Drumurile în România au fost în primul rând prilej de a ne revedea rudele și prietenii de care stăpânirea comunistă ne separase dar și ocazie de de a ne verifică identitatea și sentimentele. A reieșit limpede că pentru noi trei”casa” este familia noastră și ea este în SUA. În același timp la fel de limpede am înțeles toți trei, că sufletește suntem Români și păstrători ai modelului existențial românesc. Pentru mine a mai rezultat că Borloveniul și casa Boldea reprezintă un loc special de care am rămas legat sufletește necondiționat. Este locul care, după Larissa și Andrei, are pentru mine cea mai mare valoare afectivă. De aceea cu bună voie am și decis să îmi folosesc toate economiile personale ( banii salvați din “alocația” de bani de buzunar, haine și călătorii) pentru menținerea și consolidarea acelei proprietăți. Din fericire acea proprietate o stăpânesc în egală devălmășie cu Otilia Bârsan (verișoara cu care am crescut într-un leagăn) și care are sentimente la fel de puternice pentru acel loc. În plus ea este măritată cu prietenul meu din copilărie, avocatul Ioan Bârsan zis Pupu.
Primul drum a fost în Iulie 1990.
Nana cu Andrei au mers spre România poposind mai întâi, poate simbolic, la Viena. În Viena au vizitat cele mai importante monumente și au mers spre România cu trenul care păstra, încă, multe dintre caracteristicile sistemului feroviar bolșevic. Inclusiv igiena aproximativă și dispoziția spre incorectitudine a personalului de serviciu.
În Septembrie-Octombrie, 1990 am mers și eu în România, după o întrerupere de opt ani.
Fără îndoială că reîntâlnirea cu pământul strămoșesc a fost foarte emoționantă. Casa mea era acolo unde sunt Larissa și Andrei dar, emoțional, mă simțeam reconectat cu matricea arhetipală.
Am stat în București (unde m-am întâlnit cu Liviu Petculescu), apoi în Ploiești (unde trăia sora Larissei și familia ei), în Ciuguzel (satul Larissei și unde erau Mama ei și bunica ei) și în Borloveni. Aproape tot timpul am umblat cu Mihăiță Gruescu prietenul meu din prima copilărie. În Ciuguzel am ascultat fermecat povestiri ale lui Mamatana (bunica Larissei), am fost la târg, am cumpărat un porc. Dar de departe cea mai semnificativă perioada a fost șederea în Borloveni.
Am mers acolo cu Mihăiță (care a șofat mașină Otiliei), cu mama mea și cu Otilia.
În Borloveni am reluat legătură afectivă cu acel loc. Casa era în stare proastă și în imperioasă lipsa de îmbunătățiri. De fapt atunci s-a alcătuit în mintea mea planul de a cere ca “moștenire” partea pe care o stăpânea mama mea acolo (jumătate indiviză) și de a consolida și reface proprietatea. Tot în cursul acelei vizite am putut sta mult de vorba cu tatăl meu, care fizic era mult slăbit dar mental își păstrase întreaga agilitate și farmec. Interesant era de văzut modul în care modelele și căile comuniste dispăreau și treceau în uitare.
În 1992 am revenit în România. Andrei și Larissa făcuseră un drum în Elveția și Franța. Vizita mea a fost în București și Borloveni. În acea perioada m-am apropiat de feciorul mai mic al sorei Larissei, Dan. Cu el am petrecut zile plăcute și am făcut frumoase preumblări. Tot atunci l-am cunoscut mai din aproape pe prietenul lui Dan, Vlăduț Georgescu (un băiat cu totul admirabil ajuns ulterior redactor la Radio Londra (BBC)). În 1993 nu am mai mers în România. Din cauza unor îngrijorări (finalmente dovedite fără temei) în jurul serviciului Larissei. În 1994 pentru circa o Săptămâna am fost cu Andrei și Larissa la Praga. Oraș absolute de vis și cu atmosfera din basmele fraților Grimm. Cehii sunt prietenoși și civilizați și bucătăria lor este superbă. Am avut bucuria de a sta în “gazdă” la un bătrân ceh care ne-a dus în toate locurile, inclusiv în cârciuma “U Chalicu” a lui Sweik. Tragică rămâne însă absența Germanilor (cu o cruzime inimaginabilă eliminați după al doilea război mondial din întreaga Cehie) într-un oraș care, ceh fiind, aparține spațiului cultural german în egală măsură.
