițiile noului regim politic, se va dovedi să fi fost nefericită.
Oricum, pentru vremea respective, ”planul” era bun. Chiriile încasate reprezentau pentru proprietar un venit decent reprezentând, aproximativ, salariul mediu al vremii.
Acei chiriași au fost evreul, refugiat din Germania, Carol Elbogen și soția să Elsa, care au închiriat apartamentul de la etajul al doilea, și familia lui Francisc Rambosek, ovrei austriac naturalizat în România, fost director de întreprindere în Galați. Ambele familii vor sta ani îndelungați în Puccini 4 și viața lor s-a împletit cu cea a proprietarilor casei. Garsonierele au fost închiriate unor burlaci sau tineri căsătoriți și se preconiza că aceștia vor rămâne doar pentru scurtă vreme. În privința celor arătate până aici se cuvin câteva observații.
Planurile de viitor și evoluția “casei” arată foarte limpede că “socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, că viața nu poate fi prevăzută. Dar instaurarea regimului comunist a împins istoria casei Puccini 4, ca și a întregii țări, într-o direcție cu totul diferită. În acest sens o istorioară a altei case se potrivește.
Într-o asemenea casă a fost mutat un “tovarăș” care, foarte mândru, spunea, ”am primit o casă cu hal (fonetic)”, bătrânul proprietar a mormăit doar, ”în ce hall (hol) am ajuns”.
Despre trista soarta a lui Carol Elbogen am vorbit într-un text anterior, ”Câțiva Evrei din Floreasca”.
Al doilea chiriaș era, cum am spus, austriacul naturalizat, Francisc Rambosek.
Francisc Rambosek, zis Frantz, era slab, uscat, arogant și în fond fără substanță. El trăia o “formă”. Vorbea rău românește, era vegetarian, dormea în frig și zilnic fuma două țigarete. Soția lui Ștefania, era mică de statura, cu un nas ca o pipă și la bătrânețe ajunsese pitică, cu greu vorbea rău românește. Între ei vorbeau o germana iudaizată. Erau complet neprofesanți ai mozaismului. Ea avea obiceiul ca după amiaza, mai ales Dumineca, să cânte la clavir piese cunoscute din repertoriul vienez, mai ales valsuri. Ștefania își pierduse orice fel de îndemnare pianistică și comitea falsuri dureroase. Ele îl chiniuau cu precădere pe vărul Constanți (Dinu) Nemoianu (ulterior Profesor la Politehnică) dar care era un meloman dedicat. Cei doi avuseseră doi fii. Cel mai în vârstă căzuse pe front, cred, la Cotul Donului. Al doilea, Paul zis Bubi, urma să devină un violent adversar al “proprietarilor” (Nemoianu, Cincheza).
Bubi se căsătorise, mult sub condiția lui, cu o anume Whilhelmina, cunoscută însă drept Vilma. Ea avea origini mai degrabă dubioase, o mamă servantă, de origine germană, și un tată cel puțin incert, dacă nu direct doar bănuit. Era o femeie mare, șleampătă, cu voce de strasza meșter, și mers tropăitor. Mânca mult și apoi se văita de dureri de inima. Probabil erau indigestii, dar boala de inima i se părea mai potrivit de declarat, aproape o promoție socială. Era mult bârfită de mama mea și sora ei (Sivia Cincheza). Ele aveau obiceiul să o iscodească și apoi comentau malițios și cu citate luate din context. Scopul era de a da mai mare autoritate propriilor spuse sau, pur și simplu de a crea agitație fără rost. La un moment dat tatăl meu le-a spus, ”păi da, Vilma este farul vostru călăuzitor”. Mai apoi au încetat să își mai vorbească. Bubi și Vilma au avut o fiică, Florentina zis Tina. Era de fapt o față bună și obținuse rezultate lăudabile ca înotătoare la stilul liber. Cred că într-un an a fost și campioană națională. Ulterior s-a refugiat în Germania federală. În ciuda faptului că apartamentul era încărcat, prin 1953 acolo, ”Spațiul Locativ” a mai introdus o familie; Octavian Lascu, soția lui Maria și fiica Alice.
Aceste supraglomerări erau o expresie a mizeriei sociale dar ele erau făcute și deliberat, pentru a ține pe oameni sub tensiune, incertitudine, în chiar ceea ce ar fi trebuit să fie căminul lor.
