Ionuț ȚENE: Literatura universală ne minte – criminalii ucid fără remușcări și mustrări de conștiință!

În general s-a creat premisa indusă în sute de ani de literatură universală, prin personajele complexe descrise cu mare acribie și talent de către marii scriitori ai lumii că, în general, criminalii au mustrări de conștiință și remușcări după fapta comisă. La bibliografia școlară avem imaginea eroilor homerici care plâng după ce ucid în războaie. Cu toții am făcut în liceu, la analiza literară profilul lui Raskolnikov din ”Crimă și pedeapsă” de Dostoievski, care deși s-a crezut pentru o clipă Dumnezeu, după ce a ucis-o pe bătrâna pentru banii de sub saltea a realizat ceea ce a făcut și intreaga narațiune devine o interogație despre păcat, rău și mântuire. Pe aceeași structură interogativă e construită și identitatea psihologică a lui Smerdiakov din ”Frații Karamazov”: dacă va suferi pedeapsa divină după ce a făcut crima, dacă e corect să aleagă răul, nu binele. Aceste dileme morale descrise de literatura universală a creat în opinia publică mondială imaginea criminalului chinuit de propria conștiință. Foarte fals, viața ne învață că criminalul este lombrosian. Chinurile interioare ale prințului Hamlet, dacă să-l ucidă pe amantul mamei sale – regina, care i-a ucis tatăl-regele pentru a îi lua tronul până la toate poveștile despre ”a fi sau a nu fi” inserate în romanele de literatură universală s-a creat profilul psihologic general al criminalului cutremurat de propria conștiință. Realitatea în schimb a ucigașilor cu sânge rece de la Gheorghe Dinică din Caracal, până la Râmarul sau ucigașul cu ciocanul din dosarul ”Someșul” din perioada Clujului comunist, ne contrazice percepția literaturizată. De multe ori vedem la televizor vedete care au ucis din culpă în accidente de mașină un om sau trei oameni și fac în continuare emisiuni umoristice fără să fie deranjați de complexe morale. Criminalii se pare că nu au nicio mustrare de conștiință. După ce ucid cu sânge rece, apoi beau bere sau vin de la frigider și-și fac grătare. Ei ucid ca și cum am călca noi ceilalți din greșeală o muscă sub talpa piciorului.

Tipologia lui Gheorge Dincă, care le-a ucis ca și cum ar ucide un țânțar pe Luiza și Alexandra se apropie mai degrabă de profilul lui Hannibal Lector din romanul ”Tăcerea mierilor” de Thomas Harris sau cu jocul genial al lui Alain Delon în ”Plein soleil”, unde înainte să fie prins de poliție pentru ”crima perfectă” își spunea în șoaptă: ”sunt cel mai bun…”. ”Casa ororilor” era după chipul și asemănarea psihopatului criminal Gheorghe Dincă, care ucidea și se pare Continue reading „Ionuț ȚENE: Literatura universală ne minte – criminalii ucid fără remușcări și mustrări de conștiință!” →

Teodor RIF: O punte FRANCISC-ANĂ spre împăcarea noastră

În zilele de 31 mai şi 1 şi 2 iunie 2019, Papa Francisc a făcut o vizită diplomatică, pastorală şi ecumenică în România, ca să propună creştinilor, în primul rând, dar nu numai acestora, pocăinţă, iertare, unitate. Înainte de a exprima câteva păreri personale despre această vizită, consider că ar fi necesare niște clarificări semantice în legătură cu unele noţiuni.

Cuvântul papă, venind din limba franceză şi latină, apare definit în dicţionar, ca fiind „capul bisericii catolice şi al statului Vatican, considerat de credincioşi (cei ai Bisericii Catolice) ca vicar al lui Iisus Hristos pe pământ” şi ca „urmaş al Sfântului Petru”^[1]. Adjectivul diplomatic,-ă, venind din franceză e definit „Care aparţine diplomaţiei, privitor la diplomaţie”. Substantivul diplomaţie, venind tot din franceză e definit ca fiind „Activitatea desfăşurată de un stat prin agenţii săi diplomatici în vederea realizării politicii sale externe”^[2].

Sintagma vizită pastorală în contextul acestei expuneri s-ar putea tălmăci ca o vizită „cuprinzând sfaturi şi urări adresate de (un) arhiereu (aici papa) credincioşilor”, cum ne sugerează aceeaşi sursă^[3]. Adjectivul ecumenic,-ă, venind, de asemenea, din franceză, (termen religios) e definit „Care are un caracter universal, investit cu o autoritate care se extinde asupra întregii biserici creştine”.

„Mişcare ecumenică = mişcare religioasă apărută către 1900, care urmăreşte unificarea tuturor bisericilor creştine, respectându-se autonomia lor”^[4].

În ultimul timp, mişcarea ecumenică s-a conturat tot mai mult mai cu seamă în Europa. Din cele pe care încercăm să le înfăţişăm în acest eseu se va vedea că înţelesul acestor termeni este acoperit de întreaga prestare a activităţii sfântului Părinte Papa Francisc şi, uneori, chiar depăşit datorită modestiei acestuia. Pornind, de pildă, de la înţelesul dat de dicţionar cuvântului papă, el ne-a apărut ca un semen al nostru al tuturor oamenilor obişnuiţi, iar ca arhiereu l-a considerat pe Preafericitul Părinte Patriarh ca un frate. A sărutat engolpionul Preafericirii sale Părintelui Daniel şi al altor înalţi ierarhi ortodocşi.

A binecuvântat poporul lui Dumnezeu ocrotit în Grădina Maicii Domnului, popor care l-a întâmpinat şi aclamat cu atâta căldură. Mulţimea aceasta de credincioşi ortodocşi, greco-catolici sau catolici de la Bucureşti, Şumuleu-Ciuc, Iaşi sau de la Blaj şi din toată ţara, prin televiziune, îşi exprima dorinţa să ajungă prin Maria la Iisus <<Per Maria ad Iesum>>, aceasta procurându-i Eminenţei sale mare bucurie şi admiraţie pentru România şi poporul său, angajat alături de Sfântul Părinte Papa în apărarea familiei creştine. Astfel suntem deplin încredinţaţi că Papa a înţeles perfect spiritul locului <<spiritus loci>>

Din punct de vedere diplomatic, vizita Sfântului Părinte Papa a fost minuţios pregătită în câţiva ani, după ce Eminenţa sa a acceptat invitaţia preşedintelui României Klaus Werner Johannis de a vizita România. Reprezentanţii diplomaţiei României şi ai Vaticanului au stabilit cu precizie toţi paşii ce trebuiau făcuţi pentru ca vizita acceptată de Papa Francisc să se desfăşoare în cele mai bune condiţii.

Diplomaţii celor două state au luat legătura şi cu Patriarhia română pentru ca totul să se desfăşoare perfect şi sub aspect pastoral, ţinând seama de specificul celor două religii, de faptul că Papa în calitate de cap al Bisericii Catolice vizita o ţară în care credincioşii sunt majoritatea ortodocşi.

Înzestrat cu alese calităţi diplomatice, Sfântul Părinte Papa însuşi a făcut trimitere la cei doi fraţi din Betsaida, Andrei şi Petru, primii chemaţi la apostolie, consideraţi a fi întemeietorii celor două biserici din România şi de la Roma, lăsând să se înţeleagă că dacă cele două biserici au fost întemeiate de doi fraţi, ele trebuie privite ca fiind biserici surori.

Folosind ca și cuvânt cheie slujirea, Sfântul Părinte vine cu acesta ca îndemn pastoral în primul rând pentru pastoraţie, pentru ca cei chemaţi să facă pastoraţie şi după modelul lor enoriaşii să vină cu gesturi de bunăvoinţă. Totul ne-ar putea duce cu gândul la I Corinteni 12,5, unde Sf. Apostol Pavel ne spune că „sunt felurite slujbe, dar este acelaşi domn”. De fapt în versete 1-11 din acelaşi capitol totul este expus atât de frumos, încât ar fi meritat să le cităm, dacă nu ne-am teme că lungim prea mult eseul acesta.

