Categorie: Articol

Alexandru NEMOIANU: Drumeții (IV)

Drumurile în România au fost în primul rând prilej de a ne revedea rudele și prietenii de care stăpânirea comunistă ne separase dar și ocazie de de a ne verifică identitatea și sentimentele. A reieșit limpede că pentru noi trei”casa” este familia noastră și ea este în SUA. În același timp la fel de limpede am înțeles toți trei, că sufletește suntem Români și păstrători ai modelului existențial românesc. Pentru mine a mai rezultat că Borloveniul și casa Boldea reprezintă un loc special de care am rămas legat sufletește necondiționat. Este locul care, după Larissa și Andrei, are pentru mine cea mai mare valoare afectivă. De aceea cu bună voie am și decis să îmi folosesc toate economiile personale ( banii salvați din “alocația” de bani de buzunar, haine și călătorii) pentru menținerea și consolidarea acelei proprietăți. Din fericire acea proprietate o stăpânesc în egală devălmășie cu Otilia Bârsan  (verișoara cu care am crescut într-un leagăn) și care are sentimente la fel de puternice pentru acel loc. În plus ea este măritată cu prietenul meu din copilărie, avocatul Ioan Bârsan zis Pupu.

Primul drum a fost în Iulie 1990.

Nana cu Andrei au mers spre România poposind mai întâi, poate simbolic, la Viena. În Viena au vizitat cele mai importante monumente și au mers spre România cu trenul care păstra, încă, multe dintre caracteristicile sistemului feroviar bolșevic. Inclusiv igiena aproximativă și dispoziția spre incorectitudine a personalului de serviciu.

În Septembrie-Octombrie, 1990 am mers și eu în România, după o întrerupere de opt ani.

Fără îndoială că reîntâlnirea cu pământul strămoșesc a fost foarte emoționantă. Casa mea era acolo unde sunt Larissa și Andrei dar, emoțional, mă simțeam reconectat cu matricea arhetipală.

Am stat în București (unde m-am întâlnit cu Liviu Petculescu), apoi în Ploiești (unde trăia sora Larissei și familia ei), în Ciuguzel (satul Larissei și unde erau Mama ei și bunica ei) și în Borloveni. Aproape tot timpul am umblat cu Mihăiță Gruescu prietenul meu din prima copilărie. În Ciuguzel am ascultat fermecat povestiri ale lui Mamatana (bunica Larissei), am fost la târg, am cumpărat un porc. Dar de departe cea mai semnificativă perioada a fost șederea în Borloveni.

Am mers acolo cu Mihăiță (care a șofat mașină Otiliei), cu mama mea și cu Otilia.

În Borloveni am reluat legătură afectivă cu acel loc. Casa era în stare proastă și în imperioasă lipsa de îmbunătățiri. De fapt atunci s-a alcătuit în mintea mea planul de a cere ca “moștenire” partea pe care o stăpânea mama mea acolo (jumătate indiviză) și de a consolida și reface proprietatea. Tot în cursul acelei vizite am putut sta mult de vorba cu tatăl meu, care fizic era mult slăbit dar mental își păstrase întreaga agilitate și farmec. Interesant era de văzut modul în care modelele și căile comuniste dispăreau și treceau în uitare.

În 1992 am revenit în România. Andrei și Larissa făcuseră un drum în Elveția și Franța. Vizita mea a fost în București și Borloveni. În acea perioada m-am apropiat de feciorul mai mic al sorei Larissei, Dan. Cu el am petrecut zile plăcute și am făcut frumoase preumblări. Tot atunci l-am cunoscut mai din aproape pe prietenul lui Dan, Vlăduț Georgescu (un băiat cu totul admirabil ajuns ulterior redactor la Radio Londra (BBC)). În 1993 nu am mai mers în România. Din cauza unor îngrijorări (finalmente dovedite fără temei) în jurul serviciului Larissei. În 1994 pentru circa o Săptămâna am fost cu Andrei și Larissa la Praga. Oraș absolute de vis și cu atmosfera din basmele fraților Grimm. Cehii sunt prietenoși și civilizați și bucătăria lor este superbă. Am avut bucuria de a sta în “gazdă” la un bătrân ceh care ne-a dus în toate locurile, inclusiv în cârciuma “U Chalicu” a lui Sweik. Tragică rămâne însă absența Germanilor (cu o cruzime inimaginabilă eliminați după al doilea război mondial din întreaga Cehie) într-un oraș care, ceh fiind, aparține spațiului cultural german în egală măsură.

În 1995 cu Larissa și Andrei am făcut o memorabilă călătorie în Canada.

Itinerariul a fost aranjat, cu multă intuiție și gust, de către Larissa care a și condus mașina în tot cursul drumului.

Am trecut în Canada la Windsor, trecând un enorm pod. Apoi am traversat statul Ontario și curând am pătruns în superbul stat New Brunswick. Un stat deluros și acoperit de superbe păduri de pin. Pe marginea drumului am văzut în mai multe rânduri enormi “musi” (cerbi gigant). Așezările erau rare, cu aspect britanic și multe dintre case arborau culorile britanice. Primul popas de câteva zile l-am făcut într-un mic orășel, Saint Andrew.

Era așezat pe o mică peninsula și fusese întemeiat de către “loialiști” americani refugiați după Revoluția Americană. Erau case din 1784 care cu mândrie menționau că au rămas în stăpânirea aceleiași familii. Există și o enormă biserica presbiteriană cu aspect foarte sever. Am locuit într-un hotel nou dar cu aspect oribil. Interesant a fost faptul că era la marginea Oceanului și astfel am putut vedea imensitatea mareelor. În acel loc sunt cele mai mari fluxuri și refluxuri din lume. Oceanul se retrage câte 2-3 Km. Tot acolo era un mare dig (ridicat la începutul veacului al XIX-lea pentru a apară portul militar. Portul era aparat de un mic fort, construit din bârne legate între ele în tehnica “coadă de rândunică, care a fost folosit împotriva navelor americane în vremea războiului anglo-american din 1811-1812. Fortul fusese deservit de patru oameni care operau trei tunuri. Ele loveau vasele ce s-ar fi apropiat. Prima lovitură era interesantă. Era folosită un “bar-ball”, două ghiulele legate printr-o bară. Lovitura era dată cu o tehnică specială și proiectilul țintea catargul pe care, la impact, îl rupea și făcea vasul nemanevrabil.

Pe dig am făcut plajă și în una din zile am văzut acolo o focă destul de mică și care îi ignoră pe oamenii din jur, cu nepăsare ea s-a lăsat fotografiată din apropiere de Andrei. În una din zile am luat o șalupă specializată în a duce turiști în apropierea cârdurilor de balene.

Atunci am aflat mai întâi că pe mare este cam cu zece grade Celsius mai frig decât pe uscat și că este necesar chiar Vara să porți haine mai călduroase când ieși în largul mării.

Șalupa era destul de mare (încarcă aproximativ douăzeci de oameni) și era operată de doi frați, tineri și foarte simpatici.

Ne-am depărtat de țărm cam douăzeci de kilometrii,coasta se mai vedea doar vag, și atunci au apărut cârdurile de balene.

La început se vedea, în zare, doar șuvoiul înalt al expirării. Apoi șalupa s-a apropiat și am putut să le vedem din aproape. La un moment dat o balenă s-a ridicat din adânc la circa zece metrii de șalupă și am putut să o admir în toată măreția ei.

Sentimentul de forță gigantică era copleșitor. Ochii îi erau concentrați asupra ei și ignora șalupa. După ce a inspirat adânc a plonjat printr-un salt în adânc. Eleganța gigantică mi-a produs lacrimi. Unul dintre piloți mi-a spus că dintr-un plonjon se poate adânci la peste cinci sute de metrii sub apă.
După o zi am plecat spre Blacks Harbour, portul de unde un serviciu de ferryboats făcea trecerea spre Garnd Manan insula care era destinația principala a vacanței noastre din acel an.

Insula Grand Manan se află în golful Funday. Este o insula destul de mare cu trei sate mici așezate la Nord, Est și Sud. În total sunt cam o mie de locuitori foarte mândrii de insula și comunitatea lor. Este interesant de notat că erau acolo încă bătrâni care nu puseseră piciorul pe continent și chiar unii care nu își părăsiseră micile sate.

Insula era absolut superbă acoperită cu pădure virgină, cu dealuri și plaje superbe. Principala ocupație a locuitorilor era pescuitul de heringi și de “lobsters” (languste, homari) destul de recent începuseră să cultive și somoni. Insula este cel mai mare producător de “dulse”, o iarbă de mare care uscată devine un condiment plăcut la gust.

Turismul avea un anume rol în economia insulei dar totuși limitat, cam zece la sută din venit.

Am stat la o pensiune,”Shorecrest Lodge”. Era un han cu aproximativ douăzeci de odăi și sală de mese. Era ținut de doi tineri excentrici, Andy și Cindy Normandeau originari din Vermont. Erau vegetarieni și ecologiști pătimași. Nu serveau la masă carne și dimineața dădeau cereale delicioase făcute după o rețeta proprie.

Pe insulă existau câteva restaurante bune specializate în pește și în “lobster”(absolut delicios). Am făcut lungi preumblări, prin păduri și pe plaje. (Erau două faruri, la Nord și Sud, care încă mai funcționau deși rostul lor practic încetase. În cimitir erau mai multe monumente care aminteau de mari naufragii. Pe unul dintre ele, 1857, care comemorau 24 de victime, scria”Haosul devine cosmos și deșertul oraș, dar pentru un preț.”) În una din zile am făcut o excursie cu o șalupă la o insula din apropiere, ”Seal Island”(Insula focei).

Șalupa era solidă dar rudimentară. O șalupa pescărească schimbată în una cu scop turistic. Era pilotată de un pescar bătrân și feciorul sau (care mi-a spus să îmi iau haine calde pe mine, plănuisem să merg în pantaloni scurți, căci era, “frig, al naibii de frig”. Am avut motive să îi fiu recunoscător!). Drumul a durat cam o ora și în cursul lui, pentru întâia dată, am avut parte de dezagreabilul “rău de mare”. Noroc că nu mâncasem nimica înainte de plecare. Insula era mică și era un punct de observație a vieții păsărilor. Era un loc în care se observa viață unor păsări specifice locului, ”puffins”, și “terds” (rândunele de mare, cred). În plus erau sumedenie de păsări comune, cormorani, pescăruși, albatroși, etc. Pe coastele insulei erau enorme colonii de foce (emoționant era felul în care puii de focă erau efectiv îmbrățișați de focile mature). Bătrânul pescar fulmina împotriva pescuitului industrial care distrugea codul și îl numea (pescuitul industrial),”treaba pentru cei care nu știu să pescuiască”.

Efectiv insula Grand Manan este un colț de lume mai aproape de Rai.

De acolo am plecat la Quebec și Montreal.

Quebec-ul ne-a fermecat prin atmosfera lui europeană (și aici primul simptom îl reprezinta calitatea cafelei). Orașul fortificat, străzile înguste și fără circulație, mulțimea magazinelor și restaurantelor mici, toate alcătuiau o atmosfera nespus de plăcută. În același timp “separatismul”, cultivat de către politicieni veroși, este exagerat și anume atitudini anti-engleze sunt stridente la limita prostului gust.