Octavian Lascu era un om înalt și voinic care, la un moment dat, va fi avut ceva din chiposenia ardelenească. Fusese avocat în Oradea, provenind dintr-o familie de preoți din Beiuș, și membru al Partidului Național Liberal. Vreme de circa cinci ani a petrecut în închisorile comuniste, inclusiv la canal. Soția lui, Maria, era profesoară de geografie la Școală Ghika-Tei. Era o ființă tăcută și plictisitoare. Aveau o fica, Alice, care a devenit avocată și apoi s-a măritat cu un medic veterinar din Tuzla, Dobrogea. Inițial Octavian Lascu a căutat să se prezinte ca “un om din popor”, se recomandase ca “tehnicianul Lascu” și chiar sugerând a fi în grațiile regimului. A fost rapid deconspirat de către tatăl meu care l-a întrebat scurt, ”pe Lobontu îl cunoști?”. Lobontu fusese șeful organizației liberale Oradea și bun prieten cu tatăl meu. Apoi au intrat în relații civilizate care nu au fost niciodată cordiale. Octavian Lascu avea anume morgă și ticuri “ardelenești” care pe tatăl meu îl enervau. Oricum prin mutarea familiei Lascu, apartamentul de de la parter a devenit supra aglomerat, la limita promiscuități.
Bătrânii Rambosek foloseau cele două camera, din spate, și baia. Bubi, Vilma și Tina foloseau încăperea ce ar fi trebuit să fie “birou/biblioteca”. Familia Lascu folosea încăperea ce ar fi trebuit să fie sufragerie. Bucătăria o folosea exclusiv familia Rambosek. Familia Lascu își gătea pe coridor. Hall-ul era comun și devenise o adevărată hală de vechituri. În acel hall fuseseră îngrămădite felurite piese de mobilier, unele frumoase, un enorm pian, și alte asemenea căci, în anii cincizeci, Bubi și Vilma fuseseră pasionați colindători ai “talciocului”. Starea psihică era explozivă și astfel au început nenumăratele procese Lascu vs. Rambosek și Rambosek vs.Lascu. Cei doi erau bine cunoscuți în sălile tribunalelor și într-un articol din “România Liberă” fuseseră și pomeniți ca procesomani. Miza proceselor era cam în acest fel: cine a stins sau nu a stins lumina din closetul comun, câtă apă folosește fiecare locatar din apartament, cât spațiu este ocupat de locatari în hall-ul comun, cine a mutat din loc anume piese de mobilier și asemenea. Între procese cei doi se bombardau reciproc cu denunțuri la serviciile de cadre sau la posturile de miliția.
La un moment dat Octavian Lascu a telefonat la Ministerul unde lucra, ca funcționar minor, Bubi și s-a adresat, ”Va rog cu tovarășul ministru Lascu”, deci deconspiandu-se total. La rândul său Bubi întocmea numeroase denunțuri împotriva lui Lascu. Citate dintr-un asemenea denunț au fost cuprinse în unul în care tema era impropria și abuziva folosință a chiuvetei de pe coridor. ’Lascu Octavian a ridicat un scăunel bine dimensionat, urmărind să mă lovească; să-mi dea cu el în cap”….”Lascu Maria a îndrăznit să mă îmbrâncească, pentru a mă determina să lovesc; să încing bătaia”…”atrag atenția că trecutul lui Octavian Lascu a făcut necesară reținerea lui la Canal”. Asemenea “cauze” erau cuprinse pe mii și mii de pagini dezbătute ani de zile în tribunal. În fond acest caz arăta nivelul la care fuseseră coborâți oamenii. Atât Lascu, cât și Rambosek, erau două mediocrități absolute. În condiții normale ei ar fi putut trăi anonimi și salvând aparențele. Mizeria locativă îi coborâse însă în ridicol absolut.
În casa din Puccini 4 erau și alți chiriași îngrămădiți de autorități într-o casă menită să adăpostească o familie lărgită.
La etajul al doilea, în apartamentul închiriat de Carol Elbogen, fuseseră băgați sportivul de duzină Pop, cu nevasta și un copil mic. Acei derbedei au terorizat pe bătrânul Elbogen și nadajduiau să îl extermine. El a fost salvat de către părinții mei care l-au mutat în camerele de service de la demisol și în loc au mutat pe Antal Bella și soția lui, țiganca Ecaterina Negru și care folosea, ca “nomme de guerre”, numele Vasilica. Pe aceștia Pop nu putea să îi terorizeze și deci s-au mutat. În locul lor a venit și a stat o vreme ciclistul Ioan Cozma.
Bella era fiul, dintr-o legătură morganatică, al lui Rosza Kovacsy, care a fost servitoarea părinților mei și de fapt membru al familiei.