Un alt îndemn pastoral al Papei a fost spre iubirea binevoitoare, care ne duce gândul la capitolul XIII din I Corinteni, unde apostolul neamurilor ne spune că „dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate”, că „nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios…, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr…, nădăjduieşte totul, sufere totul” (V. Cap. XIII, 1-7). Apoi, apostolul concluzionează: „Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”^[5] sau iubirea, cum spuneam sau cum o numeam mai sus.

Profilul ecumenic al vizitei papale în România se referă, desigur, în primul rând, la caracterul universal şi la autoritatea extinsă asupra bisericii creştine, dar extensia ar putea viza şi aspectul statal al acestei vizite, dar şi în general dacă ne-am raporta la apropierea dintre state care a culminat cu realizarea Uniunii Europene şi nu doar la apropierea dintre Vatican şi România.

În cele ce urmează, noi vom reflecta sumar ideea de mişcare ecumenică care urmăreşte unificarea bisericilor creştine, catolică, greco-catolică şi ortodoxă. Tema fiind, însă, foarte vastă vom accentua mai mult dorinţa ambelor părţi şi a noastră a tuturor spre împăcarea care trebuie să ducă până la urmă spre unirea pentru care bisericile noastre – ortodoxă şi unită – se roagă în Sfânta Liturghie, din cauza schismei celei mari de la 1054 şi a principiului divide et impera practicat de Imperiul Habsburgic pentru consolidarea lui.

Ideea atragerii românilor la unirea cu biserica Romei le-a venit autorătăţilor austriece habsburgice, secondate de iezuiţi, cum spunea Lucian Blaga, pentru a putea catolicismul „să devină religie majoritară în Transilvania, iar Casa de Habsburg îşi putea astfel consolida aci dominaţia pe o scară neprevăzută”^[6]. Puterea de stat şi iezuiţii au acţionat, deci, într-o convergenţă perfectă de interese în 1697 asupra mitropolitului Teofil, apoi asupra mitropolitului Continue reading „Teodor RIF: O punte FRANCISC-ANĂ spre împăcarea noastră” →

Eleonora SCHIPOR: Ilie Motrescu- 50 de ani de nemurire

La 26 august anul curent se împlinesc 50 de ani de la moartea tragică a unuia dintre cei mai mari poeți bucovineni din perioada postbelică Ilie Motrescu din frumoasa localitate montană Crasna.

Poetul-martir al neamului nostru, cel care s-a jertfit pe altarul neamului românesc pentru limbă, poezie, credință, adevăr, dreptate, neam, baștină…

În ultimii aproape 20 de ani s-au scris multe și s-au publicat despre opera, viața și destinul tragic al acestul vrednic fiu al neamului nostru.

Nu vom vorbi astăzi despre cele scrise și tipărite cu anumite detalii, căci cititorii noștri le cunosc deja. Reamintim pe scurt unle date biografice. S-a născut la 18 august 1941 în comuna Crasna. După absolvirea școlii și-a continuat studiile la institutl pedagogic din Bălți la facultatea de filologie și muzică. După serviciul militar s-a întors în satul de baștină lucrând un timp profesor școlar. S-a transferat la Cernăuți, angajându-se ca lucrător literar în secția de cultură a unicului ziar românesc (moldovenesc pe atunci) „Zorile Bucovinei”. Îi păceau sportul și muzica, în special cântecele populare. În afară de munca de ziarist a scris și poezii, câteva reușind să le publice. Aproape trei ani a muncit la ziar, și în ziua de 26 iule a anului 1969 a dispărut fără urmă. A fost găsit cu eforturile familiei și a prietenilor, care cu eforturi supraomenești au descoperit asasinul pus la cale de iscoadele fostului KGB sovietic. Aproape 20 de ani nimeni n-a avut voie să-i pomeneascvă numele. După ce „cortina ” de fier a căzut au început a i se tipări poeziile, articolele publicistice, amintirile, însemnările… Odată cu apariția cărții „Hora vieții” (2000) îngrijită de fostul său coleg și prieten Ion Țâbuleac din Moldova, a început și suita de manifestări omagiale dedicate vieții și operei lui Ilie Motrescu.

Pe parcursul anilor cu eforturile și sprijinul fraților și surorii de la Crasna a fost valorificată aproape în întregime ceea ce a fost găsit după dispariția fratelui lor, adică versurile începătoare, care mai apoi cu sprijinul unor oameni de bună credință au fost adunate între copertele cărții „Cântarea Carpaților”, au fost scoase la iveală aproape toate fotografiile poetului din copilărie până la tinerețea-i neterminată. Poezia sa matură, articolele publicistice, însemnările, citatele și câteva dedicații, cât și o serie de fotografii au fost adunate între copertele cărții „Hora vieții” apărută la Timișoara, grație lui Ion Țâbuleac. Cu vreo doi ani în urmă tot Ion Țâbuleac a mai scos de sub tipar cartea lui Ilie Motrescu „Am iubit cu atâta nădejde…” La București, neobositul domn Laurențiu Dragomir, acutalmente directorul APP Protecția Patrimoniului a scos de sub tipar cartea „Restituiri – Ilie Motrescu”. Personal am publicat până în prezent patru cărți dedicate poetului, materialele pentru ele adunându-le de prin ziare, dar mai ales puse la dispoziție de familia sa din Crasna. Tot cu sprijinul moral al familiei am reușit să scot cu câțiva ani în urmă la editura „Cuvântul” din Herța o carte cu folclorul cules la baștină de harnicul poet intitulată „Pagini de folclor crăsnean”. Cu câțiva ani în urmă la rugămintea mea doamna Maria Gulei din localitatea Banila pe Siret, a tradus versurile poetului din culegerea „Cântarea Carpaților” în limba ucraineană. Avem astfel o carte de versuri bilingvă, pentru ca ucrainenii să cunoască opera poetului român. Tot această neobosită doamnă i-a dedicat în limba ucraineană și câteva poezii. În rest am publicat și continui să public prin ziare, reviste, almanahuri articole despre Ilie Motrescu nu numai în lmba română, dar și în ucraineană, ba am publicat cu mai mulți ani în urmă și un articol întru-n ziar din Franța, cu sprijinul unui domn care ne-a citit lecții la cursurile de perfecționare a cadrelor didactice. La cei 75 de ani de la nașterea poetului crăsnean am scos de sub tipar un scurt sumar bibliografic bilingv pentru bibliotecile din raionul Storojineț.

Zeci de scriitori, ziariști, profesori, oameni de știință, cultură, artă i-au dedicat proză și versuri poetului crăsănean în diferite perioade și din diferită țări. Versuri i-au scris și publicat poeții populari și chiar copiii.

S-au organizat în toți acești ani 5 ediții ale festivalului de poezie pentru copii și tineret „Ilie Motrescu, sub egida Societății „Junimea” din Cernăuți. Avocatul, poetul și epigramistul Emil Ianuș din Horodnic, județul Suceava i-a sculptat chipul său în lemn. Într-o zi sper să ajung acolo să-l văd, având invitația deja de mai mulți ani.

Le sunt sincer recunoscătoare ucrainenilor, dar și românilor, care prin intermediul meu au contribuit la înveșnicirea în neuitare a poetului crăsnean. Astfel regretatul compozitor ucrainean Cuzma Smali din Chițmani, a pus pe note muzicale un vers din culegerea „Cântarea Carpaților”, pictorul Mîcola Bendas din Storojineț, i-a pictat chipul, iar meșterița populară, profesoara Liubov Vascul din Mihalcea, r. Storijineț, a cusut chipul său pe un ștergar. Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Ilie Motrescu- 50 de ani de nemurire” →

Eleonora SCHIPOR: Savantul Ilie Popescu sărbătorit la Salonul de carte din Storojineț

Ceremoniile dedicate celor 8 decenii de viață a binecunoscutului patriot bucovinean Ilie Popescu continuă.

