Apoi au urmat aproape an după an alte drumuri în țară legate tot de șantierele lui Radu Popa: în Bihor și pe Valea Mureșului. Cercetarea arheologică nu mă pasiona și în fond exuberanța pentru aflarea câte unui fragment ceramic ori moneda (care nu făceau decât să confirme informații scrise sau tradiții acceptate) îmi părea fără rost. Ceea ce mă fermeca era posibilitatea de a vorbi cu oameni “simpli” și faptul că descopeream că “simplitatea” lor este aparentă. Aflam substanță românească și ea mă fermeca.
Cumva în aceiași categorie au intrat și primele drumuri la Ciuguzel (județul Albă,lângă Aiud, satul matern al Larissei). Acolo i-am cunoscut și mi i-am integrat în zestrea personală pe bunicii materni ai Larissei, Aron și Maria Marina.
Erau țărani ardeleni autentici, neatinși de vitregia vremilor cu mare personalitate și farmec. Vorbea o limba ardelenească splendidă, colorată, lină, convingătoare. De la ei (Mamatana și Tataon) am aflat despre realitatea ardelenească, despre suferință românească sub jug străin, despre felul în care modelul românesc a supraviețuit și finalmente biruit și am putu înțelege cauza pozitivismului ardelenesc. Fără îndoială că drumurile la Ciuguzel au avut o enormă importantă pentru lărgirea înțelegerii mele și una decisive în îndrăgirea țărănimii românești. (Tot acolo am învățat câte ceva despre gospodăria ardelenească, tăiatul porcului, făcutul vinului, strânsul bucatelor, relația comunitară, de obște.)
Între drumurile pe șantiere arheologice o amintire mai mult îndoielnică o am pentru cele făcute împreună cu Lucica Chitescu la Cetățeni, Argeș, Suceava și Orașul de Floci (Piua Petrii), Ialomița. Nu era vorba de obiectul cercetării ci de împrejurarea că Lucica Chitescu, altcum un bun profesionist și nu om rău, era alcoolic înveterat și cu el am început să beau, obicei pe care l-am părăsit abia după ce am trecut de patruzeci de ani. Un alt șantier arheologic a fost cel de la Vetel (Micia), Hunedoara împreună cu Liviu Petculescu.
Apoi au urmat perioade de stagnare care dramatic au fost tăiate de marele eveniment al existenței mele, așezarea în Lumea Nouă. Plecarea din România a însemnat și prima “ieșire” în afară spațiului românesc.
Plecarea mea, a Larissei și a lui Andrei în Decembrie 1982 din România a fost cu lungi peripeții pe care le-am descris în unul din capitolele volumului, ”În America; la “Vatra Românească”. Oricum plecarea din România, în retrospectivă, a însemnat pentru mine câteva lucruri decisive.
În primul rând am devenit liber în sensul profund al cuvântului; răspunzător de acțiunile mele, bune ori rele. Apoi, împreună cu Larissa și Andrei, am devenit cu adevărat o familie, o unitate organică și pentru care tot ce era în “afară” devenea secundar . Ca urmare a ieșirii din România am început să drumețesc cu adevărat și să reflectez asupra semnificației mai adânci și reale pe care aceste acțiuni le au și care sunt dezăvăluite,”treziri”ale unui alt strat care este tot în interiorul ființei intime. Iar una dintre consecințe a fost să îmi dezvăluie limpede importanța covârșitoare, până la subordonare, pe care casa Boldea, casa strămoșilor mei materni din Valea Almăjului, Banat, a avut-o și o are asupra înțelegerii mele (atâta cât este) despre lume.
Plecarea s-a făcut în 3 Decembrie, 1982 de la București la Roma. Toți trei eram buimăciți și doar Larissa mai călătorise o dată, ciudat dar simbolic, tot în Italia. Personal aveam senzația că pătrund pe un alt tărâm și în fapt cam așa și era.
În Roma am avut enormul privilegiu că am fost adăpostiți în frumoasa casă a Teresei Maddalena, prietena Larissei și deci nu am avut de trecut vreme în “pensiunile” pentru refugiați. Astfel am putut umbla în Roma și am avut senzația unei vacanțe. Cu multe gânduri și griji despre viitor dar totuși vacanță. Eram într-o lume nouă și impresiile erau abrupte,brutale. Prima reacție violenta am avut-o văzând lumina străzilor pe vreme de noapte. Apoi era abundența din magazine, aerul cumva sigur și nepăsător al oamenilor, certitudinea cu care anticipau în brutării pâine proaspătă și caldă. Apoi a fost înțelegerea faptului că societatea este nepăsătoare și neinteresată în destinul personal. Că fiecare este “liber” să trăiască cum dorește și cum îl ajută norocul, în abundență, suficiență, mizerie sau adâncă mizerie. Ceea ce mi-a rămas în minte a fost, un marș, „retragere” a bersaglierilor, Biserica ‘San Pietri în Vincoli și piața Sfântului Petru și vederea, de la mare distanță, a Episcopului Romei, Ioan Paul al II-lea dând binecuvântarea duminicală.
