Melania RUSU CARAGIOIU: Antologie -Gânduri

O NOUĂ ANTOLOGIE:

,,GÂNDURI IMORTALIZARE ÎN BĂTAIA PENIȚEI”, 2020

Volum coordonat de Ana Cristina Popescu

Activitatea Scriitoarei jurnaliste, Profesoara Ana Cristina Popescu, în literatură a început spontan , aș spune în termenii de azi, sub un adevărat impuls genetic al activității dârze și înzestrat literare a plaiului cărășean. Sau în alți termeni sub impulsul informației supraabundente a istoriei și literaturii din acest colț de țară- Banatul , atât de închingat și asuprit secole de-a rândul sub stăpânirea austro-ungară și otomană.

Sub acea ploaie de informații rămase de la bunii și străbunii noștri din partea locului, informații orale, tradiționale, folklor, manuscrise, tipărituri, memorii către ,,.împăratul”, sau mai noi, începând cu monografiile localităților și continuând cu cercetări care au dăruit Academiei Române mari literați, este ușor de înțeles acel inc spre literatură din partea intelectualilor din Bazinul Caransebeș și împejurimile sale

Lista personalităților bănățene făuritori de cultură, istorie și literatură este impresionantă și ea ilustrează împotrivirea la asuprirea impusă românilor, victoria finală și mândria de a arăta lumii calitățile românului, Pe fiecare filă a acestei istorii apar nume care au lăsat urme de devotament și eroism. Vreau aci să amintesc nume mai cunoscute, precum Iosif Alboni, Ionucă, ofițer rezervist în armata austro-ungară, nepotul lui Ioan Pop Reteganu, George Adam, Gabriel Ivul, n.1619, Mihai Halici, n.1643, Stoica de Hațeg, n.1751, Paul Iorgovici, Petre Lupul, (Lupulov), Un întreg cin de preoți ortodoxi sau romano-catolici, și toată tinerimea erudită din Banat care au colaborat la înfăptuirea nucleului de cultură bănățeană.

Reîntorcându-ne la Antologia de față găsim o mare și impresionantă varietate de materiale, enumerând: ,,Referate” – concluzii din cercetare, semnate de scriitorii Andrușa R. Vătuiu, ,,Eminescu la Orșova”; Marinela Panțîru, ,,…Oțelul Roșu- Monografie”; Ana Cristina Popescu, ,,Din tiparnițele presei codrene și chiorene”; Romulus Frâncu, ,, Generalul Moise Groza”; ,,Istoricul vechii Biserici din cimitirul Parohirei Băuțarul inferior”, ,,Micromonografia Parohiei Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul”, Băuțarul inferior-Protopopiatul Caransebeș,

Capitolul didactic este impresionant prin creația tinerelor lăstre bănățene, copii și adolescenți talentați, care promit o nouă generație de scriitori, mulți dintre aceștia având deja un palmares de lauri câștigați la olimpiade școlare sau la diferite concursuri de creație literară, poezie, proză sau chiar piese de teatru. Amintesc, cu drag, numele lor: Adriana Radu, Dariana Nedelcu, Alina Ioana Vasile, Dariana Agnes Mezdrea, Adina Roi, Gherhard Negru, Denisa Maria Pintilie, Andrei Romanuc, Alexandru Lăcătuș, Iulia Alexandra Vasile, Ligia Schipor, Lucas Radu., Melisa Montoi ( teatru), Daria -Maria Solymoși, Mircea Barbu, Daniel Ștef, Aly Titel-Lifa, Naumi Adam, Salomi Hadasa Gyaraki, Mario Mihăilă, Bogdan Mihai, Ovidiu Ștefoni, Raluca Tău, Francesca Știca, Andrada Brîndușa Keszeg, Eliana Păduraru, Melisa Montoi ( eseu). Costi Dragu, Denisa Bachmațchi, Ariadna Buda, Robert Ciucă, Ariana Maria Grad, Andrada Brândușa Keszeg (poezie). În acest mare capitol acordat tinererlor talente găsim o mare varietate de nume, adică acel binecuvântat conglomerat al etniilor care trăiesc împreună cu noi în perfectă înțelegre și conlucrare , ca făcând parte intergantă din națiunea română, cu aceeleași drepturi , obligații și dăruire Acest aspect cooperant face parte din marea calitate a românilor bănățeni, din toate timpurile, muncind, trăind în pace, colaborând cu fiecare persoană localnică, indiferent de etnie. Mai observăm mâna profesorului de limba română, Ana Cristina Popescu, sufletul care imprimă copiilor bogăția sufletească interioară, ocupații sănătoase pentru timpul liber, dragostea de a scrie în limba română. Tot profesorul este acela care clădește personalitatea unui copil, personalitate atât de necesară în viața fiecărui om.

Răsfoind, citind în contunuare, ne oprim la pagini de filozofie,   pagini de poezie, pagini de realizări largi ale pătrunderii culturii române în actualitatea contemporană monadială și amintite și aci- legate de Asociația Liga Scriitorilor Români, Președinte, Al. Florin Țene, sau de Revista internațională STARPRESS- România-Canada-USA, Director Ligya Diaconescu,

Ne vom opri asupra creațiilor autorilor din: ,,Eseuri”, autori, Ioan Andreica, Bianca Meteș, Mădălina Doman, Adrian Crânganu, Lucia Elena Mihalca, Ion Turnea. ,,Evenimente”, Angela Panțîru, Ana Cristina Popescu. ,,Cercetare”: Sonia Berger, Andrușa F. Vătuiu, Ana Cristina Popescu, Lucia Elena Popa, Diana-Corina Cherșa, Romulus Frîncu. ,,Cronica de carte”, Marinela Panțîru, Melania Rusu Caragioiu, Ana Cristina Popescu, Lucia Elena Popa, Radu Botiș, Ion Turnea. ,,Poezie”: Ioan Andreica, Luca Cipolla, Irina Lucia Mihalca, Vasile Dan Marchiș. ,,Didactica”: Simona Petronela Mîțu. ,,Foileton”: Diana-Corina Cherșa,

Continue reading „Melania RUSU CARAGIOIU: Antologie -Gânduri”

Vavila POPOVICI: Prefață la volumul ,,Radio ProDiaspora un deceniu de vis”

Pentru a înțelege rațiunea lecturii acestei cărți, voi începe prin a vă spune că Radio ProDiaspora împlinește în acest an 2019, zece ani de activitate. Să-i urăm dintr-un început: La mulți ani!

„Radioul de VIS, viață, iubire și speranță” a fost înființat în anul 2009, în urma unui proiect realizat de talentata, ființa pasională Ecaterina Cîmpean din România, Robert Landmann din Germania, și Bogdan Essig din Anglia, pentru românii de pretutindeni, dar și pentru cei de acasă.

Postul de radio, numit „ProDiaspora”, după cum îi spune numele, s-a născut din dorința de a micșora distanțele dintre românii răspândiți în toate colțurile lumii și a celor rămași acasă, apropiindu-i și aducându-le clipe de bucurie în suflete.