De data aceasta ne-am adunat cu toții la frumoasa și spațioasa bibliotecă raională din Storojineț.

Aici, în prezența bibliotecarilor din întreg raionul, dar și a numeroșilor oaspeți și invitați a avut loc Salonul de Carte, dedicat de astă dată savantului bucovinean cu renume mondial (or, se află cum spuneam întru-n material precedent introdus în Enciclopedia marilor personalități ale lumii), domnului Ilie Popescu, ajuns la vârsta frumoasă de 80 de ani.

În sala de lectură unde ne-am adunat, a fost amenajată de către lucrătorii bibliotecii o mică expoziție cu doar câteva din cele 31 de cărți apărute până acum, și câteva materiale din ziare.

Rând pe rând vorbitorii s-au referit la drumurile vieții, munca, realizările, cărțile, publicațiile, dar și activitatea domnului profesor în cadrul Societății regionale „Gologota”.

Printre vorbitori îi vom menționa pe domnii Vasile Hoțuleac, adjunctul șefului Administrației raionale de Stat Storojineț, Petro Brijac, adjunctul șefului Comunei decentralizate Storojineț, care în afară de felicitări și cuvinte de laudă, i-au înmânat octogenarului nostru foi de laudă și buchete de flori, menționând ambii faptul că asemenea oameni sunt o mândrie pentru raionul nostru.

Cu frumoase cuvinte și mulțumiri pentru ceea ce a făcut și face cu atâta dăruire de sine, pentru literatura și cultura română, dar și memoria neamului nostru domnul Ilie Popescu, s-a adresat în fața celor prezenți și domnul Ministru Consilier al Consulatului General al României la Cernăuți Edmond Neagoe. Domnia sa a transmis mai întâi un mesaj din partea doamnei Consul General Irina loredana Stănculescu, care doar cu câteva zile în urmă l-a felicitat pe sărbătorit la manifestările de la Cernăuți. Domnul Edmond Neagoe s-a referit în relatarea sa la drumurile vieții, la crucile ridicate și parastasurile organizate prin satele noastre bucovinene de neobositul domn Ilie Popescu, vorbind pe scurt și despre publicațiile sale atât în domeniul științei, cât și în memoria celor ce au avut de suferit de pe urma teroarei roșii. I-a înmânat și el un mic premiu bănesc sărbătoritului, ca un stimul material pentru munca sa neobosită

Felicitări, cuvinte de laudă, aprecierile cuvenite pentru munca de o viață i-au adresat sărbătoritului în limbile ucraineană și română doamna Ivona Lughina – directoarea Sistemului Centralizat al bibliotecilor din raionul Storojineț, Elena Mihai – directoarea Sistemului Centralizat al bibliotecilor din raionul Herța, Maria Dovgani – adjunctul directorului bibliotecii științifice regionale în numele lui Mihailo Ivasiuc, Irina Davidciuc – șefa secției de cultură a raionului Storojineț, Tatiana Covban – colaboratoare a bibliotecii raionale, fostă directoare a acestei instituții timp de 31 de ani.

De la o asemenea manifestare importantă nu puteau să lipsească și oameni talentați ai ținutului nostru. Printre ei se numără și traducătorul, poetul, ziaristul, prietenul de o viață și tot octogenarul sărbătorit în acest an, domnul Mircea Lutic. Domnul Lutic i-a mulțumit în public și pentru cartea ce i-a dedicat-o domnul Ilie Popescu anul trecut, la fine citindu-i și o poezie. Tânăra poetă, pictoriță și ziaristă Doina Bojescu a menționat faptul că a avut fericirea să fie în timpul anilor de studii la Universitatea cernăuțeană studenta domnului profesor, păstrând în memorie lecțiile și povețele pe care le-a dat studenților săi timp de 44 de ani, cât a muncit la catedra de filologie română și clasică. Domnul Vladimir Acatrini – Președintele Uniunii Bibliotecarilor români bucovineni i-a înmânat o Diplomă din partea Filialei-Cernăuți a Asociației Creștine de binefacere ASCIOR, al cărui membru este și domnul doctor docent Ilie Popescu, revista „Orizonturile Bucuriei” unde este vorba despre deschiderea în toamna anului trecut a Filialei la Cernăuți. Personal, am vorbit pe scurt despre consătenul nostru, despre familia sa care a îndurat amarul deportărilor, despre cărțile pe care le-am prezentat de-a lungul anilor pe paginile ziarelor noatre bucovinene în limbile română și ucraineană, despre cartea „Ilie Popescu – omul, savantul, patriotul”, scoasă de sub tipar acum 5 ani, când Domnia sa a împlinit 75 de ani. De asemenea am menționat faptul că este primul cetățean de Onoare al satului natal Pătrăuții de Jos, și că în luna august îl vom sărbători și în incinta bibliotecii locale de la baștină. Tuturor celor prezenți le-am oferit ziare, cărți, reviste cu materiale semnate de mine personal, arătând de asemenea și recentele mele publicații apărute în ziarele „Zorile Bucovinei”, „Libertatea Cuvântului”, „Vidrodjennia”, cu articolele și fotografiile despre renumitul meu consătean.

Cuvântul i s-a oferit domnului Ilie Popescu, care pe scurt a vorbit despre toate: copilăria grea umbrită de amarul deportărilor, dar și dorința da trăi, învăța, a vorbit despre lucrarea de doctorat, munca la catedră, lucrările științifice, publicațiile, cărțile, activitatea intensă desfășurată ca preșdinte al Societății regionale „Golgota”, participarea la Conferințe, Simpozioane, prezentări de carte, manifestări literar-culturale, comemorative. A menționat faptul că până în prezent cu sprijinul și susținerea unor oameni de bună credință, dar și cu efort propriu a ridicat 9 cruci comemorative în diferite localități, a 10-ea urmând să fie sfințită în timpul apropiat. A mulțumit tuturor pentru prezență, felicitări, promițând că și în continuare speră că ne va mai bucura cu unele publicații, și chiar noi cărți. Pe scurt s-a referit la cartea apărută cu prilejul jubileuliui de 8 decenii de viață „Răsfoind paginile vieții”.

Cea de a doua parte a Salonului de carte i-a găzduit și de astă dată pe oaspeții dragi de la Suceava, care au venit cu noi cărți, reviste, almanahuri, ziare atât pentru sărbătorit, cât și pentru bibliotecile din raionul respectiv.

Pentru început a vorbit domnul Gabriel Cărăbuș, directorul bibliotecii județene Suceava în numele lui I. Gh. Sbiera, care s-a referit la importanța și rolul acestor saloane de carte, datorită colaborării intense între cele două biblioteci – cea de la Suceava și cea de la Cernăuți. Domnia sa i-a făcut și o invitație domnului Ilie Popescu la b-ca din Suceava pentru a prezenta mai detailat și acolo cărțile, lucrările, activitatea sa publică în cadrul societății regionale „Golgota”.

Ca întotdeauna a venit cu cărți atât pentru sărbătorit, dar și pentru b-ca din Storojineț, doamna Doina Cernica, scriitoare, publicistă, ziaristă la săptămânalul „Crai Nou” din Suceava, o bună prietenă a noastră a nordbucovinenilor, felicitându-l din suflet pe sărbătorit.

Doamna Elena Pintilie, bibliograf la biblioteca „I. Gh. Sbiera” în afară de cuvintele calde adresate domnului profesor a făcut și o scurtă prezentare a celui dintâi album dedicat cărturarului I. GH. Sbiera, cât ș celui mai recent număr al revistei bibliotecii „Revista Scriptum”.

