Victor RAVINI: Trei suedezi barosani, când căzu comunismul la București

Tocmai căzuse regimul de la București. Eram în Suedia de patru ani. Nu avusesem când să urmăresc la televizor împușcăturile, pentru că dimineața urmam liceul la rând cu puștimea veselă. După-amiaza îmi făceam temele pentru acasă, ceea ce n-am făcut niciodată în liceu, la Caracal. Noaptea munceam la banda de montaj la Volvo, iar în weekend făceam ore suplimentare, întrucât mi le plăteau dublu. Dar nu numai de asta mă simțeam mai bine la muncă decât acasă — defect ereditar ce se manifestă și la alții, dar nu chiar la toți. Pe 4 ianuarie 1990, seara, când să plec la fabrică, hop! în ușă un necunoscut, îmbrăcat în gri. Bine că nu era îmbrăcat în negru. S-a prezentat: Arne Ruth. Nu mai auzisem de numele acela. Am văzut că el a rămas mirat, văzând că eu n-am rămas mirat. Cică se ducea pe continent și făcuse un ocol, ca să mă întrebe ceva:

— „Hur kan du förklara… Cum poți tu să explici acest fenomen, că românii dintr-odată s-au aruncat în marea bătălie a modernismului din literatura și arta Europei, lăsând în istoria literaturii, artei și a dezvoltării ideilor o mulțime de nume celebre, când până atunci nimeni nu mai auzise de vreun român care să fi dialogat de la egal la egal cu marile personalități ale culturii occidentale?” M-am uitat bine la el. Cine putea fi? A continuat: „De unde această explozie de vitalitate și bogăție de idei neașteptate, cu dadaismul, absurdismul și atâtea -isme, ba chiar au devenit vârful de lance al revoluției literare și artistice, au creat un fenomen cultural nou, care a fost numit avangarda română?”

Și mi-a enumerat nume pe care noi le știm cu toții, ba chiar și nume pe care nu toți românii le știu. Cine era ăsta care mă întreba pe mine așa ceva? Și cine eram eu să mă întrebe tocmai pe mine? De unde să știu eu ce să-i răspund? Nu mă gândisem niciodată la asta și nici acum nu știu ce să răspund la așa întrebare. Dumneavoastră, stimați cititori, ce răspuns i-ați fi dat în locul meu?

În momentul acela nu aveam pe cine să întreb, așa că am încercat să ies din încurcătură cu o improvizație de moment. Am mirosit din întrebare încotro bătea dumnealui, așa că i-am răspuns pe loc și pe negândite, desigur bâiguind fraze mai dezordonate și mai prost închegate chiar și decât aici, unde barim scriu pe limba maternă. Stăteam în ușă, eu dădeam să plec la muncă, el dădea să intre la taifas. Deci asta nu e o stenogramă, ci o reconstituire:

— „Noi, românii, n-am privit niciodată acest fenomen ca un fenomen, ci ca un lucru firesc, de care nu ne-am mirat. Fiindcă românii au devenit o forță culturală călăuzitoare în lumea ortodoxă, încă de la căderea Constantinopolului.”

M-a întrerupt spunând că România e „Bizanț après Bizanț”. Am înclinat din cap și am continuat: „Au mai fost români de anvergură europeană, care au intrat în sfera valorilor universale, dar au scris în latină sau în alte limbi străine și s-au făcut cunoscuți ca cetățeni ai Europei, nu ca români. Edward Gibbon se sprijină adesea pe Dimitrie Cantemir.”

Nu știa, deci uitase ce citise în notele de subsol de la Gibbon. Nu știa nici că Nicolae Milescu Spătarul scrisese la Stockholm în 1666 o lucrare în latină despre janseniști, pe care o începuse la Paris, la cererea lui Ludovic XIV. Venise în Suedia ca ambasador al patriarhului din Ierusalim, cu care fusese coleg de studii. La Moscova, ambasador al aceluiași patriarh, a fost oprit ca dascăl al viitorului țar și trimis ca ambasador la Pekin. Milescu era un intelectual pe meridianele Eurasiei, de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific. Nu știa că Milescu și Dimitrie Cantemir erau autorii spirituali ai modernizării și occidentalizării Rusiei sub Petru cel Mare. Unul l-a educat, iar celălalt a preluat ștafeta și l-a sfătuit. Educatorul și consilierul, ambii români, cât și fiica lui Cantemir, stau în spatele țarului care a adus Rusia, cât de cât, oareșicum în rândul țărilor civilizate. Antioh Cantemir, aristocrat român cu educație franceză, e recunoscut de ruși ca primul poet din literatura rusă modernă. Antioh a fost primul ambasador al Rusiei la Paris, a deschis Rusiei fereastra spre Franța și spre modernizarea culturii.

Văzându-l că asculta cu ochii căscați de mirare, i-am mai spus că la români activitatea aproape apostolică, de permanentă modernizare și deschidere spre înnoiri în cultură, în cele mai mari orașe din Europa, ca Moscova și Paris, face parte din tradiția și menirea noastră istorică. Acești trei români, care au întors fața Moscovei spre Apus, nu l-au impresionat pe misteriosul meu interlocutor. Îi considera niște copii cuminți. Voia să știe cum era cu cei doi copii rebeli, Tristan Tzara și Marcel Iancu.

— „Da, erau doi studenți rebeli, care se refugiaseră în Elveția de frica războiului. Erau nonbeligeranți, iar pe atunci asta era rău văzut. Studenția la ei era un pretext ca să le trimită bani de acasă, pe când ei își făceau vacul la Cabaré Voltaire. Însă avangarda culturală română nu începe în 1916 la Zurich cu zurbagii dadaiștii, ci începuse deja la Paris, cu un virtuos ca Enescu, devenit celebru în Franța cu Poema română în 1898, la vârsta de 16 ani. Fusese remarcat și la curtea de la Viena de către împăratul Franz Joseph, când avea zece ani. Avangarda culturală română nu începe cu doi copii rebeli, ci cu un copil minune. Avangarda noastră începe și cu românca de viță veche Anna de Noailles, ce se impune la Paris cu volumele ei de poezii din 1901 și 1902. Simultan, Enescu avea succese răsunătoare la Paris cu Rapsodiile române (din aceiași ani 1901 și 1902). Pe atunci, cei doi dadaiști se jucau cu ce aveau, în țărână. Ei au debutat pe românește în 1912, ca simboliști, la București. N-au speriat pe nimeni în țară, așa că s-au dus să sperie Occidentul. În centrul vieții mondene și literare din Paris deja străluceau celebrități românești. L’Abbé Mugnier nu mai tăcea prin saloanele literare cele mai selecte din Paris, în anii 1911 – 1914, despre ceea ce scria Martha Bibescu. Dadaiștii vin mai târziu și se fac auziți nu la Paris, unde era centrul mondial al culturii, ci la Zurich, un mic oraș al băncilor, dar nu și al literaturii. Erau teribiliști, făceau pe deștepții, se mirau cu ce să mai șocheze lumea, care îi privea de sus în jos. La douăzeci de ani, niște bieți fomiști cu bani puțini în cafenea, s-au apucat să critice principiile valorice consacrate, ale celor cu bani mulți. Este arhetipala revoltă împotriva autorității paternale, zgârcită la bani. Societatea elvețiană îi îngrădea cu bariere de limbă și de cultură, așa că ei s-au apucat să spargă toate barierele lingvistice și culturale, la dimensiunile Europei beligerante. Însă n-au fost consecvenți cu propria lor teorie dadaistă, de a compune poezie prin a așeza alături cuvinte luate la întâmplare din pălărie, cum se lăudau. Au ales cu grijă combinații de cuvinte, bine potrivite ca să șocheze și să trezească asociații de idei telegrafice. A, nu. Nu cred că erau destructiviști. Exclus. Erau simple contestări, puneau sub semnul întrebării întreaga civilizație europeană, care ne decepționase cu atâta vărsare de sânge. Inovația lor tehnică era ceva nou numai pentru vestul Europei. Același procedeu fusese folosit de Caragiale în schița La Moși, pe când ei nici nu se născuseră. Iar Caragiale se juca, fiindcă știa artificiul încă de la jocurile din copilărie și se adresa unui public care cunoștea regula jocului, așa că nimeni nu ridica din sprânceană ca la ceva nou. Era o tehnică literară veche, de la marginea folclorului. Folclorul nu poate fi destructivist. Tristan Tzara l-a găsit de fraier pe Lenin, care locuia pe aceeași stradă Spiegelgasse, unde era cabaretul Voltaire. Lenin a băgat nasul să vadă ce era cu gălăgia de la cabaret, iar Tzara i-a făcut capul mare. Lenin nu și-a dat seama că avea de a face cu un pișicher, ci l-a crezut revoluționar de aceeași teapă cu el. Tzara i-a spus că Dada venea din repetarea adverbului afirmativ în limba rusă, identic cu cel din română, unde dublat înseamnă negație, îndoială. Mințea, cum îi mințise pe toți că ar fi venit dintr-un dicționar francez, de la o jucărie pentru copii. Dadaiștii înșiși se jucau. Nu i-a spus că venea de la Sf. Dada, din calendarul bisericii române, sfântul ce patrona ziua când se născuse el, Tristan Tzara. El nu era ortodox, dar era și mai credincios calendarului bisericesc, decât popa ortodox. L-a păcălit pe Lenin să țină un fel de reprezentație dadaistă, îmbrăcat în cutii de cartoane colorate, cu perucă și cu pseudonim, ca să nu-l repereze agenții poliției secrete elvețiene, unde era înregistrat ca psihopat periculos. Și totodată ca să își bată joc de el. L-a păcălit și mai rău, punându-i în mână programul ideologic al dadaismului, pe care nătărăul l-a aplicat drept program al revoluției rusești și al bolșevismului. Dadaiștii ziceau doar așa, în glumă, cam cum ar veni: „Moarte culturii! Moarte bogătașilor! Moarte societății burgheze!”, ca să sperie barmanul și clientela lui mic-burgheză sau burghezuțele din cartier. Însă marele Lenin, care pe atunci era mic, avea tărâțe în cap, nu și-a dat seama că dadaiștii erau niște copii zburdalnici. Iar ei nu și-au dat seama că se jucau cu focul. Lenin a luat programul lor în serios și l-a aplicat fără să glumească, paragraf cu paragraf, punct cu punct. Dadaiștii una ziceau, alta gândeau, după cum este una din speciile cele mai rafinate și mai șirete ale umorului la țăranii români. Pe când Lenin nu avea pic de umor și n-a priceput jocul lor. S-au l-a priceput cum l-a dus capul. Tristan Tzara s-a abținut să nu râdă când i-a jucat lui Lenin farsa. Apoi i-a povestit lui Salvador Dali cum l-a păcălit pe Lenin. Dali nu s-a putut abține și a divulgat dadaismul revoluției lui Lenin într-unul din tablourile sale ambigue. Tristan Tzara doar a vrut să-și bată joc de Lenin și nu s-a așteptat că nătăflețul va aplica aiurelile dadaiste, cu consecvența lui Păcală, care știm că trage ușa după el de-adevăratelea. Lenin a transformat farsa dadaistă într-o farsă trasă întregii omeniri. Revoluția rusă a fost cea mai mare farsă dintre toate revoluțiile, care toate au fost doar farse aranjate de niște șmecheri anonimi, ce au tras sforile și profiturile. Tzara nu s-ar fi așteptat la așa ceva de la un pârlit și un nespălat, cum era Lenin la Zurich, unde făcea foamea și nu mai știa cum să-și plătească chiria. Aș zice că cel mai mare spectacol dadaist pus la cale de Tristan Tzara a fost nu ce organiza el la Cabaré Voltaire, ci scenariul pentru Revoluția rusă și comunismul sovietic. Stalin a dirijat partea a doua a spectacolului dadaist, început de Lenin, cu foaia de drum primită la cabaretul glumeților. Tristan Tzara, Marcel Iancu, Eugen Ionesco și toți ceilalți avangardiști nu au inventat nimic nou. Au găsit totul pe de-a gata, deja spus în creațiile populare orale, în Caragiale și la alți înaintași, necunoscuți în afara țării. Ionesco a dezvoltat formula dialogului absurd din folclorul marginal: „— Bună ziua, mătușă! /— Lapte am în găletușă. / — Mătușică, ori ești surdă? / — N-are muica urdă.” Destructiviștii structuraliști, sau cum or mai fi, își neagă rădăcinile folclorice, dar au plecat de la cântece ca acesta: „Merg pe gard, de drum mă țin, niciun latră nu mă câine, niciun ’punge nu mă bou.” Dadaiștii și toți moderniștii din avangarda română s-au inspirat din folclor și n-au inventat nimic nou pentru români, ci nou numai pentru occidentali. Tot ce au spus moderniștii era deja spus în literatura orală a românilor, de la contemporanii perechiei de Gânditori de la Hamangia încoace. «Totul e spus și venim prea târziu după mai mult de șapte mii de ani de când există oameni care gândesc.» I-am zis asta în franceză: Tout est dit et l’on vient trop tard depuis plus de sept mille ans qu’il y a des hommes qui pensent și am făcut un gest de așteptare, ca să îmi răspundă. Și mi-a răspuns: „La Bruyère.” Am încuviințat și am adăugat: „Ce s-a mai inventat de la el încoace în afară de stilou și de bomba atomică? Ceva nou în literatură? Nimic nou pe frontul literaturii, nici chiar bancurile cu Bulă sau cu Radio Erevan. Radio răspunde că tangoul a fost inventat de genialul Lenin în geniala sa operă Un pas înainte, doi pași înapoi. Bancul acesta, ca și titlul și conținutul cărții lui Lenin, este o adaptare după o situație reală, mai veche: Tzara l-a sfătuit pe Lenin să aplice în strategia revoluției tactica cu pașii din tangou, doi pași înainte, unul înapoi. Lui Lenin i-a plăcut ideea, dar era beat și a încurcat pașii.”

