Al. Florin ȚENE: „Când spui o minciună, furi cuiva dreptul la adevărul” despre revista FAMILIA

  

       Khaleg Hosseini avea dreptate când a scris aforismul din titlu acestui articol, fiindcă el se potrivește de minune cu neadevărurile ce circulă în presa românească despre desfințarea  revistei FAMILIA din Oradea.

          Am citit cu uimire în diferite ziare și siteuri, inclusiv pe prestigiosul siteu al UZPR-ului articole scrise cu mânie proletară că revista FAMILIA va fi desființată prin hotărârea  lui Ilie Bolojan, fostul primar al urbei de pe Crișul Repede, actualul președinte al Consiliului județean Bihor. Nimic mai fals. Este un adevăr spus pe jumătate. Revista Familia a lui Iosif Vulcan nu se desființează, redacția trece sub oblăduirea bibliotecii Județene  „Alexandru D. Xenopol” Arad, păstrându-se colectivul de redacție, iar partea contabil-administrativă a revistei v-a fi preluată și susținută de sectorul contabil al Bibliotecii arădene.Este o mișcare inteligentă, prin care colectivul de redacție este degrevat de unele obigații și se poate ocupa de redactarea revistei, înbunătățiindu-i calitatea editorială și de conținut.

        „Îmi pare rău că ziariști cu state vechi în domeniu își pun semnătura pe articole voit dezinformatoare, așa cum făceau, probabil, în regimul de tristă amintire. Sau aceștia se încadrează în ceea ce spunea Galileo Galilei: “Toate adevărurile sunt ușor de înțeles după ce sunt descoperite; problema este să le descoperi. “

—————————

Al. FLORIN ŢENE

Cluj-Napoca

 

Ionuț ȚENE: Pensiile speciale nu vor fi desfiinţate niciodată de regimul celor cu epoleţi?

Aşa cum am mai spus şi scris, pensiile speciale nu vor fi desfiinţate niciodată în România. De ce? Simplu: România este prizionieră regimului militarizat al pensiilor speciale. Zilele trecute Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) a luat decizia în legătură cu Legea privind noul sistem de impozitare a pensiilor de serviciu, care prevede impozitarea cu 85% a pensiilor care depăşesc suma de peste 7.000 lei. ICCJ a decis: impozitarea pensiilor speciale este neconstituțională. Pe 17 iunie, Camera Deputaţilor a votat modificarea şi completarea Legii 227/2015 privind Codul fiscal, care are ca obiect de reglementare instituirea unei taxe pe veniturile şi indemnizaţiile pentru limită de vârstă. Conform amendamentului propus pensiile cu valoare de până la 2.000 de lei inclusiv nu se impozitează, cele cuprinse între 2.000 şi 7.000 se impozitează cu 10%, iar pensiile cu o valoare de peste 7.001 lei se impozitează cu 85% pentru ceea ce depăşeşte această sumă. Amendamentul votat de Camera Deputaţilor a fost atacat la Curtea Constituţională de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Avocatul Poporului. Judecătorii nu-şi puteau tăia propriile privilegii, care le oferă pensii de sute de milioane lei vechi pe lună de la 45 de ani. Tot ce fac politicienii în legătură cu pensiile speciale este de fapt o mascaradă ieftină de prostire electorală a poporului. În realitate, de ochii lumii, fac legi greşite ca să fie respinse? România a devenit un sistem social și de castă ca pe vremea evului mediu. În loc să luptăm pentru egalitate, nediscriminare și acces liber la funcții, lucruri rezolvate de Occident încă din vremea iluminismului, la noi în țară s-a creat o castă privilegiată: magistrații și sistemul pensiilor speciale. Așa cum am mai scris, schimbarea guvernului sau parlamentului nu va duce la desființarea pensiilor speciale pe principiul distributivității și contributivității, ci dimpotriva acest sistem de castă, creionat în stil nobiliar, a primit noi privilegii legale. În campania electorală, jurnalistul Rareș Bogdan a zis una, după instalarea guvernului, colegii săi au făcut alta. De ce? Pentru că în România partidele sunt marote ale păpușarilor cu pensii speciale, care le schimbă ciclic pentru un popor dezinformat? Niciun partid controlat de un sistem de privilegii într-un stil totalitar de tip medieval nu va fi lăsat să lovească în beneficiile fabuloase și neconstituționale? Se vor reinventa partide la fiecare ciclu electoral. de către sistemul pensiilor speciale pentru ca o mână de privilegiați, ca în India sistemelor de caste, să trăiască în opulență și concupiscență. Noi, românii vom plăti taxe și impozite covârșitoare doar pentru ca unii să ajungă la pensiile nesimțite la o vârstă tânără ca să aibă timpt să se distreze și să-și trăiască viața.

Majorității românilor li se vor da pensii de mizerie și li se va ridica vârsta de pensionare pentru a întreține această castă subțire de privilegiați? Sigur că regimul militarizat al pensiilor speciale și de serviciu nu s-a rezolvat în ciuda propagandei politice mincinoase. O sumă uriașe din bugetul țării în loc să meargă în investiții se îndreaptă către pensionarii care ies la pensie la doar…44 de ani, de fapt niște tineri în plină putere. Uriașa masă de lucrători se pensionează la 65 sau 67 de ani ca să poată întrețină pensionarii de lux din sistemul regimului ”securisto-polițist” al pensilor speciale. Politicienii ne mint când spun că vor să reducă pensiile speciale. Ei nu o fac pentru că sunt produsul acestui regim al pensiilor speciale care controlează România din 1990 încoace. Un chestor iese la pensie la doar 44 de ani cu o pensie pe măsură, fără ca să îi revolte situația pe Rareș Bogdan, Dan Barna sau Marcel Ciolacu, care fac joc de glezne când e vorba de aceste pensii care discriminează marea masă de cetățeni lucrători ai României, care trebuie să muncească pe brânci până la 67 de ani? Politicienii ne mint pe față. Niciodată nu vor scădea pensiile speciale pentru că ei sunt creația acestui sistem care va falimenta la un moment dat bugetul țării încărcat de împrumuturi la bănci străine? Majoritatea politienilor par că sunt agenți sub acoperire a unor structuri militarizate din România? Cum să-și scadă ei pensiile? Conform noii legislații în favoarea regimului militarizat al pensiilor speciale pentru a putea ieși mai repede la pensie, militarii și polițiștii vor trebui să îndeplinească și condiția unei vechimi minime. Mai exact, aceștia vor putea beneficia de reducerea vârstei de pensionare doar dacă au o vechime efectivă de cel puțin 25 de ani, din care cel puțin 15 ani reprezintă vechimea în serviciu. România va intra în faliment dar pensiile speciale nu vor scădea. Sub 10 la sută din pensionari, care au pensii speciale, câștigă mult mai mult decât majoritatea celor peste 90 la sută dintre pensionarii care dacă mai apucă pensia la 65/67 de ani. Plus că, dacă se pensionează la 44 de ani, tinerii pensionari au și bani să-și trăiască a doua tinerețe. Poporul român trebuie să muncească pe rupte pentru o castă care controlează și manipulează politicienii? România are deja un sistem de caste ca în India medievală? Să fie aceasta noua ”democrație originală” europeană?