Rosza era originară din “secuime”, mai exact din Hoghiz. Era scundă, voinică și cu față lată cu trăsături asiatice. Nu a reușit niciodată să învețe bine românește dar în schimb începuse să vorbească rău ungurește. Mereu tatăl meu o dădea că exemplu de cum ar trebui să fie făcută “românizarea”. Iar fiul ei Bella nu știa ungurește de loc. Era o femeie de mare caracter și curaj și o loialitate necondiționată. Între altele prin ea am ajuns la numele Tani (sub care mă cunosc prietenii). Ea îmi spunea ca mic copil Șani ( diminutivul maghiar de la Alexandru) și de aici am ajuns la Tani. Iar eu în loc de Rosza îi spuneam “Lala” și sub numele asta a rămas.
Alți chiriași au locuit în garsonierele de la demisol.
Familia Florescu, ea fică de preot din zona Neamț, apoi, în aceiași garsoniera dupa aceea s-a mutat, cumnata ei, Scripcaru. În cealaltă garsonieră a stat o vreme Mioara Ștefănescu, o femeie frumoasă, ”cu temperament”, poreclită și “capra”. S-a sfârșit tragic, căzând de pe o stâncă în cursul unei excursii în Bucegi. În acea garsonieră s-a mutat apoi Petre Marinescu. Un om cumsecade, voinic și proprietar al unui automobile Fiat din 1924 (folosit la unele filmări).
Dar masa locativă constantă, al cărei destin a fost legat de casă Puccini 4, au fost cei din familiile Nemoianu și Cincheza.
Inițial,dintre membrii familiei proprietar, în casă au locuit tatăl, mama și fiul lor mai mare, Virgil Petre (Pilu). Curând acolo s-a mutat, cu idea de a sta o vreme, pe timpul studenției, sora mamei mele, Silvia (tanti Miky). Ei toți locuiau în apartamentul de la etajul întâi, cum ziceam, proprietatea tatălui meu. În 1943 s-a născut Romulus Pavel (Romi). În anii războiului, mama mea și cei doi băieți, și pe vremea vacanțelor studențești tanti Miky, stăteau luni de zile la părinții lor, colonelul în rezervă Romulus Boldea, în Caransebeș sau în casa strămoșească din Borlovenii Vechi, la poalele Semenicului. Ulterior șederea lui tanti Miky s-a permanentizat. După absolvirea Facultății de Limbi Germanice ea s-a măritat cu contabilul Coriolan Cincheza, care era originar din Mehadia, deci consătean cu tatăl meu care l-a și “patronat” în anii de tinerețe, și era contabil la “Uniunea Sindicatelor Exportatorilor de Animale, deci subordonat al tatălui meu. Cei doi s-au mutat în garsoniera de la etajul doi, dar de gospodărit cele două familii gospodareau împreună. Aranjamentul anterior, navetarea celor două surori și a copiilor către Caransebeș și Borloveni, a continuat până în 1948, când comunismul s-a instaurat cu tot cortegiul sau de orori și suferințe.
În iunie 1948 tatăl meu a fost arestat, ”doar” pentru ceva mai puțin de un an și veniturile lui au scăzut dramatic. A început perioada luptei pentru supraviețuire și a lipsurilor de tot felul. În 1948, într-un moment economic cu totul nepotrivit, familia lărgită a crescut încă mai mult prin nașterea mea și a Otiliei, fica unică a lui Uică Cori și tanti Miky. Deosebit de dificili și periculoși au fost anii 1952-1954 cand bunicul meu matern, ofiterul în rezervă K.u.K Romulus Boldea, a fost arestat și deportat.
Toți Nemoianu stăteam în apartamentul de la etajul întâi dar mereu sub spaima că vor fi introduși, obligatoriu, chiriași. Legislația comunistă acorda doar opt metri pătrați de spațiu locativ pentru un adult, de 18 ani, și apartamentul cuprindea cu mult mai multă suprafață. În aceste condiții, pentru câțiva ani, părinții mei au folosit tactica găzduirii unor studenți și apoi, câțiva ani buni, primind “în spațiu” pe vărul Dinu Nemoianu, fiul doctorului Iosif Nemoianu și nepotul lui Petre Nemoianu, Profesor la Politehnică. Era un om calm, foarte echilibrat și plăcut.Familia Cincheza stătea în garsoniera de la etajul doi dar toată gospodăria se face în comun, Nemoianu-Cincheza. Era un mod care s-a dovedit util în lupta de supraviețuire. În esență eram un “trib” închis și autosuficient. Relațiile cu lumea din afară erau absolut minimale. Probabil că atunci am căpătat obișnuința de a ignora total cele din “afară”, de a le considera ocazionale și fără importantă. Relații strânse aveam doar cu familia Popescu din Rahmaninov.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Puccini 4” →