Doamna Mihaela Buculei, redactor la Radio România Actualități a vorbit puțin, promițându-le tuturor că va vorbi mai mult despre acest eveniment în emisiunile sale radiofonice.

Prezent la manifestarea literară a fost și domnul Sorin Serghie, lucrător al bibliotecii județene.

Le mulțumim frumos oaspeților din Suceava pentru că vin întotdeauna cu plăcere și cu noi cărți și apariții editoriale la saloanele de carte din Bucovina noastră.

Continue reading „Eleonora SCHIPOR: Savantul Ilie Popescu sărbătorit la Salonul de carte din Storojineț” →

Magdalena ALBU: Actorul Dan Condurache, exercițiu unic de stil

Dan Condurache este o lecţie unică de interpretare actoricească în peisajul teatral românesc. Acest artist îşi permite bucuria de a fi el însuşi pe scenă cu personajul său, aşa cum crede de cuviinţă că trebuie să fie interpretat acesta şi să-l prezinte publicului receptor. Simbioză vie între registrul comic şi cel grav al personajelor jucate, Dan Condurache semnifică întruchiparea emblematică a unei energii scenice de neimaginat. Plin de fervoare şi vitalitate duse până la incandescenţă emoțională, el abordează fiecare rol în parte cu responsabilitate şi dăruire, motiv pentru care relaţia lui cu personajul creat este una aproape organică, schimbul dintre cele două personalităţi existente în cadrul scenic, aceea a actorului şi aceea a personajului construit, oferind impresia naturalului absolut (sfera identităţii scenice fiind suprapusă perfect, în cazul său ,cu sfera identităţii umanului) a uneia şi aceleiaşi persoane, nemaiputându-se, practic, realiza o dihotomie clară între cele două entităţi specifice, cea umană şi cea imaginară. Dan Condurache ştie să-şi conducă propriul joc de o astfel de manieră încât spectatorul simte că trăieşte în mod real spectacolul, că participă la subiectul piesei, ca şi cum ar fi implicat direct în acţiunea reprezentației cu pricina.

Deşi Dan Condurache mărturiseşte faptul că nu se simte un artist total, care a ajuns să se comunice pe sine, în accepţia specifică a termenului, atât accentele sale comice, cât şi cele dramatice îi trădează cu evidenţă completitudinea jocului, un joc pe care îl aşează conştient şi responsabil în zona creativităţii lucide actoriceşti, cu scopul vădit de a duce până la capăt cu bine acea “călătorie colectivă pentru un exerciţiu individual de stil”, după cum singur menţionează într-un interviu. Partituri diverse, precum cea extrem de solicitantă a evreului Shylock din “Neguţătorul din Veneţia” al lui William Shakespeare, un spectacol pus în scenă la Teatrul Mic de Tudor Chirilă, ori cea din “Cimitirul păsărilor” al lui Antonio Gala, piesă regizată de Nicolov Perveli Vili, unde a interpretat rolul lui Nicodemo alături de Olga Tudorache şi Mitică Popescu, sunt numai două exemple din zecile de roluri teatrale realizate de către Dan Condurache pe scena Teatrului Mic, roluri ce alcătuiesc o demonstraţie evidentă a forţei de expresie, dar şi a seriozităţii cu care actorul tratează zona ambelor registre interpretative, grav şi comic.

Shylock, spre exemplu, a fost un rol pe care actorul l-a comunicat spectatorului receptor în coordonatele fixe ale unui personaj capabil de a stârni şi de a cerşi milă semenilor săi. Dan Condurache părea un actor singur, care trăia, în mod real, zbaterile interioare ale evreului shakespearian. El nu purta deloc cu sine în actul scenic anterior menţionat dimensiunea actorului de comedie Dan Condurache, ci devenea, brusc, altcineva. Prin întreg tabloul mimico-gestual, prin bogăţia de stări traversate de-a lungul piesei şi prin cuvântul rostit, ca prelungire exterioară a stării sale lăuntrice complexe, actorul a construit un Shaylock profund umanizat, care te răscolea şi îţi deschidea, brusc, poarta propriei tale tristeţi existenţiale. Shaylock a fost, până la urmă, în viziunea lui Dan Condurache, un soi de comunicare a unei intenţii personale, anume aceea de a propune un tip uman singular, caracterizat de trăsături bine definite şi nicidecum de a evidenţia o formă de antisemitism puternic nuanţat teatral. La Shylock-ul lui Dan Continue reading „Magdalena ALBU: Actorul Dan Condurache, exercițiu unic de stil” →

Dorel SCHOR: Vladimir Kara – Alexei Obolensky « RENCONTRES »

Sub titlul „ÎNTÂLNIRI” expun la o galerie centrală din Paris doi artişti plastici care au în comun, în afară de originea rusească şi amănuntul că trăiesc şi lucrează în Franţa, faptul că au un stil simbolist figurativ. Inspiraţia lor este de sorginte istorică sau contemporană.

Un joc subtil leagă aceste fertile izvoare, le leagă şi le derulează peste o imperceptibilă frontieră între cele două tendinţe. De remarcat că evidenţa figurativă nu este decât limita şi masca subtilă a unei figuraţii simbolice.

Despre Vladimir Kara am mai scris. El este pictor, grafician, acuarelist şi cultivă un simboloism ezoteric, cu stilizări moderne din care nu lipseşte alegoria umană. Se distinge uneori o combinaţie de idealism în culoarea pură cu un soi de primitivism naiv.

Alexei Obolensky este pictor şi sculptor. El foloseşte diferite tehnici în lucrările sale profane şi sacre, pe care le pune în serviciul dimensiunilor simbolice ale limbajului figurativ. Astfel, a realizat decoraţia în ceramică murală a unor lăcaşe de cult de pe Coasta de Azur.

——————————

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

24 iulie, 2019

Valeriu DULGHERU: PDM-ul de ieri și umbra lui de astăzi

Părăsit de bos PDM-ul mai ieri atotputernic se pare că scârțâie din toate încheieturile. După scurt timp cel care era umbra lui Plahotniuc peste tot, chiar și la aruncarea curcanilor peste gardul președinției, ex-premierul P. Filip, nitam-nisam și-a dat demisia din postul de președinte al fracțiunii PDM în parlament. Motivul chiar nu a fost motivat. Urmează apoi o primă părăsire a fracțiunii parlamentare de către dna Angela Drăguțanu, care nu este altcineva decât soția fostului guvernator al BNM Dorin Drăgușanu. Plahotniuc nu mai e, pe care urma să-l slujească, și a dispărut toată dorința acestei doamne de a „sluji poporul”. În general, e o problemă cum a ajuns acest Drăguțanu, bine cunoscut cu A. Candu, candidatul lui M. Ghimpu în această funcție-cheie de guvernator al BNM? Partidul, care luase cele mai puține procente în alegerile parlamentare din 29.07.2009 dintre partidele AIE1, PDM s-a căpătuit cu cele mai importante posturi în stat. Pe lângă cele care i-au revenit conform algoritmului, Plahotniuc a cumpărat postul de procuror general de la S. Urechean cu 2 mln Euro (din confesiunile lui Filat martori oculari sunt V. Untilă și V. Platon, care au fost împotrivă). Și postul de guvernator general al BNM, care de jure era al PL-ului (să ne aducem aminte cum M. Ghimpu î-l proteja), până la urmă tot în gașca lui Plahotniuc a nimerit, fiind unul din principalii vinovați în devalizarea celor trei bănci și în furtul Miliardului. Nu putea guvernatorul BNM să nu observe acțiunile frauduloase în cele trei bănci. Drept dovadă că Drăguțanu a fost omul lui Plahotniuc este și alegera soției lui deputat pe listele PDM.