Continue reading „Ionuț ȚENE: Pensiile speciale nu vor fi desfiinţate niciodată de regimul celor cu epoleţi?”

Daniela ACHIM-HARABAGIU: UNIȚI PRIN ARTĂ

Note despre Ediția a III-a a Taberei Internaționale de Pictură

în aer liber de la Nenciulești

 

Câteodată simți că nu poți tine pasul cu viața! Altădată nu simți, dar tot în urma ei ești, deși nu îți dai seama. Așa a fost anul acesta. Îl bănuiam a fi unul bun, minunat, curat, format din două cifre  care  merg frumos una după alta ca două grațioase lebede cu puii lor pufoși. Așteptam cu nerăbdare să se sfârșească iarna, fericită că scap de frig, să pot petrece clipe minunate în aer liber, să merg la diverse evenimente literare, artistice, să merg la expoziții, lecturi publice…     Hmm… Nu prea a fost așa. Mulți oameni dragi și importanți au trecut Stixul,… Dar, până la urmă toți îl vom trece,  asta face parte din viață. Și cu toate acestea,  tot am prins ceva din bucuriile ei.

M-am trezit în luna iunie, crezându-mă în aprilie, că merg să cumpăr semințe de flori de piatră. Nu mi-a dat vânzătoarea spunând că e târziu, nu se mai pun semințe de flori în iunie, că nu mai au când să crească, spunea. Am plecat și mai buimacă de la ea. Dar, ce știa ea? Nimic.  Au ieșit singure din semințele căzute din florile uscate de anul trecut, la puțin timp după ce m-a refuzat. Se pare că nu doar noi, oamenii, întârziem în ținerea pasului cu viața, ci și florile.

Apoi am pus semințe de zorele, pe care mi le-a dat un tânăr coleg, si au răsărit, au și înflorit, și le-am și pictat.

Dar nu despre flori voiam să vă spun, ci despre faptul că am rămas în urmă cu scrisul notelor  despre expoziția lucrărilor Taberei Internaționale de Pictură în Aer Liber de la Nenciulești Ed. a III-a 2020. Am promis că le scriu.

 

Da, este vorba despre acea tabăra de pictură în care domnul Șerbănescu ne-a făcut întâlnire cu arta unor pictori și oameni minunați. Și ea fost puțin întârziată ca și mime, ca și florile, dar a fost!

 Anul acesta, doar cu arta lor, cu ei nu, din motive de pandemie cu acel virus nou, deși mi-ar fi plăcut mult să-i revăd!

După două luni de „izolare la domiciliu” nu mai aveam nicio speranță că voi participa la Tabăra Internațională de Pictură de la Nenciulești. Dar, ce știam eu. Dumnezeu lucrează prin oameni!

Chiar dacă nu ne-am întâlnit fizic, domnul Tudor Serbanescu a avut grijă să se întâlnească artele între ele și artiștii români ce au fost prezenți la vernisajul expoziției.

Și așa ne-am trezit la jumătate de septembrie, frumos și blând ca o zi de vară în care a fost organizat vernisajul lucrărilor celei de III-a Ediții a Taberei de Pictură în Aer liber de la Nenciulești.

Câtă bucurie, câtă încântare, câtă frumusețe! Dublă bucurie! Pentru că acea zi sărbătoream deschiderea Expoziției dar și ziua de naștere a artistei Cristianei Purcărea!

Iată că domnul Șerbănescu a întors timpul înapoi și a reușit!

Au expus artiștii: SVETLOZAR NEDEV-Bulgaria, SVETLANA SOLO-Rusia, SVETLANA ELANTSEVA-Anglia, JOSEPH NOCE-Franța, KORKUT TIRYAKI-Turcia, LAURA CULCEA-Romania, CRISTIANA PURCĂREA-România, RAREȘ KERERKEȘ-Romania, TUDOR ȘERBĂNESCU-România și subsemnata cu pseudonimul HARA DANA- România.

 

 

După vernisaj au fost schimbate idei despre cum am putea face cunoscută arta noastră, într-o manieră inedită, și vizitată de cât mai mulți oameni iubitori de frumos, cum ar fi:  să expunem lucrările în Parcul din Pădurea Vedea, într-un cadru organizat în acest sens, să expunem planșe tipărite și plastifiate puse pe panouri în parcuri sau grădini publice pe o perioadă mai lungă  de timp, având în vedere restricțiile cauzate de pandemie și totodată, pentru că e o tabără de pictură în aer liber, să putem expune și cum a fost ea conceptual gândită: ”ÎN AER LIBER”. Așa vom avea artă la tot pasul, în orașul nostru sau în alte orașe și ne putem bucura că dăruim din frumosul ce ne-a fost dat. Sperăm să avem și sprijinul autorităților care în această manieră ar putea atrage vizitatori și iubitori de artă.

Gazda expoziției de anul acesta a fost Centrul Județean pentru Pentru Promovarea si Conservarea Culturii Tradiționale Teleorman, cu sprijinul și participarea Centro Pro Arte Alexandria și Primăriei Nenciulești.