Interlocutorul a schimbat placa și m-a atacat din altă parte: avangardiștii români nu s-au inspirat din folclorul românesc, ci din folclorul altor popoare, ca Brâncuși din arta africană. Am zâmbit: „Atâta i-a dus mintea pe francezi, să vadă în Brâncuși arta din coloniile lor, pentru că altceva nu mai știau. De la care alte popoare s-a inspirat Enescu în Rapsodiile române?” În loc de răspuns, a zis că țăranii români erau proști, analfabeți, nu puteau crea nimic, își legau caii de Coloana Infinitului, pentru că nu pricepeau nimic. I-am răspuns că „într-adevăr își legau caii acolo. Însă țăranii gorjeni pricepeau totul și vedeau în Coloana lui Brâncuși stâlpul cerului, din satul lor, unde își legau caii și îi băteau să alerge roată, ca să nu se oprească soarele din mersul lui pe cer. Legându-și caii de coloana lui Brâncuși, țăranii făceau o liturghie pre-creștină, de taină cosmică, pe care puțini știau cum să o înțeleagă. Țăranii veniți la târg recunoșteau Coloana din Târgu-Jiu ca fiind ceva al lor. Își legau caii acolo nu din impietate, ci din afinitate. Coloana Nesfârșită era pentru țărani un arhetip… arhicunoscut. Dacă inspirația lui Brâncuși ar fi fost de origine africană, hinduistă sau cum ar vrea unii, atunci țăranilor nu li s-ar mai fi părut familiară și s-ar fi ferit de Coloana lui ca de ceva străin și impropriu pentru a lega caii acolo. Țăranii nu erau proști, ci erau mai cu cap și cu mai mult bun simț artistic decât criticii de artă occidentali. Brâncuși s-a putut desprinde de Rodin dar nu s-a putut desprinde de ceea ce știa el din copilărie, din satul lui. Și nu este sigur dacă a putut vreodată să întreacă arta populară strămoșească. A elaborat selecțiuni și a șlefuit cu glaspapir ceea ce de mii de ani se făcea cu barda și fără glaspapir. Chiar dacă țăranii n-aveau ochelari, n-aveau metru și lucrau ochiometric la repezeală, iar creațiile lor erau uneori grunjuroase, erau întotdeauna perfect proporționate și armonioase, cu liniile bine croite. Însă obiectele ieșite din mâna lor erau mai complexe. Pentru că pe lângă forma estetică redusă la simplitatea absolută, redusă la esențial, mai aveau și o funcție cotidiană practică, utilitară, care la Brâncuși dispare. Nu Brâncuși a inventat esențialismul în artă, ci țăranii la care se uita el cum lucrau, când era copil. Țăranii reproduceau ce știau ei de mii de ani. Nu Rodin i-a pus uneltele în mână, ci meșterii din sat, iar apoi l-au instruit niște profesori la București, care și ei tot din țărani se trăgeau. Brâncuși a făcut să se minuneze Occidentul, însă meșterii anonimi români ar fi zâmbit cu îngăduință de moșnegi, ar fi zis că sunt niște năzdrăvănii fără niciun folos practic și s-ar fi uitat cu neîncredere la orășenii extaziați, dispuși să plătească prețul unei moșii, pentru ceva care prin sate se vedea cam pe toate gardurile. Brâncuși nici nu a apucat să prelucreze toate simbolurile din arta multimilenară de pe gardurile țăranilor. Ce să mai caute prin Africa?”

Interlocutorul tot băga capul pe ușă să vadă cam cum era prin casă, și să își facă o idee mai lămuritoare despre mine. M-a întrebat de ce s-a spânzurat Urmuz? I-am răspuns: „De creanga unui copac.” A căscat ochii mari de nedumerire și i-am explicat că îi răspunsesem ca Mitică al lui Caragiale, care învățase structurile umorului de la gura țăranilor și târgoveților, ridicați tot din țărani. I-am mai spus că Urmuz nu se sinucisese, pentru că un nemuritor nu se poate sinucide. A vrut doar să denunțe moartea că este absurdă și a biruit-o, „cu moartea pre moarte călcând” și astfel a definitivat o operă suprarealistă, și aceasta tot cu rădăcini în folclor, pe care nimeni nu mai încearcă să i-o imite și nu-l mai poate depăși. Dar rămâne un mister pentru noi, întrucât atât folclorul cât și ortodoxia nu se joacă cu to be or not to be. Neliniștile existențiale le tratăm cu autoironie, persiflare și cu vin de buturugă: tu bei ori tu nu bei. O fi pentru suedezi un păcat să bea. Dar pentru români e un păcat să nu bea. Probabil că Urmuz n-a băut, ceea ce la noi uneori poate fi un păcat mortal.

Fac o paranteză: peste câțiva ani, profesorul universitar de literatură universală Lars Fyhr, editorul cărții mele de debut în limba suedeză Doldahavsrullarna, zicea să ne apucăm să-l traducem pe Urmuz, care l-a fascinat mai mult decât orice din literatura mondială. Însă eu munceam ca să-mi ameliorez traiul și nu-mi stătea gândul la literatură. După cum zice un personaj din carte, eu pentru bani aș fi în stare de orice, chiar și să muncesc.

Misteriosul meu interlocutor din ușă, nu s-a dat bătut și a zis că Tzara și alții s-au inspirat ca și Newton, Copernic, Carl von Linné sau teoria Big-Bang din Biblie, Geneza.

— „Mda, i-am răspuns, oamenii de știință, oricât s-au îndepărtat de biserică, gândirea lor a rămas impregnată de ideea unui Creator a-tot-știutor și a-tot-puternic, ceasornicar (a zis Voltaire), arhitect (zic francmasonii), inginer mecanic (zice teologia ateistă). Alt model de gândire nu aveau, decât atelierele meșteșugărești ce luaseră avânt cu revoluția burgheză contra feudalismului. Dar unde vezi tu (în Suedia nu se folosește pronumele de politețe) dadaism, absurdism, nihilism sau alte asemenea rătăciri și rătăcisme în Biblie? Toate aceste curente literare și artistice sunt teribilisme, sunt elaborări sofisticate ale unor tehnici literare din cultura orală. Își trag seva, toate, din umorul prezent sub diferite forme în creațiile orale, ale generațiilor trecute de țărani români. Curentele astea moderniste s-au tras din folclor, dar nu s-au tras de tot, așa că și-au cam pierdut umorul. Aici intervine o problemă: au apărut perturbații între emisie și recepție. Emisia este comedie, receptată ca tragedie. Iar fanfaronada glumeață e luată drept mare filozofie serioasă. Filozofie pentru snobi și semidocți. Difracția recepției se vede cel mai bine la Eugen Ionescu, care spunea că, la piesele lui, jumătate din spectatori râdeau, iar jumătate plângeau.” Ca o paranteză, la piesele lui în Suedia, nimeni nu a râs. Au fost percepute ca tragedii mai tragice decât cele grecești sau ale lui Shakespeare și au fost scoase din repertoar. Pentru că pleca lumea de la teatru cu dureri de cap. Actorii înșiși făceau depresiuni psihice. Suedezii nu văd nimic comic la Caragiale. Văd numai tragism zdrobitor. Cei pe care i-am rugat să-l traducem împreună au abandonat. Li s-a făcut rău, le-a provocat migrenă. La noi nu e așa, pentru că noi râdem de orice pe lume, chiar și de tragedii și de catastrofe naturale, unde nu mai e ridendo castigat mores. Nu pe toți îi țin balamalele.

Continue reading „Victor RAVINI: Trei suedezi barosani, când căzu comunismul la București”

Victor RAVINI: Viitorul omenirii va fi feminin sau nu va mai fi

Se știe că rolul femeii în societate se reflectă în religii, iar religiile au cimentat structurile sociale. Din cât se cunoaște, cultul zeiței mame, creatoarea umanității și a universului, se pare că a fost în vigoare la toate popoarele. În mod sigur este cel mai vechi dintre toate religiile și a durat mai mult decât orice altă religie, vreo treizeci de mii de ani de atestare arheologică.

Reprezentările feminine ale zeiței mame primordiale, simbolizând originea întregii lumi, sunt răspândite din Franța până în Siberia. Cele mai vechi sunt datate între 20.000 și 30.000 de ani, cum ar fi de exemplu câteva zeci de Venus găsite în zona Pirineilor francezi (La Dame de Lespugue, de Lausel, de Brassempouy, Mas d’Azil), în Italia (Venus din Salvignano și de la Balzi Rossi), în Europa centrală (Venus din Willendorf, din Müllendorf, din Dolní Věstonice – în Moravia), în Ucraina, Rusia europeană și în Siberia, până pe la lacul Baical, în total vreo două sute și ceva de statuete feminine. Covârșitor mult mai multe statuete ale zeiței mame au fost găsite în România și la sud de Dunăre, la fel de vechi, precum și altele ceva mai recente, adică de numai 6000-7000 de ani. Arheologul Vicu Merlan a descoperit cu câțiva ani în urmă, lângă Iași, un sanctuar cu 21 de ipostaze ale zeiței mamă, simboluri ale fertilității, fecundității și maternității, plus alte obiecte importante, cu semnificații încă nedeslușite, cum nu s-au mai găsit nicăieri și care au fost expuse în mai multe țări.

Este inexplicabil de ce nu s-au găsit vestigii ale zeiței mame și în peninsula Iberică, iar eu mă întreb dacă această absență ar putea fi pusă în legătură cu prezența neanderthalienilor în acea vreme acolo, ca ultim teritoriu unde s-au retras și au dispărut. Zeci și zeci de mii de statuete feminine descoperite în pământul României și în zonele vecine, arată că, în paleolitic, aici a fost o populație mult mai densă, mai evoluată cultural și tehnic, decât în toate teritoriile lumii preistorice socotite împreună. Se pare că zona Carpato-Dunăreană, având pe acea vreme o climă mai favorabilă, un pământ mai fertil și o natură mai generoasă, a fost o vatră de formare și de răspândire a civilizației arhaice sau centrul demografic și cultural al acelei lumi de atunci. Toate aceste statuete feminine, din toată Eurasia, cu densitatea maximă în zona Carpato-Dunăreană și fără un echivalent masculin, sunt recunoscute ca obiecte de cult religios și sunt fără îndoială zeități feminine protectoare ale fertilității, fecundității și maternității, într-o societate matriarhală.