În 16 Decembrie, 1982 la șase dimineață eram toți trei pe aeroportul din Roma pentru zborul la New York. Era un grup de circa patruzeci de refugiați români și o mare de bagaje între care erau și doi enormi saci de emigranți, din pânză galbenă, care cuprindeau toate posesiunile pământești ale Larissei, ale lui Andrei și ale mele. Viața nostra în Lumea Nouă era gata să înceapă.
Am plecat cu o cursa AlItalia de la Roma la New York. Călătoria avea ceva fantastic, eram egal dezorientați, îngrijorați, entuziaști. Pe drum am făcut glume și l-am imitat copios pe Ceaușescu (o călătoare a căutat să “protesteze” contra batjocurii și s-a ales cu insulte dintre cele mai grosolane). La New York un funcționar vietnamez al fundației de caritate “Tolstoi” ne-a dat biletele până la Washington și foarte neceremonios ne-a spus că din acea clipă suntem pe cont propriu. Primele Săptămâni petrecute au fost în casa fratelui meu Virgil. Au fost zile și clipe grele.
Apoi ne-am mutat în inima gettoului din zona Maryland a ‘marelui” Washington D.C, în Prince George county, în Hyattsville. Era o zona periculoasă, cu locuințe proaste și cu o populație majoritar de culoare și tot majoritar la marginea și în afară societății. În vremea cât am stat acolo cu toată siguranță mâna lui Dumnezeu ne-a aparat pe Andrei, Larissa și pe mine de nenorociri ce s-ar fi putut întâmpla în orice clipa.
În acea vreme nici nu putea fi vorba de “călătorii” (maximum ce ne puteam permite era să mergem în câte un parc sau la grădina zoologică). Dar vie mi-a rămas amintirea drumului către casă pe care îl făceam pe jos, prin mijlocul uneia dintre zonele cele mai infestate de crimă din SUA, în miezul nopții. Erau cam 2-3 kilometrii și îi străbăteam în panică, mergând pe marginea exterioară a trotuarului și cu conștiința că în orice clipă aș putea fi atacat, rănit sau mai rău. Dumnezeu m-a ocrotit. Vedeam “orașul” American noaptea, când decorul și zorzoanele dispăreau, când se vedeau “sinistrele jivine strejinopți ale orașului”, înspăimântătoarele „alei”, bântuite de bețivi și drogați, (a căror amintire încă mai bântuie în cele mai rele coșmaruri pe care le am). Cu nespusă jale și sentiment de neputință, atunci când mă apropiam de locul în care trăiam, îi vedeam la fereastră pe Andrei și Larissa care mă așteptau la fereastra. Dar în Septembrie 1984 toți trei ne-am mutat la “Vatra Românească” în Michigan, sediul Episcopiei Ortodoxe Române din America, unde fusesem angajat, prin insistența Arhiepiscopului Valerian D. Trifa, ca secretar-arhivist și apoi istorical “Centrului de Studii și Documentare” al Românilor-Americani. “O nouă etapă începea în viață familiei mele care însemna și înseamnă, Andrei și Larissa.
Drumul spre “Vatra” l-am făcut în micuța mașină ce ne-o cumpărasem. Era supra aglomerată cu săracele noastre bunuri, cu câinele Puppy, și pilotată de generosul și bunul nostru prieten Părintele Cornel Todeasa. (Tot el ne-a încurajat, ne-a dat sfaturi esențiale despre cum să ne purtăm și în general ne-a dat siguranță că nu suntem singuri și părăsiți deși el însuși trecea prin grele încercări la vremea respective.) Drumul a fost fără peripeții și din 23 Septembrie, 1984 ne-am început nouă viață.
Nu am fost primit cordial dar eram într-un loc frumos, cu ferme, păduri, lacuri și sigur (faptul că nimeni în zona nu își încuia ușile la vreme de noapte fiind un indiciu).
Am început să lucrez cu entuziasm și curând Larissa și-a aflat lucru, la început temporar și apoi permanent, la colegiul din localitate, ”Jackson Community College”( nu i-a fost ușor dar, după circa zece ani a ajuns să fie șefa departamentului de istorie de acolo. Salariul ei a făcut cu putință ca viața noastră să fie calitativ bună și Andrei să poată face facultatea de medicină și să devină doctor fără să fie nevoit să facă datorii excesive.)
Din 1985 situația noastră s-a stabilizat și drumețiile au devenit iarăși cu putință pentru noi.
Au fost ocazii de a restabili legătură cu România și problemele ei dar și de a înțelege distanța (mai ales în ce privește înțelegerea “nevoilor” momentului, așa cum sunt ele înțelese de către Români) care s-a așezat între noi și țara de origine. Tot atunci am început să ajutăm bănește rudele din România.
—————————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, USA
27 octombrie, 2018