Continue reading „Daniela ACHIM-HARABAGIU: UNIȚI PRIN ARTĂ”

Ionuț ȚENE: Reîntoarcere în minunata lume nouă totalitară a lui Aldous Huxley

Originile dictaturii sanitare nu sunt de dată recentă, legate de pandemia de Covid 19, ci își are rădăcinile în cărțile scriitorului britanic Aldous Huxley, autorul cunoscutului roman ”Minunata lume nouă” din 1932. Autorul britanic a surprins genial futurologia unei societăți totalitare, bazate pe reguli științifice. După 25 de ani de la apariția romanului care l-a făcut celebru, Aldous Huxley a scris în 1956 un celebru eseu ”Reîntoarcere în minunata lume nouă”, influențat de revoluția din Ungaria și de încheierea celui de-al doilea război mondial. Britanicul a realizat că este un precursor al lui George Orwell cu ”1984”, dar față de colegul său de generație el realizează că oamenii renunță foarte ușor la libertate pentru siguranță și protecție personală, iar dictatura sanitară sub diverse forme poate duce la un control al populației în creștere. Huxley intră în contradicție cu Orwell, care considera că oamenii resping totalitarismul, dar nu au instrumentele necesare de a se revolta pentru democrație. În schimb, Aldous Huxley crede că oamenii renunță foarte ușor la libertatea lor pentru o ipotetică siguranță socială, alimentară și sanitară. De aceea, Aldous Huxley în eseul scris la 1956 nu face foarte mari diferențe între marxismul stalinist și democrația occidentală. Dacă în comunism statul controlează excesiv societatea, în capitalismul democratic elita puterii, care este foarte subțire, edulcorează voința și interesele proprii față de popor. În comunism, nomenclatura este stăpâna țării, iar în occidentul capitalist elita puterii își împune voința proprie de putere. Sigur, că spre deosebire de stalinismul Marxist, democrația occidentală își îmbracă instrumentele de tortură ale puterii în mănuși de catifea, în realitate cele două tipuri de societăți își impun cu duritate obiectivele de control a cetățenilor.

În epoca contemporană, statul sau elita puterii urmărește supracontrolul societății și al cetățenilor. Supraorganizarea este marota societății moderne. Această dorință atavică de control vine din suprapopularea planetei, care nu mai poate asigura resursele necesare traiului. Controlul suprapopulării și a resurselor naturale este ținta elitei conducătoare a puterii, indiferent că este adepta dictaturii statului, a democrației capitaliste sau totalitarismului sanitar. Prin propagandă, ideologie și manipulare, deci prin forme represive, repetitive și de control, elita puterii conduce și coordonează cetățenii, care renunță de bună voie la libertate în schimbul siguranței. Statul nu are nevoie de gânditori raționali printre cetățeni, ci de executanți docili, care fac ce li se ordonă. Media nu este un mijloc de informare, ci un instrument de propagandă moștenit și perfecționat de naziști și staliniști. Divertismentul și facilitatatea la distracție sau droguri este o supapă prin care statul sau elita puterii detensionează societatea stresată de birocratizare și care face din cetățeni niște actori care trăiesc în virtualitatea conscupiscenței, nu în durerea rațională a realității. ”Chimizarea” prin drog a cetățenilor este o formă de control a voinței unei mase de oameni care devine amorfă și docilă la interesele subțirei elite conducătoare. Pentru Aldous Huxley dictatura prin persuasiune, repetiție și control, nu este sience-fiction, ci o realitate a lumii contemporane. Petrecerile nocturne din cluburi sunt o formă de hipnopedie a tineretului anesteziat de propriile idei. Nu întâmplător astăzi (la 1956) cele mai docile, fără rațiune și fără proiecție democrată sunt generațiile de tineri. Experimentul ”brave new world” a reușit. Nu întâmplător în epoca contemporană tinerii ies și se revoltă în stradă doar la chemarea instrumentelor de forță să facă ca în IL Caragiale o ”revoluțiune cu voie de la polițiune” pentru interesele elitei subțiri care conduc statele. Aldous Huxley consideră că vocile științei ortodoxe au creat cei mai repetitivi sclavi sociali, iar tinerii iubesc cel mai puțin libertatea. Șansa libertății este educația. Scriitorul britanic vedea în 1956 doar o firavă speranță pentru libertate, prin cultivarea educației și pentru tineri. Dar fără prea mari speranțe. Fără libertate omul nu este ființă omenească și nu poate exista umanitate. Continue reading „Ionuț ȚENE: Reîntoarcere în minunata lume nouă totalitară a lui Aldous Huxley”

Miron SCOROBETE: Zorile, surorile

Un cult străvechi, al zorilor, după concluziile cercetătorilor nu se mai păstrează viu decât la români. „Dintre toate neamurile Europei, au constatat ei, numai românii au o credinţă în auroră…” (Buhociu, Octavian. Folclorul de iarnă, ziorile şi poezia păstorească. Bucureşti: Editura Minerva, 1979).

Situaţia o datorăm nu numai conservatorismului specific românilor ci şi faptului că între strămoşii lor şi zori exista un anumit grad de „rudenie”.

Cum ştim de la Strabo, dacii s’au numit mai întâi daoi (lupi), apoi termenul s’a adjectivat (F. Altheim) şi a devenit daci (lupeşti).

În greacă lupului i se spunea lykos. Apolo mai era numit şi Apolo Lykaios, ceea ce în traducerea cea mai strictă însemna Apolo Lupescul (Dacul): „i s’a zis lui Apolo Lycius, pornind de la λύκος («lup»)”, spune Macrobius. Nimic surprinzător dacă ne amintim cât de mult adorau tracii soarele („O, Soare, lumină prea slăvită de traci…” Sofocle) şi că Zeul Soarelui prin mamă provenea din Dacia (ţara dacilor-lupi), unde el revenea periodic.