Observarea soarelui și a lunii, cu ciclurile lor repetitive și interacțiunea lor cu anotimpurile și cu ciclurile vieții, a dus încă din preistorie la crearea unor calendare. Rolul femeilor în observarea acestor fenomene naturale, cerești sau biologice, a lăsat numeroase vestigii. Unul din acestea este faptul că în mai multe limbi vechi, cuvântul calendar este de genul feminin. În limba română, la singular este masculin iar la plural e feminin, adică e de genul neutru. În gramatica veche, genul neutru se numea ambigen, denumire poate că mai corectă, întrucât neutrul din gramatica română nu are aceeași structură morfologică cu neutrul din limba latină sau germană, ci are structura masculinului și a femininului.

Oamenii preistorici citeau în stele, scriau în stele și arhivau în stele. Cea mai luminoasă stea de pe cer deasupra Carpaților este Aldebaran, din constelația Taurul, care la români are legătură cu noaptea de Sânziene, Ileana-Sânziana sau Cosânzeana din basmele noastre, zeița solstițiului de vară. A doua stea ca luminozitate este steaua Vega, numită Ciobanul, din constelația Lira, numită Ciobanul cu Oile. Steaua Vega a fost steaua polară a cerului nordic cu vreo 12.000 de ani înainte de Hristos și va fi din nou cam pe la anul 13.727 după Hristos. Întrucât steaua cea mai luminoasă văzută de la noi este o zeitate feminină, înseamnă că stelele și-au primit numele și rolurile în matriarhat și că femeile dirijau activitatea ciobanilor. Semnificativ, unele variante ale Mioriței păstrează amintirea că mama ciobanului era proprietara oilor, deci el era un subordonat. Constelațiile Ursa Mare și Ursa Mică pot fi denumiri la fel de vechi ca și cultul ursului, răspândit din vestul Europei până în Japonia. De remarcat forma de feminin a cuvântului ursa, nu ursul, ce corespunde cu matriarhatul și cu explicarea universului din perspectiva femeilor. Ursitoarele stabileau ursita copiilor nou născuți și pot fi divinități în legătură cu cultul ursului, din matriarhat și cu cititul în constelații. Din preistorie ne-a rămas expresia că așa a fost scrisă ursita cuiva. Ursitoarele au putut fi coborâte din Ursa Mare și Ursa Mică, și aruncate în infern de către indoeuropeni, ca multe alte divinități feminine de prim rang preluate de ei din matriarhat. Indoeuropenii au inventat căruțele trase de animale și au înlocuit Ursa Mare și Ursa Mică cu Carul Mare și Carul Mic. Desigur, acestea sunt doar ipoteze, însă nu e fantezia mea. Așa scrie în stele.

Un alt vestigiu cultural moștenit din matriarhat este așa numitul calendar al babelor, care la noi a rămas în vigoare până în vremuri destul de recente și presupun că încă mai este respectat pe la țară. Bunica mea maternă, de la țară, care citea cărți cu alfabetul latin și cu cel chirilic de tranziție, care și-a tăiat rochiile lungi ca să le adapteze la moda Charleston și se pricepea la speculații bancare, cunoștea acest calendar arhaic în totalitate și se ghida după el, la oraș. Întrebată de soțul ei, militar, cum de putea fi așa de inteligentă, cu toate că era femeie, și știa să se descurce atât bine la bancă încât își sporise capitalul propriu, ea i-a răspuns cu modestia și cu ironia țărănească cea mai fină, că așa o învățase mama ei. De la mama ei moștenise pământuri, ce se transmiseseră matriliniar din negura timpului și nu concepea să le vândă pentru nimic în lume. Moștenirea matriliniară era sfântă.

Calendarul babelor impunea femeilor respectarea unor zile sfinte prin diferite interdicții și repaosuri obligatorii, deci regla și controla munca și odihna femeilor, nu și a bărbaților, care nu-și puteau neglija o zi întreagă animalele pe care le îngrijeau. Sărbătorile și zilele sfinte consacrate de biserică au fost preluate dintr-un calendar mai vechi, pre-creștin. Tot din pre-creștinism a mai fost luat cultul icoanelor și al celor mai importanți sfinți, foste zeități pre-creștine legate de anotimpuri și de mersul naturii, cum ar fi Sf. Ilie, Sf. Toader sau Sf. Gheorghe, ori Sancta Diana, transformată în Sânziana sau Sânzienele, înlocuită de biserică cu o divinitate masculină Sf. Ion (Saint Jean la francezi, mai aproape fonetic de vechea divinitate feminină). De la amestecul de politeism indoeuropean cu pre-indoeuropean s-a trecut la monoteismul creștin, ceea ce a dus la o amestecare de divinități așa-zis păgâne și sfinți creștini. Se ridică întrebarea dacă religia creștină a desființat politeismul arhaic sau mai degrabă creștinismul a fost altoit pe trunchiul solid al politeismului, mult mai apropiat de realitatea naturii înconjurătoare. Dacă nu cumva politeismul a biruit monoteismul și a supraviețuit acestuia sub binecuvântarea bisericii. Amalgamul de credințe divergente și interese economice sau de putere politică a dus la tot felul de confuzii, mai mult sau mai puțin premeditat create.

Un singur exemplu. Sf. Gheorghe, devenit în Anglia protector al armatei și al multor regi cu numele George, a fost la origine, ca personaj istoric, cu totul altcineva decât ce au făcut ecleziaștii din el. Rezum aici ce spune despre el Edward Gibbon, bazat pe scrierile a trei istorici latini incontestabili: Sf. Grigore de Nazians, Sf. Epifanie de Salamina și Ammianus Marcellinus, general roman de origine greacă, necreștinat, ultimul mare istoric latin. În mod independent, toți acești contemporani cu împricinatul Gheorghe spun aceleași lucruri. Talentele de parazit ale personajului istoric l-au făcut să devină bogat, în ciuda originii sale de slugă, născut într-un atelier de postăvărie din Cappadocia. Protectorii lui, pe care îi lingușea cu asiduitate, i-au obținut o slujbă bănoasă: să procure carne de porc sărată pentru armata romană. Slujbă înjositoare, pe care a practicat-o cu ticăloșie. A acumulat bogății prin cele mai abjecte mijloace pe care le pot inspira frauda și corupția. Deturnările de fonduri au devenit atât de cunoscute, încât a fost nevoit să fugă pentru a scăpa de urmărirea juridică. După această aventură, în care și-a salvat averea în detrimentul onoarei, s-a convertit la creștinism, la secta mai gălăgioasă a lui Arius, de bună credință sau din ipocrizie. Iubind cărțile sau afișând un gust pe care nu îl avea, și-a făcut o uriașă colecție de cărți prețioase, de istorie, retorică, filozofie și teologie, ce a stârnit mirarea și invidia împăratului. Partida violentă a sectei arienilor era dominantă și l-a înscăunat arhiepiscop în locul Sfântului Atanasie din Alexandria, alungat în exil de cinci ori. Înscăunarea noului arhiepiscop Gheorghe a fost ca înscăunarea unui cuceritor barbar, iar cruzimea și avariția au mânjit fiecare clipă a stăpânirii lui. Dreptcredincioșii din Alexandria și din Egipt s-au văzut abandonați unui tiran a cărui fire și educație se potriveau rolului de persecutor, însă mâna și mânia lui imparțială a asuprit în mod egal toate felurile de locuitori din imensa lui dioceză. Sar peste relatarea fărădelegilor făcute de acel Gheorghe pe acolo, mai ales în privința femeilor. Furia și justiția maselor populare l-au alungat din scaunul diocezei în timpul împăratului Constanțiu II. Autoritățile militare și civile l-au re-înscăunat prin metode violente și au satisfăcut setea lui de răzbunare. Mesagerul de la Constantinopol, care a anunțat urcarea pe tron a împăratului Flavius Claudius Iulianus Apostatul (cel care a interzis uciderea păgânilor și a fost asasinat de către un creștin nemulțumit de toleranța împăratului) a anunțat de asemenea destituirea arhiepiscopului Gheorghe și a doi din miniștri lui. Cei trei ciraci au fost puși în fiare și duși la închisoare. După douăzeci și patru de zile, masele populare, nemulțumite de tărăgănarea procedurilor juridice, au forțat porțile închisorii și i-au ucis prin metodele cele mai crude imaginate. Cele trei corpuri neînsuflețite au fost purtate în triumf pe străzi, pe spinarea cămilelor. Partidul Sfântului Atanasie a privit inactiv, ca un bun exemplu de calm evanghelic. Cadavrele celor trei au fost aruncate în mare și s-au luat toate măsurile împărătești ca să nu devină personaje de cult al arienilor, ca martiri. Măsurile au fost inefective. Moartea arhiepiscopului Gheorghe a făcut că viața lui a fost uitată. Arienii îl iubeau și îl venerau pentru că era rivalul Sfântului Atanasie, iar aderarea lor aparentă la biserica oficială, dacă nu chiar cu tot sufletul și cugetul, măcar cu impozitele, a fost prețul cu care biserica l-a acceptat pe cel mai mârșav arhiepiscop al vremii, ca martir și sfânt. Chiar și postum, Gheorghe din Cappadocia și-a cumpărat un loc de favoare în panteonul creștinismului, corumpând biserica cu banii enoriașilor.

Istoria, chiar și istoria creștinismului, este scrisă de învingători. Cel mai corupt, mai desfrânat și mai mârșav om din vremea lui a fost copleșit postum cu meritele Cavalerului Trac, personaj mitologic pre-creștin, ce s-ar putea compara cu Făt-Frumos din basmele românești. Basmele noastre sunt subestimate, disprețuite ca povești pentru adormit copiii, când de fapt consemnează probabil cea mai veche mitologie păstrată și încă nestudiată cu metode adecvate.

Sărbătoarea Sfântului Gheorghe (23 aprilie), alias Cavalerul Trac, face parte din tradițiile strămoșilor noștri traco-daco-geți, este mult mai veche decât creștinismul și nu poate fi pângărită de blestemățiile unui ticălos cu același nume, de peste mări și țări. Pentru ca nu cumva să facă umbră sărbătorii pre-creștine multimilenare și nici să nu se pună rău cu ierarhia arhiereilor de la Țarigrad, biserica noastră, ca și cea din toate țările creștine, a acceptat un alt curriculum vitae al celui linșat de răzbunarea poporului. Un CV confecționat pe măsură de către dușmanii Sfântului Atanasie a transformat personajul istoric într-un personaj fictiv, pe gustul celor care cred fără să verifice în alte surse. La noi, încă din preistorie, ziua de 23 aprilie, la o lună după echinoxul de primăvară, este una dintre cele mai frumoase sărbători agrare, în cinstea primăverii și provine din vechiul cult agrar din religia naturii, pe care o aveau toți locuitorii Europei arhaice. Numele sărbătorii vine din greaca veche Γεώργιος și înseamnă „cel ce lucrează pământul”, o activitate pe care personajul istoric nu a practicat-o niciodată.

În matriarhat, au fost divinizate elementele naturii, religia îi ajuta pe oameni să capete conștiința de sine a indivizilor și a comunităților umane, le-a dat reperele morale și răspundea la toate întrebările omului în legătură cu viața, mersul vremii și al universului. Toate aspectele vieții și naturii erau văzute și explicate din perspectiva femeilor. Femeile puteau discuta cu divinitățile ce simbolizau elementele naturii, prevedeau viitorul și erau factorul de decizie în toate problemele. Cam la fel cum în unele variante ale Mioriței, mama ciobanului vorbește cu Dunărea, cu Sfânta Negurice sau cu Ceața, ba chiar face acțiuni importante. În matriarhat, femeile, în special cele mai în vârstă, mai experimentate, care născuseră gemeni și care posedau toate cunoștințele la care ajunsese societatea de atunci, aveau un ascendent natural și divin asupra întregii societăți, inclusiv asupra bărbaților. Rivalitățile de putere decizională dintre femei sunt reflectate în mitul cu Baba Dochia.