Sorin Horia TRIFA: Rolul și importanța Sfintelor Scripturi în Biserica Lutherană Confesională

Introducere

La cinci sute de ani de la nașterea Bisericii Luterane – produsul direct al Reformei Protestante care a debutat la 31 Octombrie 1517 la Wittenberg, Germania – urmașii luteranilor din Secolul al XVI-lea nu mai se află în consonanță unii cu alții, contrazicându-se inclusiv în aspecte fundamentale ale credinței lor. Teologii Reformei Luterane din Secolul al XVI-lea și-au sumarizat credința creștină în ceea ce numim astăzi: Mărturisirile de Credință din Secolul al XVI-lea. Aceste mărturisiri conțin următoarele documente de credință: Micul Catehism al lui Martin Luther (1529), Catehismul Mare al lui Martin Luther (1529), Confesiunea Augustană (1530), Apologia Confesiunii Augustana (1531), Articolele de la Schmalkalden (1536) și Formula Concordiei (1577). Toate acestea, împreună cu cele trei crezuri ecumenice ale Bisericii, Crezul Apostolic, Crezul Niceo-Constantinopoletan și Crezul Atanasian, au format Cartea Concordului (1580), lucrare care a reprezentat fundamentul confesional al Bisericii Luterane din Secolul al XVI-lea. Pentru Biserica Luterană din Secolul al XVI-lea, aceste Mărturisiri de Credință nu au avut statut de revelații divine ci ele sumarizează modul în care teologii luterani au interpretat Sfânta Scriptură. Mărturisirile de Credință din Secolul al XVI-lea au fost norma normata ci nu norma normas așa cum este Sfânta Scriptură. Ele explică credința luterana și sunt sub autoritatea deplină a Sfintelor Scripturi. Pentru Biserica Luterană din Secolul al XVI-lea, Mărturisirile de Credință reprezentau expunerea modului în care era interpretată Sfânta Scriptură. În consecință, pentru a fi luteran, era necesar să îți însușești credința Sfintei Scripturi așa cum era ea sumarizată în Mărturisirile de Credință din Secolul al XVI-lea.

Din nefericire, istoria avea să schimbe radical Biserica Luterană și atitudinea acesteia cu privire la importanța Mărturisirilor de Credință din Secolul al XVI-lea. Sub impactul pietismului și mai apoi a teologiei liberale, cele mai multe dintre Bisericile Luterane s-au debarasat de Mărturisirile de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea iar Sfânta Scriptură și-a pierdut importanța pe care a avut-o în Biserica Luterană din timpul Reformei. Începând cu primele decenii ale Secolului al XIX-lea, teologia liberală a ajuns să fie mărturisită de aproape toate Bisericile Luterane din Germania, Țările Scandinave, Țările Baltice, Ungaria și Statele Unite ale Americii, inclusiv Bisericile Luterane din Transilvania. În cele din urmă, teologia liberală a dat o lovitură fatală Bisericii Luterane astfel încât, în prima parte a Secolului XX, aceasta să nu mai aibă aproape deloc valori teologice comune cu Biserica Luterană din Secolul al XVI-lea. Sub impactul pietismului și a cripto-calvinismului, Biserica Luterană a ajuns să abdice inclusiv de la închinarea liturgică a Bisericii Luterane din Secolul al XVI-lea, înlăturându-se toate acele elemente care erau considerate prea catolice. Astfel a dispărut calendarul Bisericii (inclusiv majoritatea sărbătorilor bisericești), vestimentația clericală, obiectele liturgice (icoane, statui, crucifix, lumânări, tămâia, etc.), comemorarea Sfinților Bisericii, iar formula liturgică a închinării a fost radical mutilată, toate acestea făcând ca Bisericile Luterane moderne să nu se mai identifice nici la acest capitol cu Biserica născută în timpul Reformei Luterane. Mărturisirile de Credință Luterane din Secolul al XVI-lea aveau să devină niște documente complet uitate sau, în cel mai fericit caz, niște documente învechite și fără rezonanță în modernism și post-modernism.