De menționat că parlamentara PDM-sta Angela Drăguțanu nu este unica care a demisionat din fracțiunea PDM. Un alt deputat Iu. Melnic, ales pe o circumscripșie uninominală din Transnistria cu ajutorul direct al lui Plahotniuc și Șor, s-a retras și el din funcția de parlamentar PDM, inventând un motiv bizar că dorește să se ocupe de business. Dar de ce s-a avântat în alegeri? Motivul este același. După alegeri Melnic urma să-și vândă serviciile lui Plahotniuc, însă deoarece bosul, care a dat bir cu fugiții, nu mai este, serviciile lui contra plată nu mai sunt solicitate.

Schema lui Plahotniuc a fost una simplă, probată deja anterior: să ia prin fraudă și folosirea potențialului administrativ cât mai multe mandate pe circumscripțiile națională și uninominale (obiectiv îndeplinit deoarece 30 de mandate cât are acum nu reprezintă valoarea reală a Partidului!); să organizeze partidul-clonă Șor, care prin distracții, pomeni electorale și fraude să cumpere electoratul necesar pentru accederea în parlament și să fie marioneta lui (obiectiv realizat – 7 mandate luate de o făcătură care nici partid nu poate fi numită!); să racoleze prin metode deja probate atât de la PSRM cât și de la Blocul ACUM numărul necesar de deputați pentru a rămâne la guvernare (obiectiv nerealizat!). Iată că de această dată păpușarul a dat greș. Blocul ACUM considerat de Plahotniuc și camarila sa drept o adunătură pestriță de oameni neexperimentați, diletanți, fără experiență politică, ia venit de hac.

Să analizăm puțin cauzele căderii lui Plahotniuc și a sistemului lui. În primul rând până în ultimul moment Plahotniuc a fost încrezut că-i va reși s-o atragă în schema lui de guvernare pe creatura sa Dodon, încercând toate mijloacele, inclusiv factorul extern (rusesc). La întâlnirea separată cu trimisul lui Putin D. Kozak, Plahotniuc a încercat să târguiască condițiile potențialei guvernări PDM+PSRM, propunând „patru pași de reglementare a conflictului transnistrean” prin federalizarea Republicii în contul clasării celor cinci dosare deschise pe numele lui în Rusia. Nu i-a reușit și datorită pasului strategic corect făcut de partidul PAS a doua zi după vizitele celor trei oficiali când le-a propus PSRM că acceptă alegerea în funcția de președinte al parlamentului a candidatului PSRM. Acest pas, dar și factori externi, l-au împins pe Dodon în colț, făcându-l în final să refuze propunerile lui Plahotniuc. Iar Plahotniuc era în stare să-i cedeze lui Dodon majoritatea posturilor cheie (oricum la nivelul doi erau oamenii lui!) doar să rămână la putere. Cedarea puterii însemna pentru Plahotniuc pierderea tuturor schemelor frauduloase de estorcare a banilor, inclusiv securitatea personală, ceea ce, în final, s-a întâmplat ulterior. Plahotniuc a folosit PDM-ul ca pe unul din multiplele sale SRL-uri. Acum când acest SRL nu-i mai poate fi de folos l-a abandonat în modul cel mai perfid, dând bir cu fugiții. Conducerea rămasă – vicepreședinții, alți funcționari de partid, la început făceau impresia că nimic nu s-a întâmplat în partid, că „echipa” a rămas monolită (beton cum ar spune Ghimpu). Iată că nu e chiar așa. Drept confirmare este retragerea lui P. Filip din funcția de președinte al fracțiunii, cedând-o lui D. Diacov, inventând un motiv bizar, și începutul plecărilor de la PLDM.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: PDM-ul de ieri și umbra lui de astăzi” →

Ionuț ȚENE: Iuliu Maniu – patriot, nu spion. O interpretare istoriografică corectă!

În ultimii doi, trei ani au apărut o serie de articole de istorie tendențioase, aș putea spune chiar răuvoitoare. În centrul țintei demitizante se află Iuliu Maniu, unul dintre realizatorii actului din 1 decembrie 1918 de la Alba-Iulia și fondatorul României Mari. Sfinxul de la Bădăcin a fost un democrat și un om de o moralitate ireproșabilă. E adevărat că îi plăcea să tărăgăneze lucrurile politic și îi mai plăcea statura de ”veșnic opoziționist” care nu oblige prea tare, dar de aici până a fi spion al unei mari puteri e cale lungă și neadevărată. După Lucian Boia, mai există unii istorici care practică metoda NKVD de compromitere a unor personalități naționale, interpretând documente din cadrul arhivelor serviciilor secrete străine ca pe ”sfinte moaște” ale adevărului, așa cum folosesc și astăzi unii minciunile sfruntate ale securității comuniste din arhivele CNSAS pe post de verdict istoriografic? Documentele SOE sau M16 scoase la iveală de Marian Zidaru sau Dennis Deletant privind o eventuală activitate de spionaj în favoarea Marii Britaniei sunt prost, incorect și tendențios interpretate. Unele articole chiar le citează fără niciun filtru istoriografic, pur și simplu ca atare. Copilărească este plăcerea cu care unii istorici citează numele conspirativ de ”Tom” dat de serviciul secret britanic lui Iuliu Maniu, ca și cum acesta ar fi semnat un raport de colaborare cu parole contra cost, ceea ce este o mare și gogonată minciună. Să fi greșit serviciile secrete britanice că nu au folosit în telegramele cifrate pur și simplu numele Maniu, ca să afle mai repede Gestapoul? Sigur, e o ironie! Bineînțeles că pentru cititorul neavizat, faptul că un lider politic major colabora într-o situație politică important cu un serviciu secret al unei mare puteri pare foarte reprobabil, în realitate în vreme de război, absolut toți oamenii politici de marcă a unei națiuni colaborează cu reprezentanții secreți ai unei mari puteri pentru salvarea propriei țări din situația dificilă în care se află și e singura cale să ia legătura cu un govern prieten. Dar de aici până a spune că Iuliu Maniu a fost spion britanic e o distorsionare răuvoitoare a adevărului istoric și o interpretare care nu are legătură cu știința istorică. Din memoriile lui Corneliu Coposu reiese clar că Iuliu Maniu a pregătit venirea generalului Ion Antonescu la putere și alungarea lui Carol al II-lea din țară pe 6 septembrie 1940. Iuliu Maniu a ales o soluție politică provizorie după ultimatumul sovietic al lui Molotov și Diktatul de la Viena pentru supraviețuirea statului român. După întrarea în război a lui Ion Antonescu de partea Germaniei, la 22 iunie 1941 și trecerea Nistrului, Iuliu Maniu nu fost de accord cu această alianță, care ducea la prăbușirea statului român pe viitor. Democrat convins, Iuliu Maniu a luat legătura cu Aliații anglo-americani pentru a identifica un sprijin privind ieșirea din război și din alianța cu Germania nazistă, o poziție politică care s-a dovedit învingătoare după 1944. Într-un război mondial era evident că un lider ca Iuliu Maniu a colaborat cu agenți secreți ai Aliaților, în special cei britanici, care aveau cea mai bună rețea din Balcani. Ca democrat și filo anglo-saxon, cu cine doreați să colaboreze Iuliu Maniu, cu Gestapo, cu Abwehr, cu Himmler sau cu NKVD? Fiind vreme de război Iuliu Maniu nu putea lua legătura cu ambasada Regatului Unit de la București pentru că nu exista. Iuliu Maniu în plin război mondial, cu riscurile de rigoare, a fost constant pentru democrațiile occidentale.