În mezolitic și neolitic, unii oameni devin sedentari, în special femeile, iar alții rămân semi-nomazi, cum ar fi ciobanii. Ciobanii sunt continuatorii celei mai vechi, mai răspândite și mai caracteristice meserii a românilor. Abia spre neolitic apar pentru prima dată reprezentări masculine, limitate la pictograma stilizată a organului genital, sau simple simboluri ale masculinității, ca în sanctuarul de lângă Iași, iar zeița mamă capătă cu timpul un echivalent masculin. Una dintre cele mai impresionante reprezentări ale omului neolitic este Perechea de Gânditori de la Hamangia, la care se pare că bărbatul are o situație privilegiată, stând pe un scăunel, pe când femeia stă direct pe jos. S-ar putea ca ei să fi trăit în patriarhat. Eu mă întreb de ce această pereche a fost numită „Gânditorul de la Hamangia și femeia lui”, a lui, la cazul genitiv, când de fapt ea nu poate fi proprietatea lui. Ambii sunt la fel de gânditori și de enigmatici și poate că ar fi fost mai corect să fie numiți Perechea de Gânditori sau altcumva, pentru a pune mai bine în evidență personajul feminin. Marija Gimbutas, savant de prestigiu internațional, consideră că este zeița mamă. Să mă ierte savanții care fac alergie la numele acestei femei și nu suportă să fie eclipsați de vreo femeie din breasla lor, unde femeile nu sunt acceptate.

Nu e locul aici să ne împiedicăm de datarea obiectelor arheologice sau de periodizările preistoriei, oricât de exacte ar părea, întrucât rămân învăluite în negurile preistoriei, în cețurile ipotezelor și în noroiul discordiilor științifice. Este incontestabil că oamenii arhaici au făcut cei mai decisivi pași spre progres și cele mai importante descoperiri tehnice (agricultura, domesticirea animalelor, țesutul, ceramica și gastronomia) cu opt sau zece mii de ani în urmă, în plin paleolitic și matriarhat. Aceste activități sunt protejate de divinități feminine, ceea ce dovedește că sunt descoperiri la care femeile au avut un rol hotărâtor. Suntem în continuare dependenți de marile descoperiri făcute încă înainte de revoluția socială ce a dus la trecerea lentă de la paleolitic la neolitic și de la matriarhat la patriarhat. Noi n-am făcut decât să adăugăm îmbunătățiri și să modernizăm aceste descoperiri arhaice, făcute de către femei.

Nu știu ce divinitate proteja bucătăria, dar zicem „o mâncare ca la bunica” nu ca la bunicul. Rețeta culinară a bunicei, nu a bunicului. Cunoaștem cu toții celebra carte de bucate scrisă de Sanda Marin, nu de soțul ei. Arta culinară depindea de întreținerea focului din vatră. La romani, cultul focului era păzit de vestale, nu de bărbați. Cunoscând tainele focului, diferite temperaturi cu diferite lemne, femeile au descoperit arderea ceramicii și au fost primele care au topit metale, pentru a face obiecte casnice sau de împodobit, spre a își pune în evidență frumusețea și statutul lor social, de măritate sau nemăritate, cu competențe religioase sau fără. Cum erau competențele mamei ciobanului, care poartă un brâu de lână, ce o deosebește de celelalte măicuțe bătrâne, iar în unele variante poartă o cămașă cu sârmă, nu știm din ce metal, dar desigur că era un lux scump pe vremea de atunci. Abia la indoeuropeni metalurgia încape pe mâna bărbaților, protejați de Hefaistos (Vulcan), care făurea arme. Arheologii nu au găsit arme de la pre-indoeuropeni, adică din matriarhat, și nici dovezi de sclavagism sau clase sociale. Rolul dominant al femeilor în matriarhat este consemnat în mitologie și în obiceiuri străvechi, al căror înțeles s-a pierdut.

Agricultura, torsul lânii, inului sau al cânepii, țesutul, tricotarea cu andrele sau cu iglița și cusutul sunt activități protejate de divinități feminine, ca de exemplu Atena, uneori înfățișată cu o furcă de tors, unealtă și totodată armă, mai degrabă defensivă decât agresivă. Tricotarea și țesutul se bazează pe un sistem de numărătoare binară (ocheți pe față sau pe dos), descoperire ce este premiza ciberneticii și a informaticii. Atunci, în negura vremii, femeile au făcut prima descoperire matematică, de unde a pornit procesul de gândire matematică, ce a dus la computerele de azi.

Femeia care toarce, de pe o frescă de la Horezu, alături de Adam care muncește cu sapa, nu poate fi Eva din Biblie, ci poate fi femeia primordială din mitologia pre-indoeuropeană. Eva din Biblie nu toarce. Nu scrie nicăieri că a fost pedepsită de Dumnezeu să toarcă. Sunt cunoscute fotografiile reginei Elisabeta a României în straie țărănești, torcând sau țesând, desigur nu în scopuri practice. Aceste fotografii aveau un sens simbolic și un mesaj politic, propagandistic. Regina și femeia din frescă sau mama ciobanului din Miorița nu sunt pedepsite să toarcă, ci torc simbolic. Femeile din România, când torceau, nu munceau, ci lucrau. Limba română face deosebirea între aceste sinonime parțiale. Deosebirea dintre aceste cuvinte românești era mai evidentă în trecut. A munci însemna a tortura, a pedepsi sau a face o activitate în folosul altuia, pe când a lucra era a face ceva pentru sine, o activitate a omului liber, în folosul propriu sau al familiei. Din puținul cât știu eu, nu cred să mai fie vreo limbă, care să aibă verbe ce fac o diferență clară între activitatea omului liber, ce lucrează pentru sine dintr-o necesitate personală liber consimțită și activitatea omului neliber, obligat să muncească pentru folosul altuia ca o pedeapsă sau pentru bani. Torsul în fresca de la Horezu nu poate fi o pedeapsă sau o activitate productivă și profană, ci una simbolică, sacră, este un ritual prin care femeia primordială ordonează haosul, simbolizat de lâna sau câlțul de pe furcă, la fel cum face mama ciobanului din Miorița. Furca poate simboliza axa universului. Firul de pe fus, poate reprezenta cosmosul, adică universul ordonat. Fusul se rotește numai în sensul în care merge soarele, sensul acelor de ceasornic și poate simboliza axa cosmosului. DEX ne oferă ridicola etimologie că velință ar veni din neogreacă, de parcă neo-grecii ar fi venit să le învețe pe țărăncile noastre să țese velințe, sau acestea s-ar fi dus în vizită de studii în Grecia.

Continue reading „Victor RAVINI: Viitorul omenirii va fi feminin sau nu va mai fi”

Ben TODICĂ: Eu sunt omul muncii și faptele mele imposibil de egalat…

România nu mai există, e lipită de expirarea imperiului de care a fost hipnotizată sau mai bine-zis, de conducătorii ei. Algoritmul natural al prăbuşirii imperiilor m-a convins că eu nu sunt aici pentru ţelul cuiva, ci pentru credinţa mea. Rolul meu nu e să mă aliniez cu simplificarea sistemului de a profita pe moment, să trăiesc în ordine ca să îi salvez prin încurajări financiare pe conducătorii lui şi să-i promovez într-o lume care iubeşte doar banul, evitând falimentarea naturală a unei clasei obsedate să deţină controlul pentru a nu paraliza economic civilizaţia. Lanţul prăbuşirii începe de la cap. În disperare şi lipsă de fonduri, toate organizaţiile şi serviciile locale, apă, sănătate, electricitate, educaţie, transport, comunicaţii etc. sunt vândute particularilor necruţători şi hrăpăreţi, jefuitorilor care văd o oportunitate de îmbogăţire în speranţa salvării ,,văcuţei” locale care întreţine populaţia şi pe cei angajaţi. Chiriile se triplează în toate câmpurile administrative locale, iar cu ele toate mecanismele de protecţie ale ţării, pe nesimţite, ducând spre prăbuşirea economică şi politică a întregii naţiuni. Mai are importanţă dacă am muncit toată viaţa şi-am fost mândru de faptele mele bune? Depinde de cine sunt în relaţie cu locul şi familia în care m-am născut, de cine sunt în funcţie de locul şi rolul meu în viaţă. Dacă am oarece sentimente pentru aproapele meu, atunci trebuie să particip la bunăstarea şi demnitatea existenţei lui. Întotdeauna, când un sistem se prăbuşeşte se deschid casele de noroc şi toleranţă, cazinouri, ia amploare prostituţia, crima este în creştere şi prosperă şi, te întrebi unde sunt cei care ar trebui să controleze şi să estompeze aceste fenomene? Oare poliţia, sistemul justiţiar sunt cei care dau frâu liber prădătorilor? O perspectivă sumbră, înfricoşătoare!!!

Majoritatea românilor doresc o viaţă liniştită fără a le păsa de cruzimea politică din media şi circul zilnic de pe ecrane. Internetul presupus un instrument de înnobilare s-a transformat într-o caracatiţă de înrobire şi control al planetei. Dacă ai parvenit în democraţia de după comunism, atunci vei lupta încontinuu să-ţi păstrezi averea şi să-i ţii pe cei săraci sub papuc la nivel de prostie şi inferioritate, incapabili să lupte pentru drepturile omului şi corectitudine politică. Pe de altă parte, clasa de mijloc este încurajată să iubească banul, astfel se continuă spălarea pe creier, crezându-se cu sfinţenie că adevărata fericire este acumularea banului. Prin această atitudine de lăcomie, au convingerea că averea–i secretul unei vieţi fericite.

Suntem cu toţii unici şi de neegalat prin faptele noastre, depinde în ce direcţie le îndreptăm. Avem senzaţia că lumea familiară nouă se prăbuşeşte şi în disperare ţinem cu dinţii de ea. Nu mai ţineţi! va sfătuiesc. Schimbarea e inevitabilă, iar rolul nostru este să ne adaptăm şi să ne realizăm rolul şi datoria faţă de aproapele. Generaţia nouă nu ştie asta şi investeşte cu elan şi încredere în idei noi pe care le încastrează cu talent în ruinele vechii lumi, de parcă cineva intenţionat regizează şi trage sforile din întuneric evenimentelor de pe pământ. Sigur! Nu este Dumnezeul Biblic atât de familiar nouă, după a cărui porunci ne conducem şi funcţionăm. Atunci, înseamnă că este o echipă mult mai sofisticată, complexă în afara planetei, care experimentează strategii de vieţuire cu sufletele noastre. Intenţionat suntem întrerupţi de la evoluţia spirituală pentru a lăsa loc unei noi repetări, s-o luăm din nou de la zero. De ce? Este oare ţelul nostru de a creşte intelectual aici sau de a livra cât mai multe spectacole, cât mai multe versiuni, reţete ale aceluiaşi fel de mâncare? E ca şi cum suntem prizonierii sistemului, captivi în ,,Patul lui Procust” şi nu putem scăpa din această treaptă a evoluţiei. E ca şi cum cineva posesiv nu doreşte ca omul să afle că planeta este rotundă. Suntem ţinuţi într-un model de prefăcătorie fericită, într-o menghină roz. Îţi place culoarea, îţi dă speranţe, este un fel de fudulie de a fi om fericit, deşi simţi cum şi cât de tare eşti strâns în chingă. Nu se doreşte să-l lase pe om să afle adevărul! ,,Cine eşti tu?”, ,,Ce cauţi tu aici?”. Trăim într-un tablou de ev mediu. Un fel de  ,,inchiziţie”. Suntem închişi într-o cuşcă, ne complacem din neputinţă şi ca să uităm de rolul nostru, de muncă şi faptele pentru care am fost creaţi, ne jucăm de-a mama şi de-a tata, de-a războiul şi de-a pacea, de-a fericirea şi de-a mizeria, durerea şi dragostea, ne schimbăm rolurile şi calităţile şi jucăm mereu o nouă piesă în care personajele se schimbă între ele: Dumnezeu cu satana, femeia cu bărbatul, canibalul cu victima, criminalul cu poliţistul etc. Ne respectăm, ne batem joc de noi. Le luăm cu rândul şi pe rând. Suntem un sac de emoţii, de trucuri şi şmecherii. Cât de jos coborâm? Suntem cobaii, cui? Ni se spun poveşti care devin apoi realitate, suntem pregătiţi dinainte, încet pentru infern, calvar. Suntem mereu duşi de nas de la o civilizaţie la alta. Să fie pământul o şcoală de creştere sau o seră de cultivare a sufletelor pentru un aprozar ,,aşa promis nouă” DIVIN? Ne sunt mereu create situaţii de violenţă şi rasism care ne sunt servite de sute de ani ca lecţii de creştere morală fără a avea soluţii finale, de încheiere şi mers mai departe de parcă omenirea trebuie să trăiască mereu în ciclu aceleaşi păcate de parcă am fi epuizat toate experienţele posibile din univers. S-ar părea că ,,învăţătorii” noştri sunt limitaţi, anemici divin. Poate că ar trebui pensionaţi şi angajaţi alţii noi, cu adevărat progresişti şi înălţători.