În 1995 cu Larissa și Andrei am făcut o memorabilă călătorie în Canada.
Itinerariul a fost aranjat, cu multă intuiție și gust, de către Larissa care a și condus mașina în tot cursul drumului.
Am trecut în Canada la Windsor, trecând un enorm pod. Apoi am traversat statul Ontario și curând am pătruns în superbul stat New Brunswick. Un stat deluros și acoperit de superbe păduri de pin. Pe marginea drumului am văzut în mai multe rânduri enormi “musi” (cerbi gigant). Așezările erau rare, cu aspect britanic și multe dintre case arborau culorile britanice. Primul popas de câteva zile l-am făcut într-un mic orășel, Saint Andrew.
Era așezat pe o mică peninsula și fusese întemeiat de către “loialiști” americani refugiați după Revoluția Americană. Erau case din 1784 care cu mândrie menționau că au rămas în stăpânirea aceleiași familii. Există și o enormă biserica presbiteriană cu aspect foarte sever. Am locuit într-un hotel nou dar cu aspect oribil. Interesant a fost faptul că era la marginea Oceanului și astfel am putut vedea imensitatea mareelor. În acel loc sunt cele mai mari fluxuri și refluxuri din lume. Oceanul se retrage câte 2-3 Km. Tot acolo era un mare dig (ridicat la începutul veacului al XIX-lea pentru a apară portul militar. Portul era aparat de un mic fort, construit din bârne legate între ele în tehnica “coadă de rândunică, care a fost folosit împotriva navelor americane în vremea războiului anglo-american din 1811-1812. Fortul fusese deservit de patru oameni care operau trei tunuri. Ele loveau vasele ce s-ar fi apropiat. Prima lovitură era interesantă. Era folosită un “bar-ball”, două ghiulele legate printr-o bară. Lovitura era dată cu o tehnică specială și proiectilul țintea catargul pe care, la impact, îl rupea și făcea vasul nemanevrabil.
Pe dig am făcut plajă și în una din zile am văzut acolo o focă destul de mică și care îi ignoră pe oamenii din jur, cu nepăsare ea s-a lăsat fotografiată din apropiere de Andrei. În una din zile am luat o șalupă specializată în a duce turiști în apropierea cârdurilor de balene.
Atunci am aflat mai întâi că pe mare este cam cu zece grade Celsius mai frig decât pe uscat și că este necesar chiar Vara să porți haine mai călduroase când ieși în largul mării.
Șalupa era destul de mare (încarcă aproximativ douăzeci de oameni) și era operată de doi frați, tineri și foarte simpatici.
Ne-am depărtat de țărm cam douăzeci de kilometrii,coasta se mai vedea doar vag, și atunci au apărut cârdurile de balene.
La început se vedea, în zare, doar șuvoiul înalt al expirării. Apoi șalupa s-a apropiat și am putut să le vedem din aproape. La un moment dat o balenă s-a ridicat din adânc la circa zece metrii de șalupă și am putut să o admir în toată măreția ei.
Sentimentul de forță gigantică era copleșitor. Ochii îi erau concentrați asupra ei și ignora șalupa. După ce a inspirat adânc a plonjat printr-un salt în adânc. Eleganța gigantică mi-a produs lacrimi. Unul dintre piloți mi-a spus că dintr-un plonjon se poate adânci la peste cinci sute de metrii sub apă.