Doamna Ecaterina Cîmpean împreună cu domnul Robert Landmann din Germania  și  domnul Bogdan Essig din Anglia au avut această genială idee de a crea un spațiu informațional și cultural unic, în care valorile să circule nestingherit, vrând să păstreze totodată, tradițiile și obiceiurile care sunt tezaurul sufletului românesc, pentru a putea fi duse mai departe, fiindcă, considerau dumnealor, „numai așa vom fi demni a viețui pe plaiurile unde s-a zămislit neasemuita alcătuire de cuvinte românești”, de multe ori pe minunate sunete vocale și instrumentale. Cu adevărat, tradițiile, obiceiurile – tezaur al sufletului românesc – nu trebuie uitate, căci „cine uită, nu merită”, spunea Nicolae Iorga, ci păstrate și făcute cunoscute noilor generații de români, dar și celor din afară, interesați de frumoasele noastre obiceiuri, de cultura noastră în general, de gândirea românească care nu este de neglijat, pentru nuanța și valoarea sa deosebită. Și mai cred că sensibilitatea sufletului românesc este semnul unei puteri divine existente în noi. Oriunde ne-am găsi, suntem legați sufletește de pământul patriei prin trecutul istoric, prin viața pe care am trăit-o în țară – noi cei plecați prin străinătăți –, și cu gândul la tot ce va fi după plecarea noastră din această viață, căci „Patria este pământul plămădit cu sângele și întărit cu oasele înaintașilor noștri” scria Delavrancea. Iar Mihai Eminescu caracteriza, cu un ton demn: „Țara este rodul a zeci de generații și aparține altor zeci de generații care vor veni…”.

Entuziasmul i-a cuprins pe mulți, unii dorind să se implice, să ajute la realizarea acestui „Vis”. S-au alăturat români de pe toate meridianele pământului: Franța, Anglia, Olanda, Germania, Italia, Belgia, Spania, Republica Moldova, Austria,  Australia, SUA. ș.a.

Radio ProDiaspora emite, de atunci și în prezent, știri on-line, informații în limba română despre evenimentele culturale, artistice, despre viața din țară, muzică… ea fiind, după spusele compo-zitorului, chitaristului englez Robert Fripp, „vinul care umple cupa tăcerii”, cu scopul de a da posibilitatea celor plecați de acasă să se simtă mai aproape de locurile în care s-au născut, au trăit și, de cele mai multe ori, au și ascultat acea muzică, căci „muzica pornește din inimă și se adresează inimilor”, după spusele compozitorului român George Enescu, sau ale compozitorului german Ludvig van Beethoven: „Muzica este mediatorul între viața spirituală și cea trupească”. Spiritul omului are nevoie de clipe în care să poată auzi sunetele muzicii, fără ele viața ne-ar fi animalică, nerelaxantă. Dar, până și unor animale le place muzica, iar păsărilor nici nu mai vorbim!

Echipa Radio Pro Diaspora este alcătuită din redactori și colaboratori români, pasionați de ideea de a face ceva pentru diaspora, mulți dintre ei cu experiență în jurnalism. Efortul lor este unul voluntar, activitatea lor nefiind remunerată. Directorul General Radio ProDiaspora, doamna Ecaterina Câmpean afirma: Voluntarii nu sunt plătiți, nu pentru că nu au nicio valoare, ci pentru că sunt de neprețuit!” Printre realizatori se numără absolvenți de Conservator, interpreți de muzică folk, populară, country modern, precum și ziariști, scriitori, profesori, dar și oameni cu meserii obișnuite care lucrează cu pasiune, dăruire, cu suflet, numele lor fiind de acum cunoscute de ascultătorii radioului. Și fiind un radio online poate fi ascultat oriunde în lume.

„Zece ani de existență provoacă sentimente de bucurie, de mândrie pentru realizările în această perioadă”, menționează cei din echipă, în frunte cu Directorul General Radio ProDiaspora care, dăruiește mult din timp, gânduri și trăiri, acestui post funcțional. În lărgirea spațiului de activitate, pentru a oferi ascultătorilor mai multe mijloace de informare și divertisment, Radioul s-a îmbogățit cu rândurile scrise cuprinse într-o revistă, cu intenția ca ascultătorul să poată lua cunoștință și de litera scrisă, descoperind articole cu semnături cunoscute din literatura română contemporană. Este vorba de valoroasa revistă intitulată „ProLitera”, în care se publică evenimente, informații, versuri, eseuri, interviuri care cultivă mintea cititorului. De revistă se ocupă, în primul rând, scriitorul cu bogata activitate literară și publicistică – domnul George Roca din Australia, redactorul șef al acestei reviste. Personal m-am bucurat de-a lungul acestor ani de colaborare, prin publicarea de poezii, articole și eseuri, în prețioasa revistă.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Prefață la volumul ,,Radio ProDiaspora un deceniu de vis””

Visar ZHITI: Invitația unei antologii

Atunci când ne risipim, poezia este cel mai frumos punct de reîntâlnire.

 (Visar Zhiti)

Dorinţa de a scrie poezie este la fel de „veche” precum existenţa umanităţii. Ca şi nevoia oamenilor de a fugi în căutarea altor locuri, căutarea poeziei de sine, a esenţei, este, în final, doar o încercare de a descoperi frumosul. La afirmaţia des citată a lui Dostoievski că frumosul va salva lumea, mie îmi place să adaug că poezia este cea care ne salvează de inutilitatea şi devalorizarea lucrurilor, dăruidu-ne emoţia necesară si aptitudinea de a ne minuna.

Aceste gânduri mi-au trecut prin minte atunci când mi s-a spus că redacţia revistei “Albanezul” din Bucureşti a avut iniţiativa de a publica antologii ale poeţilor albanezi din exil, precum şi ale altor emigranţi din lumea întreagă. Proiectul îi dă fiecărui autor posibilitatea să „ia cu sine”, în antologie, un alt autor din ţara unde se află. Mi s-a părut o idee interesantă şi, când mi s-a cerut să scriu prefaţa, în mintea mea s-au amestecat pe neaşteptate cuvintele: antologie, femeie, român, albanez, Balcani, Italia, Xhejm Xhojs, diasporă, Eminescu, Naim Frashëri, mergere împreună, asociaţiile scriitorilor albanezi din Grecia, SUA etc., cartea din maşină, de pe pervazul ferestrei şi, apropo, am zis cu glas tare, „omului când călătoreşte îi este mai uşor să cânte.”

      Albanezii sunt într-o mare călătorie. Nemaiputând să îndure, acum când Europa vrea să vină cât mai curând la ei, o parte au luat-o la fugă să găsească ei Europa mai devreme. Nu este vorba pur şi simplu despre vechiul continent, fiindcă glia albanezilor este fără discuţie în Europa, ci despre Europa ca metaforă a civilizaţiei şi bunăstării, a valorilor şi virtuţilor, mai direct spus, a Poeziei. Lucruri care se pot vedea şi pe alte continente, în America, dar şi în Asia şi Africa, şi în Australia, oriunde au ajuns albanezii. Şi, cum am spus, îşi însoţesc călătoria  cu cântec.