România era prizonieră Axei, iar Iuliu Maniu lupta pentru scoaterea țării din alianța cu dictatura nazistă care a dus la Holocaust. Fiind dictatură și teroare, Iuliu Maniu nu putea acționa ca într-o democrație prin ziare și cluburi politice, că doar PNȚ ca și alte partide erau scoase în afara legii, ci a colaborat cu agentura M16, la fel ca absolut toți liderii politici de atunci din Balcani în frunte cu Tito sau ca marele general francez Charles de Gaulle. Sigur Maniu a primit ca sprijin un aparat de la englezi de transmisiuni TFF pentru comunicare cu rețeaua care dorea scoaterea României din alianța cu Hitler și salvarea Transilvaniei de sub ocupația lui Horthy. În război legile ca și acțiunile sunt excepționale. Mizeria cu banii și diamantele scoasă de istorici ca plată pentru serviciile lui Iuliu Maniu englezilor, care a trait sărac și a murit sărac, e o pură calomnie. Adică Maniu care a făcut România Mare avea nevoie de diamantele SOE, ca să ce? Să fim serios, banii erau pentru plata unor legături și oameni din rețea ca să supraviețuiască într-un regim sau teritoriu controlat de Germania nazistă. Sigur Maniu ca să lupte pentru salvarea democrației române și înfrângerea Germaniei naziste a primit un aparat TFF, dar marele De Gaulle a primit din 1940 de la englezi ca să lupte cu nemții un post de radio BBC la dispoziție, tancuri, avioane, vase de război, consilieri militari britanici, milioane de lire sterline etc. Chiar și hârtia igenică din guvernul din exil al lui De Gaulle era plătită de englezi. În logica lui Deletant și Zidaru și Charles de Gaulle a fost agent britanic plătit??? Istoricii francezi nu cred asta. Această interpretare istoriografică simplistă într-un moment de cumpănă a lumii nu are nicio legătură cu adevărul istoric, izvoarele și documentul. Sigur că Ion Antonescu care știa bine cine l-a pus pe el în fruntea țării și că Continue reading „Ionuț ȚENE: Iuliu Maniu – patriot, nu spion. O interpretare istoriografică corectă!” →

Al. Florin ŢENE: Drumul de la cronicari la profesionalismul ziariștilor de astăzi

Istoria profesiunii de ziarist a început pe teritoriul celor trei principate românești încă din cele mai vechi timpuri.

În paginile care urmează am să încep cu Învățăturile către fiul său Teodosie, scrise în slavonă de voievodul munteam Neagoe Basarab și traduse în românește pe la 1654. Această lucrare ondulată retoric, este o primă lucrare, ajunsă până la noi, a unei comunicări cu o altă persoană, având un prim germen de trasmitere a unor gânduri.Această lucrare o consider una din primele trepte pe scara evoluției tehnici jurnalistice de la noi.

O altă lucrare, care este a doua treaptă spre jurnalism este Cartea românească de învățătură a mitropolitului Varlaam, scrisă la 1643, ce se remarcă printr-o limbă vie, cu un text limpede și curgător.

Didahiile lui Ivirul Caucazului , numit Antim, sunt încă o treaptă mai însemnată spre arta jurnalismului de pe teritoriul spațiului carpato-danubiano-pontic.

Cronicarii moldoveni este o grupare care a consemnat anii de domnie a unor domni moldoveni.Printre aceștia fiind Macarie, Eftimie și Azarie,“autori”, în slavonă. Primul consemnând evenimente din viața domnitorului Petru Rareș, mergând până în anul 1551, Eftimie continuă letopisețul până la a doua venire a Lăpușneanului, la 1553, iar Azarie consemnează evenimetele până la 1574 din timpul domniei lui Ioan Armeanul. Însă adevărata istoriografie moldoveană începe cu Grigorie Ureche, decedat la 1647. Cronica sa românească merge până la 1594, având o limbă dulce ca mierea plină de metafore.

Miron Costin care avea o cultură poloneză, cunoștea latina, italiana, fiind un om citit.Cronica sa se termină cu moartea lui Ștefăniță Lupul, la 1661. El are un talent ziaristic și literar. Lucrarea sa are o stilistică savantă de factură clasică, consemnând ca un adevărat ziarist năvala lăcustelor.

Autorul lucrării Carte pentru descălecatul dentîi, Nicolae Costin, fiul lui Miron , decedat la 1712, folosește pedanteria în textul său iar Ioan Neculce, 1672-1745, în consemnările sale redă evenimente din timpul domniei lui Duca, Mihai Racoviță, Dumitrașcu-Vodă, etc.

Cronicari moldoveni de luat în seamă mai sunt:Axinte Uricarul, diaconul Nicolae Muste, Ienache Kogălniceanu și spătarul Ioan Canta.Aceștia au fost, practic, primii jurnaliști de la noi.

În Muntenia, primele licăriri jurnalistice le descoperim la Mihail Mosa, călugăr oltean, care, printre altele, strecoară în lucrarea sa evenimente din timpul domniei lui Radu cel Mare, a lui Mihnea și Neagoe. Stoica Ludescu, cronicar de la sfârșitul secolului XVII , a continuat Cronica Buzeștilor, care a oglindit epoca lui Mihai Viteazul. Stoica Ludescu a împlinit cronica până la sfârșitul domniei lui Șerban Cantacuzino, de unde numirea de Cronica Cantacuzinilor, dată a acestei porțiuni fiind anii 1654-1688. Silul acestuia este puțin vulgar și savuros. Cronica Bălenilor atribuită lui Radu Popescu, decedat la 1729, este o altă lucrare care urcă încă o treaptă spre scara valorii jurnalistice, și mai puțin literare.

Domnia lui Brâncoveanu a fost consemnată de cronicarul oficial Radu Greceanu, al cărui stil duce spre “amănunțimi ceremoniale “, cum subliniază George Călinescu în a sa Istorie.

Stolnicul Constantin Cantacuzino scrie o Istoria Țării Românești, care, practic, este o scurtă dizertație asupra originilor neamului. Călugărul din Râmnic, Dionisie Eclisiarhul scrie o cronică, cam naivă, asupra evenimentelor până la domnia lui Caragea, 1814.

Dimitrie Cantemir care a trait între anii 1673-1723, a fost un erudit de faimă europeană, fiind academician berlinez și prinț moscovit. Prin lucrarea sa Istorii a imperiului otoman scrisă în limba latină, mai urcă o treaptă spre profesionalismul de cronicar și jurnalist în istoria ziaristicii românești. Între anii 1777-1830 a trait Dinicu Golescu care prin compunerea Însemnarea călătoriei sale în occident, Austria, Italia imperială, Bavaria și Elveția, oglindește la fel ca un adevărat ziarist fenomenele civilizației europene, scriind despre gospodăria sătească, școli, spitale, aziluri, muzee și teatre.

O mare personalitate a culturii române, îndată după Dimitrie Cantemir este I. Eliade Rădulescu, care a trait între ani 1802-1872. Pe lângă activitatea sa literară și de traducător, Ion Eliade Rădulescu a fost și un jurnalist și ctitor de publicații.

Majoritatea poeților și prozatorilor noștri au făcut și publicistică. Nu trebuie să uităm pe Eminescu, Macedonski, Minulescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, și mulți alți.

Epistolele scrise de anumiți scriitori, rămase până la noi, sunt adevărate cronici jurnalistice.

De multe ori s-a pus întrebarea, ce este scrisoarea şi ce loc ocupă ea în cadrul literaturii, și jurnalismului, ce statut are? În acest context nu putem să ne oprim asupra Scrisorilor persane ale binecunoscutului Montesquieu, care intră în altă categorie, fiind eseuri politice şi filozofice, şi nici la Scrisorile lui Eminescu, sau Ion Ghica, recunoscute ca opere ce intră în categoria memorialisticii.

În discuţia noastră intră scrisoarea particulară, “familiară “, aşa cum au cultivat-o scriitorii şi oamenii de rând. Aşa cum a promovat-o, urcând-o în vârful celebrităţii Cicero, Voltaire sau Doamna de Sevigne, sau la noi M.Kogălniceanu, Al.Odobescu, I.L.Caragiale sau Duiliu Zamfirescu.

În accepţia comună, scrisoarea ni se dezvăluie ca un mesaj ce emite gânduri şi sentimente către un destinatar, fără pretenţii artistice şi literare. de multe ori ne întrebăm ce conferă scrisorii valoarea literară sau jurnalistică? Despre acest statut al scrisorii a scris E. Lovinescu, Călinescu, Şerban Cioculescu şi alţii.