Macrobius însă, pe lângă apropierea pe care o face între Apolo şi lupi, mai face una extrem de interesantă. „Vechii greci, spune el, au numit prima licărire a zilei, care precede răsăritul soarelui, λύκη…” Ceea ce ne trimite tot la lupi şi, în consecinţă, la cei ce se denumeau ca fiind ai lupilor, la daci. De altfel, termenul în dacă trebuie să fi sunat asemănător pentru că de acolo ne vine „licărire”. Şi Macrobius merge mai departe, punând şi cuvântul cu care latinii denumeau lumina tot în legătură cu lupul: „Romanii, care au împrumutat multe de la greci, par să fi luat cuvântul lux (lumină) din grecescul λύκος (lup)”.

O reminiscenţă din cultul zorilor o practicăm noi înşine la fiecare Crăciun când intonăm refrenul de colindă „Ziurel de ziuă”. Dar şi nedeile pe care, din fericire, noi le-am văzut şi trăit, însă, din nefericire, suntem ultimii care le-am văzut şi trăit, îşi au începuturile în neolitic tot ca ritual închinat Zorilor.

În Ţara Haţegului există un bocet de o tărie care-l situează imediat lângă Mioriţa. Păcat că nu-i putem reproduce decât cuvintele văduvite de teribila melodie. L-a cules Ovid Densusianu şi l-a publicat în volumul Flori alese din cântecele poporului, 1920.

 Pentru a stabili însă legătura dintre zori şi ritualul funebru va trebui să deschidem o acoladă.

Homer pomeneşte adeseori Aurora, de fiecare dată însă în ipostaza ei luminoasă, poetul recurgând la motiv mai mult din motive de tehnică literară, revărsatul zorilor marcând începutul unui nou capitol al poemei : „Când Aurora în văl şofraniu începu să răsară/Din Ocean, ca lumina la zei şi la oameni s-aducă/Tetis sosi la corăbii…” etc. (Iliada, Cântul XIX).

Ovidiu însă, în neîntrecutele sale Metamorfoze, încă insuficient puse în lumină, vede Aurora în ipostaza sa tragică. Pentru că, deşi rostul ei e să înveselească firea, are şi ea durerile ei. (Să observăm încă o dată că atât Homer, cât şi Vergiliu, cât şi Ovidiu nu sunt nişte evocatori „neutri” ai evenimentelor ci ei îşi manifestă deschis solidaritatea cu troienii agresaţi, deşi aceştia pierd războiul, şi se delimitează de aheii agresori, chiar dacă aceştia sunt învingători). Iată-l deci pe Ovidiu :

 „Dar jalea pe care o semănaseră aheii cotropitori nu s’a oprit aici. Cerul însuşi, scăldat de razele Aurorei, s’a îngălbenit şi s’a întunecat de durerea mamei care-şi plângea feciorul. Aceasta era mândra Aurora, mama falnicului Memnon, răpus pe câmpiile frigiene de suliţa neîndurată a lui Ahile.” Ea îl imploră pe Zeus : „Ştiu, stăpâne Joe, că sunt o zeiţă mai prejos decât celelalte, fiindcă n-am temple, nici altare pe care fumegă jertfele aduse de oameni. Dar nici n-am nevoie de toate acestea şi nici nu ţi le cer, căci rostul meu e să înveselesc firea în zorii dimineţii şi să despart hotarele nopţii de ale zilei, trăgând brazde de lumină pe cerul azuriu. Altceva m-a împins să vin la picioarele tale. Este durerea de mamă ce m-a cuprins când am văzut că odrasla mea iubită, Memnon, a căzut în floarea vârstei răpus de armele blestemate ale lui Ahile. Aşa aţi voit voi, zei neînduraţi, şi eu, o biată mamă, nu pot să schimb hotărârile voastre. Dar, rogu-te, adu-mi o mângâiere, stăpâne diriguitor al zeilor, alină-mi durerea şi rana ce o port în suflet. […] Aurora, mama îndurerată a eroului Memnon, varsă de atunci mereu lacrimi, boabe de rouă, pe tot cuprinsul pământului.”

Aurora, deci, însăşi jeleşte. Invocarea ei de către alte mame ce-şi plâng odraslele răpuse înainte de vreme nu mai are nimic surprinzător ci se înscrie în ordinea firescului.

Cutremurătoare pentru noi e însă dimensiunea perspectivei ce ni se deschide înaintea ochilor: bocetul românesc al zorilor vine direct de acolo, din zorii lumii antehomerice!

Şi revenim la bocet.

Pentru a-l înţelege corect, atragem atenţia asupra a două cuvinte.

Deloc în Ţara Haţegului nu înseamnă ca în româna comună nicidecum ci imediat.

A zili, a face să fie ziuă, nu-l întâlnim decât aici şi în Odiseea lui Murnu Cântul VI, v. 41: „de-ndată ce-nzili-va. Nu am dat de el nici în alte piese folclorice, nici în texte vechi. Nu l-am găsit nici comentat de lingvişti, deşi ar merita-o din plin

Dar iată neasemuitul bocet care, mioritic, stârneşte plânsetul cosmic; pentru că şi aici „a căzut o stea” şi toate cele care pe piciorul de plai „nunteau” jelindu-l pe cel dus – soarele şi luna, munţii mari, brazii şi păltinaşii – şi aici se prăpădesc de plâns:

 

Cântecul zorilor

 

– Zorilor, surorilor,

Mândrelor voi zânelor,

Ia grăbiţi voi de ziliţi

Şi pe Ion îl întâlniţi

Şi-l întoarceţi înapoi,

Să vină el iar cu voi

L-astă lume luminată

De Dumnezeu bun lăsată,

La vânt, ploaie şi la soare

Şi la apă curgătoare.

Continue reading „Miron SCOROBETE: Zorile, surorile”

Al. Florin ȚENE: La 79 de ani de la nașterea lui Ioan Alexandru să ne aducem aminte de imnele poetului

Ioan Alexandru – s-a născut ls 25 decembrie 1941, în Topa Mică, județul Cluj a fost poet, publicist, eseist și om politic român. „Întâmplarea a fost să fie în noaptea de Crăciun. Mama, ostenită de pregătirea sărbătorilor, a trebuit să se despovăreze și nu m-a trecut în acte ca să nu mă îmbătrânească cu un an de cinci zile. Așa că apar în acte la 1 ianuarie.“ („Satul transilvan, cu toată austeritatea lui, este o permanență a scrisului meu“ – Dialog, loan Alexandru, în ..Convorbiri literare”, Iași, 1987, nr. 3, martie, p. 3).