      Fii ai celei mai poetice peninsule, vecini cu grecii de la care au luat multe, şi cărora, cred, nu le-au dat nici ei mai puţin, cu slavii de Sud, cu care împart cu ei mituri şi legende, cu românii, de care îi leagă o strălucitoare colaborare renascentistă, albanezii sălăşluiesc acum în două state, Albania, o ţară antică, şi Kosovo, cea mai tânără republică din lume, dar şi în Macedonia şi Munte Negru, plus o diasporă împrăştiată prin toată lumea şi mai numeroasă. Albanezii vor să fie (şi sunt) o părticică a culturii comune a umanităţii, în care intercultura este mai importantă decât multiculturalismul. Sunt cuprinşi şi ei în această mişcare, în care vor să îşi dezvăluie sufletul, vor să obţină multe de la lume, dar şi să dea, dovadă fiind şi această antologie.

      De fapt, ce este o „antologie”, ce înseamnă acest cuvânt? Ca şi cuvânt, se ştie, provine din greacă – „anthos” (floare, dună sau culege). Latinii foloseau şi termenul compus „florilegium” (tufă de flori, al cărui sinonim este şi cuvântul „miscellus”, care înseamnă amestecat, mixed, asortat, precum o tavă cu multe bucate). Poezia, astfel, era de timpuriu privită aidoma hranei. E momentul să adaug că latinii, conform dicţionarelor etimologice, aşa cum îi spuneau „sabaia” berii ilirice, tot aşa îi spuneau şi culegerii de poezie. Şi urmaşii noştri, ilirii, cu limba şi meşteşugurile lor, i-au influenţat pe ceilalţi, s-au amestecat şi au colaborat cu alte popoare şi în domeniul poeziei, şi în cel al războiului.

      O antologie, până la urmă, începe însă să unească din ce în ce mai mult, dacă este posibil, tufefele de  flori cu numele lor, mireasma lor cu parfumul cuvintelor, mâncărurile gustoase cu metaforele, îmbătarea cu băuturi şi cea cu sentimente, ca într-o sărbătoare comună. Îi cheamă şi pe alţii, în tăcere, cititori de dincolo de hotare, leagă prietenii, şi aşa mai departe. Într-o discuţie la Torino cu poetul român Marin Sorescu (căruia i-am scris prefaţa la antologia în limba albaneză), l-am întrebat, printre altele, care este mesajul lui pentru popoarele din Balcani, zdruncinate de conflicte şi lupte. Să citească poezie, m-a întrerupt el.

      Antologiile „de la unul la altul” înfăptuiesc cel mai bine această misiune. Ele sunt culegeri poetice ale popoarelor. De aceea, frontierele pentru alcătuirea unei antologii sunt din cele mai diferite, din cele mai surprinzătoare, se bazează pe criterii de timp şi de spaţiu, continentale şi de epocă, de etnii şi limbi, sau de direcţii literare etc. Există antologii pe criterii tematice, numai cu poezii de dragoste sau despre muncă, despre cei căzuţi, despre Crăciun, cu poezii despre ape, despre pietre, cai, suferinţe. Există altele cu poezii doar pentru femei sau pentru elevi, aşa cum apar în ţara mea şi antologii cu scrieri ale deţinuţilor, care cred că sunt caracteristice şi altor ţări care au ieşit din dictatură. Fiindcă poezia, mai presus de toate, este libertate, este miracolul libertăţii. Dar antologia pe care o avem acum în faţă ce criterii are? Ea parcă vrea să ne arate că atunci când ne risipim prin lume, poezia este cel mai frumos punct de reîntâlnire.

———————-

Visar ZHITI

Prefaţa – Parathënia, la volumul ,,Daruri divine” (Antologie poetică – Antologji poetike)

Coordonator: Baki Ymeri

12 aprilie 2019

 

***

PE SCURT DESPRE BAKI YMERI

 

Este fiul unui filogerman pe nume Aivaz Voka. S-a născut la Şipkoviţa (Macedonia). Marin Sorescu îl considera un foarte bun român (după mamă) şi un foarte bun albanez (după tată). A absolvit Facultatea de Filozofie la Universitatea din Priştina (Limba şi Literatura Albaneză). Între timp, a urmat cursuri de speializare a limbii române, la Universităţile din Viena şi Bucureşti. Este un tezaur de suflet românesc, doctorand al Universităţii din Bucureşti, membru a Uniunii Scriitorilor din România, redactor-şef al revistei Albanezul, autor a 5 antologii a poeziei române în limba albaneză, autor a 35 de antologii comune cu poeţi români şi albanezi, autor a câtorva studii ştiinţifice despre inteferenţe culturale româno-albaneze, autor a numeroase articole despre aromânii din Balcani, românii din Valea Timocului şi albanezii din Kosova. Pentru activitatea culturală şi publicistică în folosul societăţii, a fost nominalizat din partea Institutului Biografic American (ABI), Omul Anului 2001.

De-a lungul timpului, a publicat mii de versuri din opera a peste 100 de scriitori şi istorici români în limba albaneză. Este considerat un aristocrat al legăturilor româno-albaneze, un tezaur de suflet românesc, colaborator al diverselor reviste literare din ţară şi străinătare, tradus în limbile aromână, slovenă, macedoneană, suedeză, germană, italiană, engleză; redactor şef al revistelor Albanezul și Kosova, prezent în numeroase antologii, laureat al câtorva premii naționale și internaționale pentru poezie, deţinător al Premiului Balcanică pentru traducere (Brăila, 2010), a altor premii literare, diplome şi a unui Certifcat pentru Drepturile Omului (Bucureşti, 21 octombrie 1994). Telefon: 0729698600. E-mail: alban.voka@gmail.com

Ionuț CARAGEA: O antologie a aforismului românesc publicată în Franţa: “Aphorismes roumains d’aujourd’hui”, ed. Stellamaris, Brest, 2019

 

La editura Stellamaris din Brest ( Franța) a apărut o antologie a aforismului românesc publicată în limba franceză: „Aphorismes roumains d’aujourd’hui”. Lucrarea are 228 de pagini şi cuprinde în jur de 1700 de aforisme scrise de 40 de autori români contemporani. Autorii au fost selecţionaţi în funcţie de premiile obţinute la concursurile de aforisme sau prezenţa în alte antologii dedicate acestui gen literar.

Coordonatorul principal al acestei antologii a fost scriitorul Ionuţ Caragea din Oradea. Traducerea în limba franceză a aforismelor și a biografiilor a fost realizată de prof. univ. dr. Constantin Frosin, traducător distins cu numeroase premii naționale și internaționale. Prefața antologiei îi aparţine reputatului critic literar francez Jean-Paul Gavard-Perret. Acesta a alcătuit în prefaţă un mini-portret critic pentru fiecare dintre cei 40 de autori. Coperta antologiei a fost realizată de graficianul Bogdan Calciu, desenele de pe copertă fiind reproduceri după două sculpturi de Constantin Brâncuşi: Poarta Sărutului (coperta 1) şi Coloana Infinitului (coperta 4). Tehnoredactorii antologiei au fost editorul Michel Chevalier şi Ionuţ Caragea.

