Mariana GURZA: Drum bun în Lumină, Alexandra Craioveanu!

,,În ce mă privește pe mine, să știți că toate prieteniile mele, câte le-am avut până acum și câte voi mai avea de acum încolo, le-am programat pentru veșnicie”.

Părintele Teofil Părăian

 

      Vremurile pe care le trăim, ne despart de prieteni. Nu-i mai vedem nici pe ultimul drum… Trăim clipa în care stă ,,ascunsă veșnicia”. Lacrimile noastre, rugăciuni pentru cei plecați. Încerc să înțeleg tot ce se întâmplă, dar …îmi pleacă prietenii… Privesc neputincioasă candela cum arde.

       În 2 februarie  „Întâmpinarea Domnului”  2021, prietena mea Sandra, s-a grăbit să plece pentru a-și sărbători ziua de naștere în 24 februarie, alături de cel iubit.

     Despre Alexandra Craioveanu nu poți vorbi fără a face referire la soțul său, Mircea-Eugen Craioveanu. I-a unit încă de la început dragostea care a crescut odată cu trecerea timpului.

      Mircea-Eugen Craioveanu, a fost ,,îmblânzitorul ce a domesticit infinitul” parafrazând din  Lucian Blaga, a respirat “matematic”, știind să dea sens clipei, îmbrăcând-o în formă geometrică. A fost o minte sclipitoare, un remarcabil matematician de talie internațională,

       Alexandra Craioveanu, ea însăși un poem, demnă de mătușa sa, Otilia Cazimir. Un excelent profesor de limba română, iubită de elevi, respectată de colegi și părinți. O femeie frumoasă, cu ochi cuceritori și un zâmbet discret. Indiferent de situații, cu mult calm, știa că totul se va rezolva.  O soție, mamă, bunică, cum puține sunt astăzi.

      Acum, ea și Mircea s-au întâlnit la Sibiu, locul lor special, acolo unde strămoșii familiei veghează. Periodic, Sandra mergea de la Timișoara la Sibiu pentru a mai sta de vorbă cu soțul său… Continue reading „Mariana GURZA: Drum bun în Lumină, Alexandra Craioveanu!”

Paul LEIBOVICI: UȘA E DESCHISĂ !

,,Bărbatul este un cod, femeia este evanghelia” – VICTOR  HUGO

Titlul mă îndeamnă să intru de îndată, chiar dacă anii ne-au despățit, chiar dacă părul s-a albit …dar ,,prima dragoste” a rămas cufundată, învelită cu grijă și la cea mai gingașă atingere poate, din nou să răzbească spre lumină, spre razele de soare care cîndva dădeau viață scenei, echipei de tineri actori, regisori și secretarului literar-dramaturgul teatrului. Teatrul pe care l-am clădit, în acei ani -1955-îngrădiți de legile nescrise, dar aspre, riscante însemna o îngrădire a libertății gîndirii, visului, imaginației. Doar elanul nostru tineresc, creator ne-a dat puterea morală și fizică. Visam cu toții în a crea o scenă a cărui repertoir să stîrnească setea de cultură pentru tînăra genereție, un repertoire în care literatura dramatică romînească să se împletească în mod organic cu cea universală. O desbatere liberă,creatoare!

…Se mai lucra la șlefuitul podelei scenei, zgomotul uneltelor, a forfetei meseriașilor era în pină desfășurare. În paralel undeva, într-o încăpere de sub scenă, în jurul unei mese nejeluite ne-am adunat într-o dimineață a începutul sezonului toamnei. Ploile și șuieratul vîntului care venea dinspre Dunăre se făceau neauzite, nesimțite. Eram entuziasmați:clasa de tineri actori repartizată la noul și tînărul Teatru care se înscria pentru prima dată în catalogul Direcției Teatrelor din Romînia, era formată absolvenții Facultății de Teatru din Capitală. Printre actorii-pionerii-GINA PATRICHI și ȘTEFAN BĂNICĂ.

Singurul veteran al scenei CRIN THEODORESCU –căruia i se încredințase marea și greaua misiune de a da viață unui tînăr teatru provincial –la Galați. De abea desprins din ani de pregătire  a clasei de regie Valeriu MOISESCU plin de entuziasm făcea propuneri pentru repertoriul anului 1955. Ca secretar literar –cu o mică experiență ,doar de un an la Teatrul din Brăila aveam în grijă alcătuirea  repertoriului. Absolvent al clasei de critică literară cît și experiența mea de cronicar și ziarist m-au ajutat la alcătuirea repertoriului.    Vremea nu îngăduia prea multe dezbateri,așa dar în fața tinerilor –a clasei Buzescu-au fost puse spre lectură o piesă din literatura dramaturgiei clasice romîne.  ,,D-ale CARNAVALULUI,,.

,,Ușa era deschisă” propunerilor din partea regisorilor dar și a tinerilor entuziasmați de a păși ,pentru prima oară,pe scena profesionistă în fața publicului.

65 de ani de la primul pas! 65 de ani de dezvoltare a unui teatru profesionist la GALAȚI.Cu alte cuvinte,,Ușa a rămas deschisă ,,actorilor ,regisorilor,dramaturgilor și bine înțeles specatatorilor.

Suntem într-o perioadă mondială critică-a Pandemiei-care aduce zi de zi victime .Dar porțile teatrului ,scena,tinerii dramaturgi,actori și regizori –sunt maeștrii medicinei moderne ,care prin intervențile lor culturale vin să vindece sufletele ,dînd speranță în ziua de mîine. Teatrul Dramatic ,,FANI TARDINI,,din Galați ,în pofida tuturor neajunsurilor ,,A deschis ușa,, -monodrama dramaturgului ANDREI VELEA –scriitor gălățean. A.Velea –scriitor a căror numeroase volume de proză și versuri au apărut în decursul anilor la cele mai prestigioase edituri. Debutul în publicistică la realizat prin publicarea în revista Gălățeană ,,Școala Galatei,, ;primele lucrări în proză au văzut lumina tiparului în revist,,CALIGRAF,,  Printre altele voi cita,,,,Plaja de la Vadu,, editura,,Bruner-Timișoara;  ,,Orgoliu,,editat la Centrul cultural Dunărea de jos,, Impresionante nu numai în conținut ,dar și prin modul original de a prezenta ,,LUMEA e o pisică jignită,, -poeme;,,Hotel în ATLANTIDA,,apărută în editura,,Fundația culturală Galați. ,,Gimnasul fără plămîni,, -poeme apăute în 2010 sunt impresinante nu numai prin tema lor ,dar și a modului de prezntare-aș putea sublinai,,original,,. Poetu-prozator ANDREI VELEA –la numai 42 de ani a fost răsplătit cu numeroase prestagioase premii .Subliniez în mod special PREMIUL I primit în 2012. Continue reading „Paul LEIBOVICI: UȘA E DESCHISĂ !”

Maria FILIPOIU: Rugăciune la „Întâmpinarea Domnului”

„Întâmpinarea Domnului”  

 

„– Eu sunt pâinea vieţii.

Cel ce vine la Mine nu va flămânzi niciodată şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată!” – Ioan: 6-35

 

Întâmpinarea Domnului este o sărbătoare ortodoxă, catolică și luterană, prăznuită de credincioși în data de 2 februarie, la 40 de zile după Nașterea Domnului.

Cu o însemnatate religioasă la fel ca Paștele, Întâmpinarea Domului se referă la prezentarea pruncului Iisus în Templu: după cum arată denumirea apuseană (de după 1960) a sărbătorii: „Prezentarea Domnului”. Denumirea răsăriteană de „Întâmpinarea Domnului” exprimă faptul că Mesia vine în Templul Său și întâlnește pe Poporul lui Dumnezeu din Vechiul Testament, reprezentat de Simeon și Anna. În Apus, sărbătoarea era văzută mai ales ca o sărbătoare a Maicii Domnului, fiind numită, „Purificarea Mariei” (până în 1960), după Legea iudaică.

 

În vremea aceea au adus părinții pe Iisus Pruncul în Ierusalim ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în Legea Domnului, că «orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului», și ca să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, «o pereche de turturele sau doi pui de porumbel». Și, iată, era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; și omul acela era drept și temător de Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel, iar Duhul Sfânt era asupra sa. Lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Și, din îndemnul Duhului a venit la templu; iar când părinții au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii, Simeon L-a primit în brațele sale și a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis:

 

– Acum, Stăpâne, eliberează-L pe robul Tău în pace, după cuvântul Tău.

Căci ochii mei au văzut mântuirea Ta, pe care ai pregatit-o să fie înaintea popoarelor,

lumina care să slujească celorlalte neamuri drept revelație, iar poporul Tău,

Israiel, drept glorie!”

 

Tatăl și mama lui Iisus se mirau de ceea ce se spunea despre El.

Simeon i-a binecuvântat și i-a zis Mariei – Mama lui Iisus:

 

– Iată, Copilul acesta este rânduit pentru căderea și ridicarea multora în Israel și pentru a fi un semn care va stârni împotrivire, ca astfel să fie descoperite gândurile din multe inimi.

Și o sabie va străpunge cgiar sufletul tău!” (anticipând răstignirea lui Hristos)

Mai era și o profetesă, pe nume Ana, fata lui Fanuel, din seminția lui Așer.

Aceasta era foarte înaintată în vârstă. Ea trăise împreună cu soțul ei timp de șapte ani,  după fecioria ei și apoi, ca văduvă, ajunsese în vârstă de optzeci și patru de ani, și nu se depărta de templu, slujind noaptea și ziua, în post și în rugăciuni. Și venind și ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu și vorbea despre Prunc tuturor celor care așteptau mântuirea în Ierusalim. După ce au săvârșit toate, s-au întors în Galileea, în cetatea Nazaret. Iar Copilul creștea și Se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era asupra Lui.” – Ev. Luca: 2, 22-40

 

Semnificația religioasă a sărbătorii cteștine „Întâmpinarea Domnului” este dată de prezența lui Hristos ca lumină a tuturor neamurilor, care a adus lumina lui Dumnezeu într-o lume întunecată de păcat.