Într-adevăr, în „Registrul de nașteri al comunei Mihăiești“ în 1941, localitatea Topa Mică aparținea de comuna Mihăiești, la poziția nr. 1 din anul 1942 este consemnată data nașterii lui Ioan Alexandru (Ion [Janos] Șandor): 1 ianuarie 1942. Data înregistrării: 2 ianuarie 1942. Părinții – tata: Șandor loan [Sándor Janos], 30 de ani, agricultor [foldmüves]; mama: Valeria (n. Kozar), 22 de ani, Topa Mică [Pusztatopa]. Toate datele din registru sunt în limba maghiară (până în 1944), inclusiv numele sunt maghiarizate. Această parte din Transilvania a fost smulsă din teritoriul țării prin Dictatul de la Viena”.

A făcut studiile liceeale  la Liceul „G. Baritiu” din Cluj,  în perioada 1958-1962 și Facultatea de Filologie a Universității din Cluj,  începută în 1962 de unde a fost obligat să se transfere la Bucureștii, cu ajutorul profesorului Zaciu, deoarece nu se încadra în regimul scolastic al cursurilor, și de modul de gândire și de activitate intelectuală formalistă, pedantă, ruptă de viață, de experiență și “injectarea” studenților cu concepții greșite despre realismul socialist în literatură. Era cunoscut că în cămin scria ample poeme pe  cearșceafuri. În  București  a continuat studiile la Universitate, facultatea de filologie,  între anii 1964-1968. Datorită talentului și gândirii logice  a fost angajat asistent la Facultatea de Limbă. și Literatură Română a Universității. din București  începând cu anul 1968. A fost bursier în Germania în perioada 1968-1972, unde il studiază pe Heidegger.

Îi plăceau călătoriile, fiind avid de cunoaștere. A călătorit în Franța, Grecia, Israel etc. Și-a dat doctoratul în litere  în anul 1973, cu teza “Patria lui Pindar si Eminescu”. A debutat în revista clujeană Tribuna în anul 1960, cu poezii, în același an cu debutul lui Al.Florin Țene în aceași revistă.Redactor de poezie fiind poetul Negoiță Irimie și redactor șef  Dumitru Mircea, autorul romanului „Pâine albă”.

Colaborează la majoritatea publicațiilor literare cu poeme, note, comentarii, confesiuni.

Debutează editorial cu volumul. “Cum sa vă spun”  în 1964. În continuare publică volumele : “Viața deocamdata”,  în 1965; “Infernul discutabil”, 1967; „Vămile pustiei”, 1969, până la seria Imnelor care îl vor impune definitiv printre poetii de frunte ai generației sale. Pe lângă volume originale a realizat și traduceri din R. M. Rilke (“Scrisori catre un tânar poet”din limba. ebraica,  în anul 1977. Vitalismului exuberant sau viziunii tulburi a unui univers mitizat, din prima perioada, i se va opune mai târziu atitudinea „ascetică”, spiritualizată, a unui căutator de absolut. A primit premiul Uniunii Scriitorilor în 1965; Premiul Asociației Scriitorilor din București în 1981.


Urmând unei terminologii consacrate în istoria literară românească, ALEXANDRU poate fi încadrat în ramura transilvană a „tradiționaliștilor”, cu care are puternice afinități. Dintre acestia, O. Goga și Blaga, dar și ALEXANDRU Cotruș ori M. Beniuc, despre care i-a vorbit într-un interviu lui Al Florin Țene în anul 1961 în ” Informația Bucureștiului”, pot constitui câteva puncte de reper pentru o poezie ce se impune înca de la prima carte, printr-o puternică originalitate. “Cum sa va spun”, volum apărut în  1964, anunța, din titlu, nevoia imperioasă de confesiune și căutare a unei expresii adecvate, greu de găsit în fața presiunii unei vitalități elementare, grăbită să se transcrie. în postura de „zeu al tinereții”, poetul celebrează frenezia descoperirii lumii ca miracol germinativ, neliniștile benigne ale maturizării, gravitatea întâlnirii cu noile ipostaze ale existenței așezate sub semnul efortului de a întelege rosturile fundamentale, nostalgia satului părăsit pentru alte orizonturi „primele iubiri” – amestec de jubilație și melancolie pe pragul dintre vârste. ALEXANDRU se înscria astfel în directa continuitate a celuilalt cântăreț al primelor iubiri, N. Labis. Murmurului eminescian și sadovenian ce muzicaliza poezia înaintașului imediat și evoluției sale spre o echilibrare intelectuală a trăirilor elementare într-un univers ce trebuia să devină „simetrica priveliște de gând” ALEXANDRU le opune energia cu aluviuni tulburi a identificării cu universul primar și – în linia liricii ardelene – o culoare specifică a satului rural, din care nu lipsește nota de ceremonial străvechi și elegia unor ritualuri tragice. Tonul decisiv pentru caracterizarea acestui volum îl au poemele “Sentimentul mării” și „Cum să vă spun” – cicluri de confesiuni dominate de un lirism frenetic-vitalist, unde calmul gesticulației cotidiene este mai întotdeauna depășit în desfășurările de amploare expresionistă ale unui univers dinamizat de tensiunea afectivă. Adevarata măsură a originalității poetului apare însă în volumele următoare: “Viata deocamdata” apărut în 1965 și “Infernul discutabil” (1967). Patosul juvenil din prima culegere este aici abandonat treptat în profitul unei atitudini grave, angajând o viziune dramatică, adesea în tonalități sumbre. „Eu fac ceva ce mi se pare mai aproape de moarte decât de eroare, de viața omului, decât de limbajul lui, care poate fi uneori o trădare a faptelor” – scrie poetul pe o pagina a “Infernului discutabil” – traducând un „program” implicat în însăși substanța creației sale din acest moment pusă sub semnul unei îndarjite lupte pentru afirmarea valorilor existenței, poezia se vrea mai puțin un discurs asupra realului, cât o participare, până la identificare, la dinamica universală, văzuta ca desfășurare conflictuală de forțe stihiale, în fața cărora „stavila” conștiinței umane opune cu dificultate principiul ordonator. Lumea lui ALEXANDRU continuă să fie alimentată de spiritualitatea rurală în perimetrul căreia, ca la Blaga, existența e interpretată în perspectiva unei ritualități arhaice, cu deosebirea, esențială totuși, ca la poetul mai tânăr satul nu mai constituie o „geografie mitologică” eliberatoare în raport cu tragicul existenței modeme, ci se supune unui destin cosmic, integrator, nediferențiat, admițând coexistența tensiunii tragice și a destinderii contemplative. O data cu “Vamile pustiei” apărut în  1969, se evidențiază în poezia lui ALEXANDRU o năzuință de esențializare a lirismului printr-o disciplinare conceptuală aproape absentă în cărțile anterioare. Ieșind din spațiul strict al confesiunii și transcripției unui univers elementar, poezia se constituie pe un sistem de aluzii la configurații simbolice consacrate de tradiție, indeosebi așa-numita „alegoreză biblica” (E. R. Curtius). Discursul poetic capătă un aer inițiatic, reprezentările de factură alegorică ale unui „infern” stilizat, plin de termeni generici, impun o imagine schematizată și aluzivă a existenței surprinse odinioară în manifestările ei cele mai concret-materiale. „Pustia” este astfel reversul ideal al „Infernului”, itinerar al eliberarii și al ascezei spre un orizont de pure revelații spirituale. Continue reading „Al. Florin ȚENE: La 79 de ani de la nașterea lui Ioan Alexandru să ne aducem aminte de imnele poetului”