Continue reading „Sorin Horia TRIFA: Rolul și importanța Sfintelor Scripturi în Biserica Lutherană Confesională” →

Vavila POPOVICI: Simona Halep

“Podoaba vieții este talentul, cununa talentului – caracterul.”

Simion Mehedinti

Jucătoarea de tenis Simona Halep, numarul 1 mondial, a cucerit trofeul la Roland Gaross în data de 9 iunie 2018. Imediat după obținerea acestui trofeu a rostit printre alte cuvinte: “Mă simt împlinită profesional, sunt numărul 1, am trofeul de mare șlem, dar cariera mea nu se încheie aici. Când s-a cântat imnul a fost cel mai mare și important moment din viața mea. Rar îmi dau lacrimile pe teren, dar atunci a fost ceva deosebit…”

Sosind în țară, în cadrul unei ceremonii organizate pe Arena Națională din Capitală, în seara zilei de 11 iunie, la care au participat aproximativ 20.000 de bucuresteni a fost intens aplaudată. Prezentatoarea – Primarul general al capitalei, Gabriela Firea – a fost huiduită de către cei prezenți, în momentul apariției alături de câștigătoarea trofeului. Grandomania Primăriței a umbrit momentul, și nu era nevoie de această umbră, în plină lumină emanată de Simona Halep.

Ulterior, unii membri ai Partidului Social Democrat au încercat denaturarea celor întâmplate, în scopul de a proteja pe membra partidului lor – Gabriela Firea, facând o manipulare îngrozitoare pe internet. A fost, precum s-a exprimat jurnalistul clujean Rareș Bogdan: “Mizerie incredibilă din laboratoarele PSD”. Încercarea a dat greș întrucât adevarații români, cei care simt românește, au protestat. Cel de la care a pornit ideea a fost, în final, sancționat de către partid. Acum citesc că Primarul Capitalei ar fi recunoscut că a greșit, înțelegand probabil, lecția de smerenie oferită de popor, căci “întâia temelie pentru ca omul să deslușească și să deosebească adevărul este smerenia”.

Simona Halep, tânăra sinceră cu sufletul curat, a explicat că ea nu face politică, că a vrut să arate poporului trofeul câștigat, pentru a se bucura împreună.

În tribuna Arenei, tatăl Simonei a fost și el fericit în aceste momente. Să ne întrebăm: Câți părinți nu încearcă să-și ajute copiii să-și cultive talentul? Câți dintre copii ajung să răspundă pozitiv la eforturile proprii și la cele ale părinților? Or, acest copil talentat al familiei Halep și-a dăruit timpul copilăriei, al adolescenței, al tinereții acestui sport, urmându-și idealul cu credință. Fiindcă valoarea talentului o dă munca susținută a persoanei cu caracter puternic, cu dorința de a reuși, cu maxim efort depus și sacrificiu. Talentul ajutat și de desteptaciune, iată, te ajută să-ți găsești și să-ți făurești un destin.

În revista satirică franceză “Charlie Hebdo” a apărut o caricatură înfățișând-o pe Simona Halep în finala Roland Gaross cu trofeul în mâini și strigând “Fier vechi, fier vechi!”, caricatura fiind o imitație nereușită, chiar sfidătoare, ce denaturează originalul, ridiculizând persoana, și a ridiculiza înseamnă a-ți bate joc, a face pe cineva să pară ridicol.

În ambele încercări de denigrare, respectivii s-au folosit de libertatea de exprimare, ne ținând seama de existența unui “gard”, cel al bunului simț și de demnitatea persoanei rănite. Și acolo unde acesta lipsește, năpădesc buruienile în grădina libertății.

Simona trebuie să știe că succesul stârnește și invidia, și răutatea unora. Ea trebuie să fie convinsă că poporul român, lumea întreagă – o apreciază și o iubește pentru darul făcut.