Eu sunt omul muncii şi al faptelor mele sau un epuizat ca erou al generaţiei mele şi apoi abandonat pentru a face loc noii generaţii de sacrificiu, de inocenţi, o nouă generaţie care vrea şi ea să trăiască viaţa ta, să aibă şi ea şansa să o simtă, să simtă lanţul în scrânciobul vieţii false al învârtitului prin istoria învingătorilor de azi. A magicienilor infernului dantin.

Tu, obosit renunţi şi îţi accepţi destinul, întrebând dezamăgit: oare pentru asta suntem noi aici? Să capitulăm? Cei noi, zicând că e randul lor să se dea şi ei mari ca să trăiască experienţa ta, aşa că te vor ignora pe tine cel bătrân şi încercat şi vor merge înainte. Acesta e şi motivul pentru care istoria a fost scoasă din programa şcolară?! Manipularea şi spălarea creierului continuă pe arena globală cu prioritate şi le trăim cu plăcere şi pasiune ca supereroi. Deci, azi suntem cu toţii supereroi aşa cum am fost odinioară în comunism cu toţii egali, la fel de săraci. Nu e mare diferenţă, doar denumirea e alta. EU CONTINUI, SUNT OMUL MUNCII ȘI FAPTELE MELE, IMPOSIBIL DE EGALAT…, ÎN RINGHIŞPIL!

AMEŢIT sau TREAZ, mă întreb: UNDE-I ROMÂNIA?

———————————

Ben TODICĂ

Melbourne, Australia

14 septembrie, 2018

Viorel ROMAN: Constantinopol versus Moscova

1030 de ani de la Botezul poporului Rus in apele Nistrului, la porunca Marelui Cneaz Vladimir cel Mare si Sfant (978-1015), cel asemeni Apostolilor (Владимир Святославич), cu prilejul căsătoriei sale cu Ana, fiica împăratului bizantin Romanos al II-lea, e in acest an o mare sarbatoare. Simfonia dintre Tarul pravoslavnic si Biserica sa, Rusa, a fost inlocuita in anul revolutionar 1917 cu o simbioza cu statul marxist-leninist, ortodoxo-comunist, al Sfântului Proroc Amos (sec. VIII î.d. Hristos) din Vechiul Testament si emulii sai atei din sec. XIX-XX, Marx, Engels, Trotzki, Lenin, Stalin, o pseudo religie cu promisiuni de rai milenar pe pamant.

Dupa 1989 rusii, condusi de vizionarul Mihail S. Gorbaciov, renunta la marxism-leninismul inspirat de la Prorocul Israelului Amos si sub presedintele Federatiei Ruse Vladimir Putin, patriarhul Kirill al Moscovei si al Intregii Rusii se intalneste cu papa Francisc in februarie 2016 la Havana unde ei dau un Comunicat comun istoric, fara precedent de la Marea Schisma, din anul 1054.

Patriarhul rus si papa constatata in „Relațiile reciproce dintre Biserici, problemele esențiale al fraților noștri și perspectivele de dezvoltare a civilizației umane“ ca „Nu suntem concurenți, ci frați.“ In aceasta atmosfera Putin e intampinat la Sfantul Muntele Athos ca urmas al imparatilor bizantini, el ii depaseste pe toti, de la Sf. Vladimir la Boris Ieltin, de aceea patriarhul Kirill il numeste pe Putin „o minune dumnezeiasca“, piatra de temelie a refacerii unitatii crestine. Asta influenteaza fireste si Sinodul Bisericilor Ortodoxe din iunie 2016.

In Ucraina, care își declara 1990 independența în Uniunea Sovietică, reapare conflictul a cinci orientări crestine: cei din vest sunt cu Roma, cei din est cu Moscova, unii pentru Constantinopol, alți pentru America, sau autocefalie la Kiev. Patriarhul grec de la Constantinopol, Bartolomeu depasit de avântul lui Putin si Kirill, tergiversează soluționarea disputei dintre Biserica ucraineană din cadrul Patriarhatului Moscovei si cererea de autocefalie, fundament al unui naționalism de rău augur, cum vedem deja la procesiunea (крестный ход) a 250.000 de moscoviti șicanată la Kiev.

O retrospectiva

Principatul lui Vladimir cel Mare si Sfant are 17 mitropoliti, din care 15 greci, poate de aceea slavi traia intr-o „dubla credinta“, pravoslavnica dar si cu vechiile credinte. Invazia mongola, tatara din 1237 distruge Kievul si ii supune pe rusi pana in 1480. In acest timp mitropolitul rus se muta la Vladimir, apoi Moscova, devine mai important ca principele, pentru ca avea privilegii si garanta fidelitatea fata de Marele Han al Hoardei de Aur, care scutea Biserica Rusiei Mari de impozit. In vest, principele Galitiei obtine de la Constantinopol o Mitropolie a Rusiei Mici, pe langa cea a Rusiei Mari de la Moscova. Aceste Mitropoli au constituit doua puncte de plecare in dezvoltarea religioasa a slavilor din vechiul popor Rus.

In acest timp papa de la Roma indemna la cruciade inpotriva tatarilor care au imbratisat Islamul. Asa ca Polonia elibereaza Galitia in anul 1349, dar aceste lupte de eliberare erau umbrite de disensiunile dintre ortodocsi si romano-catolici, ultimii proclamau suprematia ritului latin, conform Conciliului de la Lateran IV. Lituanienii elibereaza Volhynia, Kievul, Cernigovorul, o parte din Smolensk si restabilesc Mitropolia veche de la Kiev cu mitropolitul Roman (1355-1362).

Stapanirea lituanienilor de la Marea Baltica la Marea Neagra incurajeaza Moscova. Sf. Sergius de Radonetz indeamna la lupta si binecuvanteza pe Dimitrij Donskoi 1380, inainte de lupta de la Kulikovo Pole, care deschide moscovitilor ofensiva inpotriva tatarilor. Astfel s-au format pe de o parte doua orientari religioase, iar pe de alta parte dorinta de unitate in lumea slavilor orientali, ceea ce s-a realizat la Conciliu de la Florenta. Dar scurt timp, pentru ca Vasilij II il alunga pe mitropolitul Izidor, respinge Unirea si pune Moscova pe picior de razboi cu Roma si Constantinopolul.

Marele Cneaz Vasilij II,

a cărui lungă domnie (1425–1462) a fost afectată de cel mai mare război moscovit din istoria veche rusă, e cap nu numai al Bisericii Ruse ci si al Ortodoxiei adevarate, al intregii Crestinatati. De atunci mitropolitii sunt numit de Marele Cneaz al Moscovei. Ivan II se declara Tar (Caezar) si de la casatoria cu Irene Paleologul si succesor al Imparatilor Bizatului.

Ordinul Teuton recunoaste titlul de Tar in 1473. Asa se ajunge la Moscova ca „a treia Roma“ si ca Tarulul „seamana cu toti oamenii, insa prin puterea sa el se aseamana lui Dumnezeu. El e vicarul lui Dumnezeu, e Capul suprem al Statului si Bisericii“, dupa Iosif de Volokolmsk. Ruperea de Roma si Constantinopol voita de Vasilij II nu era insa urmata de slavii orientali de sub stapanirea polono-lituaneana, care primesc de la Roma un Mitropolit, care nu e recunoscut de Moscova si fiecare teritoriu ramane cu Mitropolitul sau.

Asa apare ideea unui Patriarhat slav care sa uneasca aceste doua Mitropoli. 1576 aparuse la Roma chiar ideea transferarii Patriarhatului de la Constantinopol, ajuns sub sultanul turc, la Moscova, o cale de inoire pe linia Conciliului de la Florenta. Un sinod la Constantinopol 1590 confirma Patriarhatul Moscovei c pe al cincilea scuan al Bisericii Ortodoxe, dar „Rusii albi“ sau „Rusii mici“, adica ucrainienii, au decis in Sinoade episcopale la Brest-Litovsc, 1595/6, sa se desprinda de Constantinopol Sultanului si patriarhului sau grec si sa se uneasca cu Roma, luand de baza unirea Conciliului Florentin.

Moscova n-a stat pasiva la aceasta orientare spre vest si a mobilizat adeptii Constantinopolului si mai ales pe cazaci. Asa a aparut in regatul polono-lituan doua Biserici a slavilor orientali, una orientata spre Roma si alta spre Moscova si spre Constantinopol. Atat Regele Poloniei cat si Tarul Rusiei se confruntau mereu cu contestatari. In Polonia uni voiau spre vest, Roma, alti spre est, Moscova. In Rusia uni voiau spre sud, Kiev, Constantinopol, alti nici nu voiau sa auda de asa ceva.

Treptat fascinatia culturii occidentale determina rusii in sec. XVIII sa se deschida mai ales germanilor protestanti. La sfârșitul sec. al XVII-lea și la începutul sec. al XVIII-lea, Biserica Ortodoxă Rusă se extinde. In 1688 Mitropolia Kievului e transferată de sub jurisdicția Constantinopolului sub aceea a Moscovei. În următoarele două secole, eforturile misionarilor ruși s-au întins de-a lungul Siberiei până în Alaska și mai apoi în Statele Unite. Protestantismul era anticatolic, asa ca nu numai ca nu era primejdios pentru ortodocsi, ci se puteau imprumuta arme impotriva Romei. Tarul Petrul cel Mare a mers pe acesta linie modernizatoare fara occidentalizare si a degradat Patriarhatul la rang de Mitropolie, careia i-a creat un „Regulament duhovnicesc“ dupa sistem protestant, care prevedea ca Biserica sa fie condusa de un Sfant Sinod, astfel Biserica Ortodoxa Rusa a devenit un Departament al Statului.

Tarina Ecaterina II ocupa Polonia, ii persecuta pe unitii cu Roma, tolereaza insa pe romano-catolici si ocupa Crimeea, Noua Rusie si deschide dupa Pacea de la Kuciuk Kainargi, 1774, pretentia de a-i inlatura pe turci la Constantinopol. Vezi Proiectul Grec si Chestiunea Orientala. „A treia Roma“ cunoaste in sec. XIX un nou avant in vremea Tarului Alexandru I dupa Napoleon, a Congresului de la Viena si Sfantei Aliante. Curente noi cu radacini in Occident: traditionalistii, occidentalizantii, slavofilii.

Continue reading „Viorel ROMAN: Constantinopol versus Moscova”

Antonia BODEA: O privire poliedrală asupra românilor Americii

După ce și-a concentrat  atenția de critic și istoric literar asupra evoluției fenomenului cultural național, în general, și asupra celui transilvănean, îndeosebi, cu George Coșbuc, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, Onisifor Ghibu, Radu Stanca, Emil Cioran, Ioan Alexandru și publicistul Nicolae Cristea, scos din uitare, Anca Sîrghie ne surprinde cu o carte memorialistică, intitulată America visului române, remarcabilă prin bogăția conținutului de o poliedrală deschidere și plăcută ca formă a scriiturii. Te încântă în acest prim volum al lucrării bogata ilustrare imagistică, fotografiile color fiind menite să concretizeze, detaliind, ideea de zbor întru cunoaștere pe care ți-o inspiră coperta 1 a cărții.