După o zi am plecat spre Blacks Harbour, portul de unde un serviciu de ferryboats făcea trecerea spre Garnd Manan insula care era destinația principala a vacanței noastre din acel an.
Insula Grand Manan se află în golful Funday. Este o insula destul de mare cu trei sate mici așezate la Nord, Est și Sud. În total sunt cam o mie de locuitori foarte mândrii de insula și comunitatea lor. Este interesant de notat că erau acolo încă bătrâni care nu puseseră piciorul pe continent și chiar unii care nu își părăsiseră micile sate.
Insula era absolut superbă acoperită cu pădure virgină, cu dealuri și plaje superbe. Principala ocupație a locuitorilor era pescuitul de heringi și de “lobsters” (languste, homari) destul de recent începuseră să cultive și somoni. Insula este cel mai mare producător de “dulse”, o iarbă de mare care uscată devine un condiment plăcut la gust.
Turismul avea un anume rol în economia insulei dar totuși limitat, cam zece la sută din venit.
Am stat la o pensiune,”Shorecrest Lodge”. Era un han cu aproximativ douăzeci de odăi și sală de mese. Era ținut de doi tineri excentrici, Andy și Cindy Normandeau originari din Vermont. Erau vegetarieni și ecologiști pătimași. Nu serveau la masă carne și dimineața dădeau cereale delicioase făcute după o rețeta proprie.
Pe insulă existau câteva restaurante bune specializate în pește și în “lobster”(absolut delicios). Am făcut lungi preumblări, prin păduri și pe plaje. (Erau două faruri, la Nord și Sud, care încă mai funcționau deși rostul lor practic încetase. În cimitir erau mai multe monumente care aminteau de mari naufragii. Pe unul dintre ele, 1857, care comemorau 24 de victime, scria”Haosul devine cosmos și deșertul oraș, dar pentru un preț.”) În una din zile am făcut o excursie cu o șalupă la o insula din apropiere, ”Seal Island”(Insula focei).
Șalupa era solidă dar rudimentară. O șalupa pescărească schimbată în una cu scop turistic. Era pilotată de un pescar bătrân și feciorul sau (care mi-a spus să îmi iau haine calde pe mine, plănuisem să merg în pantaloni scurți, căci era, “frig, al naibii de frig”. Am avut motive să îi fiu recunoscător!). Drumul a durat cam o ora și în cursul lui, pentru întâia dată, am avut parte de dezagreabilul “rău de mare”. Noroc că nu mâncasem nimica înainte de plecare. Insula era mică și era un punct de observație a vieții păsărilor. Era un loc în care se observa viață unor păsări specifice locului, ”puffins”, și “terds” (rândunele de mare, cred). În plus erau sumedenie de păsări comune, cormorani, pescăruși, albatroși, etc. Pe coastele insulei erau enorme colonii de foce (emoționant era felul în care puii de focă erau efectiv îmbrățișați de focile mature). Bătrânul pescar fulmina împotriva pescuitului industrial care distrugea codul și îl numea (pescuitul industrial),”treaba pentru cei care nu știu să pescuiască”.
Efectiv insula Grand Manan este un colț de lume mai aproape de Rai.
De acolo am plecat la Quebec și Montreal.
Quebec-ul ne-a fermecat prin atmosfera lui europeană (și aici primul simptom îl reprezinta calitatea cafelei). Orașul fortificat, străzile înguste și fără circulație, mulțimea magazinelor și restaurantelor mici, toate alcătuiau o atmosfera nespus de plăcută. În același timp “separatismul”, cultivat de către politicieni veroși, este exagerat și anume atitudini anti-engleze sunt stridente la limita prostului gust.
În Montreal ne-am întâlnit cu Emil,Veronica și Sorin Lerner și împreună am mers la un splendid restaurant românesc. ”La Jarretelle”. Apoi am revenit acasă.
—————————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, USA
30 octombrie, 2018