În Montreal ne-am întâlnit cu Emil,Veronica și Sorin Lerner și împreună am mers la un splendid restaurant românesc. ”La Jarretelle”. Apoi am revenit acasă.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

30 octombrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Drumeții (III)

Primele drumuri le-am făcut în Canada .

Am mers acolo întâia dată împreună cu Teresa, Ștefan și Matei (feciorul lor având aceiași vârstă ca și Andrei). Am vizitat mai multe orașele din sudul statului Ontario și cascada Niagara. Acolo am întâlnit, în mijlocul unei învălmășeli teribile, într-o linie cu sute de mașini pe Veronica, Emil și Sorin Lerner și am fost în totul de acord cu Emil care a exclamat “lumea asta este o nimica toată!” (O întâlnire similară am avut în cursul singurei vizite făcută la New York. În mijlocul Manhattan-ului pe stradă l-am întâlnit pe Pilu cu care am schimbat câteva cuvinte căci aparent el se grăbea spre o întâlnire.)

Primul drum mai lung l-am făcut în August 1986 în statul Washington.

Plecarea s-a făcut cu o zi întârziere căci în ziua când urmă să plecăm un avion s-a prăbușit chiar pe șoseaua 94 (care leagă Jackson de Detroit.). Am petrecut noaptea într-un motel din aeroport (unde m-am zbenguit toată vremea cu Andrei într-un bazin de înot). A două zi am fost plasați într-un alt avion (căci întârzierea nu era din vina noastră) la clasa a întâia. Eram zăpăciți ,căci serviciul era special(cu veselă din porcelan, lista de vinuri, șampanie), ne era teamă că la sfârșitul zborului vor veni cu o lista de plata. În Seattle am închiriat o mașină superbă (un Cadillac-Seville), albă, cu felurite aparaturi de control, etc. Andrei era încântat și a spus ”așa îmi place mie să călătoresc”. Am vizitat Olympic Peninsula dar am trecut și în Canada unde am stat o zi în orașul Victoria (capitala statului British Columbia). Statul Washington ni s-a părut absolute uluitor de frumos.

Erau codrii seculari de pini gigantici care alcătuiau adevărate catedrale. Privind acei copaci am înțeles cum este cu putință ca ecologiști dedicați să își riște viața încercând să salveze de la tăiere pe acești martori ai veșniciei. Olympic Penninsula este acoperită de munți și străjuită, la Nord și Apus de Oceanul Pacific. Întâlnirea cu Oceanul Pacific a fost efectiv dramatică. Măreția lui copleșitoare era zdrobitoare. În prima zi am fost efectiv bolnav de emoție. Valurile erau gigantice și atotstăpânitoare, măturau totul în calea lor. Munții se prăbușeau în Ocean iar cerul mereu albastru care acoperea totul dădea impresia de trăim diferit. Oamenii locului erau la rândul lor deosebiți, calmi, prietenoși, foarte puternici. (Cred că în parte acest lucru este datorat împrejurării că statul Washington a fost populat de emigranți “americani”. (Americani care s-au reașezat în acel stat.) În una din zile am fost într-o rezervație Indiana (“Makka nation”.) Totul era dezolant. Era murdărie, dezordine, sărăcie sordidă. Nici nu este de mirare. Până în 1927 membrii acelui trib nu erau socotiți cetățeni ai SUA ! Lipsiți de conducători, hăituiți și discriminați era doar firesc ca membrii tribului să decadă moral. Oricum starea acelor oameni este o rușine și reprezintă o condamnare a sistemului American, o ilustrare a ipocriziei lui. (Este adevărat că în momentul de față se fac încercări de a repara crimele trecute dar este sub semnul întrebării dacă ele vor reuși.)

În acele zile am mâncat aproape mereu pește, somon, care era destul de ieftin și deosebit de gustos. Nu era somonul de crescătorie, aflat în magazine, ci cel prins în râuri și în Ocean, de culoare roșie. Acest pește era servit proaspăt ori afumat (încă mai bun). Tot în acele zile, de la distanță, am văzut respirația câtorva balene.

Următoarea călătorie am făcut-o un, an mai târziu, tot în Canada.

Am fost la London, Port Stenley (pe malul lacului Ontario), la Toronto și Montreal.

Canada a fost pentru noi o foarte plăcută surpriză. Era un amestec ideal de Lume Nouă și Veche. Mult mai mult calm și siguranță socială. În acele zile am avut bucuria să ne întâlnim cu Emil, Veronica și Sorin Lerner. Montrealul ni s-a părut orașul cel mai plăcut din Canada și amestecul de cultură franceză și engleză era fermecător. Ca loc special menționez zona “ Thousand Islands” (O mie de insule). O zona de lacuri cu sumedenie de insule, unele dintre ele minuscule.

În 1989 am primit cetățenia Americană și pașaportul American ne-a deschis calea spre călătorii în tot locul.

Prima călătorie am făcut-o eu în Decembrie, 1989 în Israel.

Am mers să îl vizitez pe prietenul meu Alexandru Oancea (devenit Onn) de care mă legau și leagă sentimente puternice. Un om deosebit și un strălucit arheolog,modest și cald. În Decembrie 1989 am stat două săptămâni și apoi am revenit în Israel în 1993, 1994 și în 2000.

Mai ales datorită soției lui Sandu, Anna, am putut vedea multe locuri din Israel și probabil pe cele mai “vestite”. Am umblat de la marginea de nord, Roshanichrah până în Negev și de la Haifa la Ierichon. Cu Sandu am făcut lungi plimbări prin Ierusalim (văzând de mai multe ori toate Bisericile și locurile Sfinte) și în 1994 am fost cu el o săptămâna la săpături arheologice în nordul Israelului la Quiriat Shmone, lângă Metula.

Vizitele în Israel au fost extraordinare. Vederea Locurilor Sfinte mi-a dat o mult mai personală înțelegere a Întrupării. În același timp am putut vedea direct problemele care confruntă acea țară, lucrurile bune și rele. Mai ales am înțeles că doar toleranța va face posibilă supraviețuirea Evreilor acolo. Am avut privilegiul să fiu pe Platoul Golan când Isaac Rabin a anunțat începutul procesului de pace. Discursul a fost emoționant până la lacrimi și cred că el reprezintă unul din momentele cruciale ale istoriei apropiate. Dacă viziunea lui se va împlini sau nu rămâne un semn de întrebare de care va depinde până la un punct pacea în acel colț de lume.

În același an, în Vară, cu Larissa și Andrei am fost din nou în Canada. Am vizitat din nou Toronto și Montreal dar am mers și până la Quebec unde am stat mai multe zile.

Quebec-ul este un oraș special din Lumea Nouă. Este un oraș francez și care cu îndârjire ține la identitatea lui. Faptul că este înconjurat de ziduri (singurul oraș fortificat locuit de “europeni” din Lumea Nouă) îi da un farmec special. Una dintre caracteristicile provinciei constă și în faptul că acolo cafeaua este foarte bună, cu totul diferită de cea din restul SUA și Canadei.

Apoi, din 1990, am început să călătorim an după an în România cu popasuri europene.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

29 octombrie, 2018

Galina MARTEA: Cum de stopat procesul migrator? Factorii esențiali în evoluția acestui proces

O societate dominată de sărăcie și inechitate socială este predispusă, în cel mai activ mod, de a crea procesul real al migrațiunii, proces determinat de factori economici, sociali, politici etc. Evoluția acestui proces capătă amploare de la o zi la alta (dacă să ne referim la țările din Estul Europei, cu caracter pronunțat se prezintă Moldova, Letonia-27%, Lituania-23%, Bosnia-Herțegovina-22%, Bulgaria-19%, România-15%, Croația-12%: https://ortodoxinfo.ro/2018/06/25/studiu-migratia-goleste-tarile-mai-sarace-adancind-prapastia-demografica-intre-estul-si-vestul-europei/), iar factorii existenți afectează în cel mai grav mod îmbătrânirea demografică a populaţiei, depopularea teritoriului, reducerea forței de muncă productivă. Astfel, societatea moldavă, un caz cât se poate de real, se regăsește între schimbări demografice radicale, cu probleme sociale enorme ce influențează negativ creșterea și stabilitatea economică, dezvoltarea sistemului instructiv-educativ (prin reducerea drastică a școlilor și claselor din lipsă de elevi) și multe alte aspecte ce țin de evoluția omului și a comunității. Un mediu social neprielnic pentru concetățeni, excepție fiind doar pentru clasa dominantă. O țară ce este abandonată zilnic de sute de persoane, conform statisticilor migrațiunea în afara țării reprezentând în jurul a cinci mii persoane în an, motivul cel mai evident fiind lipsa locurilor de muncă, injustiția socială, sărăcia, salarii lunare ale angajaților publici foarte mici în raport cu necesitățile cotidiene și prețurile de larg consum, sistemul sanitar ruinat la cel mai jos nivel, corupție fără precedent în toate instituțiile de stat/ publice, criminalitate avansată, mortalitate prematură din cauza subnutriției și a maladiilor etc. De fapt, procesul migratoriu este specific oricărei țări din lume, cu atât mai mult a acelor țări ce sunt afectate de războaie civile, conflicte interne și externe. Pe când, societatea moldavă este afectată cel mai mult de mentalitatea absurdă a clasei politice și de guvernare, o societate ce este inhibată de o stare de tensiune continuă întreținută în scopul de a demoraliza populația prin lipsuri de mijloace materiale necesare existenței, prin lipsa de respect între concetățeni, prin lipsa de respect a clasei dominante față de propriul popor, prin lipsa de respect față de tot ceea ce este viața umană într-o comunitate. În cadrul țării s-a format un fenomen destul de complex care afectează destul de grav existența cetățeanului. În asemenea condiții omul este nevoit să abandoneze totul, urmând doar calea migrațiunii – migrațiunea fiind unica soluție în salvarea propriei vieți. În rezultat, poziția demografică a Moldovei devenind una tot mai distructivă, cu consecințe nespus de dramatice. În baza statisticilor internaționale, dar și a celor naționale, Moldova este considerată o țară cu o populație deja bătrână, necătând la faptul că statul este foarte tânăr. Procesul de îmbătrânire a populației depinde în cea mai mare parte de emigrarea în masă în afara țării, de procentul natalității foarte scăzut și al mortalității foarte ridicat, la ziua de azi aproape 15 la sută din populație fiind cu vârsta mai mare de 60 ani. În baza studiilor realizate de către ONU se presupune că prin anii 2050 a treia parte din populație va fi cu vârsta de peste 60 de ani. Realitatea este destul de îngrijorătoare așa cum este destul de alarmant faptul privind exodul în masă a populației. Începând cu anul 1992 populația țării este mereu în descreștere. Se estimează că aproape un milion de persoane sunt plecate din cadrul țării, însă conform datelor statistice realizate de către Biroul Național de Statistică cifrele sunt cu mult mai mici, reprezentând aproximativ 300 de mii persoane (date statistice ce rămân neschimbate deja de mai mulți ani: https://sputnik.md/radio_rubrica_interviu/20180803/20975571/cati-moldoveni-sunt-plecati-la-munca-peste-hotare.html). Pe când conform datelor Poliției de Frontieră, 31 decembrie 2015, numărul cetățenilor moldoveni plecați în străinătate este de aproximativ 754 mii persoane (https://www.iom.md/ro/migration-profile-republic-moldova-ro).