De aceea, creștinii trebuie să ducă această lumină în lume, dat fiind că împărtășesc misiunea și viața lui Isus Hristos. El a împlinit acest lucru pentru oameni, prin moartea sa și Învierea Sa, prin care a nimicit puterea răului.

Hristos a devenit asemenea oamenilor prin întrupare, iar din experiența că a fost și El ispitit, îi ajută pe toți cei care sunt ispitiți și se află în primejdie.

Așadar să ne rugăm Lui cu smerenie și evlavie:

 

Rugăciune către Mântuitorul, pentru ieșire din primejdie  

 

Doamne Iisuse Hristoase – Fiul Lui Dumnezeu – știu că nu sunt vrednic de mila Ta, dar Te rog să primeşti şi rugăciunea mea, întru ajutor!

Cu puterea Duhului Sfânt alungă tulburarea care m-a cuprins.

Îndepărtează viforul necazurilor ce se ridică asupra mea, că numai Tu mă poți ajuta și în Tine mi-e toată nădejdea.

Fii stavilă apelor furtunoase și a răului ce mă bântuie, ca să-Ți pot multumi și să-ți cânt:

„Slavă Ție, Dumnezeule, slavă Ție!”

Depărtează de la mine orice rău pierzător de suflete și ajută-mă să birui neputința ce mă apasă!

Alungă spiritul rău ce îmi învăluie sufletul, că Tu ești izbăvitorul și nădejdea tuturor, Hris­toa­se Dumnezeule, ca să putem aduce multumire pentru toate, Ta­tălui şi Fiului şi Sfântului Duh, întru slava lui Dumnezeu, acum și pururea, prin veacul veacului!

Amin!

–––––––-

Maria FILIPOIU  

02.02.2021  

Continue reading „Maria FILIPOIU: Rugăciune la „Întâmpinarea Domnului””

George PETROVAI: ÎN URBEA NOASTRĂ MURIBUNDĂ, UNDE GUNOAIELE ABUNDĂ

Noul an i-a „fericit” pe sigheteni cu neridicarea gunoaielor, așa că timp de patru săptămâni, municipiul dintre ape (și unde apa potabilă, furnizată și taxată de societatea „Vital”, este cea mai scumpă dintr-o bună parte a Ardealului), municipiul Sighetu Marmației, prin urmare, a devenit resemnatul captiv al tomberoanelor și sacilor de plastic, ce zac – doldora de deșeuri – în fața porților (neclintite în această perioadă de pomină, respectivele recipiente sunt atinse de proprietari doar pentru a fi și mai zdravăn burdușite cu resturile zilnice al civilizației familiale!) și care în acest chip nesănătos și inestetic înfruntă intemperiile iernii.

Și încă-i bine că toată această halimă se petrece acuma, în sezonul rece, când gerul le dă peste bot microbilor și când zăpada acoperă cu generosul ei lințoliu o bună parte din agresiva mizerie a urbei noastre. Că de era cald, autoritățile locale (Primăria, Consiliul municipal) tot așa ar fi procedat, adică ar fi dat cu zel politico-nemernic din colț în colț, astfel condamnându-i pe sighetenii ce i-au ales, ca – pe lângă extrem de necușera pandemie și nevolnicul nostru sistem de sănătate – să facă față și eventualelor epidemii provocate de mulțimea focarelor de infecție…

Acuma, ca lucrurile să fie cât se poate de clare pentru locuitorii de pe aceste meleaguri și de mai departe, se impune următoarea precizare: Nu societatea de salubrizare „Herodot” este vinovată de această nenorocită situație (din câte am aflat pe internet, la un moment dat respectiva societate s-a arătat dispusă să suporte diferența de preț generată de transport și depozitarea gunoiului sighetean în groapa ecologică a orădenilor), ci autoritățile locale menționate mai sus! Și iată de ce. Criza depozitării gunoiului în zonă datează de câțiva ani, mai exact de când a fost pronunțată de instanță definitiva sentință de închidere a fostei gropi de la Teplița, cartierul Cămara.

Și iac-așa fostul primar Horia Scubli, „părintele” faimosului cui din centrul urbei, precum și fostul Consiliu municipal au avut la dispoziție vreo doi ani ca să găsească/să demareze o soluție stabilă și de lungă durată întru eliminarea acestei probleme, deopotrivă stringentă, agasantă și penibilă pentru absolut toți sighetenii, nicidecum să tot tărăgăneze lucrurile și să se ascundă după deget, fie prin ridicole improvizații, fie prin rezolvări de scurtă durată sau chiar de moment. Firește că într-o atare onorabilă și responsabilă variantă, astăzi era mult mai lesne atât pentru primarul pesedist Vasile Moldovan, cât și pentru noul Consiliu.

          Continue reading „George PETROVAI: ÎN URBEA NOASTRĂ MURIBUNDĂ, UNDE GUNOAIELE ABUNDĂ”

Elena BUICĂ: OMAGIU UNEI PRIETENE DRAGI, LENUȚA BALAURU

(La parastasul de 40 de zile)

 

 

Aceste cuvinte, spuse și în numele vecinei și prietenei ei, Culina Buică, ar fi trebuit rostite la căpătâiul Lenuței Balauru înainte de a pleca pe drumul fără întoarcere, dar distanța mare între Canada și Țigănești (Teleorman) ne-a pus piedici. Ne-a luat prin surprindere trecerea la cele veșnice a Lenuței, chiar dacă știm că nimeni nu cunoaște momentul când ne apropiem de marginea nemărginirii. Dumnezeu cheamă la El duhul pe care i l-a dat omului atunci când acesta și-a terminat rostul pentru care a fost trimis pe pământ.

Despre viața Lenuței, ca și a fiecărui om, se poate scrie un roman întreg, dar am ales să o prezint în câteva rânduri, așa cum am văzut-o eu în vizitele scurte făcute în Țigănești și din ceea ce mi-a mai spus Culina. Mă voi referi la felul cum a gândit, cum a văzut lumea, felul cum emitea judecăți de valoare, acea adâncă esență a noastră.

În anii 2004 și 2005, venind din Canada, am ajuns și în Țigănești doar pentru câte o săptămână. Alergam fără zăbavă prin comună să culeg date pentru monografia în lucru despre Țigănești, „Gând purtat de dor”. Afară de profesorul de istorie, Florian Cremenaru, nimeni nu mi-a furnizat informații atât de multe și de substanțiale ca Lenuța Balauru. Atunci am remarcat multe dintre trăsăturile ei care s-au conturat tot mai bine în următorii ani.

Prima trăsătură remarcată a fost o inteligență vie, această calitate considerată regina tuturor aptitudinilor umane. Inteligența a ajutat-o să-și pună în valoare personalitatea. Și această inteligență era dublată de înţelepciune, o altă trăsătură considerată drept cea mai profundă carte tipărită în adâncimile fiinţei umane.

Aceste calități s-au alăturat altor însușiri: capacitatea de a înțelege ușor și corect marile întrebări existențiale, de a reduce la esență aspectele complicate ale vieții și de a rezolva probleme pe baza cunoștințelor acumulate. Pe aceste trăsături punea Lenuța preț. Când Florian a ajuns în clasa întâi la școală, Lenuța s-a adresat învățătorului: „Nu  mă  interesează  notele,  nici purtarea, vreau să știu, îi  merge mintea? Îi merge, i-a răspuns. Mulțumesc, să trăiți!”

Aceste daruri cu care a fost înzestrată de Dumnezeu au ajutat-o să se ridice de la condiții de viață foarte modeste, pe trepte cu alte valori sociale. Fără acest salt al ei, viața familiei Balauru ar fi fost cu totul altfel. Ea a transmis, pe cale genetică, dar și prin educație, copiilor și nepoților, acea forță de a urca tot mai sus, încât astăzi numele lor au ecou. Ei recunosc sau nu, dar e evident că multe dintre trăsăturile ei le-a imprimat și urmașilor. Fiii și nepoții, cu toții se disting prin ceea ce fac și gândesc. Evident că fiecare s-a construit pe sine după propria sa capacitate, dar nu singur. Fiecare a fost sprijinit de școală, de mediul înconjurător, de oamenii din mijlocul cărora s-au ridicat, de șansa ieșită în cale cu noroc, iar toate acestea s-au clădit, pe lângă moștenirea genetică, pe educația părinților, în special a mamei.

Mi-amintesc cum odată îmi spunea: „S-a întâmplat să am o neînțelegere cu copiii mei și s-a iscat cearta. Lor li se părea că eu nu mai gândesc bine, că am rămas în urmă. Le-am răspuns cu frumosul: uite, așa proastă cum sunt eu, dar am făcut și am crescut doi băieți deștepți care au ajuns cineva în viața lor. Să-i fi văzut cum au scăzut tonul și au încheiat discuția având lumină pe față”. Auzind-o, am meditat atunci, ca și în alte dăți, la moștenirea de înțelepciune strecurată din veacuri de la moșii și strămoșii noștri.