Scrisoarea nu este un dicteu automat, în care filtrul raţiunii ar fi înlăturat. Faptul că tonul se modifică de la un destinatar la altul cum este cazul la Duiliu Zamfirescu ne dovedeşte că are loc o selectare a spontaneităţii. În unele scrisori autorul romanului Viaţa la ţară se interesează de viaţa ţăranilor din Plaineşti, satul natal, de lângă Râmnicu Sărat. Corespondenţa acestui autor tinde să pună în umbră poezia şi romanele, în comparaţie cu cea a lui Ioan Slavici care este inexpresivă ce nu egalează cu Moara cu noroc, sau Popa Tanda.

Atât Caragiale în corespondenţa căruia descoperim nevoia de dialog, legat de cârciuma din Ploieşti, sau la Gib Mihăescu abordând probleme de cultura viţei de vie, de pe Dealul Viilor din Drăgăşani, scriitorii în postura lor de epistolar nu izbuteşte întotdeauna să-şi ignore condiţia lor de artişti, de jurnaliști, de personae deprinse a se adresa unui public. Această observaţie a subliniat-o George Călinescu în genul epistolar, în volumul Scriitori străini apărut la E.L.U, 1967: “Scrisoarea în general uzează de anume convenţii, de procedee retorice specifice, şi oricine ştiind că are un public, fie şi de o singură persoană, compune mai mult sau mai puţin conştient.Cât despre scriitor, acesta, având obişnuinţa, pe de o parte, de a transforma totul în ficţiune, de a se transport ape sine în plan ideal, iar pe de alta, inmtuind că scrisorile sale vor cădea pe mâinile posterităţii, el e mai atentca oricare altul la compoziţie. “

Unul din participanţii la revoluţia din 1848, Ion Heliade Rădulescu, care a fost silit să pornească pe drumul pribegiei, în scrisorile sale trimise se văita de dorul de ţară, de Târgovişte, locul său natal, de dascălul Alexe, din Bucureşti. În momentul izbucnirii revoluţiei Eliade este încurajat şi de o serie de împrejurări cum ar fi primirea sa triumfală în Bucureşti , care, îi dădeau sentimental grandorii şi al unui destin providenţial:”Când am intrat în Bucureşti, aseară, era toată cetatea la barieră pe Podul Mogoşoaiei şi până la palat, palatal era plin de lume şi iluminat. La barieră mi-au desprins caii şi în aclamaţii neprecurmate traseră trăsura cu mâinile până la palat, în fugă. De pe toate ferestrele ploua flori şi coroane.Să trăiască Eliad ce-a murit şi-a înviat era necontenita strigare“(scrisoare către soţia sa din 3 iulie 1848- Magazin istoric, 1968, nr.7-8, p.114-116 ).

Autorul poeziei Zburătorul se socotea privit cu invidie şi căzut pradă intrigilor, iar căinţa a devenit un leit motiv la Scrisorilor din exil:” Cine m-a pus a-mi sacrific zilele şi nopţile, să deştept opinia?, se va întreba el“. Într-o scrisoare către Barbu Ştirbey:”( …) căci pricepea ea ce înţelegi Domnia–Ta cu ţara; cel puţin se linguşea că ţara este dumneaei cât vei domni Gospodăria Ta“.(Fără dată ). În altă scrisoare scrisă în tonul profetic, retoric şi mesianic în felul Cântării României de Alecu Ruso, poetul scrie:”O, Români! Români…pe Şincai ( a muri cerşetor (…) O, Români! Din streini ce veniră la voi, toţi vă amăgiră, toţi vă despoiră, toţi se înavuţiră din drepturile şi patrimoniurile voastre şi toţi vă batjocoriră, vă trădară, vă înjurară, vă calomniară… “(Către G. Grădişteanu, 27 aug./ 8 septembrie 1852.)

Corespondenţa lui Nicolae Bălcescu, lipsită de culoarea şi savoarea epistolelor lui I.Ghica, sau ale lui M.Kogălniceanu care aveau un farmec şi savoare lexicală, este în primul rând oglinda înflăcărată a vocaţiei de revoluţionar vizionar şi iubitor de istorie. În rândurile ei scrise la repezeală, de parcă ar fi conţinutul unor telegrame, descoperim gândurile unor speranţe pline de patriotism. Acestea fiind încărcate de o structură romantică. Bălcescu era obsedat de ideea revoluţiei şi a unirii până la sacrificiu de sine. Moartea eroică îi apare ca un ideal suprem, precum dacilor:”…şi eu să–ţi spun drept şi din fundul inimii, ţie, Ghico, ca mai bun prieten al meu, doresc să mor, şi de aceea să merg să mă bat.”(Către Ion Ghica, 8 iunie 1849, Opere, IV, Corespondenţă, p.187 ).După înfrângerea revoluţiei din 1848, autorul Istoriei românilor supt Mihai Vodă Viteazul crede în continuare într-o revoluţie viitoare, şi de aici de aici destinul său de erou tragic, suferinţa morală, pe lângă cea fizică, a ultimilor ani de viaţă. O aură a demnităţii luminează chipul revoluţionarului, care nu înţelege să-şi obţină sufragiile nici prin cereri umilitoare, nici prin meschinăria trucurilor teatrale:”…nu ştiam decât o popularitate, aceea ce e rezultatul faptelor mari şi adevărat folositoare “. (Scrisoare către A.G.Golescu,12/24 martie,1849, Opere,IV, Corespondenţă, p.144 ). Corespondenţa lui Bălcescu ne transmite ecoul ideilor sociale şi politice fundamentale ale gânditorului. Descifrăm în ea preocuparea dramatică a unui iubitor de ţară şi de ideea dreptăţii sociale şi a unităţii naţionale, scriind profetic: “România va fi iubita noastră “(Către A.G.Golescu, 4 martie 1850, Opere,IV, Corespondenţă,p.278).

Scrisorile lui Mihai Kogălniceanu sunt prin excelenţă familiare şi ele au fost expediate la o vârstă când viitorul scriitor, jurnalist şi om politic nu avea conştiinţa de mai târziu.Ele ne apar ca o expresie indiscutabilă a naturaleţei şi spontaneităţii. El scria părintelui său că în Franţa”Slobozenia mi-i mai scumpă decât un rang mare şi bogăţia “. Tot el la vârsta juneţii scria, prevestind concepţiile omului politic de mai târziu: “Adevărata civilizaţie constă în respectarea legilor, în abolirea sclaviei care mai pezistă în ţară la noi, spre ruşinea noastră, în egalitatea persoanelor, fără deosebire de starea socială şi de origină…; ruşine moldovenilo care îşi pierd astfel onoarea în ochii Europei!” (Către surorile sale, 1/13 feb.1837.).Scrisorile lui Kogălniceanu îl aşează pe acesta în rândul marilor noastre talente epistolare, a cărui autrenticitate complexă, de sensibilitate şi de exprimare, poate satisface cele mai înalte exigenţe estetice.