Autorii prezenţi în antologie: Petruș ANDREI, Constantin ARDELEANU, Gabriel Petru BĂEȚAN, David BOIA, Alina BREJE, Valeriu BUTULESCU, Ionuț CARAGEA, Theodor CODREANU, Pompiliu COMȘA, Letiția COZA, Paula Adriana COZIAN, Alin CRISTEA, Iosif M. CRISTIAN, Ion CUZUIOC, Florentina Loredana DALIAN, Emil DINGA, Ion DIORDIEV, Ion DIVIZA, George DRĂGHESCU, Teodor DUME, Mihai ENACHI, George GEAFIR, Vasile GHICA, Vasile Sevastre GHICAN, Gheorghe GURĂU, Ovidiu KEREKEȘ, Victor MANOLE, Nicolae MAREȘ, Gheorghe MIHAIL, Constantin OANCĂ, Mircea OPREA, Cornel PAIU, Nicolae PETRESCU-REDI, Vasile PONEA, Elis RÂPEANU, Michelle ROSENBERG, Gheorghe A. STROIA, Dan SURDUCAN, Lucian VELEA, Silvia VELEA.

Antologia poate achiziţionată de pe site-ul editurii Stellamaris (http://editionsstellamaris.blogspot.com/2019/01/aphorismes-roumains-daujourdhui.html), iar în scurt timp va putea fi cumpărată de pe Amazon, dar și din câteva librării fizice și online din Franța. Prezentarea autorilor din antologie:

http://editionsstellamaris.blogspot.com/2019/01/auteurs-aphoristes-roumains-daujourdhui.html

https://www.wobook.com/WBUx6cp1Hi0P-f

Prefaţa completă a antologiei:

Ionuţ Caragea propose une anthologie essentielle à qui veut connaître les aphoristes roumains. L’auteur n’en est pas à son coup d’essai. Il a contribué au développement et la diffusion d’un tel suc poétique en son pays. Traduit en plusieurs langues, l’auteur est lui même un maître de la forme condensée. En collaboration avec la maison d’édition Stellamaris, le maître de cérémonie peut offrir au lecteur francophone cet aspect peu connu de la littérature roumaine même si l’un de ses compatriotes fut l’initiateur du renouveau d’une telle forme : Cioran.

L’académicien Giovanni Dotoli a joué un rôle très important dans le projet : il l’estimait nécessaire et Ionuţ Caragea l’a réalisé en confiant la traduction à Constantin Frosin, l’un des plus importants traducteurs roumains contemporains. Il a brillamment assuré une tâche souvent difficile afin de conserver aux auteurs leur personnalité et aux textes leurs subtilités dans l’humour ou la gravité.

Les auteurs retenus synthétisent les plus importantes questions de la vie. Tout l’être en ses multiples aspects jaillit entre joie et douleur. À chaque poète son univers. Pour certains « les femmes ne sont belles qu’au moment de pleurer. » Pour d’autres c’est l’inverse : elles sont belles car elles demeurent l’espoir du monde.

Dans tous les cas les périmètres identitaires (« être ou ne pas être ») se manifestent selon diverses surfaces et profondeurs. Les poètes dialectisent les conditions éthiques, politiques, économiques, sociales, esthétiques, existentielles. D’une façon ou d’une autre tous parient pour l’avenir même s’il est de plus en plus complexe et son horizon confus.

Chacun à sa manière ‒ avec espoir ou désillusion ‒ propose son ‟pari” pascalien. Et s’il est des chemin qui n’aboutissent pas ne serait-ce pas parce que les hommes restent trop souvent incapables de trouver un sens à l’existence ? Ce n’est pas toujours facile, mais l’aphorisme est là pour faire plus qu’un simple point.

Car telle forme est un puissant miroir. Mais il peut facilement devenir déformant à qui recherche plus l’effet que la consistance. Mais l’anthologie ‟carageénne” prouve que cette haute forme de communication permet de percer les silences insondables. C’est une manière d’ouvrir l’inexprimable loin des lieux où les mots nous lâchent. Ici ils font masse dans la ténuité de chaque lambeau ou écharpe de sens. Le vécu y trouve des racines nouvelles. Elles prennent divers aspects.

Petruş ANDREI rapproche quasiment ses distiques du haïkus par la rythmique et les liens qu’il entretient entre l’être humain et la nature : « Les bouleaux représentent des bougies pour la prière ». À partir de là le lien se tisse entre le paysage et l’émotion dans l’appel d’une délivrance. La poésie en reste la clé. Elle s’élève contre la souffrance faite aux femmes et contre la morale politique frappée du diktat des dictatures. À ce titre l’auteur préfère se revendiquer comme l’idiot de son village pour annoncer des vérités premières souvent tues mais soudain apprivoisées.

Constantin ARDELEANU propose lui aussi ‒ et c’est une constance facilement compréhensible chez les poètes roumains ‒ une critique politique. Elle touche à la fois le vieux monde communisme et ses idées du ‟bonheur” comme l’occident capitaliste où l’on finit par ne feuilleter que des ‟cartes de crédit”. L’auteur ‒ et le temps le lui a appris ‒ sait voir le ver qui se cache dans chaque fruit. Preuve que la liberté n’est pas aussi simple qu’on le dit : soudain se produit une sensation étrange : « la célèbre Statue de la Liberté vous assène des coups sur la tête avec sa torche ». Qu’ajouter de plus? Sinon boire parfois ‒ au nom d’une désespérance ‒ à la santé de l’oubli.

Gabriel Petru BĂEŢAN croit encore à la vérité et à la beauté. Même lorsque la première ‟sort des tombeaux”. Quant à la seconde où la trouver sinon ‟à tâter le coeur” ? Dans cet but l’auteur fait le pari de l’intelligence et du civisme. Dans notre monde moderne et ses médiations perfides ils se perdent. Néanmoins, à la ‟tête carrée” il faut préférer celle qui reste bien pleine et éduquée. D’amour en premier lieu. Quant au poète il a mieux à faire que se soucier d’immortalité. Cette farce est presque obscène face aux misères qui parsèment le monde au moment même où il court à sa destruction.

David BOIA remonte l’histoire du monde depuis « le stress qui déclencha le Big Bang ». Et ce ne fut que le premier. Depuis il essaime car rien ne s’est arrangé. Fidèle au désespoir inhérent à l’aphorisme roumain, l’auteur ne se fait guère d’illusions même si l’amour pourrait sauver le monde. Toutefois l’égoïsme règne. Et celui des gouvernent n’est pas en reste. Ils savent chaque fois récupérer toute velléité de révolte. Rien de nouveau donc sous le soleil que certains prétendent faire briller sous effets de spotlights. Face à eux l’aphorisme devient le fable ultime. Celle de « la plaidoirie d’un animal pour l’humanité ».