Viața Lenuței Balauru s-a scurs așa cum e dat firii omenești, cu urcușuri și coborâșuri, cu lumini și umbre, cu bune și rele, dar a avut înțelepciunea ca, la urcușuri, să pășească cu atenție și, la coborâșuri, să pună frâna, multe din ceea ce a întreprins reușindu-i cu succes. A devenit o voce distinctă mai ales ca președintă, timp de șapte ani, la CAP Țigănești. A fost un om de succes și a lăsat în urma sa un nume care va dăinui în timp. Năvalnica apă curgătoare a timpului nu va stinge curând candela amintirii Lenuței Balauru, mai ales atâta timp cât vor trăi cei care au cunoscut-o, dar și prin chipul ilustrat în monografia comunei Țigănești, care  va dăinui cât timp vor fi oameni  pe pamânt.

Continue reading „Elena BUICĂ: OMAGIU UNEI PRIETENE DRAGI, LENUȚA BALAURU”

Mihai BUZNEA: LEGENDA MUNȚILOR NEMIRA

Sub ocrotirea munților Nemira, într-un cadru natural deosebit de pitoresc, se desfăşoară în toată splendoarea sa una dintre cele mai frumoase staţiuni balneo-climaterice din ţară şi din Europa: Slănic-Moldova, recunoscută în special pentru calitatea terapeutică a izvoarelor sale minerale și a celorlalți factori naturali de cură (mofetele și microclimatul subteran de salină), la care se adaugă aerul ozonat de brad, bogat în aerosoli răşinoşi şi în ioni negativi de oxigen. Numele acestor munți și ai culmilor ce-i împrejmuresc (Nemira Mare – 1.649 m, Șandru Mare – 1.640 m, Nemira Mică, supranumită și Țiganca” – 1.627 m, Farcu Mare – 1.496 m, Farcu Mic – 1.364 m, Cleja – 1.089 m, Culmea Căprioarei – 1.187 m, Plaiul Ciungetului – 1.027 m) provin de la o frumoasă și emoționantă poveste, ale cărei fapte s-au petrecut demult, așa cum sunt înfățișate în legenda de față, considerată pe drept cuvânt o perlă a eposului popular românesc”.   Aceasta este varianta culeasă  în urmă cu mai bine de jumătate de veac, de la bătrânii din aşezările Slănic-Sat şi Cerdac, de către regretatul medic specialist balneolog Romulus C. Busnea (1922-1994), doctor în științe medicale, pasionat cercetător folclorist. Cu mulțumiri, reputatului gazetar băcăuan Mihai Buznea, pentru sprijinul acordat în redactarea și apariția acestei minunate legende, întru bucuria noastră și a generațiilor viitoare… (RED)

***

Așadar, să pornim și noi pe urmele legendei, într-un timp istoric frământat, cu oameni neînfricați, demni, cu iubiri, suferințe și sacrificii supreme…

  Cu mai bine de un veac înaintea descălecării lui Bogdan-Vodă din Cuhea Maramureşului în Ţara de Sus a Moldovei, trăiau în linişte şi bună înţelegere, în Moldova de Jos, la poalele munţilor din care izvorăsc cristaline şi sprinţare apele Ciungetului, Dofteanei şi Slănicului, cneazul Farcaş şi neamurile lui. În strânsă convieţuire cu aceştia, trăiau sute de ţărani români, paşnici ca şi strămoşii lor, strânşi în buchete de sate înfloritoare, ocupându-se cu agricultura, creşterea vitelor şi stupăritul. Munţii semeţi, la adăpostul cărora trăiau toţi aceşti plăieşi harnici şi omenoşi au primit mai târziu numele de munţii „Nemirei”, aşa cum sunt cunoscuţi până azi. Pe brâiele muntelui vecin, care azi se numeşte „Şandru”, îşi aveau satele şi stânile familii de oieri moldoveni, urmaşi viguroşi şi harnici ai mândrilor geţi, stăpânitori de mii de ani ai acestor meleaguri.

Cneazul Farcaş se trăgea din stirpe sârbească şi rămăsese pe plaiurile „Ciungetului” şi „Rugetului” din timpul migraţiei slavilor şi, trăind între români, luase obiceiurile şi graiul lor care a rămas de-atunce presărat cu multe cuvinte slavone. Moldovenii îi spuneau „Farcu Mare”, fiind cel mai vârstnic dintre cei trei fraţi care îşi găsiseră sălaş fericit pe aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu ale Ţării Moldovei. „Farcu Mic”, mezinul, era căsătorit chiar cu o moldoveancă plină de nuri şi nespus de harnică, ce se numea aşa ca trei sferturi dintre moldovence, Maricica.

Moştenise cneazul Farcu Mare de la străbuni un castel modest, dar cu o curte foarte mare, cu acareturi numeroase şi beciuri adânci, pline cu provizii pentru zile grele. Curtea era înconjurată peste tot de ziduri groase, înalte, cu turnuri crenelate. Era o adevărată cetate întărită, cum puţine mai erau, pentru a rezista la atacurile cetelor de barbari năvălitori care erau încă destul de dese în acele timpuri tulburi în care Ţara Moldovei nu avea încă un domn şi o oştire a ei.

După cei cinci copii, toţi băieţi, zdraveni, chipeşi şi isteţi, i-a fost hărăzită cneazului, în sfârşit, şi o mândreţe de fată, aşa cum îşi dorise cu ardoare de atâta amar de vreme, care a primit numele mamei sale, „Nemira”, nume de origine slavonă.

Dar marea bucurie a venirii pe lume a fetiţei cu părul precum frunzele toamnei şi ochii mari şi limpezi ca ai puiului de ciută, a fost umbrită de moartea tragică a mamei sale în urma unei boli necruţătoare cauzată de această a şasea naştere, mai grea decât toate celelalte.

Micuţa Nemira a trebuit să fie încredinţată spre creştere unei femei pline de viaţă, devotată familiei trup şi suflet, care fusese dădacă de nădejde şi pentru ceilalţi copii. Era o ţigancă deosebit de frumoasă şi bine făcută, cu păr negru, bogat, cârlionţat. Cu scânteieri argintii şi cu ochi verzi, cu care putea vrăji oamenii şi domestici animalele. Îşi pierduse de timpuriu soţul şi copiii, ucişi de tătari. Ea scăpase vrăjind chiar pe căpetenia hoardei, care după câteva zile de prizonierat primise să fie lăsată liberă să plece unde va voi. O chema „Cleja” şi era de baştină dintr-un sat de pe valea Trotuşului, unde după ce rămăsese văduvă, vindea pe la târguri sare strălucitoare ce se afla din belşug prin acele locuri, legume şi fructe îmbietoare cum numai pe acea vale se găseau. Cneaghina Farcului o remarcase la un astfel de târg şi rămăsese şi ea ca vrăjită de înfăţişarea ei mândră, de ochii ei calzi care vorbeau de curăţenia ei sufletească şi de dorinţa de afecţiune. Nu stătu mult pe gânduri şi făgăduindu-i că o va ocroti ca pe o rudă apropiată, o aduse la castel pentru a-i fi de ajutor în creşterea copiilor.

Îi arătase o dragoste şi o încredere atât de mari încât o boteză în credinţa ei şi-i dete numele de Nemira cu mult înainte de naşterea fetiţei care avea să poarte acelaşi nume. După moartea neaşteptată a bunei cneaghine, Cleja, sau „Nemira ţiganca”, aşa cum o numeau oamenii, nicidecum cu dispreţ, ci pentru a o deosebi de micuţa Nemira, îşi închină viaţa fericirii acesteia, pe care simţea că o iubeşte ca pe ochii din cap, ca pe propria ei fetiţă pe care din nefericire o pierduse. Când vorbea despre ea, ochii ei radiau străluciri de smarald. Pentru a căpăta însuşirile celei mai gingaşe şi agile vietăţi a pădurii, Cleja se gândi, în dragostea ei nemărginită, să o hrănească cu lapte de căprioară. În acest gând se ducea zilnic, după asfinţitul soarelui, când căprioarele veneau să se adape la izvoarele Slănicului din apropierea castelului şi le mulgea cu grijă pe cele care aveau pui şi ugerul mai plin. Laptele strâns i-l dădea nefiert micuţei orfane căreia îi ţinea loc de mamă.

Nemira a crescut de mică în plină natură, pe plaiuri şi în păduri, printre vietăţile ei. Căprioarele şi ciutele îmblânzite de Cleja primeau hrană din mânuţele ei, iar iarna, Cleja le înhăma pe cele mai mari la o sanie de argint în care ea şi Nemira, ţinând hăţurile în mânuţele ei erau plimbate în zbor peste văi şi coline. Vara, agera copilă se juca luându-se la întrecere cu puii de căprioară la fugă, sărituri şi căţărat pe ţarcuri şi pripoare. De la 12 ani învăţase să călărească pe cai mici şi repezi de munte şi să tragă cu arcul ca o amazoană. Când se avânta mai departe de castel, însoţită de Cleja şi de câinii de vânătoare ai cneazului, nu se mai temea nici de lupi, nici de urşi, pe care îi vâna cu uşurinţă şi fără milă, ca duşmani înrăiţi ai gingaşelor ei surate, căprioarele.

La 16 ani, Nemira părea o zeiţă a pădurii, a florilor şi izvoarelor curate, când apărea de sărbători cu coroniţa ei de sânziene şi garofiţe pe frunte, aşa cum erau Naiadele şi Driadele la vechii greci, socotite şi ca purtătoare ale tinereţii veşnic strălucitoare. De o neobişnuită frumuseţe, cu păr castaniu cu reflexe arămii, căzând în bucle învoalte pe umeri, cu ochii negri ca mura, vioi ca ai veveriţei, cu tenul alb şi curat ca al crinului, cu trup zvelt, dar de o vigoare rar întâlnită la vreo fecioară, aducea în zâmbetul ei murmurul şi fiorii primăverii în sufletele bunicilor şi al tatălui ei, cneazul.