Al. Florin ȚENE: Critica stilistică în articolele de critica literară din cotidiene

            În ordine diacronică, critica stilistică se înscrie în reacția antipozitivistă în critica literară din presa cotidiană.Apărută la noi în secolul XIX critica literară jurnalistică a apărut din dorința de a face cunoscute  noile cărți și publicații ale vremii.Factologia, istorismul limitat și exterior, scientismul cu modele luate din alte țări, determinismul îngust și mecanic, toate acestea au generat critica și teoria literaturii cu reacții și inițiative de înnoire. Esențialul nu mai este căutat în afara operei, ci în opera însăși. În aceste condiții se produce o întoarcere la text care postulează o lectură cu creionul în mână și o interpretare pe datele textului. În prezent critica a început să fie o artă a citirii, pentru ca ziaristul cu aptitudini de critic literar să esențializeze factorii generali ai operei. Se poate întâmpla să fie o formulare lipsită de vibrația polemică a începuturilor, formulare lipsită de vibrația polemică. Obiectul criticii de ziar nu poate fi decât opera literară. Se poate extinde și asupra autorului dar fără atac la persoană. Poate fi obiectul al bucuriei estetice sau poate servi ca document pentru tot felul de investigații particulare- psihologice, psihanalitice, istorice, sociale, filozofice sau lingvistice, dar să nu depășesc nivelul mediu al înțelegerii cititorilor ziarului.Însă, esențialul nu trebuie să fie cititorul, nici autorul, nici istoria textului, este textul însuși, așa cum autorul l-a încheiat, după P. Valery, spiritul nu încheie nimic prin el însuși. Critica stilistică se constituie ca necesitate a exigențelor criticului-ziarist care participă la marcarea orizonturilor în care se așează în prezent actul critic, iar prin această procedură se contribuie la promovarea textului în primul plan al atenției.

            Un alt reper îl constituie accentuarea pronunțată a interesului pentru individualitate. Nu de puține  ori această individualitate a fost sesizată și reliefată la nivelul stilului. Foarte plastic spunea Saninte-Beuve: “Am socotit întotdeauna că ar trebui să iei din călimara fiecărui autor cerneala  cu care vrei să-l zugrăvești.“Acest fapt poate fi interpretată și în acest sens.Dar în momentul când s-a născut critica stilistică se manifestă o preocupare mult mai accentuate pentru dimensiunea individualității. Aceste repere diacronice mă ajută să analizez integrarea criticii stilistice în articolele de critică literară din presa cotidiană.. Astfel am putut să observ, în linii mari, prin ce se particularizează  critica în cadrul ziarelor: ”Napoca News “,” Națiunea“, “Confluențe Literare “, “Evenimentul zilei “,  “Climate literare “, “ Armonii literare“ ,”Luceafărul “, “Constelații diamantine” , “Siteul UZPR”etc. Astfel, am descoperit că și critica stilistică încearcă să-și cuprindă obiectul prin asocieri și disocieri succesive de științele istorice, de științele psihologice, de științele artelor plastic.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Critica stilistică în articolele de critica literară din cotidiene”

Ionuț ȚENE: De Gaulle – un film biografic în care francezii recunosc defetismul din 1940