Așadar, America visului românesc (vol.1, Editura D*A*S, Sibiu, 2017) este un documentar de o fastă cuprindere, realizat de Anca Sîrghie cu multă meticulozitate, atât în detaliu cât și în perspectivă. Impresionează viziunea autoarei, om de știință, cercetătoare, publicistă, care știe să observe și să consemneze, să descopere și să interpreteze sensibil ceea ce prezintă. Întreaga informație este străbătută de firul emoției descoperirii noului, poate a tărâmului miraculos imaginat în copilărie. Autoarea, prin forța unor împrejurări familiale, numite “loteria vizelor”, cu încărcătura lor  dureroasă, dar și cu șansa convertirii neajunsului în împlinire, a izbutit să-și vadă visul cu ochii, dar și cu ochii sufletului. Rod al unei experiențe aparte, aceea de a se împlini spiritual între România, țara natală, în care viețuiește, și America, tărâmul altădată doar imaginat, volumul de reportaje, interviuri, eseuri și recenzii, intitulat America visului românesc, este străbătut de emoția proaspătă a impactului cu miraculosul, cu fascinația unei geografii de neimaginat, spațiu al visatei lumi libere.

De la Oceanul Atlantic, punte între lumi, la Cerul despicat de zborul avionului pe deasupra norilor, de la salba Marilor Lacuri ale Canadei, la Marele Canion sculptat în scoarța Terrei și la măreția înfiorată a Cascadei Niagara, unde totul copleșește: forță, încremenire, tăcere, ca o lecție unică a naturii dată omului. Și ca un dialog cu impresia tonică a firii atotstăpânitoare, imaginea vulturului, parcă cioplit în piatra Canionului, pecetluiește taina primordialității. Peste toate, însă, Omul cutezător  a construit cu temeritate alte punți, realizând accesul spre spații abia imaginate. Pentru autoare, vizitatoare  deja de peste 15 ani a acestor ținuturi americane, se naște încă o curiozitate, anume aceea privind aspecte ale vieții sociale, cu realitățile ei cotidiene sau mai deosebite, curiozitate ce trădează un spirit iscoditor, pentru care viața devine o permanentă provocare, un șir de noi și noi întrebări care-și caută răspunsuri. Cartea de față cuprinde această realitate în diversitatea ei, într-o veritabilă monografie a unui segment din populația Americii, anume comunitatea românească, în țara de adopție și în relație cu țara-mamă.

 Într-un scurt istoric al fenomenului emigrării românilor spre tărâmul Libertății, declanșat de fiecare dată de evenimente dramatice din viața poporului nostru, autoarea aduce în actualitate împrejurările trecutului cu încărcătura lor dezastruoasă pe plan sufletesc. Și totuși, atrași de mirajul libertății, cu decizia de a-și lua viața în piept și  a o construi de la început, au existat mereu temerari care îndrăzneau să înfrângă orice impediment, precum reiese dintr-o serie de reportaje, cum este cel intitulat Povestea românilor din Michigan, de la “mia și drumul”, la „loteria vizelor”. Oricum, decizia nu era ușoară, iar integrarea și acomodarea cu noul statut de imigrat răzbate în subtile observații, ca în reportajul Acasă la românii americani. Ochiul avizat al autoarei înregistrează amănunte, inclusiv din viața spirituală  a conaționalilor noștri, care îmbrățișând noua viziune a unei orientări cât mai practice, unii reușesc performanțe de mare răsunet. Astfel, prezența lor se face necesară în puncte fierbinți ale angrenajului devenirii americane. Semnificativă este remarca faptului că la N.A.S.A., unde autoarea s-a simțit copleșită de tot ceea ce a văzut  privind actualitatea cercetării în domeniul cosmic, constată cu mândrie că limba română, ca frecvență a folosirii,  este a doua după cea engleză, fapt ce denotă nivelul implicării conaționalilor noștri, amintindu-mi de Intelligence Valley din California, unde situația este similară.

Titlurile incitante ale reportajelor sugerează realități impresionante, precum Florida-între oglinzile Terrei și Paradisul americanilor. Autoarea comentează concepția Parcului Epcot în care sunt reprezentate realități specifice diferitelor țări europene și unde ea și-ar fi dorit să figureze și România cu momente din sărbătoarea Crăciunului, atât de pitoresc pe plai mioritic, spre exemplu.

Apar în carte câteva formațiuni culturale în tradiție românească, asigurând totodată un schimb viu de experiență cu diferite instituții și formații din România. În cunoștință de cauză, scriitoarea Anca Sîrghie este o hotărâtă și înțeleaptă susținătoare a acestor formațiuni, inițiind  niște modalități de a acționa prin conferințe literare , lansări de carte, vizite la școli americane sau la lecții de română susținute de inimoși dascăli, întruniri culturale tematice,  dezbateri de idei practice, recitaluri de poezii în stil interactiv etc.. Astfel, autoarea participă de mai bine de un deceniu la Ziua poeziei naționale, ziua nașterii poetului Mihai Eminescu din 15 ianuarie, în comunitatea românilor de la New York. De asemenea, comunitatea conaționalilor noștri din Michigan, care are un istoric remarcabil, se organizează în jurul Bisericii “Pogorârea Sfântului Duh”, iar Vatra Românească este nu numai o instituție monastică, ci și un adevărat for cultural, cu o bibliotecă valoroasă, cu monumentul închinat deportaților în Siberia, și care în 1929 a trimis delegați în țară la aniversarea a zece ani ai “României dodoloațe”. Cu totul remarcabilă, Sala Etnică de la Wayne State University a fost vizitată cu multă emoție. La Montreal în Canada, scriitoarea participă la manifestarea prilejuită de Ziua Limbii Române, sincronizată de la prima ei ediție cu manifestările din Chișinău și din România, susținută de Institutul Cultural Român din New York în colaborare cu Asociația Scriitorilor de Limba Română din Quebec, cu Asociația Culturală Română, cu Comunitatea Moldovenilor din Quebec și altele. Pregnant apare în carte Simpozionul Mihai Eminescu de la New York, eveniment organizat  de Academia Oamenilor de Știință din România, filiala S.U.A.,  Institutul Român de Teologie și Spiritualitate Ortodoxă din New York, plus Societatea Română Creștină “ Dorul” și Cenaclul “Mihai Eminescu”, o prezență vie în arealul cultural românesc al metropolei. Din 2006, universitara sibiană Anca Sîrghie este prezentă la simpozion cu comunicări interesante, cum era la recenta ediție menționată în carte Mihai Eminescu și “fratele lui mai mic”, Lucian Blaga. Nu întâmplător, scriitoarea și-a lansat la această ediția din  2017 volumul Lucian Blaga și ultima lui muză, alături de Radu Stanca, Evocări și interpretări în evantai, cărți prezentate de reputați oameni de litere ai metropolei.    Afiliată Cenaclului este revista “Lumină lină“, coordonată de pr. prof. univ. dr. Theodor Damian, publicație ce devine tot mai cunoscută pe întreg mapamondul datorită strategiei de a fi prezentată anual în mereu alt centru cultural românesc.

Continue reading „Antonia BODEA: O privire poliedrală asupra românilor Americii”

George PETROVAI: Dezintoxicarea – prioritatea priorităților în România

În România toate merg de-a-ndoaselea, asta deoarece țara este grav bolnavă la trup și la suflet: la trup prin neîncetatele lovituri primite în decursul timpului de la tâlharii interni și externi (decapitarea inițiativei particulare după naționalizarea bolșevică din 11 iunie 1948, lichidarea intelectualității formată în perioada interbelică și colectivizarea forțată, iar în postdecembrism prin punerea pe butuci a întregului complex economic național – fabrici și platforme industriale, șantiere navale, institute de cercetări, unități agricole, mine, păduri, ape); la suflet, atât prin atrocea distorsiune operată de marxism-leninism întru obținerea lui homo sovieticus, cât și prin unda verde primită după Decembriadă de către impostori și nelegiuți pe direcția lui homo mizerabilis.

De reținut că în această cârdășie a componentelor răului social (individual și colectiv), întâietatea cronologică îi revine trupului prin doctrine dubioase, politici ticăloase și nelipsitele cozi de topor, dar că distorsiunea sau pervertirea moral-spirituală a unei colectivități (familie, grup, popor, națiune) se dovedește – prin profunzime, perfidie și persistență – mult mai nocivă decât înaintașa ei. Da, căci sărăcia sau îmbolnăvirea trupească a unei comunități este formală și pur conjuncturală, vasăzică nu afectează în mod semnificativ demnitatea umană și temelia socială, pe când mizeria sau îmbolnăvirea sufletească este esențială, iar prin aceasta capabilă să modifice în chip radical etnicitatea unui popor și specificul său național.

Cea mai elocventă trecere de la sărăcie la mizerie este înfățișată istoriei recente de către  poporul român ante și postdecembrist: crunta sărăcie și umilință a majorității românilor antedecembriști nu le-a slăbit acestora demnitatea atât de mult încât să dea uitării țara cu trecutul  și tradițiile sale, pe când mizeria cauzată de cârmuitorii postdecembriști a împins peste patru milioane de români la expatriere (cel mai masiv exod din multimilenara noastră neclintire de pe aceste meleaguri, e drept un proces înlesnit de realitățile politico-sociale înjghebate pe ruinele comunismului european) și, fapt extrem de grav pentru noi toți, să rămână principala opțiune de viitor a celor mai mulți dintre tinerii noștri valoroși.

Firește, întreaga psihologie a dorului de ducă, o psihologie catastrofală pentru românism și țară, se datorează în întregime cârmuitorilor postdecembriști, care, prin sfidătoarele politici duse în folosul privilegiaților (politrucii și ciracii acestora, foști securiști și turnători, generali, magistrați), i-au convins pe oamenii onești și cu discernământ că numai o minune dumnezeiască mai poate salva România după ce noile Coduri (administrativ, penal, de procedură penală) vor intra în vigoare pentru ca păcatele trecutului să se spele și nelegiuirile viitorului să se tot adune. Adică, ce mai, trai pe vătrai pentru toți răufăcătorii cu ștaif, care – prin legile neobrăzate ale majorității pesedisto-aldiste – vor fi în continuare ce au fost, ba chiar mai mult!

Da, dar nu înainte ca Dragnea să-l vadă suspendat pe președintele Iohannis, interval de timp suficient  ca toate aceste făcături legislative să fie la repezeală promulgate de presuspectul Tăriceanu. Că doar, susținea de curând vătaful teleormănean în fața gâzilor de la Antena3, unde de regulă își clamează nevinovăția, Iohannis s-a făcut vinovat de alte multe  încălcări ale Constituției (a omis să le numească), inclusiv de aceea că a intervenit la judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție ca el să fie pe nedrept (sic!) condamnat în prima instanță pentru banii luați de la copii și dați partidului-stat. Să vezi și să nu crezi până unde îl poate duce mintea pe un atare neom, care, așa cum se îmbățoșa cu puțin timp în urmă, nu vrea să plece prost din această viață…

N.B. Celebrul medic Pavel Chirilă continuă să bată toaca la urechea surdului (probă îndestulătoare că nu există surd mai mare ca politrucul ce nu vrea să audă): nu doar că România este țara canceroșilor și tuberculoșilor, indicator la care se situează în fruntea țărilor din Uniunea Europeană, dar românii sunt obligați, din 2002 încoace, prin sinistre acte normative să se îndoape cu sare iodată, precum și cu diverse alimente contrafăcute, intens chimizate sau modificate genetic.

De unde se vede impertinența consistentă și paradoxul grețos al politrucilor postdecembriști: România are statut de colonie atunci când ei trebuie să respecte anumite directive unionist-democratice care-i dezavantajează, precum separarea puterilor în stat și nepolitizarea justiției, dar nu mai are acest statut, drept urmare dau dovadă de grabă și slugărnicie atunci când Uniunea Europeană are nevoie de cobai pentru a experimenta ceva (ex. Codex Alimentarius). Așa ceva este de neconceput într-un stat cu cârmuitori vrednici și cârmuiți demni.

––––––––––

George  PETROVAI

Sighetu Marmației

17 iulie 2018

Viorel ROMAN: Modernizare fără occidentalizare a greco-ortodocșilor

Modernizarea fără occidentalizare a greco-ortodocșilor

se termină pretutindeni și întotdeauna prost, chiar și ca membru în UE/NATO. Asta a experimentat Grecia acuma un deceniu, asta au încercat Prim-ministru Tăriceanu și ministrul său de finanțe Vosganian, asta încearcă acuma Caritasul lui Dragnea, care se închide, supraviețuind exact pe colapsul bugetului de stat. Și pe o amnistie, după cum ne explica mai jos foarte convingător Moise Guran:

Așa cum Firea nu crede în coincidențe, nici eu nu cred. Evenimentele acestor zile sunt complexe, adevăratele intenții ale lui Dragnea fiind bine acoperite de crearea unor perdele de fum. Finalul este imprevizbil, dar câteva linii pot fi totuși detectate. Ceea ce îmi este încă neclar la această oră e doar gradul de implicare conștientă atât a primarului Capitalei, dar și a prim-ministrului Viorica Dăncilă în schema ce va fi pusă în aplicare imediat.