Despre procesul sau fenomenul migrației se vorbește destul de mult, în același timp fiind prezente multiple argumente ce dezvoltă acest subiect. Factorii esențiali în evoluția acestui proces sunt de o varietate enormă, însă cel mai grav sunt consecințele provocate de modificările sociale și politice ce produc situații de nesiguranță și pericol în existența cetățeanului. Procesul migratoriu a existat dintotdeauna pentru orișicare națiune, acest fenomen fiind legat de diverse motive ale individului, însă pentru omul societății moldave de astăzi migrațiunea este un proces forțat/ inevitabil care presupune să-i aducă beneficii în a supraviețui și a exista într-un mod mai decent și, respectiv, în a obține mijloace financiare necesare (posibil și mai consistente) pentru a-și salva propria viață și propria familie de la sărăcie/ subalimentație etc, nemaivorbind de faptul că din aceasta profită și statul acestui individ emigrat, unde transferurile bănești trimise din străinătate în țara de origine sunt un stimulent enorm pentru creșterea economică. Bineînțeles, procesul migrațiunii are și efecte destul de negative pentru individul emigrat (familii destrămate, copii rămași fără îngrijirea părinților), însă stoparea acestui proces este de neocolit, deoarece în societatea moldavă de astăzi este imposibil de supraviețuit, totul este adus la limită, condițiile de mediu fiind cele mai nefavorabile pentru existența omului. Dezastrul economic, social și politic din cadrul țării este o povară enormă pentru cetățean, iar migrația este unica soluție în clarificarea problemelor personale. Ținând cont de faptul că în țara de origine cetățeanul nu este protejat de nimeni, nu are o stabilitate economică, nu are o existență nici pe aproape favorabilă, nu profită de avantaje sociale (dacă să ne referim la mase, atunci 75 la sută din populație declară că există la limita sărăciei, dintre care 31 la sută declară că veniturile bănești nu le ajung nici pentru strictul necesar de existență. Sondaj efectuat în luna noiembrie a anului 2017 de către Institutul de Politici Publice: http://independent.md/sondaj-alarmant-peste-75-din-moldoveni-spun-ca-traiesc-la-limita-saraciei-2/#.W9W7M9VKjDc), atunci acesta este constrâns să aleagă calea migrației. Dacă să facem o abatere, în linii generale, fenomenul migrației își are avantajele și dezavantajele sale, accentele fiind atât de ordin material, cât și imaterial. În plan material stabilitatea financiară este în avantajul migrantului (dacă acesta reușește să se deplaseze în țările dezvoltate ale Occidentului), iar în plan moral/ sufletesc acesta este mereu deprimat, gândul fiindu-i tot mai mult la baștină. Cu alte cuvinte, migrantul este avantajat prin bunăstare de noul mediu social, iar starea sufletească pentru țărâna natală îi este traumată continuu pentru tot restul vieții. În ultimii 15 ani exodul în masă pentru a munci în străinătate a devenit o necesitate absolută pentru omul basarabean, iar prin migrația forței de muncă s-a încetinit și mai mult procesul de dezvoltare a țării. În acest caz nu putem spune că este vina cetățeanului moldovean ce pleacă în străinătate la muncă sau pentru a-și crea o nouă viață, dar este vina clasei de guvernare care nu știe cum să regleze existența unei societăți ce este în stagnare și degradare continuă, cu atât mai mult că piața forței de muncă din cadrul țării nu funcționează pe criterii normale sau nu funcționează absolut deloc, principiile bazate pe cerere/ ofertă/ concurență fiind inexistente. Timp de 27 ani de existență independentă statul nu a promovat o politică corectă, ba chiar deloc, în domeniul investițiilor/ investițiilor în capitalul uman, în capitalul de cunoștințe, în capitalul economiei de piață funcționabilă etc. Timp de 27 ani de existență statul a promovat doar o politică de subdezvoltare care, într-un final, a condus la exodul în masă a populației în afara țării. Astfel, prin procesul existent se justifică politica statală orientată în defavoarea poporului-cetățeanului, în defavoarea dezvoltării sociale, economice, culturale. Cu atât mai mult, nu se întreprind măsuri sau politici pentru reîntoarcerea migranților în țară, unicul interes al statului fiind doar ca aceștea să retrimită cât mai multe mijloace financiare rudelor și familiilor rămase acasă, astfel fiind stimulată creșterea economică a țării. Un alt aspect care preocupă societatea, posibil și pe politicieni, este faptul că prin migrație are loc procesul de îmbătrânire a populației, acesta fiind un pericol real pentru sistemul de pensii de viitor.

Numărul populației este mereu în descreștere, iar speranța de viață devine tot mai mică. Nivelul de trai al omului moldovean devine tot mai insuportabil, iar exodul în masă este tot mai pronunțat. Ipotezele demonstrează faptul că sub aspectul de îmbătrânire a populației sistemul public de asistenţă socială va fi în mare dificultate în următorii 20-30 de ani. Situația demografică a țării va fi și mai intens afectată de procesul migrației, iar modificările în plan economic, social și politic vor completa și mai mult efectele negative existente. Prin spectrul acestor realități are loc existența societății moldave, care la ziua de azi în plan mondial se plasează pe segmentul involuției umane. Continue reading „Galina MARTEA: Cum de stopat procesul migrator? Factorii esențiali în evoluția acestui proces” →

Alexandru NEMOIANU: Drumeții (II)

Apoi au urmat aproape an după an alte drumuri în țară legate tot de șantierele lui Radu Popa: în Bihor și pe Valea Mureșului. Cercetarea arheologică nu mă pasiona și în fond exuberanța pentru aflarea câte unui fragment ceramic ori moneda (care nu făceau decât să confirme informații scrise sau tradiții acceptate) îmi părea fără rost. Ceea ce mă fermeca era posibilitatea de a vorbi cu oameni “simpli” și faptul că descopeream că “simplitatea” lor este aparentă. Aflam substanță românească și ea mă fermeca.

Cumva în aceiași categorie au intrat și primele drumuri la Ciuguzel (județul Albă,lângă Aiud, satul matern al Larissei). Acolo i-am cunoscut și mi i-am integrat în zestrea personală pe bunicii materni ai Larissei, Aron și Maria Marina.

Erau țărani ardeleni autentici, neatinși de vitregia vremilor cu mare personalitate și farmec. Vorbea o limba ardelenească splendidă, colorată, lină, convingătoare. De la ei (Mamatana și Tataon) am aflat despre realitatea ardelenească, despre suferință românească sub jug străin, despre felul în care modelul românesc a supraviețuit și finalmente biruit și am putu înțelege cauza pozitivismului ardelenesc. Fără îndoială că drumurile la Ciuguzel au avut o enormă importantă pentru lărgirea înțelegerii mele și una decisive în îndrăgirea țărănimii românești. (Tot acolo am învățat câte ceva despre gospodăria ardelenească, tăiatul porcului, făcutul vinului, strânsul bucatelor, relația comunitară, de obște.)

Între drumurile pe șantiere arheologice o amintire mai mult îndoielnică o am pentru cele făcute împreună cu Lucica Chitescu la Cetățeni, Argeș, Suceava și Orașul de Floci (Piua Petrii), Ialomița. Nu era vorba de obiectul cercetării ci de împrejurarea că Lucica Chitescu, altcum un bun profesionist și nu om rău, era alcoolic înveterat și cu el am început să beau, obicei pe care l-am părăsit abia după ce am trecut de patruzeci de ani. Un alt șantier arheologic a fost cel de la Vetel (Micia), Hunedoara împreună cu Liviu Petculescu.

Apoi au urmat perioade de stagnare care dramatic au fost tăiate de marele eveniment al existenței mele, așezarea în Lumea Nouă. Plecarea din România a însemnat și prima “ieșire” în afară spațiului românesc.

Plecarea mea, a Larissei și a lui Andrei în Decembrie 1982 din România a fost cu lungi peripeții pe care le-am descris în unul din capitolele volumului, ”În America; la “Vatra Românească”. Oricum plecarea din România, în retrospectivă, a însemnat pentru mine câteva lucruri decisive.

În primul rând am devenit liber în sensul profund al cuvântului; răspunzător de acțiunile mele, bune ori rele. Apoi, împreună cu Larissa și Andrei, am devenit cu adevărat o familie, o unitate organică și pentru care tot ce era în “afară” devenea secundar . Ca urmare a ieșirii din România am început să drumețesc cu adevărat și să reflectez asupra semnificației mai adânci și reale pe care aceste acțiuni le au și care sunt dezăvăluite,”treziri”ale unui alt strat care este tot în interiorul ființei intime. Iar una dintre consecințe a fost să îmi dezvăluie limpede importanța covârșitoare, până la subordonare, pe care casa Boldea, casa strămoșilor mei materni din Valea Almăjului, Banat, a avut-o și o are asupra înțelegerii mele (atâta cât este) despre lume.

Plecarea s-a făcut în 3 Decembrie, 1982 de la București la Roma. Toți trei eram buimăciți și doar Larissa mai călătorise o dată, ciudat dar simbolic, tot în Italia. Personal aveam senzația că pătrund pe un alt tărâm și în fapt cam așa și era.

În Roma am avut enormul privilegiu că am fost adăpostiți în frumoasa casă a Teresei Maddalena, prietena Larissei și deci nu am avut de trecut vreme în “pensiunile” pentru refugiați. Astfel am putut umbla în Roma și am avut senzația unei vacanțe. Cu multe gânduri și griji despre viitor dar totuși vacanță. Eram într-o lume nouă și impresiile erau abrupte,brutale. Prima reacție violenta am avut-o văzând lumina străzilor pe vreme de noapte. Apoi era abundența din magazine, aerul cumva sigur și nepăsător al oamenilor, certitudinea cu care anticipau în brutării pâine proaspătă și caldă. Apoi a fost înțelegerea faptului că societatea este nepăsătoare și neinteresată în destinul personal. Că fiecare este “liber” să trăiască cum dorește și cum îl ajută norocul, în abundență, suficiență, mizerie sau adâncă mizerie. Ceea ce mi-a rămas în minte a fost, un marș, „retragere” a bersaglierilor, Biserica ‘San Pietri în Vincoli și piața Sfântului Petru și vederea, de la mare distanță, a Episcopului Romei, Ioan Paul al II-lea dând binecuvântarea duminicală.

În 16 Decembrie, 1982 la șase dimineață eram toți trei pe aeroportul din Roma pentru zborul la New York. Era un grup de circa patruzeci de refugiați români și o mare de bagaje între care erau și doi enormi saci de emigranți, din pânză galbenă, care cuprindeau toate posesiunile pământești ale Larissei, ale lui Andrei și ale mele. Viața nostra în Lumea Nouă era gata să înceapă.