Indiferența, neacordarea atenției acestor gesturi, este calea cea mai bună. “Câinii latră, ursul trece”, cel mare cu voința și idealul său, cei mici rămânând cu sărmana lor neputință.

—————————————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

20 iunie, 2018

Olimpia MUREȘAN: Medalion Emil Gavriș

Maestru al muzicii populare românești, interpret român de muzică populară, născut la 28 martie 1915 în localitatea Chelința-Maramureș, era fiul învățătorului Augustin Gavriș de la care învață a mânui vioara. Studiază apoi la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu Mare, la Cluj urmează Facultatea de Drept și la București își ia doctoratul. Cea mai cunoscută activitate a maestrului a fost cea de solist de muzică populară, culegător de folclor muzical, interpret unic în felul lui, conducător de orchestră și nu în ultimul rând violonist de excepție. A fost muzicolog renumit de talie națională și internațională. Emil Gavriș a reprezentat cu cinste acea ramură a creației tradiționale românești care a fost și este folclorul muzical; cultura populară, înțelepciunea omului din popor reflectată în naivitatea și grația poeziei populare, apoi interpretarea muzicală a acesteia. Astfel „folclorul este o arhivă vie a popoarelor” care a stat la baza culturii noastre naționale moderne. De obicei, un om merge la un spectacol de muzică pentru a se relaxa, pentru a auzi lucruri frumoase, se duce să mai uite de griji și de necazuri. Așa am participat și eu la câteva spectacole de muzică populară la Căminul Cultural din Ulmeni, judeţul Maramureș (azi Centrul de Cultură și Artă), spectacole conduse de dirijorul Emil Gavriș. Eram o copiliță de vreo zece-doisprezece ani când, într-o duminică ne vizitează celebrul cântăreț acasă la Ulmeni, unde tatăl meu era șef de gară și era apropiat de cântăreții de muzică populară pe care atunci îi puteai asculta doar la radio sau în spectacol.
Înainte de programul artistic venise la noi, a servit un „șpriț” cu tatăl meu (era prin ’56, cred) au „pus țara la cale” discutând ce se mai întâmplă prin capitală. După care ne-a invitat pe toată familia la programul artistic. Bineînţeles că am mers cu toții. Copil fiind, mi-au plăcut cuvintele cântecelor care erau șugubețe, lumea zâmbea, era veselă, m-a supărat sonorizarea care pentru sala din Ulmeni și pentru o asemenea orchestră erau prea puternice. Am văzut pentru prima oară un taraf adevărat cu lăutari instrumentiști valoroși – Emil Gavriș însuși fiind un bun violonist și dirijor de orchestră. A fost o personalitate puternică a timpului care a activat alături de alți muzicieni bine cunoscuși în epocă: dirijorul Ionel Budișteanu, Alexandru Grozuță, Maria Lătărețu, Angela Moldovan, Fărămiță Lambru, Romina Puceanu, Gabi Lunca, Ana Pop Corondan etc. Muzica lăutărească de atunci avea ca și modele, exemple de excepție pe Maria Tănase și Ioana Radu. Iar Emil Gavriș era din Chelința-Maramureș și a reprezentat cu cinste zona natală, a Codrului și a Chioarului. Era o muzică cu un puternic caracter popular, inspirată din poezia și gândirea omului simplu din popor. Se știe că Emil Gavriș a cules folclor muzical, l-a prelucrat și apoi l-a interpretat. Dacă ai merge la origini, ai putea constata că această legătură cu trecutul se întinde spre zeci și sute de ani. Exemplific această idee făcând o paralelă între prima poezie de dragoste din literatura română scrisă de Miron Costin cu titlul „Într-o grădină” și cântecul „Mă dusei într-o grădină” cules și interpretat de Emil Gavriș. Iată vechea formă populară: „Într-o grădină / Lâng-o tulpină / Zării o floare / Ca o lumină. / S-o iau se-strică / S-o las, mi-e frică / Că vine altul și mi-o ridică.”
Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Medalion Emil Gavriș” →

