Cred că orice european ar trebui să vadă filmul lui Costa Gavras din 2019 ”Adults in the room”, care developează conducerea Uniunii Europene ca o prelungire a intereselor germane și a unor bancheri cinici preocupați doar de bani și numere. Filmul este o radiografie despre criza creditelor din Grecia anului 2015, când partidul de stânga, cu nuanțe radicale, Syriza, condus de Alexis Tsipras, încearcă să renegocieze statutul țării cu Comisia Europeană de la Bruxelles. Regizorul Costa Gavra surprinde genial psihologia unor politicieni greci naivi veniți, prin votul popular de stânga la putere, în Atena, care au crezut că pot negocia cu eurobirocrații de la Bruxelles o refinanțare a băncilor elene și o iertare sau restructurare a datoriilor istorice. Costa Gavra reușește cu o distribuție de excepție să dea viață liderilor guvernului grec, care în anul 2015 au luat drumul Bruxellului, ca să renegocieze datoria istorică a țării, lovindu-se aici de cinismul unor birocrați numiți, care erau marionetele guvernului de la Berlin și a bancherilor care controlează financiar Uniunea Europeană. Actorii principali Christos Loulis, Alexandros Bourdoumis, Ulrich Tukur, Daan Schuurmans, Christos Stergioglou interpretează realist o epopee a unei țări umilite de birocrați cinici, care își văd doar propriile interese sau ale guvernului german, care conduce de facto Europa. Filmul demască artistic o U.E., ca o prelungire a intereselor Germaniei. Regizorul franco-elen Costa-Gavras a fost premiat pentru „contribuţia sa deosebit de originală la inovarea cinematografiei contemporane” la Festivalul de Film de la Veneţia, unde renumitul cineast, câştigător al unui premiu Oscar, a prezentat noul său film, un lungmetraj dedicat crizei datoriei externe a Greciei. Prezent la Veneţia în 2019, cineastul a prezentat filmul „Adults in the Room”, adaptat după cartea omonimă publicată de Yanis Varoufakis, fost ministru de Finanţe al Greciei, ce descrie negocierile purtate de Grecia în 2015 pentru reeşalonarea datoriei sale externe. „Există o politică foarte confuză în Europa, care trebuie să se cureţe de acest lucru într-o bună zi, dar nu în maniera în care s-a curăţat pe parcursul ultimilor ani”, a declarat Costa-Gavras. „Sper că toate aceste lucruri se vor schimba”. Jean Claude Juncker, șeful UE, este creionat de regizor ca o parodie, un politician fără putere reală, un executant pus pe glume.
Filmul spune adevărul cu un curaj nedisimulat despre cinismul exprimat din birourile Comisiei Europene. Yanis Varoufakis a fost liderul uneia dintre cele mai controversate și impresionate lupte din istoria politică recentă când, ca ministru de finanțe al Greciei într-un guvern radical, el a încercat să renegocieze relația țării lui cu Uniunea Europeană, provocând furia elitei politice și financiare a Europei. Dar adevărata poveste despre ceea ce s-a întâmplat este aproape necunoscută deoarece cele mai multe afaceri ale Europei se întâmplă în spatele ușilor închise. În cartea lui Varoufakis, Costa-Gavras a găsit subiectul filmului său – o poveste despre o Europă guvernată de un grup de oameni cinici deconectați de problemele politice, culturale și umane, obsedați doar de numere și bani. Filmul este o poveste despre o tragedie, despre un outsider din politică, un bărbat care a luptat pentru o cauză pierdută și care nu a fost indiferent în fața suferinței oamenilor. Alexis Tsipras i se plânge lui Yanis că Comisia Europeană îl ține ca un pește prins în firul cu cârlig al undiței, care îl ridică la suprafață apoi îl lasă în apă până va obosi și va semna Memorandumul impus de Troica financiară: FMI, Comisia Europeană și BCE, care de fapt controlează cu o mână de fier politica continentului și a Greciei. Angela Merkel îi cere lui Alexis Tsipras, primit prin învăluire ca un rege într-o vizită la Berlin, să-l dea afară pe tânărul finanțist elen care făcea politică doar de patru luni și care era siderat de cinismul birocraților de la Bruxelles, care ascultau doar de Berlin și bancheri. Pentru ei, Grecia era o suma de numere. Yanis se revoltă în fața acestor patru sau cinci birocrați controlați din umbră de păpușari necunoscuți și le spune franc în față că pentru ei votul poporului elen care nu vrea austeritate nu contează. ”De ce să mai facem alegeri dacă pentru voi nu contează, atunci?” Regizorul Costa Gavras descrie personajele europene ca niște roboți fără spiorit sau suflet. Liderii eleni nu știau cu cine negociază de fapt: cu marionetele sau păpușarii. Cine stătea în umbră? Până la urmă Tsipras care se întâlnește cu cancelarul german Angela Merkel și realizează că Berlinul conduce de facto Europa ca pe o colonie. Aceasta îi cere ferm demiterea lui Yanis, care ca ministru de finanțe dorea renegocierea Memorandumului care impunea Greciei o dictatură finanțistă ce sărăcea și mai mult poporul, cu circa 70 la sută din venituri. În spatele ușilor închise sau la mese intime din hotelurile Bruxellului birocrații germani îi cer lui Yanis să vândă porturile grecești unor firme germane, cu bani luați tot de la băncile grecești. Costa Gavras surprinde cinismul politicienilor germani care vor să preia toate activele de stat ale poporului grec cu banii băncilor Greciei, dar datoriile să le plătească tot poporul grec.