Alina BREJE se veut plus ‟positive”. Sans doute parce qu’elle est femme et donne la vie. Sa vision métaphysique tente de surfer sur les miasmes de l’Histoire. L’auteure métamorphose l’aphorisme en ce qui illumine la conscience de l’espèce qu’on nomme humaine. Elle veut croire encore que « L’esprit n’oubliera jamais ce dont l’âme se souviendra toujours. » Bref elle parie sur ce miracle face à la souffrance et le renoncement pour trouver confiance dans les chemins du temps et ne pas désespérer de l’impossible.

Valeriu BUTULESCU cultive un aphorisme âpre et philosophique. La métaphore y est impertinence et parfois acide : « Les critiques voient la musique et entendent la peinture. » écrit celui qui s’élève contre les prétentions de tous ordres. La femme reste pour lui l’avenir de l’homme. Et l’auteur appelle les érudits à un peu plus de clémence. Ils donnent des leçons au nom de leurs constructions intellectuelles. L’auteur en souligne la pusillanimité : « Le ver creuse le temple de son éternité dans une poire », et les prétentieux rampent comme lui. Ils prétendent profaner le néant : ils le servent.

Ionuţ CARAGEA donne à l’aphorisme sa plus substantifique moelle. Le forme condensée représente pour lui la décantation essentielle afin mettre à nu nos capitulations mais aussi nos espoirs. L’image et la comparaison sont toujours essentielles à une telle entreprise : « De même que le nénuphar ouvre au-dessus du lac, le verbe ouvre au-dessus des pleurs. » Mais Caragea n’est pas toujours grave : il ose au besoin un humour qui creuse le discours et l’ouvre au nom de l’amour. C’est le seul miracle de vie et la résolution absolue au dur désir de durer face aux ombres que nous nous donnons ou qui nous sont accordées comme seul viatique.

Theodor CODREANU lui aussi joue des images mais aussi d’une forme d’intellectualisme astucieux : « Le paradoxe est une protestation contre la première connue de l’équation. » Mais pour l’atteindre et faire prospérer la lutte il convient de revenir aux les mythes face aux mystifications. Mais l’écrivain en est-il capable ? Codreanu en rappelle sa vanité. Trop d’auteurs se bornent selon lui à l’espoir d’une vague célébrité. A cette aune beaucoup feraient mieux de se taire. Mais pas le cas Codreanu. Sa grâce possède d’autres sources que l’immortalité douteuse de bien des maîtres en logos ou en politique.

Pompiliu COMŞA ose une violence astucieuse, comique et moins désespérée que bien de ses confères en aphorismes. Il frappe dur et sec : « L’avenir sonne bien. Dommage que personne ne réponde. » Et il espère en son peuple qu’il tente de désenclaver de deux menaces. Il les traduit de la manière la plus forte : « N’importe qui pense sainement doit être puni de mort. Proverbe russe ? » d’un côté, « Je viens de buter ma belle-mère. Le capitalisme sauvage n’admet pas la concurrence. » de l’autre. Tout est dit sur les illusions historiques : à l’être humain de jouer en dehors.

Letiţia COZA « noue les instants aux confins du silence », et de ce fil naît une écriture puissante dans sa force de lame tranchante. La poésie est chez elle omniprésente : « Gage pour le courage : la couleur et le parfum. Si j’étais un perce-neige !… » Tout ici est subtile, distancié juste ce qu’il faut là où la nature en ses fruits fait corps avec l’auteur. Elle n’hésite jamais à la fantaisie. Elle fait chez elle toujours sens et ne possède rien d’une fatrasie. L’aphorisme est donc bien ce qu’elle en dit : « Le coq de la classe de lucidité. » Le genre bref touche chez elle à un absolu.

Paula Adriana COZIAN croit en la sagesse. Preuve que pour elle tout n’est pas perdu et qu’il peut rester du meilleur dans ce pire que les hommes ne cessent de pratiquer en cultivant avec soins leurs erreurs. Refusant le nihilisme elle espère dans ce qui unit les hommes. Et ce même si ce sont plus leurs défauts que leurs qualités. Elle ne se fait donc pas d’illusion mais cela permet à l’aphorisme de se poursuivre face à tous les pouvoirs dont l’idéal est « d’inventorier rigoureusement les modèles périmés par le temps. » pour mieux les utiliser. Il est donc demandé aux sages d’accomplir encore des efforts. Un seul serait trop peu face aux orgueilleux.

Alin CRISTEA avance dans l’aphorisme par sauts et gambades et comme sans y toucher : « la vie ressemble à la pastèque du frigo : si elle n’est pas sucrée, du moins te rafraîchit-elle. » Son écriture produit le même effet. Mais elle peut encore plus. L’auteur ne s’en prive pas. Il ose des vérités qui ont le mérite de s’ouvrir à la discussion. C’est stimulant. Car c’est à travers ce qu’un auteur pense que les questions s’ouvrent sauf aux ‟analphabètes du courage ». Cristea n’en fait pas partie.

Iosif M. CRISTIAN ne remet jamais au lendemain ce qui peut s’écrire le jour même. Sinon le temps rend faible et manipulable. Or il est urgent de réagir en faisant le pari de l’optimisme même s’il est mal porté en littérature. L’auteur méprise avec raison ceux qui se croient ‟condamnés à vivre”. En ce sens c’est un anti Cioran. Il est pour sa partd’une autre complexion. Tout est bon pour lui dans le cochon humain. Et rien ne sert de jouer à l’autruche. Qui triche ou se cache consent : Cristian le refuse.

Ion CUZUIOC sait mêler l’humour à l’aphorisme. Mais cet humour est souvent noir. Donc autant plus drôle : « L’aveugle peut voir bien loin, lui aussi », « Même l’âne mérite des louanges : il se tait et tire », écrit-il. Ce qui évite une certaine propension à la dépression. Qu’importe si avec le temps l’homme grince sur ses gonds : tant qu’il s’ouvre à l’autre, de l’air passe. Et surtout du désir. À la condition bien sût que chacun consente à se donner plutôt qu’à se préserver.

Florentina Loredana DALIAN sait faire la part des choses afin de ne rien généraliser et de ne pas prendre l’ombre pour la proie. Elle fait de l’aphorisme une recherche intérieure sans jamais chercher l’effet de surface. L’auteur expérimente par ce genre le monde au nom même de ses faiblesses. Ce qui est un gage de vérité. Elle sait aussi combien dans notre vacuité nous oublions ce qui nourrit nos moments, notre âme, notre corps. Bref tout chez elle ramène à une injonction première : « Êtres humains, encore un effort. » À l’impuissance nul n’est tenu.

Emil DINGA est un poète subtil. Il fait de l’aphorisme l’essence de sa quête existentielle et poétique. Elle a le mérite de la profondeur : « Quand deux intelligences s’affrontent, il résulte une vérité, quand deux caractères s’affrontent, il résulte une morale. » écrit-il. Fautil y voir de la tristesse ? Bien plus sans doute pour celui qui cultive une certaine négativité (jouissive ?). Pour preuve : « L’amour partagé est la fin de l’amour. » Beaucoup des auteurs de cette anthologie ne seront pas d’accord avec lui. Mais c’est ce qui fait le mérite de propositions de réversibilité. L’oeuvre de Dinga en reste un des pôles.