Fraţii ei, toţi mai mari ca dânsa, o priveau cu mare admiraţie şi mândrie, ca pe o minune vie, cu atât mai mult cu cât nici unul dintre ei şi nici dintre verii ei cu care obişnuia să se întreacă la sărbători, nu reuşeau să o depăşească nici la fugă, nici la sărituri, nici la căţărat pe pripoare. Doar rareori, la o mare întrecere, la călărie sau trasul cu arcul, atunci când ea lua lucrurile mai în joacă şi nu-şi încorda voinţa ei obişnuită de-a învinge.

  Vestea minunatelor daruri cu care era înzestrată de natură şi a ambiţiei sale fără margini s-a răspândit până hăt, departe. Au început să sosească peţitori trimişi din cele patru zări ale Moldovei, dar cneazul, în înţelegere cu Nemira, le potolea zelul, spunându-le scurt şi cuprinzător că ginere nu-i va fi decât acela ce se va dovedi să o întreacă pe Nemira în patru din cele cinci probe de agerime şi vigoare ce vor avea loc, şi anume: fugă, sărituri, căţărat pe munţi, tragere cu arcul la ţintă şi călărie. În afară de acestea, pentru a dovedi că se trage dintr-o familie înstărită, de neam bun, viitorul ginere trebuia să aducă drept dar de nuntă un săculeţ cu 5 ocale de aur, sau un sac cu 20 ocale de argint.   Timp de doi ani nici unul dintre tinerii arătoşi şi mândri de bogăţia familiilor lor nu au reuşit să învingă pe ambiţioasa amazoană de la poalele Carpaţilor şi să se bucure cât de cât de preţuirea cneazului, deşi aur şi argint aveau mai mult decât se cerea. Cu timpul, însă, cneazul începu a se îngrijora văzând că peţitorii se răresc tot mai mult şi Nemira rămânea dârză în hotărârea ei.

Dar iată că, într-o bună zi, se prezentă însoţit de o mică ceată de flăcăi vânjoşi, un tânăr chipeş, înalt tare şi voinic, cu plete castanii şi ochi albaştri ca azurul cerului, aruncând uneori sclipiri de oţel. Venea călărind agale pe un cal sur, cu hăţurile legate la chimir, preocupat să cânte cât mai cu suflet, la caval, un cântec de dor şi of, cum făcea adesea când se afla între mioarele lui.   Era Şandru, fiul unor oieri de frunte ce stăpâneau cele mai multe stâne de pe muntele vecin. Se vede treaba că nu degeaba se hrănise cu inimile şoimilor şi pajurelor care atacau mai mereu mieii şi galiţele din jurul casei şi pe care îi vâna cu măiestrie, cu arcul lui bine strunit, căci o întrecu cu uşurinţă pe Nemira la primele trei probe. La cea de-a patra, tragerea cu arcul la ţintă, pentru ca să-i atragă mai mult atenţia Nemirei asupra sa, trimise două din cele trei săgeţi la care avea dreptul, în ţinta Nemirei, drept în centrul ei, în inima ţintei cum s-ar spune, aşa ca şi cum ar fi vrut să-i săgeteze inima ambiţioasei fecioare, cu săgeţile dragostei.

Şandru voinicul, cu toată seninătatea şi calmul lui, îşi cam tulburase (pierduse) capul şi pierdu proba. Urma a cincea a probă, călăria, pe care dacă nu o câştiga ar fi pierdut totul. Deşi era sigur pe sine, fu atent să nu fie atras în cursă şi urmări de la început până la mijlocul cursei, îndeaproape, roibul Nemirei. La întoarcere, călări aproape de frumoasa amazoană un timp, apoi pe neaşteptate o înşfăcă de cingătoarea-i argintată, o ridică în aer de pe calul ei şi o trase pe calul său, aşezând-o în faţa lui, lângă coama calului. O strânse la piept atât de tare încât Nemira ţipă, aşa cum n-o făcuse de mult. O sărută apăsat, fără ca fata să se împotrivească. Era ameţită, nu-i mai păsa nici de întrecere, nici de familie, de nimic. Totul i se părea un vis neaşteptat de frumos. Amândoi pe acelaşi cal alb, păreau doi soli ai primăverii, ai tinereţii strălucitoare, uniţi deja într-un singur trup şi gând al dragostei triumfătoare. Aşa îşi făcură intrarea pe poarta cetăţii, primiţi de toţi cei prezenţi, în frunte cu familia cneazului, cu gurile căscate de emoţie, cu simţăminte amestecate de uimire şi vie admiraţie.

Cneazul o îmbrăţişă cu lacrimi în ochi pe Nemira, simţind că într-un fel o pierduse, şi-i strânse voiniceşte mâna lui Şandru, ca unui vrednic cuceritor şi logodnic al fetei sale. Şandru plecă fără ifose, cântând cu foc şi dor din caval, tot aşa de senin precum venise, urmărit de ochii galeşi ai Nemirei, în care ardea pentru prima oară în viaţă flacăra vie a dragostei. Nu mai rămânea decât ca Şandru să revină la castel cu darul de nuntă prevăzut în condiţiile prevăzute de cneaz şi sfetnicii lui. Dar timpul trecea şi Şandru cu ai săi nu reuşeau să strângă aurul sau argintul cuvenit încheierii căsătoriei. Părinţii lui erau gata să vândă trei sferturi din oile ce le aveau, dar Şandru nu se învoia nicicum. Îi erau prea dragi şi sufletul nu-l lăsa să le înstrăineze. Cleja observa cum Nemira suferă în tăcere de dorul lui Şandru. Nimeni şi nimic nu-i mai intra în voie. Hotărî să o ajute să se întâlnească în secret cu Şandru, căci cneazul era un puritan şi nu trecea nicicum peste severele legi morale pe care le moştenise din străbuni. Trimise vorbă lui Şandru printr-un argat credincios, pe care-l vindecase cu descântece şi buruieni de leac de o boală grea, să vină în poiana cea frumoasă, pe care el o ştia, la ceasul când luna plină se arăta în întregime ca o tingire (tigaie – n. a.) uriaşă, deasupra culmilor din jur. Era o poiană întinsă, tivită de firul de cleştar al apei Slănicului, adăpostită de culmi domoale împădurite, plină de vrajă, mai ales când razele lunei o acopereau cu firele ei sclipitoare de borangic. Căprioarele îşi ţineau aici soborul de fiecare seară, când veneau în număr mare să se adape, iar puii lor îşi găsiseră un loc preferat de joacă.

Cleja, în grija căreia se afla încă Nemira, meşteri o uşiţă tainică în zidul gros ce împrejmuia cetatea, prin care se strecura cu grijă împreună cu Nemira şi înainte de a apărea luna, pe cărările cunoscute zburau aproape, ca două nimfe, spre vrăjita poiană a căprioarelor. Aice, nimeni şi nimic nu mai putea pune stavilă simţămintelor lor de dor şi dragoste ce-i mistuise de-o bună bucată de vreme. Visul lor de a fi împreună pentru a-şi mărturisi iubirea se împlinise. Îşi jurară credinţă neţărmurită şi hotărâră să nu fie despărţiţi nici prin moarte. Seară de seară se întâlneau cu bucurie şi se despărţeau cu greu, cu aceeaşi dorinţă aprinsă de a se revedea cât mai curând. Nu trecu însă mult timp şi şeful străjerilor observă urmele unei spărturi în zid. El refăcu şi întări zidăria în acel loc şi dublă străjile aşa încât întâlnirile şi clipele de fericire luară prea repede sfârşit. Cleja fu pentru puţin timp descumpănită, dar mintea ei iscoditoare se îndreptă spre bogatul unchi al Nemirei, cumnat al cneazului, ce se numea „Ciunget”, după numele-poreclă al bunicului său, care-şi pierduse braţul stâng într-o luptă cu barbarii şi devenise ciung. Îşi avea moşia pe plaiurile nespus de frumoase, smălţuite cu flori suave de romaniţă, sângele voinicului, micşunele de munte şi sânziene, ce se numesc azi plaiurile Ciungetului. Conacul era aşezat pe valea unui pârâu, numit azi, de asemenea, Ciunget, lângă un izvor fermecat, cu un gust neobişnuit, care avea darul de a alina durerile şi arsurile de stomac ale bolnavilor chinuiţi de astfel de boli (izvorul Ciunget de azi – n. a. ). Moştenise unchiul Nemirei, de la bunicul său cel ciung, o argintărie de mare preţ aflată nu departe de conac, într-un loc mai dosnic, la adăpost, cunoscut şi azi sub numele de Argintăria. Era destinat să fie în parte dăruit ca zestre fetelor lui, dar cum „Dofteana”, buna şi vrednica soţie a lui Ciunget, nu-i dăruise încă o fată, argintăria rămăsese încă neatinsă.

Cleja adulmecase bine împrejurarea prielnică, se grăbi să facă un drum la conac şi nu-i trebui mult spre a-l convinge pe unchiul Ciunget şi pe Dofteana, mătuşa de sânge a Nemirei. Şandru fu anunţat şi veni în taină să ridice atâta argint cât îi trebuia. Alese chiar el 100 de tacâmuri şi tot atâtea pocale pentru nuntaşii ce vor fi la masă. El se prezentă cu darul său, cneazului, care bătu palma cu căldură, ca  semn de bună învoire. Întreaga familie a cneazului se bucură fără reţinere, căci cu toţii erau oameni cinstiţi şi cu judecată sănătoasă şi îl preţuiau pe Şandru ca pe un tânăr nu numai deosebit de chipeş, dar şi iscusit în toate, cinstit şi modest. Un alt soţ mai potrivit pentru frumoasa Nemira, cea fără de teamă şi fără de prihană, nici că se putea.