Alexandru NEMOIANU: O mare cădere

Numărul din Primăvara/Vara 2018 al revistei “The Wheel”, din Anglia, a fost dedicat problemei relațiilor sexuale în Ortodoxie. Diferite articole au fost publicate, aproape toate conținând opinii care sunt condamnate de către Biserica Ortodoxa. Nici nu este de mirare căci revista este editată de către Inga Leonova, o cunoscutaă actvistă LGBT (devianții sexuali). Dar ce a fost extrem de dureros a fost Cuvântul Înainte semnat de către Episcopul Kallistos, Episcop de Diokleia sub ascultarea Patriarhiei Ecumenice din Istambul (fost Constantinopol).
Episcopul Kallistos Ware, născut în 1934, și convertit la ortodoxie foarte tânăr, este o personalitate a Ortodoxiei. După convertire el a intrat în monahism, a petrecut timp în Mănăstirea Sf.Ioan Teologul din Patmos și apoi a fost Episcop Auxiliar al jurisdicției ortodoxe din Marea Britanie. În permanență a fost Profesor la Oxford. El a publicat foarte multe cărți și a tradus din Sfinții Părinți. În mai multe feluri scrierile lui, și mai ales cartea “The Orthodox Church”, a răspândit cunoștințe despre Ortodoxie în lumea anglo-saxona. Într-un anume fel Kallistos Ware era considerat un “apostol” al Anglo-Saxonilor. Dar iată că acuma puține zile în urmă apare acest “Cuvânt Înainte” care reprezintă o mare cădere a unui teolog și ierarh Ortodox.

În acel “Cuvânt Înainte” Kallistos Ware adresează câteva păreri , dar cele mai condamnabile sunt cele referitoare la “”preoția” femeilor și la “relația” dintre cei de același sex.

Kalistos Ware pleaca de la hotărârea “bisericii” anglicane de a hirotonii femei și de a sluji Taina cununiei pentru homosexuali.
Kallistos Ware nu aproba “per se” aceste hotărâri dar le considera încercări “meritorii” și, mai grav, avansează posibilitatea că aceste hotărâri vor fi fost “guided by the Holy Spirit” (călăuzite de către Duhul Sfânt). Aceasta este o afirmație nespus de periculoasă , extrem de jignitoare la adresa Tradiției și a Scripturilor și, pe deasupra falsă și de rea credință.
Trăsătura esențiala a Sfintei Tradiții și a Sfintelor Scripturi este CONSECVENTĂ cu sine. În ele nu exista nici o contradicție căci sunt inspirate de Duhul Sfânt, de Dumnezeu în care nu exista contradicție. Dacă ar fi să acceptăm vreo contradicție, întreaga învățătură Ortodoxă ar sta sub semnul provizoratului. Iar aceasta nu se poate, căci ”Hristos este același: ieri, azi, întotdeauna”.
Intrat în eroare Kallistos Ware merge mai departe, de fapt mai la vale, mânat de un alt “duh” decât cel al Scripturilor.
El începe să vorbească despre faptul că homosexualii nu “aleg” modul lor de viață, ci modul lor de viață ar fi predestinat, ei ar avea o născută “orientation” (orientare). Deci nu au ce face, sunt născuți în acest fel și sunt nevoiți să facă ceea ce fac. Din nou Kallistos Ware încălca grosolan și în rea credință învățătura Ortodoxă.
În Ortodoxie nu este nici un fel de tolerant pentru ideea predestinării. Esența învățăturii Ortodoxe este ca Duhul și Adevărul fac liberă orice persoană. Dacă nu ar fi așa nici nu ar mai fi lipsa de “judecată”. Fiecare ar fi fost “născut” cu patima sa, fie ea erotism, etilism, droguri, furt, crima. Biserica nu ar avea altceva de făcut decât să consfințească și să accepte aceste patimi înnăscute și “păcatul” ar mai fi rămas doar un detaliu de comportament, de atitudine, dacă și atâta.
Mai departe Kallistos Ware spune că Biserica Ortodoxa se face vinovată, auzi Dumneata!, de a fi pus “a heavy burden” (o grea povara) pe umerii homosexuali atunci când le cere să nu practice abominația lor. Deci o inversare de roluri efectiv scandaloasă. Nu păcătoșii trebuie să înceteze a face păcatul, Biserica trebuie să înceteze a îi mai îndruma în această direcție.
Textele Sfântului Apostol Pavel în ce privește relațiile homosexual sunt bine cunoscute. Condamnarea pe care o dă, drastic, Apostolul Neamurilor este fără echivoc. Dar ar trebui amintit că aprobarea dată de societate acelor practici era în vremea Sfântului Apostol la fel de unanima cum este aprobarea data abominației homosexual de societatea “globalistă”. Să nu ne amăgim. Cuvântul lui Dumnezeu este veșnic și autoritatea lui nu se schimbă la voia unor dubioase mode sociale istorice, vremelnice.
Mai departe încercările cauzistice făcute de Kallistos Ware în a diferenția sexul ”casual”(relațiile “la grămadă”) de cele “monogame” ale homosexualilor sunt efectiv patetice. Iar personal îmi par a fi imagini ale rânjetului satisfăcut al necuratului pentru batjocorirea celui care a fost o mare lumină.
Această cădere a lui Kallistos Ware am primit-o efectiv că pe o înfrângere personală, cu durere, cu mânie, cu uluire. Nădăjduiesc că meritele lui anterioare nu vor fi uitate de Cel ce sta deasupra Vieții si a Morții. Dar la toate cele spuse se mai adaugă ceva foarte trist.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O mare cădere” →