Ion DIORDIEV n’oublie jamais de joindre le haut au bas, le corps à l’âme, le sommet de la pyramide humaine à sa base. C’est une manière de reprendre le monde dans l’espoir d’une harmonie aussi intérieure qu’extérieure. Mais chez l’auteur rien n’est donné pour acquis. L’aphorisme est là pour accorder à l’homme plus d’énergie afin de lutter contre sa peur du vide selon des stratagèmes qui ne sont pas forcément glorieux. Mais l’auteur fait confiance à la petitesse humaine. C’est une manière de prendre l’homme à son propre piège et de le faire réagir dans un monde où les rois sont rarement nus. Ce qui n’est pas le cas de leurs peuples.

Ion DIVIZA cultive une lucidité ironique : si bien que toute illusion sur notre nature disparaît. Nous n’y pouvons rien. Nous sommes fait comme ça : « J’étais plus intelligent quand j’étais en bas âge, parce que j’ignorais ma bêtise ! ». Sous ce paradoxe se creusent d’autres abîmes. Et bien des désillusions générales ou proprement roumaines pointent : « Les médecins s’enfuient à l’étranger, les patients ‒ dans l’au-delà. » Il y a là des vérités pas bonnes à dire mais qu’il faut bien souligner. L’aphorisme sert à planter de tels clous. Ce qui n’est pas sans faire sourire ‒ avec amertume. Mais nous ne sommes pas les seuls : « Le Très-Haut aime l’humour, surtout les prévisions météo ! » À bon entendeur, salut !

George DRĂGHESCU lui aussi ne se fait guère d’illusion sur la condition humaine, sa petitesse, son ethnocentrisme un rien animalier. Chacun y va de son pouvoir. Pour preuve : « On prend plaisir à être obéi à haute voix ». Peu d’illusions chez le poète sur notre peu qui aspire au tout mais sans s’en donner les moyens. Chacun officie dans le néant avec son tout à l’ego et ses maquillages. Bien sûr nous trouvons de quoi nous justifier. L’infâme en nous prétend incarner des idées nobles. Qu’importe le jugement dernier. Apparemment nous avons d’autres chats à fouetter.

Teodor DUME rappelle combien qui veut faire l’ange fait la bête tant nous sommes impuissants à cultiver un minimum d’élévation. « C’est tout juste la pierre du gouffre d’un puits qui peut parler de la douleur de l’eau. » : rarement l’homme s’élève en une telle profondeur même s’il rêve de chatouiller le ciel. Certes, « l’amour est l’arme la plus puissante de l’humilité. » Mais combien sont capable d’un tel effort ? Il est vrai que l’amour n’est pas le sentiment le plus partagé au monde. À bon escient Dume le rappelle. Il espère pour l’être une véritable foi. Elle lui permettrait de n’être pas seulement le domestique de lui-même et de se reconnecter à l’altérité loin de tout cosmétique.

Mihai ENACHI reste un aphoriste de premier plan. Il sait que l’homme n’est qu’une particule. Pour preuve, « dans l’horoscope natal, Dieu joue au billard avec les astres de notre destinée. » Dès lors il ne faut pas trop demander à la nature humaine. Elle s’accommode de tout et surtout d’elle-même. La bêtise nous guette ‒ du dedans comme du dehors. Et l’auteur lui même ne fait pas exception. Nous pouvons donc lui faire confiance : charité bien ordonnée commence par soi-même. Ce qui prouve que toute vérité ‒ soit-elle pas bonne à dire ‒ est lumière.

George GEAFIR est un satiriste impertinent. Il met l’homo sapiens au coeur de son aspect spécieux. Dès qu’il parle, il se ment à lui même. Ses paroles sont des ailes d’un moulin : elles brassent du vent. Et chacun se complet dans ses erreurs avec l’air chafouin d’un « type délicat, qui n’entre pas tout botté dans votre âme, mais les pantoufles à la main ». Tout homme est prêt à se vendre pour rien. Et si le « dénigrement ne nourrit pas notre orgueil, pourtant il certifie notre valeur ». Est-ce rassurant ? Pas sûr. Mais ce n’est pas l’objectif de l’auteur. Il soigne son angoisse par nos incompétences notoires, sauf une : « Je peux me priver de tas de choses, mais de moi, jamais. » Ecce homo.

Pour Vasile GHICA « les échecs répétés en amour mènent au vice ou bien à la grande poésie. » Ce sentiment est donc une des grandes affaires de son écriture. Du moins tant qu’il y croit comme l’enfant au Père Noël. D’autant que seuls « les cocus considèrent l’amour comme une erreur. » Tout compte fait c’est bien peu car leur nombre est moins nombreux que celui des maris qui naviguent en justes noces. Quoi que… Mais c’est une autre histoire. Mieux vaut croire à nos croyances et porter la coupe de l’amour aux lèvres même lorsqu’elle s’ébrèche. Et qu’importe notre myopie en ce domaine.

Vasile Sevastre GHICAN lui aussi fait de l’amour l’affaire de la vie. Étant septuagénaire nous pouvons faire confiance à ses leçons de conduite et d’inconduite. Néanmoins l’auteur n’en fait pas une fixation. Il nous dit notre fait. Celui-ci n’est pas forcément celui que nous attendions. Néanmoins nous savons soigner « nos procès de conscience par des insecticides. » Cela ne sauve pas mais nous arrange bien. Et notre langage permet de mettre sur notre manque bien des sparadraps. Pour autant l’auteur ne cherche pas à nous guérir : il enfonce notre clou jusqu’à nous rendre marteau. En entendant nous rampons comme des animaux.

Gheorghe GURĂU a découvert en homme l’animal qui le hante. Dès lors et en ce sens « Est-il normal qu’un âne porte des oeillères comme les chevaux ? » mais là n’est pas la question. Dans les deux cas nous restons à quatre pattes. Nous faisons donc tous partie d’un même troupeau. Guenon, primate ou simplement ‟couillon”, tout nous va. Si bien que les aphorismes de l’auteur fomentent notre immense bestiaire. Nos bestioles nous rongent de l’intérieur. Et, pour nous venger, nous mordons parfois comme des chiens enragés. Nous nous arrangeons toutefois de cacher qui nous sommes sous forme de poussin. Dans l’espoir qu’il existera toujours quelqu’un pour nous caresser.

Ovidiu KEREKEŞ illustre le monde tel qu’il est au sein de ses appétits et religions temporaires. Le sport y devient le veau d’or fait pour amuser les hommes. Faute de Dieu chacun cherche dans des illusions farcesques ses rêves d’éternité. C’est un peu mince mais nous sommes le fruit de la civilisation qui nous fait. Kerekeş rappelle que la sagesse et l’amour sont choses peu amènes à qui se mêle de ne penser à rien. Ce qui permet à la bêtise voire à la folie de nous consommer à petit feu. À cette aune la littérature pourrait-elle sauver le monde ? L’auteur l’espère. Mais il n’en est pas sûr. Et c’est un euphémisme.