Pregătirile de nuntă începuseră cu zel mare şi voia bună a tuturor. Trebuia să fie nunta cea mai îmbelşugată şi mai veselă din câte fuseseră vreodată în familia cneazului. Primăvara era în toi, acoperind cu mantia ei înflorată şi cele mai înalte poiene ale munţilor. Pâraiele murmurau din ce în ce mai vioi, cerbii îşi începuseră boncăluitul, iar gonacii îşi puseseră superbele lor haine de nuntă.

  Şandru se reîntorsese în satul său şi împreună cu ai săi începu să-şi mâie turmele spre păşunile grase de pe crestele munţilor, cântând fericit din caval, cu gândul la apropiata sărbătoare a nunţii sale. Dar marea fericire, ca toate trăirile neobişnuit de frumoase în lumea asta mereu neliniştită, nu dură mult. Nu trecu nici o săptămână şi marea năvălire a tătarilor din 1241, care a pustiit multe din sălaşurile înfloritoare ale modovenilor îşi aruncă hoardele de barbari şi prin părţile acestea mai retrase, cu oameni paşnici, harnici şi omenoşi. Mulţi dintre ei îşi lăsară casele şi porniră în pribegie prin păduri şi locuri adăpostite. Neamurile cneazului şi toţi localnicii se refugiară în cetatea cneazului, la adăpostul zidurilor groase şi crenelate şi a turnurilor lor din care puteau săgeta cu uşurinţă pe duşman. Dobru, iscusitul conducător al oştenilor de sub ordinea cneazului, fu chemat să organizeze apărarea cetăţii. Tătarii, câtă frunză şi iarbă, ajunseră la cetate, o împresurară şi începură atacurile lor furioase, căţărându-se pe zeci de scări spre a putea trece înăuntru, dar bravii apărători erau la datorie şi nu le lăsau nici o speranţă.

După un timp, un alt val de atacatori (tătari – n. a.) începură a trage cu săgeţi muiate în păcură şi purtând foc cu ele, ca nişte făclii zburătoare. O parte din acareturi luară foc. Oamenii cneazului trebuiau să lupte şi cu focul dinlăuntru şi cu năvălitorii dinafară. Căzuseră tătarii săgetaţi şi însuliţaţi cu sutele, dar şi rândurile apărătorilor începuseră a se rări. Căzuse ca un erou şi Farcu Mic, fratele mezin al cneazului, cel mai viteaz dintre toţi. Fusese ucis de o săgeată otrăvită şi uriaşul Dobru, căpitan de plai, căpetenia oştenilor de pe plaiurile învecinate cetăţii. După trei zile de luptă, aripa morţii lovise cu cruzime şi pe singurul fiu al Dofteanei şi Ciungetului, un tânăr înalt şi delicat, cu părul mărunt, moale şi mătăsos ca de puf, numit din această cauză Pufu.

  Nemira nu mai putea sta liniştită. Se avântă pe ziduri printre arcaşi şi săgeta cu furie pe asediatori. Nu greşea nici o ţintă. Nu-şi părăsi locul decât spre seară, când o săgeată vrăjmaşă îi şterse urechea făcând-o să sângereze puternic. Dacă ar fi fost otrăvită i-ar fi curmat firul vieţii.

Cleja şi cneazul se speriară de moarte şi hotărâră să o scoată afară din cetate şi s-o ducă la loc sigur. Cetatea era împresurată şi încă păzită straşnic încât nimeni nu putea ieşi fără a fi observat, căci până la pădure mai era o bună distanţă. Cleja îşi aminti de vrăjile pe care le făcea bunica ei când era la strâmtoare şi încercă să implore zânele pădurii şi ale florilor ocrotitoare ale Nemirei să o ajute, transformând-o pentru scurt timp în căprioară. Fu ascultată şi rugămintea i se împlini. Începuse a ploua şi tătarii stăteau toropiţi în corturile lor. Nemira, sub înfăţişarea-i de căprioară, fu ajutată să iasă prin portiţa dosnică, prin care mai ieşise şi din câteva sărituri ajunse în pădure. Străjile nu se sinchisiră şi nici câinii lor nu se dezmeticiră. Pe cărările obişnuite, Nemira căprioara se îndreptă spre poiana minunată, atât de îndrăgită, unde ajunse repede, aşteptând-o pe Cleja, înconjurată de surate de-ale ei, venite ca de obicei la adăpat cu puii lor.

Cleja ieşi şi ea după puţin timp, se strecură tiptil, fără a fi observată. Ploaia se înteţise. Un fulger hain străpunse întunericul cu lumina lui orbitoare şi ea fu observată de unul dintre străjeri, care slobozi spre ea o săgeată otrăvită care o atinse în picior cu puţin înainte de ajunge în pădure. Ploaia cădea potop, încât nimeni nu o mai urmări. Încet-încet, cu dureri din ce în ce mai mari în picior şi cu sforţări supraomeneşti, ajunse la poiană. Mai avu timp să rostească, cu ultimele puteri, incantaţiile ei fierbinţi pentru ca Nemira să-şi recapete înfăţişarea omenească şi-şi dete duhul în braţele ei. Otrava blestemată s-a dovedit mai tare decât voinţa ei de a supravieţui. În aceste zile nefericite, Şandru termină strămutarea stânelor pe păşunile înalte atât de dorite de oile şi mioarele de pretutindeni. Nu ştia încă nimic de urgia ce se abătuse asupra liniştitelor plaiuri ale Ciungetului şi asupra satelor şi cetăţii stăpânite de cneazul Farcu. Coborând spre cetate, văzu de departe zidurile asaltate de tătarii ce se agitau printre miile de leşuri ale tovarăşilor lor de jafuri şi blestemăţii. Îngrozit mai întâi, neliniştit şi furios apoi, se reîntoarse ca vântul la ciobanii din sălaşul lui de vară de pe crestele muntelui şi buciumă până ce toţi fraţii lui, ciobani de pe muntele şi munceii învecinaţi se adunară cu sutele şi, înarmaţi până-n dinţi, se aruncară pe caii lor repezi de munte şi o porniră val-vârtej spre cetatea cneazului într-ajutor.

Săgeţile, suliţele şi ghioagele ghintuite ale voinicilor oieri făcură rarişte printre duşmani, care, când văzură secerişul ce începuse, se retraseră, puţini câţi mai rămăseseră, spre şesurile şi pădurile de unde veniseră. Şandru intră în cetate în fruntea cetei sale de flăcăi vânjoşi cum nu se mai văzuse, unde fu primit cu aclamaţii şi lacrimi de bucurie. A doua zi după ce află tot ce se întâmplase şi după ce mai făcu o raită de curăţire prin împrejurimile cetăţii, Şandru lăsă jumătate din ceata sa în cetate şi cu cealaltă jumătate porni spre poiana viselor sale frumoase de primăvară. Soarta fu însă nespus de haină, aşa cum se-ntâmplă adeseori cu cei mai buni dintre cei buni, căci pe la mijlocul drumului Şandru şi ai săi se întâlniră pe neaşteptate cu un nou val de năvălitori tătari, de zece ori mai numeros. Voinicii lui Şandru se luptară ca leii, căzură unul după altul copleşiţi de duşmani, din a căror hoardă nu mai rămăsese în picioare, până la sfârşit, niciunul.

Şandru însuşi, străpuns în spate de două săgeţi, porni mai departe, dus ca pe aripi nevăzute de dorul său nestins, cu capul plecat pe grumazul calului său credincios.   Nemira îl văzu de departe şi alergă spre el cu inima strânsă, îl ajută să coboare de pe cal şi îl întinse pe iarbă. Îi scoase săgeţile şi îl obloji cum putu mai bine, dar din rănile adânci sângele se prelingea încă puţin câte puţin, fără oprire. Cu sărutări fierbinţi îi acoperi buzele lui uscate şi reci şi faţa-i palidă, încercând să-i dea din căldura sufletului ei, să-i aţâţe flacăra vieţii care abia mai pâlpâia. Zâmbetul lui senin şi ochii lui albaştri strălucind încă de fiorul dragostei, inima lui bună şi bravă se luptau în van spre a îndepărta voalul cel negru al morţii nemiloase ce se lăsa încetul cu încetul peste trupul său ca un brad doborât de furtună. După apusul soarelui, când luna plină, martoră a atâtor ceasuri de dragoste curată, se ivi de după coline, inima viteazului Şandru încetă să mai bată. Lacrimi amare, mari ca perlele cele mai de preţ, curgeau din frumoşii ochi ai Nemirei. Ajunse pe pământul vrăjit al poienei, ele se transformau în perle adevărate ce se rostogoleau în apa cristalină a pârâului Slănic. Valurile repezi şi înspumate ale Slănicului le-au purtat peste praguri de stânci şi grinduri, până în locurile încântătoare unde azi strălucesc „luminoase în rama lor de codru”. (Băile Slănic-Moldova, numite pe drept cuvânt „Perla Moldovei” – n. a. ). Pe locul unde s-a oprit fiecare perlă s-a iţit (a zbucnit) un izvor cu apă minerală. (Ca un colier de perle se înşiră azi izvoarele miraculoase de pe valea Slănicului. O comoară cu adevărat nepreţuită şi fără de sfârşit, căci a vindecat şi va vindeca, atât cât va dăinui omul pe pământ, multe din suferinţele lui, cauzate sau nu de propriile lui slăbiciuni şi patimi neînfrânate la timp – n. a.).