A trebuit să treacă 80 de ani de la începutul celui de-al doilea război mondial ca francezii să recunoască defetismul generalilor şi politicienilor în înfrângerea din iunie 1940 faţă de trupele Wehrmachtului. În 2019 cinematografia franceză realizează un film de excepţie „De Gaulle”, în regia lui Gabriel Le Bomin. Filmul este o ecranizare biografică a vieţii generalului Charles de Gaulle în lunile de foc din mai-iunie 1940, când şi-a împletit destinul de ofiţer superior cu cel al istoriei Franţei libere. În rolul lui de Gaulle joacă remarcabil, actorul Lambert Wilson, care ştie să-l interpreteze, cu o uşoară atitudine rigidă de ofiţer de carieră. Trama filmului este alertă şi bine conturată/construită, iar regizorul a ştiut să redea o poveste dramatică între destinul generalului de Gaulle şi cel al Franţei călcate de şenilele panzerelor germane conduse de Guderian şi bombardată de Messerchmitt-urilor lui Goring. Ceea ce aduce nou acest film este recunoaşterea oficială a defetismului generalilor şi politicienilor francezi faţă de invazia germană. Franţa a pierdut pentru că nu credea în victorie şi în războiul modern. Corupţia enedmică a frânt fibra naţională a ţării. Colonelul de Gaulle, care a fost singurul militar care a abordat lupta ofensiv şi a obţinut o victorie faţă de panzerele germane este oprit să înainteze de superiorii săi în frunte cu mareşalul Petain, generalii Maxime Weygand sau Maurice Gamelin. Generalii francezi concepeau războiul defensiv la fel ca în primul război mondial. De altfel, colonelul de Gaulle în cartea „Tăişul sabiei” sublinia că războiul de poziţii ca-n Marele Război este depăşit şi că doar cel în mişcare, care operează inter-arme: tancuri-aviaţie-marină este cel de viitor şi succes. Deşi preşedintele Paul Reynaud l-a ridicat la rangul de general de brigadă pe Charles de Gaulle şi-l numeşte secretar de stat pentru a combate defetiştii din guvern, totuşi nu reuşeşte să oprească degringoladă armatei franceze. Filmul surpinde genial defetismul generalilor francezi, care doreau pur şi simplu ca Franţa să fie înfrântă pentru ca militarii să se răfuiască cu clasa politică coruptă pe care o considerau vinovată dr situaţie şi să lichideze republica democrată. Orgoliosul Petain, eroul de la Verdun, a crezut că prin alianţa cu Hitler va reuşi să introducă o dictatură militară, prin care să se lichideze politicenii corupţi şi parlamentarismul, percepute ca vinovate paradoxal de dezastrul înfrângerii militare în faţa Germaniei.

Din punct de vedere istoric au ieşit dovezi la iveală, că armata franceză avea mai multe tancuri, avioane, vapoare, tunuri, trupe de infanterie faţă de nemţi, dar datorită defetismului şi războiului „pe poziţii”, nu în mişcare, a pierdut în faţa voinţei de victorie a Wehrmachtului. De Gaulle a înţeles că războiul se câştigă moral. Linia magino era o marotă învechită. De aceea a ales să rămână la Londra şi cu sprijinul lui Winston Churchill să citească pe 18 iunie 1940 celebrul discurs, la radio BBC care l-a introdus în istoria mare. El a organizat un fel de guvern în exil şi a cerut trupelor franceze din imperiul colonial să i se alăture. De Gaulle a înţeles că Franţa poate lupta şi dacă pierde Parisul sau teritoriul naţional şi duce războiul în colonii. El a intrat în conştiinţa francezilor, generalul care a spus NU capitulării. De Gaulle a insuflat francezilor speranţa victoriei. Din învăţămintele înfrângerii răsădesc seminţele viitoare ale victoriei, lecţia care a înţeles-o De Gaulle. Fuga sa în Londra i-a adus condamnarea la moarte de către regimul de la Vichy. Churchill este prezentat în film schematic, ca de obicei, şi contradictoriu, între bonomie şi alcoolism, dar genial totuşi în aceste ipostaze. De Gaulle realizează că, deşi singur, puterea cuvintelor fac cât o armată întreagă. Familia reuşeşete să fugă din Bretania pe un vas de refugiaţi civili în Anglia. Filmul lui Gabriel Le Bomin este altceva decât cinematografia tezistă şi ideologică din ultimii ani. Îl prezintă pe De Gaulle ca un credincios catolic practicant. Nu se sfieşte să-l redea în cadre intime, rugându-se în biserică în faţa unui Continue reading „Ionuț ȚENE: De Gaulle – un film biografic în care francezii recunosc defetismul din 1940”

Al. Florin ȚENE: Revista „Cuvânt argeșean” pagini de istorie literară contemporană

Mi-a parvenit nr.15, octombrie 2020, al revistei CUVÂNT ARGEȘEAN, editată de Filiala Argeș a Ligii Scriitorilor, publicație care de mai bine de doi ani, coordonată de regretatul scriitor Nicolae Cosmescu, și președintele filialei  Adrian Mitroi, scrie pagini autentice de istorie literară contemporană. Deschizând revista mi-a venit în minte aforismul lui Franz Kafka: „Literatura este toporul pentru marea îngheţată din noi”, în această epidemie.

Revista se deschide cu un editorial, la „Rubrica președintelui”, semnat de Adrian Mitroi, text închinat recentului deces al scriitorului Nicolae Cosmescu, scriitor, membru fondator al filialei Argeș a Ligii Scriitorilor, moderatorul “Cenaclului armonii argeșene” și redactorul șef al revistei de care facem vorbire.

la pagina 3 descoperim eseul scriitorului polivalent Al.Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor, intitulat “Viitorul omenirii va consta în coeziunea dintre țări pe afinități culturale “, urmat de analiza pertinentă a lui Vasile Ghițescu despre “ Umanismul lui Ion Creangă“

Poemele Cristinei Onofre, pseudonimul poetei Christine Bernadette Rousseau sunt oglinzi concave prin care autoarea privește trecutul înaintașilor săi. Mai semnează în revistă poezii autentice și scrise cu talent:Nicolae Braniște, Constantin Teodor Craifaleanu semnează un interesant ciclu de catrene pandemice, Ion Alexandru- Dâmbovnic un grupaj de poezii clasice, Vasile Munteanu continuă călătoria spirituală prin istoria Europei, apoi publică  un amplu poem dedicat colegului său urcat la Cer, Nicolae Cosmescu. La Alexandru Boroiu remarc poemul clasic în spiritul eminescian, intitulat “Scenariul 3 “, Simona Vasilescu semnează un grupaj de poezii frisonate de un eu vibrând sensibilitate pe harfa sufletului, textul semnat de Pușa Chiriță își cercetează profundul egou pentru “pacea minții. “ Poezia patriotică de Alexandru Oprea  îmi amintește de poezia lui Păunescu, însă autenticitatea versurilor lui Alexandru Oprea fac o incursiune exhaustivă în istorie. Constantin Samoilă merge pe aceași linie în poezia sa cu colegul de mai sus. Gânduri de amurg frisonează grupajul de versuri semnat de Liliana Nanu, iar poeziile semnate de Ramona Enache, Ovidiu Ștefan Ciucă, Dorina Mihai Moise,k Elena Maria Duță, Bogdana Simionescu, Marius Ionescu, Denisa Coroja, Daniela Chițescu, Mihaela Bujor și Miruna Avram ne conving că în filiala Argeși a Ligii Scriitorilor se găsesc poeți autentici ce scriu istoria literaturii contemporane.Iar eseurile lui Ovidiu Ștefan Ciucă și Mihai Moise sunt adevărate arpegii vibrând cultură.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: Revista „Cuvânt argeșean” pagini de istorie literară contemporană”

Paul LEIBOVICI: Opera ,,Nabucco” de Verdi

,,NABUCCO este opera care i-a atras recunoașterea generală a lui VERDI, drept compozitor”.