Victor MANOLE est plus confiant dans ce qui arrive pour peu qu’on s’en donne les moyens moraux. Ses aphorismes offrent des structures de fondements. Leur auteur est bienveillant « Qui pratique l’humilité et le pardon, aime (vraiment) la vie », ou « Ne jouissez pas de votre richesse, mais de vivre d’autres lendemains encore. » Comment ne pas lui donner raison ? Il aborde l’aphorisme selon une voie particulière. Celle d’une édification avec l’espérance chevillée au corps et le rappel aux chuchotis du coeur. L’auteur croit à l’humain, le revendique. Sans illusion certes mais dans l’espoir que nous cessions de divaguer dans l’à peu près.

Nicolae MAREŞ pratique l’aphorisme dans la même veine. Le genre appelle chez lui à la dignité de l’être ce qui n’ôte pas un certain sens de l’humour : « Pour le bougon, le rire est errement. » Mais ce n’est pas le cas de l’auteur. S’il pourfend certaines erreurs, errances, horreurs là où la perfidie est ‟soeur de la barbarie”, l’objectif est de secouer l’humain pour le sortir de sa paresse. Résonne un appel au désir de durer au nom de valeurs premières et parfois les plus simples. La justesse de vue se moque de tout effet au profit d’une vérité parfois dure mais toujours altière.

Gheorghe MIHAIL part de la position précaire de l’homme. Celuici est au bord du précipice inhérent à sa condition. Mais l’aphoriste lui révèle de quoi la vie est faite : « Pour les mortels, le rideau ne se lève jamais pour les répétitions suivantes. » Néanmoins, et comme disait Beckett, « ça suit son cours ». À mesure que la vie avance son océan se complète. Ce n’est pas toujours joli, joli ‒ surtout pour certains : « Ce sont les seuls richards qui se paient le luxe, les pauvres ne font que l’entretenir. » Pour autant l’auteur ne se limite pas à une critique sociale. L’aphorisme s’y prête mal : il advient pour entamer un dialogue plus intime entre l’homme et lui-même. C’est là que toute révolution digne de ce nom commence.

Constantin OANCĂ ouvre l’aphorisme à une vision poétique pleine d’irisations. Son écriture se fait douce, insidieuse et cosmique : « Il fait nuit. Dieu nous regarde par ses étoiles. » et avec lui il faut savoir contempler divers types de beauté, même dans le kitsch, cette « bête qui attente au ramage d’un oiseau ». Existent dans cette approche de superbes frémissements. Là vie est là, impalpable et prégnante. Parfois suave parfois plus hésitante lorsque « L’attente est un rivage avec un navire qui n’arrive plus. » Tout est du même ordre et donne à l’aphorisme un réalisme merveilleux. Il ne peut que séduire.

Mircea OPREA tord le cou à un certain lyrisme. Il ramène à une littérarité qui néanmoins n’a rien d’étroitement vériste et ne manque pas d’humour : « Dans mon adolescence, pour quelques Lei, une Tzigane errant dans notre rue nous prédisait l’avenir dans un coquillage. Comme je n’avais pas assez d’argent sur moi, elle m’a prédit juste la fin. » Tout dans l’oeuvre est du même esprit corrosif et impertinent. L’auteur sait que pour peu qu’on ait « un fusil à la main, tout ce qui bouge peut devenir une cible. » L’aphorisme lui aussi est une arme contre les discours prétendus inspirés des grands orateurs prêts à faire dormir debout. Opréa caresse d’autres ambitions là où l’écriture devient l’« aile volant devant l’oiseau ».

Cornel PAIU ne prétend pas enserrer le monde dans ses aphorismes même si son rêve secret est la réconciliation suprême entre diverses ordres. « À partir de cendres et de quelques étincelles » il dit notre fait à qui nous sommes : « Si on était des lions, on déchirerait la charogne de ‟la démocratie” actuelle, pour ne pas crever de faim ! » Mais de fait nous nous contentons de digérer notre famine en attendant la fin. C’est un peu maigre. Demeure chez l’auteur un aspect ascétique. Il ne stigmatise rien et tente à chercher des ruptures dans le fil des jours tels que nous les alignons.

Nicolae PETRESCU-REDI ne fait pas dans la pitié ou la commisération : « En embrassant Jésus, Judas rapprochait ses crocs. » rappelle-t-il. C’est là les marques de la nature humaine dont « le bâton d’invalide est plus proche de nous que celui de maréchal. » Qu’à cela ne tienne : l’auteur ouvre nos clés de voûte afin que nous nous élevions hors des cellules que nous aménageons. Il faut à l’humain plus d’ambition. Et l’aphorisme nous appelle à l’ombre des arbres de la tentation au nom de la beauté, « Icône suspendue au clou de l’instant.”

Vasile PONEA ne cesse d’appeler à la lumière. Pour lui elle nourrit le monde et reste toujours prête à renaître. Nous sommes dons des héritiers de la terre : à nous, au nom d’une énergie morale, de lutter contre le désespoir ‒ même s’il est contagieux. Renonçant aux leçons de Cioran, l’auteur caresse d’autres objectifs : « regarder au-delà de moi pour trouver l’énergie des pensées. » C’est une belle leçon. Et qu’importe si ceux qui nous gouvernent font preuve de bien plus que quelques gouttes d’absurdité. Ne comptons donc que sur nous. Bref soyons poètes en vivant sous la croyance à la lumière.

Elis RÂPEANU, fée des songes de l’esprit roumain et de son humour, n’a qu’une solution: ‟chercher ses ailes.” Car marcher ne suffit pas. Il faut plus d’ambition à l’être. Qu’il sache enfin vivre l’instant plutôt que de parier sur l’avenir. Et qu’il s’habite, ici-même, ici bas : « les petits rêves n’ont pas besoin d’ailes gigantesques. » écrit l’auteure. Et il suffit de les vouloir. La poésie le prouve. On peut rêver d’histoires merveilleuses même en se lavant les dents.

Michelle ROSENBERG apprend un certaine justesse de vue. Il faut savoir se méfier de ce qui brille. L’or n’est pas nécessaire à qui habite le temps et transforme l’aphorisme en « cristal baigné dans le symbolisme du monde. » Telle est la vraie symbiose entre ce qui s’écrit et ce que l’on fait. Pour peu que l’on apprenne à accepter la recherche d’une paix intérieure. Ce lieu est mystérieux mais sa quête seule donne à l’écriture son authenticité. Elle se débarrasse aussitôt de son impatience et de son amertume.

Gheorghe A. STROIA cultive une certaine idée de la sagesse. Rien se sert de s’en prendre aux autres avant que chacun entame son propre dialogue intérieur. « J’ai fait la rencontre du souvenir ; dans ses sentiers, les désirs avaient mué en larmes… » Néanmoins, chaque fois il faut aller plus loin. L’aphorisme le propose dans l’appel à une générosité envers les autres. Ces derniers ne sont un enfer que pour les narcisses. Le seul moyen de faire bouger les choses est de les retrouver au nom de notre profondeur cachée car « les couleurs de l’âme sont les fondamentales. » Du moins à celui qui ne se contente pas de son propre spectre mais s’oriente vers une ombre plus solaire.