Am plecat cu o cursa AlItalia de la Roma la New York. Călătoria avea ceva fantastic, eram egal dezorientați, îngrijorați, entuziaști. Pe drum am făcut glume și l-am imitat copios pe Ceaușescu (o călătoare a căutat să “protesteze” contra batjocurii și s-a ales cu insulte dintre cele mai grosolane). La New York un funcționar vietnamez al fundației de caritate “Tolstoi” ne-a dat biletele până la Washington și foarte neceremonios ne-a spus că din acea clipă suntem pe cont propriu. Primele Săptămâni petrecute au fost în casa fratelui meu Virgil. Au fost zile și clipe grele.

Apoi ne-am mutat în inima gettoului din zona Maryland a ‘marelui” Washington D.C, în Prince George county, în Hyattsville. Era o zona periculoasă, cu locuințe proaste și cu o populație majoritar de culoare și tot majoritar la marginea și în afară societății. În vremea cât am stat acolo cu toată siguranță mâna lui Dumnezeu ne-a aparat pe Andrei, Larissa și pe mine de nenorociri ce s-ar fi putut întâmpla în orice clipa.

În acea vreme nici nu putea fi vorba de “călătorii” (maximum ce ne puteam permite era să mergem în câte un parc sau la grădina zoologică). Dar vie mi-a rămas amintirea drumului către casă pe care îl făceam pe jos, prin mijlocul uneia dintre zonele cele mai infestate de crimă din SUA, în miezul nopții. Erau cam 2-3 kilometrii și îi străbăteam în panică, mergând pe marginea exterioară a trotuarului și cu conștiința că în orice clipă aș putea fi atacat, rănit sau mai rău. Dumnezeu m-a ocrotit. Vedeam “orașul” American noaptea, când decorul și zorzoanele dispăreau, când se vedeau “sinistrele jivine strejinopți ale orașului”, înspăimântătoarele „alei”, bântuite de bețivi și drogați, (a căror amintire încă mai bântuie în cele mai rele coșmaruri pe care le am). Cu nespusă jale și sentiment de neputință, atunci când mă apropiam de locul în care trăiam, îi vedeam la fereastră pe Andrei și Larissa care mă așteptau la fereastra. Dar în Septembrie 1984 toți trei ne-am mutat la “Vatra Românească” în Michigan, sediul Episcopiei Ortodoxe Române din America, unde fusesem angajat, prin insistența Arhiepiscopului Valerian D. Trifa, ca secretar-arhivist și apoi istorical “Centrului de Studii și Documentare” al Românilor-Americani. “O nouă etapă începea în viață familiei mele care însemna și înseamnă, Andrei și Larissa.

Drumul spre “Vatra” l-am făcut în micuța mașină ce ne-o cumpărasem. Era supra aglomerată cu săracele noastre bunuri, cu câinele Puppy, și pilotată de generosul și bunul nostru prieten Părintele Cornel Todeasa. (Tot el ne-a încurajat, ne-a dat sfaturi esențiale despre cum să ne purtăm și în general ne-a dat siguranță că nu suntem singuri și părăsiți deși el însuși trecea prin grele încercări la vremea respective.) Drumul a fost fără peripeții și din 23 Septembrie, 1984 ne-am început nouă viață.

Nu am fost primit cordial dar eram într-un loc frumos, cu ferme, păduri, lacuri și sigur (faptul că nimeni în zona nu își încuia ușile la vreme de noapte fiind un indiciu).

Am început să lucrez cu entuziasm și curând Larissa și-a aflat lucru, la început temporar și apoi permanent, la colegiul din localitate, ”Jackson Community College”( nu i-a fost ușor dar, după circa zece ani a ajuns să fie șefa departamentului de istorie de acolo. Salariul ei a făcut cu putință ca viața noastră să fie calitativ bună și Andrei să poată face facultatea de medicină și să devină doctor fără să fie nevoit să facă datorii excesive.)

Din 1985 situația noastră s-a stabilizat și drumețiile au devenit iarăși cu putință pentru noi.

Au fost ocazii de a restabili legătură cu România și problemele ei dar și de a înțelege distanța (mai ales în ce privește înțelegerea “nevoilor” momentului, așa cum sunt ele înțelese de către Români) care s-a așezat între noi și țara de origine. Tot atunci am început să ajutăm bănește rudele din România.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

27 octombrie, 2018

Alexandru NEMOIANU: Drumeții (I)

Existența mea a fost dominată de sedentarism și de o încăpățânare în a urmă căile bătute.Mereu m-am întors la lucrurile și locurile cunoscute și verificate și întotdeauna am fost cel puțin șovăielnic ,dacă nu direct ostil, inovațiilor și încercărilor noi. O dimensiune cumva “aventuroasă” a dat existenței mele Larissa care este o natură mobilă și nomadă, dornică de nou. Oricum această dimensiune “aventuroasă”, ori măcar mai mobilă, pe care a adus-o Larissa în existența mea a fost de folos în a îmi largi enorm orizontul, a mă scoate din automatisme, din care unele erau autodistructive, a mă face mai tolerant și mai complet. Acest lucru a fost vizibil și în “drumețiile” mele.

Până la 18 -19 ani singurele drumuri pe care le-am făcut erau în București, dinspre și spre Puccini 4 (locuința părinților mei) și dinspre București și Borloveni (Valea Almăjului, Banat) unde era proprietatea strămoșilor mei materni. În ce privește “modelele” de drumețit atunci mi s-au alcătuit și lor le-am rămas fidel până în ziua de azi. (Este o altă dovadă că noțiunile fundamentale pe care le am sunt legate de Borloveni)

Plecările erau motiv de mare agitație. Se împachetau sumedenie de bagaje, pachete de alimente, etc. pentru o călătorie cu mulți copii și o ședere care urmă să dureze luni de zile. La gara se pleca devreme, frica de a “pierde” trenul era crescută la nivel de panică. Oricum atunci mi s-a alcătuit starea de agitație și elație, o stare pe care o am mereu înaintea fiecărei și oricărei călătorii.

Este o stare de teamă în amestec cu curiozitate,anticipație și bucurie. Este o condiție care durează mult. Începe încă din casă și se continuă pe durata drumului spre stația de plecare (gara și ulterior aeroport), apoi pe durata așteptării, când este diversificată de curiozitatea lacomă de a privi la cei din jur și la modul lor de comportament și chiar pe durata transportului. O scurtă perioada de relaxare în vremea transportului este apoi înlocuită de o nouă agitație privind sosirea, reaflarea bagajelor, transportul la destinație și instalarea în noul loc. În plus se mai adaugă o stare de tristețe pentru plecare și neliniște în ce privește sosirea la destinație și îndoială tardivă privind însuși rostul deplasării.

Ajuns la destinație întotdeauna prima reacție este una de “strângere de inima”. Noul loc este întotdeauna mai puțin frumos sau, în cel mai bun caz altfel decât mi-l cristalizasem în imaginație și deci o anume dezamăgire este prezenta. (Este și în asta semn că cele mai frumoase drumuri sunt cele interioare.)

La întoarcere toate stările emoționale se reluau în revers. Era tristețea plecării (însoțită și de împrejurarea că atunci se apropia Toamna, zilele deveneau mai scurte, zilele mai răcoroase, culoarea vegetației se schimba, fumul peste sat începea să fie coborât), agitația încă mai mare dinaintea plecării (se pleca cu o căruță trasă de cai încă fiind noapte, așteptarea trenului era încă mai încordată, căci stătea doar un minut în gara minuscule (Iablanița) de unde ne îmbarcam, oboseala era mai mare). La destinație șocul era neplăcut. În Puccini 4 era mereu agitație, dezordine și în plus sentimentul apăsător că începe un nou an școlar. (Poate din aceste cauze în anii bătrâneții prefer să am vacanțele Toamna. Îmi pare că timpul liber este mai lung căci Vara o asociez,fie și fals, cu “vacanța mare” din anii copilăriei.)

Prima drumeție în afară cercului tribal am făcut-o în 1967 în Maramureș.

La sfârșitul anului întâi de facultate studenții cu note bune începau să meargă pe șantiere arheologice. Prietenul și colegul Sergiu Iosipescu (descendent din boieri moldoveni, cu admirație pentru Grigore Vodă Ghyka, studios și pedant, cu duh de căutare și aventură științifică pe linia lui Gordon și Lettow Vorbek) m-a convins să alegem un șantier arheologic mai “excentric”, cercetare arheologică medievală în Maramureș.

Acolo de vreo doi ani începuse săpături arheologice sistematice Radu Popa, aflat la începutul unei cariere strălucite. El urmarea sistemul “reconstrucțiilor” regresive și în timp, reușea să prezinte realitatea românească din Transilvania medievală în toată complexitatea și frumusețea ei. Oricum atunci am făcut primul drum mai important în afară tribului Puccini 4.

Am călătorit destul de complicat. De la București la Vatra Dornei și apoi la Sighet. Intram într-un tărâm nou. Totul îmi părea misterios, țara mi se dezvăluia largă și generoasă. Oamenii îmi păreau mult mai accesibili decât îmi imaginasem (trăisem în totală izolare). Pe durata călătoriei Vatra Dornei-Sighet în compartiment am stat alături de doi țigani bătrâni. Unul din ei povestea, fără emoție, grozăviile deportării din vremea lui Antonescu. Detalii fioroase, de foamete și cruzime, alternau cu povestiri despre ospețe (gorbane) sardanapalice și aventuri erotice furtunoase.

În Maramureș am stat întâia dată în case țărănești, mâncând în “comun” și tot acolo am cunoscut-o pe Larissa Pușcașu și aproape instantaneu, ne-am atașat unul de altul pentru totdeauna. Firesc, fără ostentație, aș zice copilărește. Tot acolo m-am împrietenit strâns cu Mihnea Berindei și el student venit la săpături arheologice.

Apoi au urmat aproape an după an alte drumuri în țară legate tot de șantierele lui Radu Popa: în Bihor și pe Valea Mureșului. Cercetarea arheologică nu mă pasiona și în fond exuberanța pentru aflarea câte unui fragment ceramic ori moneda (care nu făceau decât să confirme informații scrise sau tradiții acceptate) îmi părea fără rost. Ceea ce mă fermeca era posibilitatea de a vorbi cu oameni “simpli” și faptul că descopeream că “simplitatea” lor este aparentă. Aflam substanța românească și ea mă fermeca. Era un sentiment ciudat. Aveam conștiința că descopeream un lucru esențial, de care depindea însăși existența mea. Un lucru pe care îl știam dar nu putusem să îl exprim. Mult mai târziu am aflat că mă întâlneam cu un mare, poate cel mai de seama adevăr, ’dacă nu m-ai fi știut, nici nu m-ai fi căutat”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

25 octombrie, 2018

Ioan Nicolae MUȘAT: Prima Conferință Națională pentru Civilizația Creștină, ASCIOR, „Uniți prin Credință” 2018!