Criza bugetară este cât se poate de serioasă și are o anvergură mult mai mare decât cei aproximativ 150 de milioane de lei tăiați din bugetele de securitate. La nivelul actual de cheltuială cu pensiile și salariile bugetarilor (cele mai mari din istoria României, ca procent în PIB sunt mai mari și decât în 2008) statul român nu le mai poate plăti în limita unui deficit de 3%. Pur și simplu așa a fost desenat acest buget încă din start, iar la aprobarea pe repede înainte, în decembrie 2017, toată lumea știa ce gogonate ascunde. Asta nu înseamnă că statul nu va mai plăti. Banii există fizic, e plină lumea de ei, nu suntem în 1995, nici în 2009. În plus, din 2011, în Trezoreria statului există o rezervă (buffer) de 5 mld. euro proiectată să permită statului român să supraviețuiască șase luni fără să se împrumute deloc. Sunt semne clare că Guvernul Dăncilă ciupește deja de câteva luni din această rezervă.

Caritasul lui Dragnea, numit pompos buget de stat, este grevat suplimentar de credite de angajament din anul trecut și aruncă în continuare iresponsabil cheltuieli pe anul următor, făcând pur și simplu România o țară de neguvernat! (Detalii aici, despre cum funcționează acest mecanism într-un avertisment lansat în 2017 de consilierul prezidențial Cosmin Marinescu.) Numai rectificarea propusă ieri lui Iohannis mai suplimentează cu 9 mld creditele de angajament, față de doar 3 mld credite bugetare. O poezie! Și un dezastru inevitabil în 2019-2020!

Dacă ar dori să deblocheze criza cu Iohannis guvernului i-ar fi foarte simplu să o facă, mutând de exemplu banii prevăzuți ilegal pentru Referendumul de aprobare a modificării Constituției. Da, ăla cu familia tradițională. Care încă n-a fost votată de Senat și de aceea și spun că banii sunt ilegal prevăzuți în rectificare – bugetele, inclusiv rectificările, se fac pe texte de lege aprobate, iar modificarea Constituției NU este încă aprobată.

Tăierea unor sume din bugetele serviciilor secrete reprezintă perdeaua de fum perfectă, căci alimentează și justifică marota cu Statul Paralel, în fapt singurul program de guvernare al PSD. Guvernul NU vrea să deblocheze criza cu Iohannis căci ar fi nevoit să recunoască faptul că din bugetul-caritas lipsesc cel puțin un miliard de euro peste deficit (aprecierea îmi aparține, judecând strict după diferența dintre cât cheltuie lunar statul și ce împrumuturi are prevăzute).

În toate situațiile devine inevitabil fie un împrumut extern, fie o creștere rapidă a dobânzilor de pe piața internă. Și asta în condițiile unui alt record profilat – cele mai mici investiții din istoria României. Continue reading „Viorel ROMAN: Modernizare fără occidentalizare a greco-ortodocșilor”

Eleonora SCHIPOR: La Cernăuți a fost deschisă o nouă filială ASCIOR

     E vorba de filiala ASCIOR a Asociației pentru Civilizația Ortodoxă. Evenementul a avut loc pe 7 septembrie la sediul Societății pentru cultură românească «M. Eminescu» din Cernăuți.

     În ajunul acestei zile delegația ASCIOR a poposit în străvechiul oraș de pe Prut, dovedind în scurtul răgaz să viziteze câteva locuri importante din ținut. Din componența delegației române au făcut parte ing. Nicolae Mușat (Buzău) președintele fondator al Asociației, Ec. Dr. Angelica Stănciuloiu (București), direcrtor cu integrarea ASCIOR, poeta Olga Grigorov (Tulcea), președinta filialei ASCIOR-Tulcea, prof. Univ. Dr. Constantin-Mihail Popescu (București), vicepreședinte ASCIOR. În afară de doamna Angelica Stănciuloiu, ceilalți trei delegați au venit pentru prima oară în Nordul Bucovinei și în orașul Cernăuți.

          Cu amabilitatea lor caracteristică bucovinenii i-au întâmpinat cu pâine pe un prosop brodat, dăruit de două dintre cele mai bune  eleve de la CIE Cupca Marta Belici și Elena Bicer. Tot ele au interpretat pentru toți cei prezenți în sală două frumoase cântece a capella Pentru ea și Eminescu, fiind îmbrăcate în frumoase costume naționale specifice zonei respective.

          După prezentările de rigoare făcute de domnul președinte al Asociației ASCIOR Nicolae Mușat, fiecare dintre membri delegației române a rostit un scurt cuvânt de salut pentru cei din sală. Domnul Nicolae Mușat ne-a povestit pe scurt depre rolul și menirea acestei Asociații în viața tuturor românilor, care promovează valorile noastre spirituale, credința ortodoxă, civilizația creștină, cultura, literatura, dar și toleranța, bunătatea, înțelegerea, stima și dragostea oamenilor în societate. Tot domnia sa ne-a prezentat cărțile, revistele care ne-au fost aduse și dăruite, fapt pentru care îi mulțumim frumos. A fost prezentat tuturor noul președinte fondator al filialei ASCIOR-Cernăuți, d. Vladimir Acatrini, istoric doctorand, președintele Societății Bibliotecarilor bucovineni. Lui i s-au înmânat atributele filialei respective. Primvicepreședintă a noii filiale a devenit subsemnata.

Din partea dlui Mușat am primit pachetul cu antologiile ASCIOR-2017, literatură și teologie-sociologie. Grație inimoasei poete creștine din Timișoara Mariana Gurza, în antologia-literatură au apărut mai multe publicații de ale mele, câteva poezii, având și scurte date biografice, însoțite de o fotografie. Sincere mulțumiri stimată doamnă Mariana pentru îndemnul și susținerea acordată. Vrednicul domn Nicolae Mușat i-a îndemnat pe toți doritorii, de a trimite materiale – versuri, proză, articole publicistice pentru viitoarea ediție a acestei antologii. La rândul nostru și noi bucovinenii am dăruit cărți și ziare pentru biblioteca Asociației. Domnul doctor în filologie Ilie Popescu, autor a mai multor cărți, a dăruit o carte proprie despre calvarul familiei sale, care a gustat din amarul deportăților staliniste. Personal am donat mai multe cărți proprii pentru biblioteca ASCIOR, personal pentru membrii delegației, dar și pentru doamna Diana Ciugureanu de la Chișinău, președinta USELR.

          Vorbitorii bucovineni, printre care s-au numărat, dr. docent Ilie Popescu, președintele Societății regionale «Golgota», Doina Bojescu – redactor-șef al ziarului «Concordia», ziaristă, poetă, pictoriță, Vasile Bâcu – președintele Societății de cultură românească «Mihai Eminescu», redactor-șef al «Gazetei de Herța», poet, ziarist, Elena Calancea – profesoară, interpretă de muzică populară,  Octavian Voronca – profesor de matematică, membru al Prezidiului societății «M. Eminescu», Sergiu Barbuță – colaborator al ziarului «Libertatea Cuvântului», Dumitru Fedorcea – fost combatant al luptelor din Afganistan, membru al Prezidiului Societății regionale «Golgota», activist cultural, Rodica Zegrea – biblotecară-șefă la bibloteca sătească din satul Prisăcăreni, raionul Hliboca, membră a mai multor cenacluri literare din ținut, poetă. (Domnia sa a citit și o poezie proprie dedicată anotіmpului «Toamna»), Natalia Balan – conducătoare artistică la căminul cultural din Pătrăuții de Jos și alții, s-au referit la importanța acestei noi filiale pentru Bucovina noastră. Credem că fiecare dintre cei prezenți în sală, de altfel toți deveniți și membri ai noii filiale, vor contribui nemijlocit la valorificarea și promovarea valorilor creștine propuse de Asociația ASCIOR din România.

          Au fost aleși și primii 9 membri ai Prezidiului noii filiale ASCIOR-Cernăuți. Aceștia sunt: Vladimir Acatrini – Președinte; Eleonora Schipor – primvicepreședintă; Sergiu Barbuță – vicepreședinte; Doina Bojescu – secretară, Dumitru Fedorcea, Ilie Popescu, Larisa Popescu-Chedic, Natalia Balan, Elena Calancea, Rodica Zegrea – membri ai Prezidiului.

          Spre amintire ne-am făcut mai multe poze, apoi am gustat din bucatele tradiționale bucovinene pregătite de harnicele doamne de la Pătrăuții de Jos.

          Delegația din România a plecat spre orașul Soroca din Moldova, urmând ca în câteva zile să fie deschise încă câteva filiale în republica Moldova.

          I-am petrecut cu nostalgie, căci ne-a părut rău să ne despărțim, sunt niște oameni minunați și ne pare bine că au reușit să deschidă în acest an deosebit o filială ASCIOR la Cernăuți. Îi mai așteptăm la noi, am primit deja invitații și din partea lor pentru a participa, dar și a colabora atât cu revistele ce sunt scoase de sub tipar de asociație, cât și la viitoarele conferințe. Sperăm că activitatea noastră va fi fructuoasă. Întru-n ceas bun și Doamne ajută!

          Aici aș fi vrut să închei, dar nu pot până nu aduc sincere mulțumiri la toți participanții la deschiderea noii filiale ASCIOR, în special domnilor  Vladimir Acatrini și Dumitru Fedorcea, și în deosebi grupului format din activiștii satului Pătrăuții de Jos în frunte cu domnul primar Gheorghe Fedorean, care ne susține și este alături de noi la toate manifestările culturale ale satului, dar și a întregii Bucovine, acolo unde sunt implicați pătrăucenii. M-au însoțit în această zi deosebită lucrătoarele din sfera culturii satului – Maria Ștefureac – bibliotecară-șefă, Larisa Popescu-Chedic – directoarea căminului cultural, Natalia Balan – conducătoarea artistică, Maria Drozdic – soră medicală, Constantin Schipor – sportiv amator, activist al satului. Vă mulțumesc din suflet și sper că vom fi alături încă mulți ani înainte pentru a face multe lucruri bune pentru satul natal, baștina dragă.

          Încă o filială și-a început activitatea. Doamne ajută!

——––––––

Eleonora Schipor, profesoară superioară, membră a Uniunii Jurnaliștilor din Ucraina, membră a USELR, vicepreședinta Societății regionale Golgota, primvicepreședinta filialei ASCIOR-Cernăuți, laureată a premiului literar Olga Kobâleanska, cetățeană de onoare a satului Pătrăuții de Jos

Pătrăuții de Jos, Bucovina de Nord/Ucraina

8 septembrie 2018

Lavinia PETER: Traian Ience, învățătorul -”muzeolog”

Un nou început de an școlar stă să bată la ușă. Emoții pentru părinți, copii, dar și pentru cadrele didactice. Presiunea resimțită de către învățători și profesori poate întrece, deseori, limitele imaginației. Așteptările părinților și ale societății sunt, cu fiecare an, tot mai mari, iar criticile și îndoielile legate de activitatea lor sunt la ordinea zilei. Dar azi, nu vom vorbi despre haos, ci despre ambiția, determinarea și pasiunea cu care Traian Ience, un învățător de la sat, a reușit să schimbe mentalități și să readucă în atenție istoria.

Traian Ience pășește în acest an școlar în al 41-lea an de muncă în învățământ. Este învățător în satul Borza din județul Sălaj de peste 25 de ani. Din această toamnă, școala pe care a redeschis-o și a ”ridicat-o” se închide. Numărul scăzut de copii a determinat mutarea învățătorului și a micuților rămași într-o altă școală, din comuna de care aparțin. În urma lor, însă, rămâne dovada trecerii acestui învățător pasionat de istorie și cultură: Muzeul Satului Borza.