Alexandru NEMOIANU: O provocare grosolană

Începutul lunii ianuarie, 2015 a fost tulburat de evenimente grave ce s-au petrecut în Paris, Franța.
Doi, relativ tineri mahomedani, au atacat redacția unei gazete satirice, „Charlie Hebdo”, și au ucis un număr de lucrători.
„Motivația” acestei crime sălbatice era, conform gândirii celor doi fanatici, răzbunarea onoarei Profetului Mohamed. Acea onoare ar fi fost atinsă de către gazeta pomenită prin publicarea unor caricaturi care, după părerea mea, erau de prost gust. Fără îndoială că acea crimă a fost o monstruozitate.
Dar dincolo de acest lucru câteva lucruri trebuiesc amintite.

Publicația „Charlie Hebdo” se „specializase” în producerea de caricaturi care, pentru credincioși, sunt blasfemii, sau în “ironii” etnice. La caz că asemenea ironii ar privi “poporul, zis, ales”, evident s-ar face plângeri în Consiliul de Securitate ONU.
Victima de preferință a acestor blasfemii era Creștinismul. Doar că exemplu, cu rușine și sincer cu scârbă, pomenesc un caz.
În numărul de Crăciun, la Nașterea Domnului, creștinii din Paris au fost „salutați” de către „Charlie Hebdo”, cu o „caricatură” înfățișând pe Fecioara Maria cu picioarele larg desfăcute și dând naștere unui copil cu figura nătângă. Această a fost „felicitarea” de Crăciun, Nașterea Domnului, a publicației „Charlie Hebdo”!
Pentru credincioși, fie ei Creștini, Musulmani sau orice altă, acest gen de „caricaturi” sunt provocări. Asemenea este dezgustator să aplici “neamurilor” streotipuri.
Recent publicația amintită a aflat de bine să o atace și batjocorească grosolan pe Simona Halep. Prezentând-o drept tzigancă adunătoare de fier vechi. Ma întreb cum ar fi reacționat “opinia internaționala”, ”apusul liberal” daca un ovrei era prezentat ucigând palestinieni sau practicând camăta sângeroasă (care nu este străină “poporului, asa zis, ales”). Oricum aceasta caricatură și în general toate stereotipurile derogative folosite de “apusul liberal” la adresa Neamului Românesc, ar trebui să tempereze cretinoidul entuziasm pentru “valorile” euro-atlanice.

În față provocărilor oamenii au reacții diferite: unii tac, alții murmură, alții reacționează, alții reacționează violent și câțiva pot reacționa foarte violent. În aceste condiții, considerând posibilitatea consecințelor, este mai cuminte să nu provoci.
Oricum, în acest context, enormele demonstrații, declarațiile eroice, prostească lozinca „Je suis Charlie” (personal nu vreau să fiu Charlie și nici nu vreau să îi împărtășesc soarta) au fost, iarăși după părerea mea, exagerate, fără rost și sincer de prost gust. Dar câteva lucruri trebuiesc lămurite și spuse limpede.

Se vorbește acuma despre „conflict între civilizații”. Care „civilizații”?
La nici un caz nu între Creștinism și Islam. Și una și altă dintre aceste civilizații au fost aproape egal batjocorite de către „Charlie Hebdo”. Pentru „globalism” și asociatul său, bătrână viperă „secularismul militant”, termenul de „civilizație” nu poate fi aplicat.
Dar mi se pare că evenimentele care au avut loc la Paris, Franța, la începutul lui ianuarie 2015 reprezintă ceva mult mai semnificativ.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O provocare grosolană” →