Cu îngăduința Domnului, organizată de ASCIOR, cu binecuvântarea Arhiepiscopului locului, IPS Ciprian, cu sprijinul Consiliului Județean Buzău, al Primăriei Municipiului Buzău, al Centrului Cultural Alexandru Marghiloman, al Centrului Județean ce Cultură și Artă, cu contribuția Carrefour Buzău (dna dir. Oana Andrei), ROLLSERV Buzău, MOPIEL Rm (Ioniță Cătălin). Sărat, ARK MANAGEMENT, Brăila, DELTA FORCE Buzău, omagiu adus în anul Centenarului Marii Uniri, a fost, în 20-21 Oct, în România, la Buzău, Prima Conferință Națională pentru Civilizația Creștină „Uniți prin Credință”!


Importanța națională a acestei conferințe nu se vede acum, iar aceasta nu este dată doar de participarea personalităților din Chișinău, Cernăuți, Tulcea, București, Cluj-Napoca, Craiova, Mizil, Drăgănești-Olt, Focșani, Buzău,etc, nu numai de mărturia vibrantă a diverselor categorii sociale, monahi, preoți, medici, profesori, cercetători, scriitori, istorici, notari, teologi, elevi, etc, ci mai ales de semnificația acestei conferințe care deschide drumul restructurării sociale și naționale prin Cuvântul lui Dumnezeu, apropierea structurală a societății de Biserica lui Dumnezeu!


La Buzău, în cinstea tuturor sfinților, eroilor și martirilor care au slujit de-a lungul mileniilor pentru Unire, nu oricare, ci Unirea prin Credință, a început un mare, greu și foarte important proces al afirmării identității personale și naționale prin dreapta credință, proces anevoios început chiar în anul Dezamăgitorului Referendum, a început o nouă eră, corectă și performantă care va cuprinde popoarele din Vatra Europei și se va extinde unde și cum va fi Voia Domnului și lucrarea oamenilor și popoarelor.


De la acest nivel trebuie privite toate, atât cuvintele vorbitorilor cât și atitudinea spectatorilor, mulțimea de pe scenă și sala aproape goală!


Nu putem să nu remarcăm alocuțiunile vibrante ale Arhimandritului Andrei Caramalău, prim-vicepreședinte filiala ASCIOR-Chișinău, exarhul mănăstirilor din Basarabia, ale Părintelui prof. dr. Mihail Milea, Duhovnicul Buzăului, ale pr. Prof. dr. Aurelian Damian, vicepreședinte ASCIOR, dar nu putem să nu remarcăm nici intervențiile pline de vibrantă dragoste de Dumnezeu și neam ale Dlui cercetător Ștefan Sofronovici, președinte filiala ASCIOR-Chișinău, Dna Angelica Stănciuloiu, director ASCIOR cu integrarea europeană, a Dnei prof. Eleonora Schipor, prim-vicepreședinta filialei ASCIOR Cernăuți, a Dnei poet Olga Grigorov, președinta filialei ASCIOR-Tulcea, a dlui ambasador Mihail Forescu, a filozofului secui botezat în ortodoxie Attila Mihai Nagy, poeta Diana Ciugureanu- Zalatan, președinta USLR, vicepreședinta ASCIOR, poetul Tănase Carașca, vicepreședinte ASCIOR Tulcea, poeta cantautoare Diana Hristisean, vicepreședintă ASCIOR-Chișinău, dr. Popescu Costel Eugen, (Scornicești), Prof Anghel Mugurel, prof. Chifu Speranța Ecaterina, Rm. Sărat, Dr. ing. Zorzoliu Cristian președinte ASCIOR Drăgădești-Olt, poeta Luminița Postolache, președintă ASCIOR-Focțani, teolog notar Feurdean Cristian Octavian, dna Floarea Dimian, vicepreședintă ASCIOR, jurist Radu Roxelana, director ASCIOR, Prof. dr. Marius Constantinescu, vicepreședinte ASCIOR, scriitoarea Paulina Georgescu secretar general ASCIOR, Prof. Iuliana Vlăsceanu și poet Marius Vlasceanu, președinte ASCIOR-Mizil, jurist Dragoș Șerban Popovici, secretar general al asociației „Consiliul Unirii”, București, poeta Biteanu Dana și alții.


Au fost prezenți prin mesaje Ieromonah Maxim Iuliu–Marius Morariu, Roma, prof. Univ. Dr. Alexandru Nemoianu, SUA, prof, drd. Tatiana Croitor, președinta filialei ASCIOR-Orhei, poeta Mirela Minuța, președinta filialei ASCIOR Arad, Prof. Ana Bejan, președinta filialei ASCIOR-Soroca, Pr. Stav. Radu Botiș, Ulmeni, Maramureș, teolog. Ing. Mihail Nicolae Stanca, București, istoric Bîrsan Cornel, Bistrița, poet etnolog Maria Filipoiu, București și alții.


Ne-au încântat cu recitări și cântece, elevii: formația „Siretelul” din Cernăuți, prof. Gh. Stratulat, formația „Slănicul”, Buzău, prof Ion Zota, formația de fluierași, Buzău, prof Traian Popescu, elevii Ionela Șerban și Vlad Pascu, prof. Ofelia-Florica Haranguș, elevul Mario Negoiță, Buzău, elevele Maria Trandafir, Mizil, Ichim Maria, Buzău.


Un maraton al culturii și identității naționale care va avea un impact considerabil, sperăm noi, în anii care vor veni în societatea românească și nu numai.


Au fost oferite premii elevilor și tinerilor, patru premii în tichete de cumpărături în valoare de 250 lei fiecare de Carrefour Buzău (dir, Dna ec. Oana Andrei, au fost oferite premii pentru participare și interes adulților peste 25 ani, cinci premii a câte 200 lei fiecare!


Le mulțumesc din suflet pentru tot, tuturor susținătorilor și sponsorilor, tuturor truditorilor, tuturor conferențiarilor și participanților la deschiderea acestui drum al Biruinței, deschidere marcată cu Medalia „Prima Conferință Națională-Civilizația Creștină-ASCIOR 1918-2018”
ASCIOR pentru bucuriile omului!

———————————

Președinte fondator ASCIOR

Ing. Ioan Nicolae MUȘAT

25 octombrie, 2018

Eleonora SCHIPOR: Steluța hliboceană – 2018

Una dintre cele mai bune eleve de la CIE Cupca, președinta comitetului școlăresc Marta Belici, elevă în clasa a X-a „A”, a participat și în acest an la tradiționalul concurs „Steluța hliboceană”.

Marta a participat la categoria mare (au fost trei categorii – mică, mijlocie și mare).

Participanții au susținut trei probe: recital, vocal și dans. Ea a recitat o poezie în limba ucraineană, a interpretat un cântec popular românesc, iar la proba de dans de asemenea a dansat un dans românesc, însoțită de grupul de dansatoare din clasele a X-a „A” și „B”.

La toate trei probe a obținut rezultate bune, clasându-se astfel pe locul II în raion.

A avut bineînțeles și costumația respectivă la toate cele trei probe.

Sincere mulțumiri aducem părinților Maria și Vasile pentru grija, susținerea de care au dat dovadă, prin procurarea costumației respective etc.

De asemenea aducem mulțumiri profesorilor care au ajutat-o în pregătirea pentru concurs. Profesoarei de limba și literatura ucraineană Alina A. Tarâța, profesoarei de limba și literatura română, dirigintei de clasă Lucica V. Dușceac, direcției CIE Cupca.

Vom menționa faptul că Marta Belici, dar și colegele ei participă adesea la felurite ceremonii festive: festivaluri, sărbători tradiționale, întâlniri importante. Toamna aceasta a participat împreună cu prietena și colega ei de clasă Elena Bicer la deschiderea Filialei ASCIOR-Cernăuți, au interpretat două cântece în frumoase costume naționale românești. Ambele au devenit și cele mai tinere membre ale noii filiale creștine.

          Felicitări, Marta! La mai mult și la mai mare! Mari succese pe viitor.

———————————-

Prof. Eleonora SCHIPOR,

Cupca, Bucovina de Nord/Ucraina

24 octombrie, 2018

Valeriu DULGHERU: Valetul Dodon slugă la doi stăpâni

Kremlinezul Dodon avea un singur stăpân – pe țarul Putin, pe care-l vizita în fiecare lună, uneori și de două ori pe lună. Acum mai are un stăpân – pe sultanul Recep Erdogan. Și așa nu-l prea vedeam acasă veșnic plecat la Moscova sau aflat în concedii (a avut omul anul trecut vreo șapte!). Acum va trebui să se împartă între Moscova și Ancara. Doar peste două săptămâni va pleca la Istanbul (așa cum plecau altădată domnii fanarioți) să „deschidă cel mai mare aeroport din lume”. Fără el rămâne aeroportul nedeschis! Cu acceptul lui Putin Dodon a deschis în calendarul său o nouă destinație preferențială – Ancara (Istambul).

După modul cum a fost primit la Chișinău și Comrat se pare că Erdogan este satisfăcut de slugă. De menționat că în perioada când Republica Moldova era o poveste de succes Chișinăul a fost vizitat de granzii Europei: cancelarul Germaniei Angela Merkel, preşedintele Consiliului European Donald Tusk, președintele Comisiei Europene, José Manuel  Barozo, de alte mari personalități ale lumii. Vizita președintelui turc R. Erdogan le-a întrecut pe toate la capitolul de protocol. A fost primit ca un rege, primblat prin or. Chișinău aproape pustiu. Polițiștii au fost puși să stea cu spatele la stradă pe tot traseul. În cortegiul prezidențial erau două mașini prezidențiale absolut identice aduse din Turcia, în una dintre care aflându-se președintele Erdogan. Pentru a se deplasa la Comrat a adus din Turcia două elicoptere. Am observat momente când mașina președintelui era escortată de un grup de bodyguarzi care alergau alături de mașină ca și în cazul dictatorului Coreii de Nord. „Am văzut că în Chișinău străzile erau pustii. În Comrat a vorbit chiar și cu găgăuzii. Erdogan a plecat mulțumit că Comratul este mai populat decât Chișinăul…” scrie cineva pe rețelele de socializare. La Comrat Dodon și-a ținut discursul în limba rusă. Chiar și al bășcăniței I. Vlah a fost ținut nu în limba lui Erdogan ci în limba rusă. Autoritățile de la Chișinău le-au creat toate condițiile găgăuzilor să-și învețe limba, să poată vorbi cu sultanul lor în limba găgăuză-turcă: le-a deschis o universitate ca să învețe în limba găgăuză, iar ei insistă să rămână rusofili, preferând limbii materne limba rusă. În școli predarea se face, de asemenea, doar în limba rusă.