 

Traian Ience, învățătorul-fondator al școlii-muzeu

 

În 2014, învățătorul Traian Ience reușește ceva ce nu s-a mai auzit prin părțile locului. Înființează într-o sală de clasă rămasă neutilizată un mini-muzeu. Ideea a pornit de la o donație a pictorului Ioan Cozma, fiu al satului Borza, care cuprindea câteva sute de cărți. Având sala liberă, în școală, s-a gândit că ar fi excelent să deschidă un muzeu.

Așa că învățătorul a profitat de donație și a început să-și construiască ”visul”. A căutat resurse pentru a amenaja sala de clasă rămasă liberă, a zugrăvit-o, a pus gresie, a luminat-o și i-a acoperit pereții vechi cu tablouri primite de la același pictor Cozma.

Dacă inițial ”investiția” a pornit cu câteva obiecte colecționate de învățător de-a lungul timpului, plus icoanele dăruite, în prezent sunt peste 1000 de obiecte expuse. Vorbim de unelte din gospodăriile țărănești, obiecte de îmbrăcăminte, obiecte casnice, monede și bancnote, medalii, fotografii vechi, flori de mină, documente foarte vechi și multe alte. Toate acestea și-au găsit locul, în prezent, în 3 săli de clasă, transformate acum în muzeu.

După patru ani de la deschidere, muzeul s-a extins, iar obiectele sunt expuse acum în 3 săli de clasă.

O colecție impresionantă de obiecte vechi

 

Muzeul satului Borza nu a rămas în anonimat. Este recunoscut pe plan local ca fiind unul impresionant din punct de vedere al vechimii obiectelor. Muzeul are sute de opere de artă, de mare valoare materială, sentimentală sau spirituală. Majoritatea obiectelor sunt de prin zona Sălajului, însă Traian Ience, de loc din Județul Maramureș, a mai adus obiecte și de acolo.

Astfel, colecția cuprinde icoane pe sticlă, opaițe (unul fiind găsit chiar în râul ce străbate satul) sau diverse obiecte din gospodăria țărănească (vase ceramice găsite în grădinile oamenilor din sat). Iar printre cele mai vechi obiecte se află niște nasturi din timpul lui Ludovic al 14-lea.

,,Fiecare are o poveste, spune ceva, transmite ceva. Avem și o colecție de fotografii adunate de la oamenii din sat, în mare parte de Camelia Cozma, colega mea. Ele îi prezintă pe locuitorii satului din diferite perioade. Sunt ima­gini și de nuntă, și de înmormântare, și de la șezători, care vorbesc despre momentele fundamentale ale vieții comu­nității noastre. Expunem și inventar școlar, un clo­poțel pe care scrie «Paris», un dulap de la începutul școlii. Eu iubesc toate aceste obiecte, dar mă simt într-un fel mai legat de un răș­chitor care a fost al mamei mele, moștenit de la bunica. Are în jur de 100 de ani.” Traian Ience

Traian Ience a transformat pasiunea pentru istorie în muzeu

După ce vezi micul muzeu, nu ai cum să nu te întrebi de unde atâta determinare și ambiție. Cum un învățător de la țară, care de mai bine de 25 de ani a lucrat numai la clase simultane (a predat în același timp la două sau mai multe clase) a reușit să transforme mica școală într-un adevărat lăcaș de istorie și cultură. Care, pe lângă faptul că este ”mândria satului”, este și material didactic pentru elevii care învață și au învățat acolo.

 

,,Folosesc foarte multe obiecte și pentru a preda. Mă ajută la istorie cel mai mult, dar și la limba română. În plus, elevii mei sunt niște norocoși, nu trebuie să ne deplasăm în alte localități pentru a vedea un muzeu. Îl avem chiar aici”. Traian Ience

 

Ascultând cu câtă patimă vorbește despre fiecare obiect în parte, câte lucruri știe despre fiecare și cum transformă tot turul muzeului într-o poveste, îți dai seama că pasiunea a învins orice neajuns.

,,Sunt un iubitor de istorie și un pasionat de obiecte vechi. Nu arunc nimic și am avut dintotdeauna curiozitatea de a descoperi și de a afla poveștile din spatele obiectelor vechi. Așa că, ideea muzeului a venit oarecum natural. Plus că, având multe obiecte, am vrut să le poată vedea și alții, și să se bucure de istoria lor.Traian Ience

Pentru că învățătorul nu este un simplu muzeolog. Este și șoferul care merge după obiecte, acolo unde îl cheamă oamenii. Restauratorul obiectelor pe care le primește sau le descoperă. Designerul care le așează în vechile săli de clasă, ghidul muzeului, cel care are grijă ca totul să fie perfect.

,,Cheltuielile le suport singur. Mă ajută primăria doar cu banii de benzină în cazul în care trebuie să merg undeva departe după obiecte. În rest, eu fac totul. Le restaurez, le curăț, le repar și fac tot ce este nevoie pentru ca muzeul să arate așa. Dar le fac pentru că îmi place și nu simt că aș depune efort. Traian Ience

 

Începuturile zbuciumate ale Muzeului satului Borza

 

Dar dacă azi lucrurile s-au așezat așa cum trebuie, este și pentru faptul că oricât de multe obstacole ar fi întâmpinat, învățătorul nu s-a dat bătut. Pentru că, nu-i așa, orice succes are parte de un început mai zbuciumat. Iar micul muzeu al satului Borza nu putea face excepție. Așa că, la auzirea conceptului, nu toți sătenii au avut încredere în ideea învățătorului, ajungând chiar la petiții pentru oprirea proiectului.

,,Când au auzit ce vreau să fac în sala de clasă rămasă liberă, au fost săteni care s-au panicat. Le era frică de ceea ce urma să se întâmple în școala lor. Se gândeau că voi aduce care și pluguri și alte obiecte mari și, cel mai important, că nu vor mai avea unde să țină mesele făcute după înmormântare sau parastas. Pentru că în sala mare a școlii funcționează și căminul cultural. Așa că, de fiecare dată când există un astfel de eveniment în comunitate, vin în sat și împreună cu un domn care mă ajută la curățenie, strângem toate obiectele și pregătim sala pentru mese. Treptat, oamenii au înțeles importanța unui astfel de muzeu și benefiicile lui în mica noastră comunitate. Iar acum, au ajuns să se mândrească cu el.” Traian Ience

Cum arată viitorul micului muzeu?

 

Chiar dacă în clădire nu va mai funcționa școala, învățătorul Traian Ience nu-și dorește să închidă muzeul. Iar în acest sens, spune el, a primit asigurări din partea primăriei că muzeul va continua să existe. Cu puțin mai mult efort din partea lui, fiind nevoit să facă naveta între casă-școală și muzeu, dar și cu ceva ajutor financiar.

,,N-aș vrea ca odată cu închiderea școlii să dispară și muzeul. Iar ce-mi doresc pe viitor nu are legătură cu mine, ci cu colecția propriu-zisă. Mi-ar plăcea ca cineva să continue munca și grija pentru muzeu. Ar fi păcat să-l închidem și oamenii care vor să-l vadă să nu mai aibă acces. Dar în acest sens, am primit asigurări că lucrurile, cel puțin până voi mai profesa, vor merge în direcția corectă și benefică pentru micuța comunitate. Traian Ience

———————————

Lavinia PETER

4 septembrie, 2018

Sursa:

https://elitaromaniei.ro/traian-ience-invatatorul-muzeolog/

Alexandru NEMOIANU: Despre fantezii

Este incredibilă capacitatea lui Viorel Roman de a repetă aceleași lucruri și aceleași idei fixe,din nou și din nou. Dintr-un alt punct de vedere aceste repetiții vădesc un manierism încăpățânat. Dar din nou faptele ii stau împotriva. Care „pact” Imperiu-Papa? Oare captivitatea papală de la Avignion nu a existat? Regele, ‘prea creștin” al Franței se războia sălbatic cu „Imperiul”, iar apoi bătălia inter-europeană a devenit sinistră. Care „teocrație” ortodoxă? Bisericile Ortodoxe au fost periodic persecutate sălbatic: iconoclasm,Petru cel Mare, comunism. Dar ultimul argument marca VR, „imperiul româno-catolic UE/NATO” este efectiv patetic. Acolo este un regim sodomito-demonic. Ceea ce afișează nu sunt articole sau analize, sunt literatură fantastică .

 

De fapt Viorel Roman este un autor de literatură fantastică. Este adevărat că VR cuprinde în personalitatea sa și o dimensiune monomaniacala. Dar asta nu schimbă împrejurarea că el este un scriitor bun, avântat și pasionat. Textele lui nu sunt articole istorice, sunt povestiri despre ce ar dori VR să fie. De multe ori asta duce la rătăcire. Cei care intră prea adânc în hățișul fanteziei riscă să se piardă în el. Mă tem că asta i s-a întâmplat lui VR. Acestea fiind spuse aș vrea să îl asigur că îl respect ca persoană, multe dintre formulările lui le apreciez ca frumoase manifestări stilistice dar nu mai mult. Ceea ce VR nu sunt argumente, sunt închipuiri.
VR comite o greșeală metodologică esențială și care îl condamnă ca mereu și mereu să greșească până la nivelul de a deveni ridicol.

Confuzia lui stă într-o neputință de a delimita tărâmul spiritual de cel secular. În încercările sale VR folosește argumente și fapte crezut istorice. Aparent VR nu înțelege că oamenii și înjghebările lor sunt stări eminamente vremelnice și că desăvârșirea vine la sfârșitul istoriei și nu în curgerea ei. Nu îmi dau seama dacă VR comite această greșeală din rea credință sau din neînțelegere. Personal, deoarece am sentimente pentru VR, nădăjduiesc că din a două cauza.
Voi căută să adresez câteva dintre ele.

Foarte frecvent VR pomenește o altă plăsmuire a fanteziei sale,repet de coloratură monomaniacă, „teocratia moldo-valahă”. În primul rând ar trebui precizat înțelesul termenului. Teocrație este o societate aflată sub controlul clerului. Asemenea teocrație a fost Tibetul și asemenea teocrație este Iranul și este Vaticanul în Ortodoxie așa ceva nu a existat.
În Bizanț, întotdeauna, a existat clară diferențiere între sferele de autoritate ale Împăratului și ale Bisericii. La fel a fost și în toate țările Ortodoxe și astfel a rămas această înțelegere până în ziua de azi. Biserica avea în grijă nevoile duhovnicești. Chiar și sub persecuții, că cele suferite sub Petru cel Mare și urmași ai săi sau, cele fără precedent din vremea comunismului, Biserica Ortodoxă nu s-a abătut de la datoria ei. Această explică unitatea canonică nezdruncinată pe care o are Biserica Dreptmăritoare, singura adevarată.

VR promovează un program și textele lui sunt manifeste de intenție drapate în limbaj istoric dubios. VR este un propagandist. Mesajul lui este strident și provocator și bănuiesc, deliberat așa. Între sterotipurile folosite mai frecvent se află termenul, conceptul de „moldo-valahi” pe care el îl atribuie Românilor din zona extracarpatică. Este desemnare după așezare geografică a unei părți din Națiunea Română. Dar VR crede că această opțiune de terminologie ar însemna efectiv că Românii din teritoriul ardealo-banatic și cei de dincolo de Carpați ar fi altceva; el se înșală grav. Mai rău, folosind informație după ureche, informație greșită sau incluzând aberații inventate, VR crede că va fi capabil să propună un viitor istoric.

Între altele VR vorbește frecvent și despre o închipuită definire a sferelor de influență între Episcopul Romei, zis „papa” și Împăratul German. Nimic mai fals, acea „înțelegere” nu a existat și asta dintr-un motiv simplu, Episcopul Romei, zis „papa”, mereu s-a voit și încă se voiește un suveran laic. După cum se știe și cum magistral a arătat Dostoievski în „Frații Karamazov”, Episcopul Romei a sucombat ispitei a „treia”. De aici încolo VR efectiv fantazează.

Frecvent VR pomenește de o „înțelegere”, ce ar fi avut loc, conform fanteziei sale, în mileniul I d.Hr. între zice, același VR,”papa (i.e Episcopul Romei) și Împăratul” Imperiului Român de Națiune Germană””. Oare la ce se referă fantezia, mereu monomaniacă, a lui VR?

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre fantezii”