Continue reading „Mihai BUZNEA: LEGENDA MUNȚILOR NEMIRA”

Vicu MERLAN: TROVANȚII DIN COSTEȘTI

Rezervaţia Naturală Muzeul Trovanţilor din comună Costeşti, judeţul Vâlcea (Analogii şi geneză)

Cu astfel de formaţiunii naturale eram familiarizat încă din copilărie. Ori de câte ori mergeam pe dealurile dimprejurul satului copilăriei mele: Isaiia, din Podişul Central Moldovenesc, întâlneam astfel de pietre sferice sau cvasisferice. Primii trovanţi i-am întâlnit în Dealul Socilor din apropierea cetăţuiei dacice de la Moşna, judeţul Iaşi apoi la Buneşti şi Armăşeni, jud. Vaslui, însă cei mai spectaculoşi şi impozanţi în Dealul Feleacului de la Cluj (foto 4,5) şi Costeşti, judeţul Argeş (foto 1,2,3). Par a fi sculpate de uriaşi, sau chiar artefacte din lumi îndepărtate, cert însă este că sunt formaţiuni cât se poate de naturale, având o geneză controversată.

Greutatea trovanților variază de la câteva grame la câteva tone. Au ca mediu de formare gresiile (pentru trovanții clasici), dar și tuful vulcanic (cenușă vulcanică transportată de vânt din zona carpatină și depusă în strate groase uneori de peste jumătate de metru), care favorizează, prin rezonanță, aceleași condiții petrografice necesare ”maturizării” unui trovant. Deși au același forme, se pot distinge prin compoziție, duritate și culoare. Cei formați în gresie sunt mai închiși la culoare (galben-pământiu), iar cei în tuf sunt mai deschiși (cenușiu spre alb).

În ceea ce privește geneza acestora, întâlnim mai multe ipoteze, geologii nepunându-se în deplin acord cu una din teorii, însă toate sunt de acord cu procesul de polarizare a unui nucleu, a unui coloid, care prin depuneri succesive masa trovantului se mărește progresiv. Despre astfel de formaţiuni naturale, care se întâlnesc pe tot teritoriul României, dar cu specificul caracteristic, s-a scris puţin, cel mai recent studiu fiind cel al autorilor Ioan Chintăuan, Marius Horga şi Vlad Codrea (2018)[1]. Totuşi începuturile unor astfel de observații revin unor clasici ai geologiei transilvănene, precum Beudant (1822), care a acordat o atenţie deosebită „concrețiuni de Feleac“[2].

Un alt autor ce face observaţii asupra acestor interesante concrețiuni de Feleac este Anton Koch (1843-1927) ce le-a cuprins în lucrarea monografică asupra Neogenului[3]. Paleontologul și stratigraful universitar clujean Eugen Nicorici (1957), include într-un articol apărut în revista „Natura”, concreţiunile de pe Dealul Feleacului (Jud. Cluj), pe care le numeşte “trovanţi”. Autorilor Ioan Chintăuan, Marius Horga şi Vlad Codrea, spun că atribuirea acestui nume concreţiunilor grezoase, este eronată: trovanţii fiind blocuri eratice de roci, rămase în urma topirii gheţarilor. În 1883, G. Cobălcescu a descris concrețiile de gresie din partea inferioară a Depozitelor sarmatice ale Moldovei.

Concreţiunile grezoase agregate pot fi îngemănate sau complexe, au forme extrem de diferite cu o compoziţie chimică CaCO3, căruia i se asociază compuşi de Si şi Fe, în funcţie de compoziţia chimico-mineralogică a succesiunii de strate. Concrețiunile se întâlnesc cu precădere în depozitelor basarabiene aferente Bazinului Miocen Mediu-Superior. Acest bazin a evoluat începând cu Badenianul Inferior.

În Moldova, ariile de sedimentare badeniene, au fost în bună parte acoperite de punerile în loc ale vulcanitelor neogene aparținătoare lanțului eruptiv neogen al Carpaților Orientali. Acestea aparțin din punct de vedere-structural tectonic, Platformei Scitice și Avanfosei Carpaților Orientali[4]. Astfel că la est de satul Giurgeşti, Buneşti – Dealul Bobului şi Chirceşti – Dealul Cetăţuii, jud. Vaslui, întâlnim concreţiuni grezoase în cineritele de Nuţasca – Ruseni, având o consistenţă slabă, datorită materialului vulcanic piroclastic (cenuşa transportată de vânt şi depusă în strate groase de circa 20-60 cm). Cineritele de tip Nuţasca – Ruseni în alternanţă cu concreţiunile grezoase apar atât la Arsura – Dealul Mare cât şi în Huşi – Dealul Dobrina – Voloseni, la Şchiopeni (Văleni) – Dealul Popii şi Şişcani[5].

Şi în localitatea buzoiană Ulmet, aflată în zona munţilor Buzăului, există câteva forme de microrelief care atrag turiştii. Este vorba despre trovanţi, despre care localnicii spun că sunt vii şi că au puteri tămăduitoare. Spectaculosul microrelief de trovanți se găsește pe valea Bălănesei, la aproximativ un kilometru de satul Ulmet (com. Bozioru). Aceste stânci cu forme bizare mai sunt cunoscute și sub numele de „pietre vii” pentru că se crede că acestea ar crește din nisip. Însă din punct de vedere științific, trovanții sunt depozite de nisip și straficații de gresii cimentate și modelate în timp de agenții naturali (vânt, ploaie etc).

Încă din anul 2000 cercetătorii Chintăuan I. şi Vlad Codrea, acordă o atenţie deosebită acestor formaţiuni grezoase, tipărind lucrarea „Aceste pietre stranii“[6]. Ulterior astfel de concreţiuni vor fi întâlnite în studiile lui Mârza I. şi colab.[7], care semnalează prezenţa concreţiunilor grezoase distincte alungite, cu un gol axial, în zona Cheia (Cluj), iar Chintăuan I.[8] descoperă şi prezintă primele concreţiuni grezoase fosilifere (cu moluşte), dar şi concreţiuni cu material cineritic. Prof. Vlad Codrea semnalează prezenţa unei concreţiuni grezoase cu o vertebră de cetaceu la Vâlcele (la 7 km sud de Feleacu) [9].

Geologul Țicleanu V.  de la Institutul Național de Geologie din București, este de părere că trovanții s-au format în Meoțian, în urma unor șocuri seismice generate de presiunea faliilor locale sau prin alte accidente naturale din scoarța terestră[10]. Intervalele stratigrafice cu trovantii sunt mult mai numeroase, frecvență ce demonstrează că condițiile dinamice cerute pentru geneza trovanților sunt destul de frecvente în evoluția geodinamică a Pământului. Formaţiuni geologice în Muzeul Trovanţilor din Costeşti sunt formaţi într-o deltă, în urmă cu 6,5 milioane de ani. Trovantii de aici sunt impresionanţi prin dimensiunea lor, de la doi-trei centimetri până la aproximativ cinci metri, dar şi prin forma lor.

Continue reading „Vicu MERLAN: TROVANȚII DIN COSTEȘTI”

Valeriu DULGHERU: ELIMINA-VOM OARE CÂNDVA S(C)LAVUL DIN NOI?

„Ei ne hăcuiră graiul, și doina, și harta. / Ei gâtuiră prădalnici biserici frumoase?.

Ei ne răstigniră pe cruce în patruzeci și șase. / Ei ne-au mânat în siberii cu pistolul din urmă?.

Ei ne-au scos din ocol văcuță și turmă. / Ei, înnodații nerușinării. Huide-o potaie!”

(Grigore Vieru. 13 strofe despre mancurți).

 

                        Mă întrebam ceva timp în urmă „Elimina-vom oare cândva s(c)lavul din noi”, cei din Basarabia? Răspunsul este că nici după 30 de ani de așa numită independență, de așa numită limbă de stat „limba moldovenească (română)”, care este încălcată în permanență la cele mai înalte nivele: parlament, guvern, alte structuri statale, „nu am eliminat s(c)lavul din noi”. Drept dovadă este și cazul recent legat de așa numită lege privind „limbă de comunicare limba rusă”.

            În ultimele clipe ale anului trecut, în ultimele zile de activitate ale celui mai toxic, celui mai mare trădător președinte, pe care i-a avut această așchie de popor român atât de prost guvernată în acești 30 de ani, kremlinezul Dadon împreună cu gașca lui șordon din parlament a adoptat și promulgat pe bandă rulantă un set de „legi” controversate. De fapt a pus sub noua președinție și, sperăm, noua majoritate parlamentară și guvern, mai multe mine cu efect întârziat. Acest kremlinez Dadon este gata la comanda boșilor săi de la Moscova (de când nu mai este președinte – doar de o lună de zile, a reușit de două ori să plece la Moscova după instrucțiuni) să arunce în aer totul, doar să demonstreze că fără el la președinție este mai greu, iar boșilor săi – că le slujește cu credință. „O să vă convingeți că președintele Dodon, guvernul Chicu, au fost cele mai bune din istoria Republicii Moldova”, spunea Dadon în ultimul său cuvânt în calitate de președinte.

            Una dintre aceste legi este Legea votată de majoritatea șordon (Dodon+Șor+Plahotniuc) pe 16 decembrie 2020 conform căreia limba rusă devine „limbă de comunicare interetnică”, de fapt a doua limbă de stat, dacă nu prima. Grație unicei instituții funcționale în stat Curții Constituționale acest lucru nu s-a întâmplat. La interpelările argumentate ale reputatului istoric deputat Octavian Țîcu (independent), către a declarat „Socialiștii doresc ca sub umbrela limbii ruse să atragă toate minoritățile etnice din Republica Moldova și să le contrapună majorității românești. Noi trăim într-un stat în care cu excepția regiunii transnistrene, asupra căreia nu avem drept constituțional, românii reprezintă 80% din populație. Asta înseamnă discriminarea românilor”, și a deputatului Dinu Plângău (PDA) Curtea Constituțională în ședința sa din 21.01.2021 a hotărât „Statul protejează limbile materne ale tuturor minorităților etnice din Republica Moldova și nici o limbă a minorităților etnice nu trebuie să aibă un statut superior altei minorități”.