Primirea la palatul prezidențial a fost una fastuoasă, regească. Discursul lui Dodon a fost unul pe potrivă. I-a mulțumit pentru „ajutorul” acordat la restaurarea palatului prezidențial distrus în urma „tentativei de lovitură de stat”, menționând că „…și dumneavoastră ați trecut printr-o tentativă de lovitură de stat”. L-a încredințat pe „prietenul său” Erdogan că va face totul pentru „poporul găgăuz” (corigent la capitolul de istorie de unde să știe Dodon că găgăuzii aduși în sudul Basarabiei de Rusia țaristă la începutul sec. al. XIX-lea nu poate fi numit popor ci doar etnie, ca și etniile rusă, bulgară, ucraineană-n.n.) care este „o garanție suplimentară a statalității”. La rândul său R. Erdogan a declarat că a ajutat și va ajuta în continuare Republica Moldova (de menționat că atunci când SUA, diverse țări din UE, inclusiv  România ș.a. state occidentale, ajută dezinteresat Republica Moldova cu mașini antiincendiare performante, ambulanțe, microbuze pentru școli ș.a., Turcia ne ajută și ea cu mașini performante (cu greutatea de 40 tone!) de luptă contra manifestanților – adevărate tancuri!). Președintele R. Erdogan susține, de asemenea, modificările propuse în legislația moldovenească „privitor la Găgăizia”. Aceste modificări conțin probabil condiția că „în cazul unirii Republicii Moldova cu România Găgăuzia va avea dreptul să se unească cu Turcia”. Probabil, declarațiile lui Dodon precum că găgăuzii sunt „cei mai mari patrioți ai Moldovei” i-au făcut plăcere lui Erdogan. Câțiva ani în urmă se vorbea despre decizia autorităților românești de a construi în București cea mai înaltă moschee din Europa. Nu m-aș mira deloc dacă Dodon ar face o declarație similară. Acum el este dator la doi stăpâni: țarului Putin și  sultanului Erdogan. Și Rusia din ceea ce investește în Republica Moldova practic totul este orientat în autonomia găgăuză. Astfel, răsfățații găgăuzi sug de la mai multe vaci: Rusia, Turcia, Uniunea Europeană, SUA și, chiar, România.

Plahotniuc s-a căpătuit și el cu ceva din această afacere. A primit 43 mln Eur pentru realizarea proiectului său grandios „Chișinău-Arena”. Construcția Complexului a fost lansată pe 14 octombrie. Antreprenorul Selim Bora! a declarat că complexul va fi dat în exploatare peste 12 luni. Aceasta este plata pentru „profesorii teroriști turci” extrădați și pentru libertate de acțiuni în Găgăuzia. Faptul că nici Dodon dar nici Plahotniuc pe parcursul celor două zile de vizită a președintelui turc R. Erdogan nu au amintit despre profesorii turci expulzați vorbește clar că aceasta a fost o acțiune concertată. În alt limbaj se poate vorbi despre un trafic de ființe umane la nivel de stat: eu ții extrădez pe adversarii tăi politici, iar tu îmi repari palatul și îmi construiești complexul sportiv.

Se pare că acțiunile turcilor și rușilor în această regiune de interes major sunt oarecum concertate. Se repetă o situație aproape similară cu cea de la începutul sec. XIX. În Basarabia revin cele două imperii: turc și rusesc (care nici nu a plecat de aici). De astă dată ca aliați. Atunci Turcia, neavând niciun drept legal, a „vândut” Basarabia rușilor. Acum se pare că are loc un proces invers: Rusia vinde turcilor „Găgăuzia”, care nu-i aparține. Mai mulți analiști politici probabil au dreptate atunci când spun că Rusia a pierdut interesul pentru Basarabia. „Pentru Rusia Moldova nu mai este interesantă. Rusia nu vede în Republica Moldova nici partener strategic, nici unul economic” declara deunăzi la o emisiune televizată fostul ambasador al Republicii Bielarusi în Moldova Valerii Poia, cetățean al Rusiei, Bielarusului și Republicii Moldova. Într-adevăr, după acapararea Crimeii, acest portavion și rachete nescufundabil, și pe cale de a acapara și estul Ucrainei, prioritățile pentru Rusia s-au schimbat. Ucraina este problema de bază a Rusiei, în special, după declanșarea acestui război al bisericilor ruse și ucrainene. Prin Crimeea Rusia ține sub control o bună parte din bazinul Mării Negre.

Dar în situația ei de izolare internațională practic totală Rusia încearcă să adune aliați serioși în acest bazin de interes major pentru ea. Turcia este unul dintre ei pe fundalul răcirii relațiilor ei cu Uniunea Europeană și NATO. Prin această alianță ruso-turcă Marea Neagră ar deveni din nou un lac intern ruso-turc.

Conform opiniilor mai multor analiști politici și politicieni prin acest act antidemocratic binomul „Plahotniuc+Dodon” a aruncat acest colț de țară cu vreo 30 de ani înapoi. Nu cred că cineva mai pune la îndoială existența alianței între cei doi. „PSRM este filiala PDM… Dodon este un  politician foarte slab, nu hotărăște nimic de unul singur” spunea Valerii Poia. „Dacă prostul tace deja nu e prost” a spus V. Poia în aceeași emisiune cu referință la Dodon care nu tace și îndrugă verzi și uscate, referindu-se la ultima lui declarație deochiată de a organiza soborul reprezentanților bisericilor ortodoxe în Moldova. „Dodon nu cunoaște constituția unde scrie negru pe alb că biserica este separată de stat” declară Valerii Poia. Se pare că vladâca întregii Moldove se pretinde a fi socialistul Dodon nu Vladimir. El stabilește unde să-și țină reprezentanții bisericilor din regiune soborul, cine să aducă focul haric de paste. Ca un pionier adevărat Dodon a sărit în ajutorul bisericii ruse aflate acum în conflict cu biserica ucraineană și pe cale de a o pierde pentru totdeauna. De fapt Rusia pierde biserica mamă, luând în considerare că creștinarea slavilor de răsărit a început la Kiev în sec. al X-lea.

Și ultima declarație a lui Dodon de a participa la următoarele alegeri parlamentare pe lista PSRM face parte din același nihilism (să fie la mijloc doar nihilism!) politic. Pentru acest intrus legile nu contează. Există ordinul țarului (iar ordinul nu se discută!) de a prelua întreaga putere în stat și el face totul pentru aceasta. Scopul scuză mijloacele.

Ce mai contează că conform declarației lui V. Poia „Moldova a devenit o minge geopolitică, în care lovesc Rusia, Turcia, UE și SUA”.

Răbdăm matrapazlâcurile acestei cozi de topor fiindcă suntem slabi!

————————————–

Valeriu DULGHERU

22 octombrie 2018

Chișinău-Basarabia

Alexandru NEMOIANU: Despre textele lui Viorel Roman

Viorel Roman ne-a obișnuit și în bună măsură ne-a obosit, cu o sumedenie de texte/articole în care, monoton, repetitiv, monomaniac, repetă câteva lucruri: ”Ortodocșii moldo-valahi sunt stăpâniți de teocrație, stau sub influența Moscovei, sunt inferiori, lor le stau împotriva Românii din spațiul banato-ardelean, care ar tânji fără limită după Episcopia Romei (zis “biserica” romano-catolică). Aceste sunt, în cel mai bun caz, afirmații arbitrare și gratuite dar, încă mai exact ele sunt aberații, enormități. Mai înainte de a le adresa vreau să fac o precizare.

Personal nu am nici un fel de sentiment negativ față de Viorel Roman, din contra, îl găsesc amuzant (până la un punct), admir un soi de umor cam țeapăn pe care îl are, bunul lui gust și eleganța și cred că a citit mult,deși ,iarăși până la un punct,cam degeaba.Viorel Roman scrie bine deși cu o încrâncenare asupra unei singure idei, o încrâncenare, după părerea mea, meritând o soarta mai bună. Acestea fiind spuse ele nu pot schimba faptul că mesajele și argumentele lui Viorel Român sunt, repet, aberații, enormități. De ce face el acest lucru nu știu. Aș vrea să cred că pur și simplu este “inamorat” de o idee dar, este posibil să promoveze o propagandă și asta ar putea fi direct ‘propaganda fidae”. Oricum, prin insistență și folosirea tipului de “argument” utilizate, categoric Viorel Roman face un deserviciu “cauzei”. Textele lui, în bună măsură, pot fi oferite ca exemplu de felul în care NU trebuie să promovezi o cauză.

Viorel Roman face o greșeală metodologică esențială. El caută să promoveze politică folosind argumente teologice. Nu este cu putință. Apoi el utilizează cu încăpățânare concepte și termeni în chip greșit. Cea mai supărătoare este greșita folosire a termenului de “teocrația” Ortodoxă.(Insistența de a folosi greșit termenul de “teocrație” din partea lui Viorel Roman mi se pare jenant. Dacă nu aș ști că el nu aparține acelei categorii, aș spune că topologic aceasta insistență se aseamănă marginalilor “regățeni” care confundau Cehoslovacia cu Iugoslavia). Teocrație înseamnă conducerea de către cler a unei țări. În Ortodoxie și în țările Ortodoxe așa ceva nu există și nu a existat. Teocrații au fost Tibetul și sunt Iranul și Vaticanul. De multe ori i-am atras atenția dar nu am fost băgat în seama. O altă enormitate promovată de către Viorel Roman este împărțirea Românilor în: Români, în spațiul ardealo-banatic și “moldo-valahi” în restul spațiului românesc. Este o împărțire bazată pe criterii geografice căreia Viorel Roman caută să îi atribuie dimensiuni de cultură și civilizație diferită. Absolut prăpăstios! Unitatea românească este impresionantă și mai ales se vădește în unitatea de limbă. Din Maramureș și până în Almăj, și am numit locurile românești cu cea mai puternică identitate lingvistică, Românii vorbesc aceiași limbă, cu minimale, minore diferențe, la nivel de sub graiuri. Iar această unitate de limbă este reflectarea unității de “lege”, care a fost Ortodoxia. Orice om de bună credință poate vedea acest lucru. Iar cu asta ajungem la câteva adevăruri esențiale și care țin de dezvoltarea sincronică și protocronica a Neamurilor.

Istoria Românilor și mai exact cea de după 1848, a stat și stă sub semnul unor împrumuturi externe gigantic și cel mai adesea fără rost, făcute din mimetism și încă mai vârtos din servilism și aproape în toate cazurile aceste împrumuturi au fost rău asimilate. Tot soiul de instituții, coduri de lege și de comportament au fost impuse peste și cel mai des împotriva obiceiului pământului. Iar toate aceste adausuri au fost asimilate și suportate datorită faptului că trăsătura esențială de civilizație românească a rămas neschimbată: Ortodoxia. Iată ce spunea în 1938 Sextil Pușcariu: ‘ceea ce crește valoarea noastră în ochii străinătății nu sunt azi formele exterioare ale unei civilizații importate în măsură mai mare decât putem asimila, ci ceea ce ne diferențiază de orice alt popor din lume, aportul de originalitate cu care intrăm în concertul popoarelor civilizate. Ortodoxia noastră este cel mai sigur criteriu de diferențiere. ”Iar Sextil Pușcariu continuă, ”Poporul Român se bucură, datorită sintezei dintre latinitate și Ortodoxie de privilegiul unor însușiri spirituale și ale unei culturi unice, de un deoasebit farmec”. Este deci vorba de însăși identitatea românească. Acest popor de limbă latină a crescut în Ortodoxie și sinteza latino-ortodoxă înseamnă chiar Neamul Românesc. Să presupunem (să nu fie!) că Românii s-ar alătura Episcopiei Romei, ’catolicismului”. Acest act ar însemna sinuciderea națională căci, ar însemna preluarea unui “catolicism” dezvoltat de alții, în alte modele etnice și alte împrejurări istorice. Încercarea hibridului “uniat” s-a dovedit un artificiu fără vlagă. ”Uniatia”, în scurt timp, sfârșește fie în romano-catolicism deplin fie, ca în cazul Galiției, în fascism și huliganism politic. Dacă ar intra în spațiul romano-catolic, indiferent în ce formă, pur și simplu locuitorii spațiului românesc ar înceta să fie mai fie Români.