La Vasile Alecsandri predomină plăcerea de a scrie. Aceaşi bucurie o simte citind scrisorile altora, ajungând să facă abstracţie de rolul lor de comunicare sau de confesie. Dragostea sa de ţară capătă accente deosebite în timpul Războiului de Independenţă, când vitejia ostaşilor noştri îi întrece toate aşteptările:”Am nevoie să fiu scutit de orice preocupare personală pentru ca să admir în voie vitejia îndârjită a tinerei noastre armate. Ce lucru uimitor: nu-i aşa? Simpli ţărani, smulşi de la plug, să devină dintr-o dată eroi.Inima mea a luat proporţii care mă înăbuşe de când cu cele petrecute la Griviţa.În sfârşit, sîntem cineva în lume. E mult! E mai mult decît s-ar fi putut nădăjdui. “(Către Aglae Allaux, 5 oct.1877, în vol.V.Alecsandri, Corespondenţă) .Poetul şi prozatorul, care ne încântă nu o dată cu suvenirurile şi memorialul său de călătorie, îşi regăseşte ritmul şi în corespondenţa particulară. Incendiul bisericii din Mirceşti este relatat ca o imagine cinematografică și reportaj jurnalistic:”În satul Mirceşti exista o biserică veche, durată din lemn de stejar şi ornată cu arabescuri foarte frumoase, pe care le săpase un sculptor necunoscut de-a lungul grinzilor. Acel templu modest, cap d`operă pierdut în câmp şi înconjurat de mormânturi, era deservit de un preot care printre alte daruri avea şi darul beţiei. Într-o duminică, or fi acum câţiva ani, prea sfinţitul, doritor de a schimba potirul pe stacană şi de-a părăsi mai degrabă altarul pentru ca să se ducă la crâşmă, ceti liturghia din fugă şi alergă la jupânul Moisi, uitând să stingă lumânările în biserică.Era vânt mare în acea zi; vântul suflând printr-un geam stricat găsi de cuvinţă a fâlfâii perdeaua şi a o apropia de para unei lumânări. Îndată perdeaua luă foc şi dete foc bisericii…Palalae!! Templul centenar arse din straşine până-n temelie şi se înălţa la cer ca fumul unei gigantice cădeliniţe. “( Către Titu Maiorescu, 25 martie, 1875, în vol.V.Alecsandri, Scrisori, 1, pag.6-7.).

Tânărul Al.Odobescu se întristează de situaţia jalnică în care a ajuns conacul şi starea de mizerie a ţăranilor, jefuiţi ca la drumul mare:”Eu însumi nu mi-am putut stăpâni lacrimile văzând casa, grilajul părăginit, grădina fără terasă şi aleile neângrijite; pe alocuri, drumurile nu se mai cunosc, iar satul e într-o stare de mare mizerie. Arendaşul acesta i-a întrecut pe ceilalţi în escrocherii; şăranii cu toţii sunt revoltaţi contra lui şi 11 dintre ei vor să plece începând de anul viitor; le pretinde zile de clacă mai mult decât prevede legea; le ia pui şi cereale pentru orice fleac; în sfârşit, încasează biruri ca pe timpul domnilor fanarioţi “.( Către Catinca Odobescu, 31/12 iulie 1856, în vol.Al.Odobescu, Pagini regăsite,ediţie îngrijită de Geo Şerban, Editura pentru literatură, 1956, p.233).

Corespondenţa lui Odobescu ni se relevă şi ca un jurnal de călătorie sau mai degrabă reportaj, care ajunge să se confunde cu notele de drum ale scriitorului.

Publicarea ineditului Epistolarium conţinând bruioanele a peste 850 de scrisori din tinereţea lui Titu Maiorescu pe când era la studii în străinătate, conturează portretul tânărului intelectual pe deplin format la 21 de ani.

Mai târziu, criticul de la Junimea avea o capacitate de muncă deosebită (“nu cred să fie astăzi doi oameni în România care să lucreze mai fără preget decât nevastă-mea şi cu mine “- îi scria lui Duiliu Zamfirescu în 17/29 nov.1891, Duiliu Zamfirescu şi Titu Maiorescu în scrisori, Ed.Casa Şcoalelor, p.361.)

Corespondenţa lui Titu Maiorescu ne descoperă un intelectual prin vocaţie care se interesează de situaţia ţării, nu numai dăruit studiului. În timp ce pentru Mihai Eminescu scrisoarea e un accident în viaţa lui, de natură a-i contrazice personalitatea şi a-l pune într-o stare afară din comun, o recunoaşte personal într-o edificatoare autodefinire: “Eu pentru a scrie o epistolă trebuie să am o dispoziţie deosebită de uşoară, nepotrivită oarecum cu caracterul meu,(… ) “(Către I.C.Negruzzi, 1871, în Convorbiri literare, 1892, Număr jubiliar, p.39.).După ce nefericirea s-a abătut pe de-a-ntregul asupra poetului, scrisorile nu mai sunt altceva decât sfâşietoare momente ale tragediei: “Eu aş vrea să scap cât se poate de curând şi să mă întorc în ţară, să mă satur de mămăliga strămoşească, căci aici, de când mă aflu n-am avut niciodată fericirea de-a mânca până la saţiu.Foamea şi demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul tău amic. “( Către A.Chibici-Râvneanu, 12/24 ian.1884, din sanatoriul Do0bling din Viena, în Convorbiri literare, 1906, p.1000).Aprecierea entuziastă a Epigonilor de către Veronica Micle îl face pe Eminescu să se confeseze:”E o concepţie pe care o făurisem la Viena, într-un élan de patriotism.Trecutul m-a fascinate întotdeauna.Cronicile şi cântecele populare formează în clipa de faţă un material din care culeg fondul inspiraţiunilor “.( Către Veronica Micle, 8 nov.1874, vol.IV,p.127). Continue reading „Al. Florin ŢENE: Drumul de la cronicari la profesionalismul ziariștilor de astăzi” →

Al. Florin ŢENE: Sub egida Primăriei Cluj-Napoca – Vernisajul expoziției de pictură Ovidiu Ignat

De aproape un an și jumătate Primăria municipiului Cluj-Napoca, prin, și în organizarea Biroul de Învăţământ, cultură, culte, sport şi societate, a luat inițiativa să organizeze, sub genericul “Idei transilvane“, expoziții cu lucrări ale pictorilor clujeni în spațiul generos oferit de “Casino “ Centru de Cultură Urbană din Parcul Central “Simion Bărnuțiu “, palat eclectic de inspirație vieneză. Această clădire este, de la o vreme, amfitrionul evenimentelor culturale și artistice ale “orașului-comoară “.

După mai multe expoziții de pictură, organizate în ultima perioadă de un an și jumătate, mult apreciate de publicul iubitor de culoare, poezie și muzică clasică, în data de 9 iulie, a.c.la orele 18 a avut loc vernisjul lucrărilor de pictură semnate de pictorul Ovidiu Ignat.

Vernisajul a fost deschis de scriitorul Ionuț Țene care a prezentat pe amfitrionul expoziției, pictorul Ovidiu Ignat, pe cei care au vorbit despre lucrările expuse: scriitorul Dan Marius Drăgan, prof.univ.dr.Negoiță Lăptoiu și pe soliștii de la Opera Vox.

Programul a început cu lucrări semnate de compozitorul Tiberiu Brediceanu, interpretate de tenorul Constantin Nica, soprana Raluca Persa, basul Ion Stancu și Ioan Vrăsmaș, iar tenorul Filip Ion Sandu a interpretat lucrarea “Stele-n cer “ de Nicolae Bretan. Artiștii au fost acompaniați la pian de Lelia Serafinceanu.

În continuare Ionuț Țene a dat cuvântul scriitorului Dan Marius Drăgan care, printre altele, a subliniat acuratețea culorilor și expresivitatea peisajelor satului transilvan.

Profesorul dr.Negoiță Lăptoiu, cunoscut critic de artă, cetățean de onoare a municipiului Cluj-Napoca, în expozeul acestuia a subliniat că la pictura lui Ovidiu Ignat se observă cadența ritmică a unei pensulații propulsată de freamătul unor intense descătușări. În încheierea cuvântării sale acesta a apreciat efortul constant al Departamentului de Cultură din cadrul Primăriei clujene de a promova public valori spiritual autentice și prin intermediul elegantei galerii de artă din incinta Centrului de Cultură Urbană”Casino “.

La invitația lui Ionuț Țene a mai vorbit criticul de artă Sabin Rusu.

În încheiere, pictorul expozant a mulțumit celor prezenți.

——————————–

Al. Florin ȚENE

Cluj-Napoca

10 iulie 2019