       O decizie foarte judicioasă, bine argumentată. Conform recensământului din a. 2014 minoritatea etnică rusă cu 4,1% este a treia după cea ucraineană și găgăuză. Conform aceluiași recensământ al populației (din 2014), 77,86% dintre cetățenii moldoveni vorbesc limba română, 9,3% – limba rusă, 4,08% – limba găgăuză, 3,8% – ucraineană și 1,48% – bulgară. De menționat că unii ruși, ucraineni, găgăuzi, bulgari, în special din generația tânără, vorbesc limba română. De asemenea, potrivit unei expertize a proiectului, efectuate de Centrul Național Anticorupție, implementarea acestuia ar constitui „un pericol iminent la adresa orânduirii sociale și bazele statalității Republicii Moldova”. De asemenea, lipsa unui aviz al guvernului, proiectul fiind legat de cheltuieli majore în legătură cu traducerea tuturor documentelor și în limba rusă. De asemenea, avizul negativ al CSM la proiectul de lege privind statutul limbii ruse.

          Să ne oprim puțin la acea ședință a Curții Constituționale. Temperatura era maximă atât în interiorul Curții cât și la porțile ei. Afară, un grup de tineri ruși din filiala în Basarabia a organizației de tineret a lui Putin „Nashi (Ai noștri)”, trimisă de Dadon înarmată până în dinți cu tot soiul de pancarde, cu megafon, păzită bine de breaza noastră poliție. Nimeni nu a comentat după aceea comportamentul acestora, modul indecent de promovare a „opiniei lor” în locuri publice. Tinere, niște pițipoance de doar vreo 20 de ani, țineau în mâini pancarde cu cuvinte obscene din bogatul „folclor rusesc”. La megafon erau retransmise de pe un iPhon melodii, de asemenea, cu conținut indecent. Unde sunt structurile respective care să se autosesizeze? Grație lui Vasile Costiuc a fost organizată și întrucâtva au fost bruiați acești „baistruci” ai lui Putin.

         În interior se confruntau (cu argumente) reprezentanții celor două tabere: de o parte istoricul Octavian Țîcu, care a avut o prezentare a sesizării sale foarte argumentată, și Dinu Plângău. De cealaltă parte – buldogul psrm-ist Va sile Bolea (este trimis la toate întrunirile, emisiunile televizate, cu unicul scop de al bruia pe oricine!), unul dintre autorii legii cu argumente trăsnite precum că „vorbitori de limbă rusă în Republica Moldova sunt peste 40%” (conform unicei surse credibile Recensământul populației din a. 2014 vorbitorii de limbă rusă reprezintă doar 9,3%, constituit din o parte de ruși (alții vorbesc deja limba română), o parte de ucraineni, găgăuzi, bulgari (alte părți vorbind limba română), și Fadei Nagacevschi (pudelul Fadeiushka), ministrul în exercițiu al Justiției. Ieșirile acestui Bolea nu m-au mirat, cunoscându-i nivelul de pregătire și misiunea pe care o are de îndeplinit. Cât privește acest așa numit ministru (în realitate a rămas avocat al psrm ce a fost până la funcția de ministru!), membru al „unui guvern tehnocrat, apolitic !”, care s-a etalat în mare apărător al limbii ruse, a pledat pentru menținerea statutului special al limbii ruse și a apreciat hotărârea Curții Constituționale ca fiind „o soluție periculoasă”. Mai mult, după ședință el a postat pe pagina sa de Facebook, în limba rusă, definiția schizofreniei, adică a celora care nu sunt de acord cu poziția lui și a bosului Dadon (să înțelegem, cei din interiorul Curții Constituționale, și din afara ei. Această postare a fost făcută după ieșirea de la Curtea Constituțională și „primirea călduroasă” de către protestatarii (apărătorii limbii române) de afară, fiind la un pas să fie luat la bătaie. Dar de ce la indignat atât de mult această reacție a protestatarilor? Este o reacție la escapadele iudelor. Înainte de a face ceva, de a spune ceva împotriva neamului, din care se trage, trebuie să știe ce-l așteaptă. Aceștia, inclusiv acest Fadeiushka cu cetățenie română (tot mai mult mă miră poziția guvernului român față de astfel de indivizi cu cetățenie română care lucrează împotriva României!), trebuie să știe care trebuie să fie tratamentul unor iude, al unor mankurți. Cu atât mai mult că în a. 2009 acest Fadeiușka fusese atacat de persoane necunoscute chiar la intrarea în blocul locativ. Se vede că e ceva ereditar. Tatăl său, Vitalie Nagacevschi, este cu trup și suflet în slujba oligarhului interlop, acum fugar, V. Plahotniuc, iar feciorașul său Fadeiușka – în slujba kremlinezului trădător Dadon. Ambii doar cu interes material și nicidecum din necunoștință de cauză. De menționat că seniorul V. Nagacevschi era foarte activ la începuturile Mișcării de Eliberare Națională și lupta pentru limba română în straiul ei firesc – alfabetul latin. Acum fiul său luptă tot atât de îndârjit pentru transformarea limbii ruse în a doua (sau chiar prima) limbă de stat.

        Chiar și pentru un diletant este absolut clar că tot acest război lingvistic este dirijat de la Kremlin. După ce pe 16 decembrie 2020, noaptea, la ultima ședință din sesiunea de toamnă-iarnă a Parlamentului, ocolind mai multe proceduri legislative, fără consultări publice și fără avizul Guvernului, deputații PSRM+Șor+transfugii lui Plahotniuc au votat o modificare la legea privind funcționarea limbilor, prin care au oferit limbii ruse (limba unei minorități de 9,3%) statut special, secretarul de presă al președintelui Putin Dm. Peskov a salutat promulgarea pe 18.12.2020 a acestei legi de către Dodon. Dar și reacția bolnăvicioasă a ambasadei Rusiei la Chișinău la decizia Curții Constituționale vorbește de acest lucru. „Hotărârea Curții Constituționale din Republica Moldova, din 21 ianuarie, cu privire la privarea limbii ruse de statutul unei limbi de comunicare între naționalități reprezintă un factor îngrijorător în contextul păstrării păcii interetnice în statul moldovenesc, care este unul multinațional (să se uite la Rusia lui cu adevărat multinațională, în care din cele peste 200 de popoare subjugate au mai rămas doar vreo sută și în care în scurt timp adevărații slavi deja sunt în minoritate). Într-un asemenea context, jignirile radicalilor la adresa conducerii țării noastre, a poporului Rusiei, dar și a vorbitorilor de limbă rusă din Republica Moldova seamănă a blasfemie și a ceva nenatural. Reacțiile forțelor moldovenești sănătoase (adică ale lui Dadon, Fadeiushka, Țîrdea, Batrîncea!) la acțiunile rusofobe sunt de înțeles. Despre consecințele șovinismului anti-rus de la sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90 ai secolului trecut se ține minte bine aici”, se spune în declarația Ambasadei Rusiei la Chișinău. Să ne întrebăm, cu ce drept face acest șovin velicorus ambasador astfel de declarații de șovinism în adresa celei mai înalte instituții într-un stat – Curtea Constituțională, într-un stat care se consideră independent? În replică, Ministerul moldovean de Externe a difuzat un comentariu, în care solicită misiunilor diplomatice acreditate la Chișinău și membrilor personalului diplomatic al acestora „să manifeste respect față de legile, regulamentele și instituțiile statului de acreditare și să se abțină de la comentarii, care ar putea fi calificate ca ingerințe în treburile interne ale statului”. Este întocmai ca în cazul filmului cu desene animate „Miki Maus” „Băieți, dați să fim prieteni”. În loc să fie declarat „persona non grata” pentru ingerință în treburile interne ale unui stat suveran.

          Declarații războinice vin di partea oficialilor ruși de prim rang. Președintele rus V. Putin declară limbii ruse îi este declarat război în întreaga lume (dar ce are întreaga lume cu această limbă rusă?) pentru ai reduce spațiul de utilizare. În opinia lui fac acest lucru „rusofobii de peșteră”, „marginalii” și „naționaliștii agresivi”. Problema statutului limbii ruse este de o mare importanță pentru păstrarea stabilității sociale și a armoniei interetnice în societatea moldovenească, precum și în contextul soluționării transnistrene. Sperăm că conducerea republicii va avea suficient bun simț pentru a nu provoca o exacerbare artificială a tensiunii politice interne pe baza limbajului”, a declarat  purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe Federației Maria Zaharova.

            „Nu mai puţin important este faptul că decizia Curţii Constituţionale îndepărtează Moldova şi mai mult de soluţionarea conflictului transnistrean. Este greu de imaginat că locuitorii din stânga Nistrului, care au suferit o tragedie în urmă cu 30 de ani, din cauza aceloraşi probleme lingvistice şi aceloraşi dorinţe ale autorităţilor de la Chişinău de a efectua o românizare forţată, ar dori brusc să se reintegreze cu o astfel de Republică Moldova”, afirmă senatorul rus K. Kosaciov. „Pasărea pre limba ei piere”, spune o veche zicală românească. Iată adevăratul scop. Și arhicunoscuta argumentare a separatismului transnistrean că s-au separat din cauza „problemei limbilor”, cauza adevărată fiind în același stil expusă de președintele sovietului suprem de la Moscova Lukianov: „Dacă veți continua cu independența vă vom crea două republici (ulterior, într-adevăr au fost create „republicile” de la Tiraspol și Comrat.