Cu aceste gânduri am căutat să răspund unora dintre aberațiile, enormitățile și prăpăstiile promovate de către Viorel Român și, în același timp, vreau să îl asigur că personal nu am nimic împotriva lui.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

21 octombrie, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU – Mari filozofi creștini ortodocși: VASILE BĂNCILĂ

„Dacă Frumuseţea este întâi stare de spirit, înflorire a inimii, atunci singura cale de a te bucura de graţiile ei este de aţi găti pentru ea inima cum se cuvine.”

 (Ieromonah Ioan Bute)

 

     Filosofia creştin-ortodoxă dacoromână întruchipează tot ce e sublim în trăirea mistică a celui ales de Dumnezeu să-I reflecte Harul, Bunătatea, Adevărul, Veşnicia, Libertatea, Autoritatea, Dreptatea, Divinitatea, Dragostea şi mai ales Frumuseţea.

     În funcţie de măsura jertfei supreme a Neamului, care îşi atribuie dăruirea totală,  Dumnezeu îl înzestrează cu cele mai alese Daruri pentru a-şi consacra vocaţiile şi misiunile divine: pedagogia, preoţia, poezia, teologia, filosofia, monahismul, arta…

     Nu este ca la catolicii desprinşi din Ortodoxie la 1054, cu teoria harului prisositor, ori cu cea a indulgenţelor, în care cotizezi pentru mântuire sau cotizează alţii pentru tine, ci este un răspuns la măsura dragostei ortodoxului dacoromân la infinita Dragoste a lui Dumnezeu, pe care i-o atribuie clipă de clipă în orice moment al trăirii.

      Aşa se explică Epocile de mare cultură, de-a lungul mileniilor când Jertfa dacoromânului a fost deplină şi când Dumnezeu a înnobilat Neamul cu cei mai aleşi Fii ai creaţiei în toate domeniile, mai ales în cele ale vocaţiei şi misiunii divine.

      Bunul Dumnezeu, ştiind încă înainte de Creaţie Sa, că Mama Fiului Său, Fecioara Maria-Vlaherna Carpatina în care Se va Întrupa Iisus Hristos, va fi din Seminţia preaaleasă pelasgă, adică traco-scito-geto-daco-română, a înzestrat-o ca cea mai Frumoasă Naţiune, ca Soarele de pe cer, în care să înmugurească, în care să înflorească, în care să rodească, în care să se zămislească cei mai de seamă Conducători, cei mai demni Sacerdoţi, cele mai dârze Căpetenii, cei mai jertfitori Fii ai ţărânii precum Iarba verde cea mai încercată şi cea mai des călcată…, cei mai inimoşi Poeţi, cei mai înflăcărate Mame, cei mai mistici Filosofi, cei mai smeriţi Duhovnici, cele mai frumoase Fecioare, cei mai remarcabili Rapsozi, cele mai luminate Genii, cei mai inventivi Artişti, cei mai prolifici Scriitori, cei mai cutezători Voievozi şi cei mai cucernici Vlădici.

     Această inesplicabilă bucurie cu care Dumnezeu şi Fecioara Maria şi-a încins Dacia Mare, nemuritoare a Lor cu un chimir de mare preţ-veşnicia, explică Darurile Creatorului: Frumosul în toate şi Frumuseţea întru totul.

     Frumosul ca Dar divin este Frumuseţea în sine, sofianică, conferită celor Aleşi în care se reflectă făgăduinţa acelei bucurii covârşitoare a harului Duhului Sfânt: în conştiinţă, în asceză, în mistică, în jertfă, în artă, în cruce, în creaţie, în filocalie.

     Frumosul primit, primenit într-o inimă curată, înveşmântat într-un suflet ales este de fapt o străfulgerare a unui fior serafic, asemeni inimii când atinge o aripă de Înger, ori firul de iarbă care a înflorit în urma paşilor Sfintei Fecioare MARIA.

      Frumosul dăruit aleşilor dacoromâni, ca o stare de spirit a naturii lor, crează fascinaţia ce se reflectă în înţelepciune, risipindu-se pentru a dobândi Frumuseţea.

     Toate lucrurile, fenomenele, acţiunile, fiinţele care vin în comunicare cu Filosoful creştin-ortodox le pătrunde şi le exprimă sensul lor, dar numai Frumuseţea o cântă.

     Complexitatea alcătuirii fenomenului divin frumos constă în simplitatea dăruirii.

     Dăruirea totală a celui hărăzit să dobândească dragostea dumnezeiască nu cere argumente, nu convinge, nu constrânge, ci învinge prin sine, farmecă, fascinează.

     Frumosul este hărăzit ca Înţelepciunea aleasă să fie!

    Frumosul din suflet, frumuseţea lăuntrică a inimii ţinteşte încununarea!

    Întâmpinarea Frumuseţii vine prin îmbrăţişarea privirii noastre curate către ea.

    Totul este delicat, totul este armonios, totul este sublim când privim Frumosul.

    Frumuseţea lui Dumnezeu se aşterne peste aşezarea frumosului din Om.

    Filosoful creştin-ortodox dacoromân îşi înnoieşte frumuseţea prin Frumosul creat.

    Lumina dulce a cugetului se întrepătrunde cu frumuseţea aurei din Icoana Mamei.

    Lumina serafică a cugetului conferă spiritual Filosofului sceptrul „Culturii Duhului”.

   „Duhul Sfânt este Cel care-l îmbogăţeşte sufleteşte pe om, iar oamenii doritori de frumuseţi divine au o cultură a Duhului” (Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului. Ed. Reîntregirea-Alba Iulia-2002, p. 3)

     Lumina Frumosului îşi împleteşte menirea, strălucirea prin trăirea în sine, prin trăirea în celălalt care este hristic, prin trăirea în Dumnezeu, prin înălţare, prin mângâiere.

    Dintr-o fulguire de Paradis, dintr-o străluminare de har, dintr-o zguduire de extaz, dintr-o atingere de înger, dintr-o binecuvântare a lui Hristos, dintr-un prisos de jertfă mistică a Neamului a odrăslit marele filosof brăilean Vasile Băncilă, care a împletit Frumosul într-o nouă percepţie a creaţiei ortodoxe, dincolo de limitele diversităţii ei.

    Vasile Băncilă şi-a plămădit în inima sa largă cât mărinimia unei Vetre strămoşeşti, un crâmpei admirabil de lume dacică purtată permanent în sufletul său frumos.

   „Rădăcina sufletului nostru, pentru a vorbi într-un limbaj popular, e străbătută de instinctul religios. Seva fiinţei noastre vine dintr-un loc, unde religiozitatea îşi are ungherele ei cele mai tainice şi mai consistente.” (Vasile Băncilă, Opere, vol.III, Muzeul Brăilei, Ed. Istros-2006, p. 357)

     Sufletul său a înflorit într-o cântare neasemuită care a răspândit în jur atâta farmec.

     Clipa privirii Filosofului, a giganticei opere-capodopere este un infinit al încântării.

     Gândirea lui astronomică în diversitatea tematicii, în profunzimea teologico-mistică înfăşoară sufletul într-un farmec care depăşeşte cu mult tărâmul sublim al creaţiei.

      Darul Filosofului creştin-ortodox Vasile Băncilă care, a dat Ortodoxiei naţional-universale altă dimensiune a spiritului întru Frumos, uimeşte, surprinde, fascinează, înfioară printr-o armonie îmbietoare a înţelesului existenţial, esenţial, ca o îndrăgostire de har, ca o înlănţuire de lumină.

      Frumosul în creaţia filosofului Vasile Băncilă trece din sfera aritmetică, urcă peste piscul perceperii exhaustive sălăşluind în emoţia divină a încântării, a contemplării.

      Vasile Băncilă a smuls instinctul metafizic din desfătarea infinitului ridicându-l pe cea mai înaltă culme a religiozităţii misticii jertfelnice, de pe cerul Daciei Mari înspre Cerurile dumnezeeşti ale Fecioarei MARIA.

      Dacă totul curge, cum remarca Heraclit, referindu-se la Creaţia divină, înseamnă că: Totul este Lumină! Totul este Cuvânt! Totul este Cugetare! Totul este Cântare!

 

      Filosoful Vasile Băncilă a cunoscut Adevărul pentru a-L mărturisi, a înţeles Libertatea pentru  a trăi, a împlinit Iubirea pentru a dărui, a întâlnit Frumosul pentru a-l înfrăţi. Acestea au fost axa şi idealul vieţii şi Operei sale prolifice şi proeminente.

       Idealul în lumea noastră creştin-ortodoxă nu este un paradox, ci o antinomie împlinită, o paradigmă înfăptuită ce-şi exercită nobleţea.

   „Trebuie păstrate idealurile, ne îndruma Petre Ţuţea, aceste paradoxuri în ordinea universală, caracterizate prin <<majestatea idealităţii lor>>, cum spune Chersterton.” (Petre Ţuţea, Filosofia Nuanţelor. Ed. Timpul, Iaşi-1995, p. 131)

      Idealul nu este un cumul de amintiri ce se aşează peste om ca rodiri din Pomul Cunoaşterii, ci seva tumultoasă, astralică, ancestrală, limpede şi îmbietoare ce susură din Moşi şi Buni, Strămoşi şi Străbuni aşa cum se propagă ecoul pe crestele Carpaţilor atunci când MOŞUL cel Drag le grăieşte pustnicilor daci, cum străfulgera mistica marele isihast de la Mănăstirea Frăsinei-Vâlcea, Ghelasie Gheorghe.

   „Noi Dacii/ Nu avem Zei,/ Avem ICOANA/ UNIRII Cerului cu Pământul…”(Ierom. Ghelasie Gheorghe, Moşul din Carpaţi. (Căutarea Originilor). Colecţia Isihasm-1999, p. 9)

     Idealul întru Frumos descătuşează sufletul Omului ales: îl face mai adânc, mai curat, mai profund, mai diamantin, mai cuprinzător, mai aprins, mai scântâietor, mai tulburător, mai tainic, mai mistic, mai isihast, mai ceresc, mai jertfitor, mai naţionalist.

   „Naţionalismul a crescut la noi din pămîntul însuşi al ţării. De la umilul cărturar de sat, pînă la cel mai înalt învăţat de la oraş pe care Dumnezeu ni l-a hărăzit, în fiecare epocă găsim apostoli de-ai naţionalismului pe toate treptele sociale.” (C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri. Ed. Minerva-1990, p. 138)

     Toţi Marii Filosofi Creştini Ortodocşi Dacoromâni sunt hărăziţi de Mântuitorul Iisus Hristos şi toţi au pe fruntea lor aura naţionalistă.