Cu ani în urmă, fiind la Milano,am avut prilejul să vizionez spectacolul ,,NABUCCO” a cărei partitură a fost compusă de VERDI. Opera se desfășoară de-a lungul a patru acte. Libretul a fost scris  și semnat de TEMISTOCLE SOLARA. Scenariul s-a bazat pe povestirea din BIBLIE (TANAH), în care guvernatorul  din acele vremuri îndepărtate i-a prigonit pe evrei din Eretz Israel și a distrus TEMPLUL din Ierusalim. Libretul (textele cîntecelor au fost compuse de Francis Koran. Întreaga compoziție muzicală o semnează GIUSEPPE  VERDI -1841. În scenariu sunt prezentate personalitățile biblice autentice precum Iermiahu, Ica și Daniel.

Premiera acestui gigant spectacol a avut loc pe data de 9 Martie 1842. Așa dar, suntem la o distanță de 180 de ani. Scenariul genialei opere are la bază adevărul  istoric al pribegiei poporului evreu în urma izgonirii din propria lui țară ERETZ ISRAEL. Evenimentul istoric –zguduitor- a stat –ca un document autentic-la baza scenariului. Corul sclavilor evrei –exprimă cu precădere –tema principală –Capitolul din Biblie.

Criticul muzical Giulian Bodendau a scris la vremea sa ,,Verdi a avut grijă –în compoziția sa- să fie cît mai aproape de capitolul bibliei”. (Există, de altfel și mărturii scrise-documente autentice –prin care atît scenaristul cît și compozitorul au coordonat textul și partitura muzicală a soliștilor, în spiritul impus de atmosfera vremurilor înainte de era noastră. În  Istoria celebrului scenariu scris de Temistocle SOLERA se relatează faptul că scenaristul i-a prezentat lucrarea literară mai întîi compozitorului Otto Nicolai. Deasemeni VERDI, pentru început –după ce a studiat scenariul, la respins. De altfel, în această priviință a  ,,studierii” de către compozitor am găsit diverse versiuni. Ceea ce cunoaștem din literatura –cronicile vremii- compozitorului VERDI i-a luat un timp îndelungat ,pînă a început să compună. Unii susțin ,că celebrul compozitor  ar fi dorit ca însăși partitura să fie cît mai apropiată de cîntările antice. Fiecare pasaj a suferit schimbări ,căci dorea ca autenticitatea cîntului să exprime –pe cît posibil –gîndirea eroilor autentici ai bibliei. Fiecare pasaj la scris și rescris ,studiind din aproape, pe cît posibil, autenticitatea exprimării muzicale. Pentru compozitor, era de o importanță deosebită ,,exprimarea muzicală, cu precizie creind în acest mod o atmosferă potrivită în pas cu distanța istorică, autenticitatea melodiei. Giuseppe VERDI s-a aplecat  cu atenție asupra fiecărei fragment, căci dorea să redea cu o cît mai mare autenticitate dominația brutală a lui Nabucodonosar și îngrădirile populației evreiești. Iată ,doar un scurt fragment din adevărul istoric: În anul 605 î.e.n. după moartea tatălui său Nabucodonosar preia puterea și începe o campanie de cucerire și întinderea imperiului. Între anii 598 -597 î.e.n. armatele sale au cucerit Iudeea și Ierusalimul. În anul 586 î.e.n. îi asuprește și-i gonește pe evreii, capturîndul pe Ioachim-regele evreilor, în timp ce oprește ca prizonieri o parte din tinerii evrei ca să-l slujească. După MIKRA printre aceștea au fost Daniel,Hanania,Mișol și Azaria. Cercetătorii din zilele noastre,precum Donald  Wiseman pe vremea cînd a fost custode la Muzeului Britanic , a descoperit și confirmat adevărul petrecut în anii 597 î.e.n.  Printre obiectele descoperite aparținînd acelor vremi îndepărtate este și o tăbliță a cronicii babiloniene precum și un fragment pe care stătea scris:în anul al șaptelea ,în luna kislev  regele Babilonului a mărșăluit din țara evreii ,a asediat cetatea lui Iuda,pe care a cucerito în luna Adar. După relatarea evenimentului istoric-ca bază a scenariului și mai ales a compozițiilor muzicale a lui Verdi,voi face scurte aprecieri a neîntrecutei compoziții și prezentării pe scena operei din MILANO. Citisem pagina introductivă a elegantului ,,Program,,în care se scria” NABUCCO, rege, eliberează poporul evreu din Babilon-anul 600 î.e.n.A doua eliberare a acestui popor, după cea din Egipt. Libertatea popoarelor, sfînt ideal al sec.XIX,secol al revoltelor naționale .VERDI este primul chemat în ași exprima într-o partitură care a devenit o avalanșă muzicală de înaltă calitate și fină alcătuire a partiturei. Uvertura la opera ,,NABUCCO” monumentală, compusă în 1842, a fost impresionantă prin multirala ei desfășurare care a provocat aplauzele auditorului, de cîteva ori în cursul execuției. Uvertura arată strălucirea lui Nabucco, care înțelege că Dumnezeu este unul și el aparține poporului evreu. Se aud acordurile care anunță celebrul cor. Excepționala orchestrație, muzica cuprinde publicul! O muzicalitate înălțătoare!

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Opera ,,Nabucco” de Verdi”