În anul 1925, pe 21 octombrie, se năştea în comuna Solovăstru (la 7 km de Reghin) o fetiţă care a fost botezată… Virginia. Oare bănuia cineva că acea fetiţă de la țară va deveni cea mai mare și cea mai frumoasă soprană a Planetei? Aşa a fost să fie, şi pentru România, este o mândrie naţională. Mă consider un mare norocos că, acum vreo 20 de ani, am avut şansa să cunosc aşa personalitate de talie mondială şi chiar să ne împrietenim. Anul acesta, pandemia m-a împiedicat să mai merg în Florida la căldură şi la prietenii mei dragi – Virginia Zeani, Netuța Matasa, Ted Herrmann (dentist foarte cunoscut şi apreciat în Miami) și la Costel Răuță (om de știință la NASA și… condamnat la moarte în RSR), care m-a invitat să locuiesc la el acasă, în Hallandale, pe malul lacului ce comunică spre Ocean.
Întrebuințarea mijloacelor limbii diferă prin diferite particularități ale acesteia de la un vorbitor radio-tv, la altul și cu atât mai mult de la un jurnalist la scriitor. Cu toate că recurgem la același material lingvistic general, organizat de sistemul limbii, noi îi dăm o utilizare proprie, în concordanță cu ideile și sentimentele care ne animă, precum și cu variatele împrejurări în care ne găsim, precum transmisie directă la radio-tv, scrierea unui articol sau o proză, inclusiv o poezie.Și, pentru că fiecare din ziariști, scriitori sau oameni de rând, se caracterizează prin anumite “constante “ ale felurilor lor de a fi și de a reacționa ( conform trăsăturilor personalităților lor), atitudinea acestora se exprimă, în general, printr-un anumit mod de utilizare a resurselor limbii, care îi pot define felul de gândire, de a aprecia pe cei din jurul lor și de a răspunde la fenomenele din lumea înconjurătoare. Pot să spun, parafrazând o utilă maximă populară, afirm că noțiunea de individualitate stilistică se cuprinde în fraza: “ Să te aud cum vorbești și să văd cum scrii și-ți voi spune cine ești.“
Pentru libertatea politică, economică şi religioasă s-a murit în decembrie 1989, când s-a strigat pe străzile din Timișoara, Cluj sau București: „Vom muri și vom fi liberi!” Numai adepții morții și neființei se luptă împotriva libertății religioase și a izvorului vieții. Tinerii din decembrie 1989 au înțeles că fără libertate suntem morți moral și fizic. Libertatea transcede constrângerile tiranice ale dictaturii.Omul fără libertate este mort. Istoriograful Constantin Portelli scria subliminal în „Metafizica istoriei”, încă din 1983, că forţele puterii, care vor să distrugă democraţia occidentală au reinventat frica faţă de moarte, ca premisă a desfiinţării libertăţilor şi drepturilor omului. Occidentul redescoperea frica de moarte, de parcă viaţa ar fi o prelungire nesfârşită, un perpetuum mobile de distracţii, bunăstare şi divertisment. Pe frica de moarte se construiesc sistemele totalitare de tip „1984” sau „minunata lume nouă”. Pr. Constantin Galeriu scria în revista „Miracol ’89”, prin 1999: „Potirul durerilor era plin la acea cumpănă de vremi! A luminat atunci în spiritul vostru, tinerilor, un cuvânt unic: „Vom muri şi vom fi liberi!”. Nu l-a rostit nimeni în vreo altă ţară, în vreo altă revoluţie, nici la 1789, nici la 1848, nici în 1917. Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă. Aşa a fost la început: Jertfa, nu moartea! „Mielul e înjunghiat de la întemeierea lumii” Apocalipsa 13:8. Creaţia e întemeiată pe jertfă. Păcatul a transformat jertfa în moarte. Dar Hristos a transformat, prin Cruce, moartea în Jertfă, care duce la Ȋnviere – în jertfă rodește învierea. În jertfa voastră a rodit reînvierea neamului. Voi aşa aţi trăit moartea, ca jertfă; trăind-o aşa, moartea murise în voi mai înainte; murise frica, murise sclavia totalitară, murise josnicia materialistă, murise ateismul, murise tot ce omoară viaţa în duhul ei divin, nemuritor. Jertfa nu e moarte. Jertfa este DA, afirmaţie originară, început de existenţă; moartea este NU, este negaţie, este sfârșit de existenţă. Cauza jertfei este iubirea, este Dumnezeu; cauza morţii este păcatul, este demonul”.
Întotdeauna m-a fascinat ce au strigat tinerii fără frică pe străzile Timişoarei, Clujului şi Bucureştiului: „Vom muri şi vom fi liberi!” Cu piepturile goale în faţa gloanţelor armatei şi securităţii, aceşti tineri au înţeles că fără libertate nu este viaţă. Ce tinereţe curajoasă, faţă de tinerii generaţiei de azi, speriaţi şi închişi în case pentru o viroză pandemică periculoasă, dar cu o mortalitate totuşi de 0,6 la mie. Tinerii din decembrie 1989 au înţeles că fără libertate şi adevăr nu există viaţă, Sunt tineri care nu au mai ieşit din case din luna martie 2020, alţii nu s-au mai căsătorit, pentru că nu se fac nunţi s-au le-au fost frică să nu fie „răspândaci”, cum afirma un fost premier. Tinerii de astăzi şi-au predat fără luptă şi luciditate libertăţile în faţa unor restricţii faţă de un pericol de o mie de ori mai mic decât acela de a sta cu pieptul gol în faţa puştilor mitralieră ale militarilor şi securiştilor. În decembrie 1989 a fost, pe lângă o revoluţie socială pentru democraţie, şi o resurecţie religioasă. Tinerii au înţeles că fără Dumnezeu nu se poate construi o democraţie viabilă. Ei au fost „iluminaţi” în decembrie 1989, că frica indusă de sistemul totalitar şi represiv este motorul regimului comunist. Să învingi frica de moarte este primul pas spre libertate şi democraţie. Poetul Călin Nemeş a ieşit în centrul Clujului, cu pieptul gol în faţa gloanţelor soldaţilor pentru că a înţeles sensul lumii: fără libertate nu este viaţă. Frica de moarte este o inducere perfidă a regimurilor totalitare. De aceea când aud perpetuarea propagandei, ce a devenit o ideologie, privind frica de moarte, care scade cu 50 la sută imunitatea în faţa bolii, mă gândesc la eroii din decembrie 1989, care au înţeles că, doar atunci când învingi frica de moarte vei putea scanda: Vom muri şi vom fi liberi!” Orice regim totalitar se construieşte pe frică, orice democraţie pe libertatea de alegere. Când se reduce libertatea de alegere a cetăţeanului, prin restricţii excesive, atunci este dictatură, cum s-ar numi ea: comunistă, nazistă, militară sau sanitară.
BIOGRAFIA SIMPLIFICATĂ A CONTEMPORANEITĂȚII
Omul are o natură dublă, materială şi spirituală, şi în evoluţia lui urca treptele unei piramide imaginare care se înaltă de la cunoaşterea mediului înconjurător spre lumea ideilor şi în final spre înţelegerea semnificaţiei vieţii. Nu toți oamenii îşi pun problema sensului vieţii, acesta fiind în mare măsură de domeniu ştiinţei, religiei şi filozofiei, domenii care de multe ori se afla în dispută.