     Ardeleanul Andrei Bârseanu, o figură proeminentă a naţionalismului creştin ortodox dacoromân, reflecta naţionalismul în adunarea de la Şimleu din 7 August 1908, prin scânteierile evanghelice ale lui Iisus Hristos, admirabil exprimate de George Bariţiu: „Aceea ce este apa pentru peşti; aerul pentru zburătoare şi pentru toate vieţuitoarele; ce este lumina pentru vedere; soarele pentru creşterea plantelor; vorba pentru cugetare, aceea este naţionalitatea pentru fiecare popor.” (ibid., p. 139)

      Raportul credinţă-naţionalism asumat de Filosoful creştin ortodox include pământul Vetrei străbune ce transcende în Cerul de deasupra Patriei, imprimându-i astfel nemuritorului dacoromân coslujirea veşnică întru Dumnezeu, Neam şi univers.

      Idealul Frumosului pentru Filosoful creştin ortodox dacoromân se întrupează aşadar în naţionalismul dătător de viaţă de creaţie a Frumuseţii valahe.

      A fi român este o stare firească, dar a rămâne ROMÂN este o stare suprafirească.

   „A fi român însemnează o stare naturală, o formulă de echilibru a existenţei din care decurg prin însăşi desfăşurarea vieţii, anumite forme. Un bob de grâu, dacă îl îngropi în pământ, la umezeală, încolţeşte şi dă fir. Un anumit fir, cu o anumită dezvoltare, necesară, mai dinainte determinată de însăşi structura bobului de grâu. Aşa se petrece şi cu <<România>> noastră. A fi român însemnează a avea o anumită plămadă, din care decurg cu necesitate absolută anumite atitudini şi gesturi.

Voinţa noastră nu are nimic de zis în această împrejurare; pentru că noi nu ne putem depăşi în chip normal pe noi înşine decât încetând a mai fi noi-înşine.”

(Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, p. 90)

      Ortodoxia Filosofului creştin Vasile Băncilă reprezintă dreapta sa credinţă, iar credinţa străbună a Neamului asumată prin jertfa trăirii sale mistice fie în creaţie, fie în carcera politică, reprezintă însăşi fiinţarea fiinţei sale naţionaliste.

       Cuvântul este rostirea divină a Logosului Dumnezeiesc Care, pune pecetea pe orice creaţie sublimă a artistului de orice gen: poezie, filosofie, teologie, filologie, a artistului artist prin excelenţă, ca sacerdot întru slujirea Frumosului.

       Ortodoxia în trăirea naţionalistă dacoromână nu mai rămâne pur şi simplu o doctrină, ci transcende în plenitudinea vieţii ca VIAŢĂ a Neamului, a cunoaşterii lui în esenţă.

   „Pentru orice tânăr român actul apartenenţei la comunitatea de viaţă naţională implică cunoaşterea comunităţii ca entitate biologică şi spirituală. Nu apărem în lume la întâmplare şi nici nu evoluăm independent de mediul în care am apărut. Când pierdem însă această stare de conştiinţă a interferenţei dintre individ şi comunitate anulăm, mai întâi fiinţei proprii, dreptul de a benificia de toate valorile materiale şi spirituale ale comunităţii, iar mai apoi alterăm biologic şi spiritual comunitatea, devenind factori de disoluţie, vrednici fiind de osândă şi în plan istoric şi în plan etern.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim-2002, p. 104)

     Mihail Eminescu-Marele Profet al Daciei Mari a redefinit apartenenţa sa demiurgică la religiozitatea Neamului dacoromân, conferindu-i o dimensiune spirituală aproape neegalată, dar înfrumuseţată şi de ceilalţi Corifei ai gândirii creştin-ortodoxe care i-au urmat în Dinastia Frumosului divin românesc.

     Cel care a pierdut această interferenţă cu Patrimoniul dumnezeesc al Neamului a fost, o spun cu mare mâhnire filosoful nemţean din Ghindăoani, Vasile Conta. Păcat!

      Filosoful adevărat, cel creştin-ortodox nu cotrobăie ca raţionalistul prin cutele Creaţiei să-L surprindă cumva pe Dumnezeu, spre o revizuire a Facerii Sale, ci cântă în creaţia sa artistică Frumosul Dumnezeiesc şi Frumuseţea Creaţiei Sale.

      Omologarea unei creaţii artistice de orice gen nu ţine de aportul unei instituţii interne ori externe, ci de harul Duhului Sfânt care îi dă nemurire autorului.

      Filosoful, poetul, teologul, monahul, artistul, pedagogul, preotul, ţăranul primenit mereu de veşnicia slujirii, în întruparea lor creştin-ortodoxă sunt: Rugă dacică şi Cântare valahă, Cremene Carpatină şi Cer Voroneţean, Lumină tracă şi Cuvânt serafic bucovinean, Lacrimă pelasgă şi Har dumnezeesc argeşean, Suferinţă bănăţeană şi Iubire olteană, Cuminecare dobrogeană şi Mărturisire ardeleană, Cruce basarabeană şi Înviere divină, Mirare mehedinţeană şi Împlinire vâlceană în faţa Frumosului ca atitudine a autenticităţii creştin-ortodoxe.

   „În faţa a tot ce a fost şi a tot ce este, cât şi în faţa a tot ce va urma, mă întreb cu toată gravitatea: Care este atitudinea autentic creştină? Ce ar face Hristos în locul nostru? Oare noi am procedat bine? Am împlinit noi voia lui Dumnezeu în acest secol?” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu-2009, p. 111)

     Fiinţa cugetului Filosofului creştin-ortodox Vasile Băncilă se înteţeşte prin funcţiile persoanei admirabile ale sintezei gândirii sale, ce transpare ca un miracol de o dimensiune pură, de o înălţime spirituală ortodoxă, de o trăire teologic-liturgică ce arde permanent ca o Aură verde pe altarul Icoanei Frumosului din Omul timpului dacic nemuritor şi din spaţiul serafic valah transcendent.

   „În mişcarea omului în timp şi spaţiu-în istoria lui-am în vedere, spune inegalabilul Petre Ţuţea, termenii: cauzalitatea-începutul-finalitatea-sfârşitul-timpul-finitudinea şi epoci, punctând spaţiul, desfăşurarea din primordii, etapele aparenţei purtând pecetea <<dominaţiei primordiale>> (Sf. Ap. Pavel), calea către adevăr (metoda), modelul platonic ideal trezit maieutic sau inspirat…, dogma axioma şi norma, transcendentul şi imanentul…” (Petre Ţuţea, Bătrîneţea Şi Alte Texte Filosofice. Ed. Viitorul Românesc, Bucureşti-1992, p. 7)

 

      Destinul gândirii exprimat prin limba Cuvântului frumos la marele gânditor Vasile Băncilă are menirea aducerii în primul rând şi în mod absolut Slavei lui Dumnezeu, ca un Dar dumnezeesc şi apoi ca o dăruire deplină Neamului său drag.

     Limba noastră cea însufleţită de harul lui Dumnezeu şi de zelul părintelui-poet-erou-martir Alexei Mateevici, păstrează nealterat expresivitatea, claritatea, cultul, muzica, poezia ca o miere duhovnicească strămilenară, ca esenţă mistică în înţelepciunea ortodoxă a lui Vasile Băncilă, care a aprofundat ca nimeni în lume diversitatea ideilor sublime în unitatea Frumosului divin românesc, a Frumosului serafic dacoromân.

     Cele 13 volume ale Operei-Capodopere a gândirii ortodoxe eminamente fascinante primite în dar de la marele prieten bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti, din totalul provizoriu al celor 16 volume apărute, sau care vor mai apărea ale brăileanului de Aur Vasile Băncilă, însumează 5885 de pagini. Dacă acceptăm că cele 3 volume ar însuma doar 1000 de pagini, munca titanică, laborioasă, erudită prin elocinţa Brăileanului s-ar apropia la 7000 de pagini, poate chiar depăşind cifra aceasta astronomică, ca măsură a  jertfelniciei, a vocaţiei, a misiunii şi a iubirii sale.

      Suferinţa pentru Dumnezeu şi Neam zămislită în temniţele ateo-regalo-comuniste i-a purificat sufletul, i-a contopit inima într-o trăire pentru iubirea întru cuminecare harică cu Adevărul, cu Dragostea, cu Libertatea, cu Frumosul din Cer şi de pe Pământ.

      Diversitatea tematicii sale nu constrânge Ideile la stadiul de enunţ, de meditaţie.

      Ele trec prin filtrul prolegomenei, tezei, sintezei, catehezei, paradigmei, paideii: de la Etică, Ideal, Eminescu, Ortodoxia, Sensul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, Adolescenţa, Caracteristicile vârstelor, Religia iubirii şi Pestalozzi, Autohtonizarea filosofiei, D-l Rădulescu-Motru şi doctrina Personalismului energetic, Religia şi şcoala, Natura eului şi rolul acestuia, Călătorie în Evul Mediu, Corespondenţa lui Spiru Haret, Glasul unui profesor, Lucian Blaga, eseist, Tragicul lui Pârvan şi tragicul modern, O carte românescă despre sfânta Tereza de Lisieux, Crăciunul copiilor, Sensul culturii şi „culturalizarea” satelor…, şi tot aşa cu zeci de sute de teme.

     Am menţionat deja faptul că toţi Titanii Filosofiei şi Teologiei Ortodoxe Române l-au venerat pe ROMÂNUL EMINESCU.

   „Vorbind despre Eminescu, grăieşte la rândul său Marele Vasile BĂNCILĂ, vorbim de fapt, despre noi; fiindcă el a intrat în însăşi ţesătura fiinţei noastre, aşa cum a intrat în sufletul pământului acestuia… Eminescu se cere trăit, deci, nu analizat; ţăranul trăieşte natura, obiceiurile, aerul, religia, dar nici nu este conştient de ele, nici nu înţelege măcar problema de analiză. Cam aşa suntem şi noi în raport cu Eminescu.” (Vasile Băncilă, Opere, vol.II, Muzeul Brăilei, Ed. Istros-2006, p. 304)

     Filosofia adevărată, precum poezia divină trebuie să curgă ca vibraţia unui înger, ca lacrimile sublime ale unei inimi arzătoare, ca fiorurile din strunele magnificei vioare, ca vraja farmecului unei Romanţe de demult.

   „Cărăruie, cărăruie,/ dorule, cărare şuie…/ Tot cotind către fântână,/ mergi cu nopţile de mână.// Printre lanuri de mohor/ plângi cu Drumul-Robilor,/ şi oftezi cu Caru-Mare,/ printre lanuri de cicoare.// Treci un deal şi sări o vale/ peste lacrimile tale./ Cobori văi şi urci pieptiş,/ numai prin mărăciniş,/ peste inimă, pieziş…”

   (Radu Demetrescu Gyr, Cărăruie, cărăruie)

Să iubim mai presus de fiinţa noastră Fiii aleşi ai Gândirii creştin-ortodoxe române!

Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

21 octombrie, 2018

( fragment din ciclul ”MARI FILOSOFI ROMÂNI CREŞTINI ORTODOCŞI” )