           Să ne întrebăm, de ce acești șovini ruși au atâta grijă de conaționalii lor de la noi, pe care noi nu dorim să-i considerăm idioți așa cum i-ar fi considerat Karl Marx: „A nu cunoaște limba țării în care trăiești poate doar oaspetele, idiotul sau ocupantul, care-și impune limba sa”? De ce în permanență acești șovini vin cu duble standarde (doar rusului, oriunde ar fi, trebuie să-i fie create condiții ca să simtă ca acasă, să nu mai dorească să revină acasă, rămânând coloana a 5-a a Kremlinului? În țara sa Rusia V. Putin  a impus o lege, care-i impune pe toți migranții să dea examen la cunoașterea limbii ruse, inclusiv cei care lucrează în calitate de măturători de stradă pentru a nu-i crea disconfort unei Maria Ivanovna când aceasta va dori să ajungă la urechile migrantului tot ce gândește ea, reprezentanta națiunii superioare, despre un păcătos de migrant (moldovean, uzbec, tadjic ș.a.). „Ei au nevoie de Rusia nu Rusia de ei. Dacă nu le place, să plece”, a declarat V. Putin în plenul parlamentului, fiind ovaționat în picioare de către toți parlamentarii timp de cinci minute.

          Lăudabil, într-adevăr cei care pleacă la lucru în Rusia, în Occident, trebuie să cunoască limba statului în care doresc să lucreze. Dar de ce duble standarde? De ce ultrașovinii gen Hrenova, Apostolova ș.a. își permit de la tribunele celui mai înalt for în stat – Parlamentul să ne vorbească în limba rusă atunci când nu toți (în special generația tânără) o înțeleg? Iată de ce înțeleg starea de spirit a celor din fața Curții Constituționale din ziua de 21.01.2021, care le răspundeau baistrucilor lui Putin-Dadon, păziți de poliția moldovenească: „Să vorbiți în limba voastră în Siberia”; „Limba ocupanților”, „Jos mafia rusească”, „Să se ducă să-i lingă lui Putin…”, „Voi trebuie să ne cereți iertare în genunchi pentru GULAG, deportări, războiul în Transnistria”.Pe stradă, în instituții de stat, dacă vi se adresează în limba română răspundeți-le în limba română”, îndemna V. Costiuc.

          Într-adevăr, „reacția forțelor sănătoase moldovenești” nu s-a lăsat mult așteptată (la îndemnul mentorilor lor de la Kremlin). Dodon: „Vorbitorii de limbă rusă vor organiza proteste… Noi nu vom ceda, PSRM va înregistra un nou proiect. Să vedem dacă Maia Sandu îl va accepta… Vom avea proteste”, a spus Dodon, care și-a expus poziția în limba rusă, în semn de dispreț față de decizia de joi a Curții Constituționale, și a limbii române! „Repet, noi nu vom admite ca Curtea (cacofonie! De unde să știe acest intrus agramat despre astfel de subtilități!) să substituie Parlamentul Republicii Moldova, care este organul superior reprezentativ în această țară. Noi nu vom permite ca un grup de cetățeni să decidă în locul întregului Parlament. Doi, evident că vom recurge la mai multe măsuri și evenimente, care vin să restabilească ordinea de drept și prin declarații din partea Parlamentului, și prin alte acțiuni”, a menționat vicepreședintele parlamentului V. Batrîncea, un ins certat cu bunul simț (acesta este cel care a rupt harta României Mari în plină ședință a parlamentului), care a fost exmatriculat de la Universitatea de Stat din Moldova chiar în primul an de studii pentru nereușită. Să facă față procesului de studii măcar la nivelul unui student slab dar cu note trecătoare nu a fost în stare, acum însă în calitate de ditamai vicepreședinte al parlamentului este specialist în toate ca și bosul său Dadon. Dar să știe intrusul că nici noi nu vom admite ca o bandă de interlopi, aflați în slujba țarului Putin, să substituie Curtea Constituțională, cel mai înalt for al puterii. Continue reading „Valeriu DULGHERU: ELIMINA-VOM OARE CÂNDVA S(C)LAVUL DIN NOI?”

Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: RESTITUTING TO THE WORLD THE ANCESTRAL CULTURE OF THE BLACK SEA

Danube – Carpathian Mountains area

The world knows nothing about the oldest culture and excluded it from the other countries. Blown away by Sanlada the European writers in the romantic time had focused on revealing the treasure trove of Sanskrit language.  As Sanskrit points out it means a fantastic writing having preserved its name springing from Black Sea – Danube – Carpathian Mountains area, briming with the most impressive cultural values, as proven in the monumental work ”The Ancestors of the Romanians”, in particular the fourth book ”The Prehistory of Dacia”.

”The Prehistory of Dacia” like the entire four book work comprises archeological discoveries commented on by pundits all over the world, and displayed in museums. I watched lately on TV the most important gold treasure, symbol of the unthinkable riches our forbears were having. As the word goes, ”The Hen with the Golden Chickens” belongs to the Goths – it’s telling that the author Carol Lundius, a writer at the Swedish court, had published around 1600 the book ”Zalmoxis, the First Getae Legislator”, highlighting the ancient author Iordanes who was talking about Getaes as Goths. Therefore, the Getaes had been Goths.

This fact of forbidding our forebears for 1000 years from history, by the ancient authors included (those mentioning the words Dacians and Dacia were beheaded) is hardly overstated here.

To be continued…

 

Professor Georgeta BLENDEA-ZAMFIR

Writer, Doctor Honoris Causa

The Chair of the Dacia-Romania Academy ((Brasov branch)

Nominated for the Nobel Prize

Tetha Healing Diploma

Gi-Gong Diploma

Parent of the Country

 

Ionuț ȚENE – La moartea unui revoluționar anticomunist clujean: Aurel Coltor!

Vestea trecerii la cele veșnice a revoluționarului anticomunist Aurel Coltor nu a fost neapărat o surpriză, pentru că acesta era suferind de mai multă vreme. La 81 de ani, o boală te poate răpune fulgerător. Am participat pe 21 decembrie 2020 la manifestările dedicate Revoluției din Decembrie 1989 și l-am văzut pe Aurel Coltor undeva discret, retras, bolnav în mulțime. Era prima dată când vocea sa nu s-a mai auzit tunător la monumentul Stâlpi Împușcați din fosta Piață a Libertății sau la cel cu flacăra veșnică din Cimitirul Eroilor. Aștepta cred, supărat, marea trecere. Aurel Coltor era foarte trist, deoarece nu s-a făcut dreptate revoluționarilor clujeni. Cei vinovați de împușcarea și uciderea a circa 30 de clujeni în decembrie 1989 erau liberi și își mâncau cu opulență concupiscentă pensiile speciale. Nu au plătit pentru represiunea de la Cluj din decembrie 1989. Mai mult, cei vinovați au primit grade și medalii din partea statului de după 1990. Tristețea și revolta lui Aurel Coltor am înțeles-o. Mi-o spunea de fiecare dată când mă întâlneam cu el. ”– Ionuț, s-a murit la revoluție ca tot ei să ne conducă, să primească pensii speciale și să ne fure!” Asta îmi spunea de fiecare dată când ne vedeam. Mai mult, în ultimii ani avea chiar un regret, că prin ieșirea lui și a revoluționarilor în stradă nu au făcut decât să cauționeze un regim post-comunist corupt, un sistem militarizat în care primează veniturile speciale în dauna poporului tot mai sărăcit, colonizat și umilit. E adevărat că nu afirma ca unii dintre ceilalți revoluționari ”– Am ieșit degeaba în stradă în decembrie 1989”. Nu spunea asta și pentru a păstra memoria vie a celor care au murit pe 21 decembrie 1989 cu un glonte în cap, lângă el, ca pictorul Lucian Matiș sau au căzut răniți ca actorul și poetul Călin Nemeș și care, apoi, s-a sinucis din scârbă față de manipularea securistică a regimului Iliescu. De 30 de ani, Aurel Coltor, la fiecare comemorare a revoluției din decembrie 1989 tuna de la microfonul manifestărilor împotriva criminalilor ascunși în rândurile armatei și securității. Sesiza o ironie a sorții ca să vadă că manifestările erau organizate de armata din rândurile căreia ofițeri și soldați au tras în populația civilă. În fața generalilor, coloneilor și soldaților prezenți, Aurel Coltor acuza, an de an, armata că ascunde vinovații. Erau de multe ori momente stânjenitoare, dar personal i-am înțeles durerea lăuntrică a revoluționarului post-decembrist. O altă durere a sa ca președinte al asociației pentru adevărul revoluției era că prin secretaritul pentru revoluționari s-au acordat circa 10 mii de certificate de revoluționari pentru niște oameni care nu au fost la revoluție. Aurel Coltor spunea că el nu ieșit în stradă petnru beneficii, impozite scăzute, terenuri și spații comerciale primite gratis de la stat, ci pentru libertate. Dorea să se facă ordine în rândul celor cu ceritficate pseudo-false.

”Cei care au preluat puterea în decembrie 1989 și-au văzut doar interesul lor, s-a furat Revoluția. La noi e o democrație cu specific românesc, interesul particular și de grup contează, nu interesul național. Sunt oameni care nu au fost la Revoluție dar au certificate, iau bani de la stat, este o pată neagră pe imaginea răniților. Sunt foarte mulți profitori ai Revoluției, 10.000 de luptători sunt falși, nimeni nu face curățenie să scăpăm de acești indivizi”, a conchis Coltor pentru site-ul cluj24.ro. Aurel Coltor nu a fost un fricos, ci a ieșit în după amiza zilei de 21 decembrie în stradă. Acolo Continue reading „Ionuț ȚENE – La moartea unui revoluționar anticomunist clujean: Aurel Coltor!”