La poésie de Dan SURDUCAN tente de danser sur le visage de la pensée au sourire qui mord. Dans un exercice de solitude l’auteur crée par l’aphorisme une introspection. Il connaît le poids de la vie et au fil du temps tente un nouvel équilibre entre le coeur et l’esprit. Surducan reste avant tout un humaniste avide de sagesse et de simplicité. Certes, écrit-il, « Dans notre monde, la sincérité n’est pas toujours une carte gagnante. » mais il convient de s’y engager : tout le monde à y gagner sa vie sinon le ciel. Et qu’importe si tout finit en poussière. Cultiver son propre jardin est l’acte de fondation à tout travail humain.

Lucian VELEA se veut léger. La vie ? C’est un toutou pas snob à qui sait la prendre par le bon bout même si tout n’est pas facile. Le poète fait partie des esthètes farceurs : « J’ai commencé une cure d’amaigrissement. Je ne l’observe qu’entre les repas. » Preuve que la leçon d’existence n’est pas si compliquée que ça. « On peut devenir fou pour ne pas avoir fait la folie respective en temps voulu. » rappellel’auteur. La sagesse n’est donc pas qu’une leçon rationnelle : il faut à l’existence certains pas de côté. Pour autant Velea ne refuserait pas ses leçons d’inconduite mais il est comme Dieu : « je prodigue des conseils et presque personne ne les suit. » C’est pourquoi avant que d’asséner des vérités fondamentales il tente de construire des remparts de brindilles glanés dans les quelques livres qui lui servent de guides.

Silvia VELEA rappelle la vocation à l’existence et selon des chemins qui semblent contraire à une telle injonction : « Je suis lâche. » écrit-elle. Mais elle a soin de préciser : « Je crains de battre en retraite. » L’aphoriste prend donc la vie comme il faut. Le besoin de vitesse passe par un exercice de lenteur. Et parfois de retrait. L’auteure offre une belle leçon de vie à qui sait la lire. Chaque pensée a le mérite de ne jamais tomber dans la facilité : « On ne commence pas à aimer avant d’être humilié. On ne commence pas à aimer avant d’avoir passé outre à l’humilité. » Par de telles dualités Silvia Velea évite des injustices envers soi comme envers les autres. C’est pourquoi écrire mérite un travail suffisamment précis pour ne jamais se contenter d’approximations factices. Et si certain des auteurs réunis ici chérissent l’oubli Silvia s’inscrit en faux face à cette impasse.

Tous les créateurs de ce livre témoignent moins de l’espoir égoïste de survie dans la mémoire des générations futures que de la volonté d’offrir aux femmes et hommes d’aujourd’hui une substitut laïc à l’éternité chrétienne et un substitut métaphysique aux illusions communistes. Ils optent pour un supplément d’âme contre le matérialisme économique et les idéologies des potentats. Dans tous les cas de tels aphoristes ne se contentent pas de l’idée de Rimbaud dans ‟Une saison en Enfer”. Il ne s’agit pas de l’asseoir ‟la beauté sur ses genoux” mais de partir avec elle en voyage afin de mettre à nu des territoires inconnus. Bref de permettre la découverte d’un autre monde dans celui-ci. (Jean-Paul GAVARD-PERRET)

Vasilica GRIGORAȘ: La pas pe „Traiectorii fragile”

Am primit în dar de la prietena mea, poeta Ana Urma volumul „Traiectorii fragile – Fragile trajectories: Gogyohka”, Cluj-Napoca, Grinta, 2018; antologie în ediţie bilingvă română-engleză, îngrijită de Maria Oprea, în traducerea lui Sebastian Ciortea. O culegere de micropoeme în cinci linii, de sorginte niponă, numite gogyohka, realizată prin contribuţia unor haijini români, pasionaţi de literatura japoneză.
Cu pana inimii şi trezvia minţii, autorii pornesc cu încredere într-un periplu prin care deschid noi culoare liricii româneşti. Străbat cărări prin vechi şi îndepărtate tradiţii literare japoneze, împărtăşindu-se din mereu proaspăta mireasmă a poemului. Fiecare autor îşi stabileşte propria traiectorie, potrivită spiritului şi simţirii sale, conturându-şi parcursul în funcţie de inspiraţie şi har. Şi da, pe aceste direcţii de mers prin tărâmuri încă neumblate de poeţii din România, destul de fragile la primele încercări, dar deosebit de interesante şi incitante, autorii decriptează înţelesurile subtile şi miraculoase ale literaturii japoneze. Se mişcă cu dezinvoltură, cu blândeţea, dar şi robusteţea cuvântului bine ales, pentru că gogyohka este cel mai liber poem. Singura regulă impusă este aceea de a avea cinci linii (rânduri), fără restricţii de silabe ca în cazul haiku, senryu, tanka. Şi nici nu sunt interzise figurile de stil. Astfel poeții se simt în largul lor, deși gogyohka este un gen de poezie de curând abordată.
Sunt incluşi în volum autorii: Alexa Gavril Bâle, Mirela Duma Bîlc, Sebastian Ciortea, Cristina Cristea, Ion Cuzuioc, Cristian Ovidiu Dinică, Ana Irina Drobot, Mona Gheorghe, Sandiana Ionela Gheorghe, Andreea Maftei, Mariana Babiuc Marica, Mirela Orban, Eugénia Paraschiv, Carmen Pasat, Lucia Cezara Plătică, Ana Urma, Lăcrămioara Vasuian Apostu, Adina Velcea, Florina Vulpoi, Costel Zăgan, Maria Oprea.
La toţi autorii menţionaţi, întâlnim consemnări pline de ingeniozitate şi spontaneitate, tablouri realist-descriptive or subiective. Se observă o nevoie permanentă de exprimare confidenţială a eului liric faţă în faţă cu natura, pe de o parte, dar şi cu natura umană. Starea de spirit exprimată cu sinceritate, fără artificii dă poemelor sonoritate şi un stil aerat.
Volumul este rodul unei frumoase iniţiative de constituire a unei grupări poetice (Grupul Gogyohka România) în stilul practicat în lumea literară japoneză. Antologia constituie un moment inedit al unui experiment stilistic, atât în ceea ce priveşte forma poemelor, cât şi prin exprimarea dorinţei de a rosti cu simplitate adevăruri profunde, simţiri, trăiri. Este o poezie pe care o putem caracteriza prin naturaleţe, exprimare firească, dar rafinată, profundă, plină de farmec, uneori incifrată, însă deosebit de expresivă.
Proiectul propus este şi un nou traseu în lumea scrisului universal, luminat de un vizibil accent personal, unde emoţia poate naviga cu graţie şi vădită dezinvoltură. Libertatea în construcţia poemului permite exteriorizarea cu largheţe a sentimentelor într-o gamă largă de ipostaze, de la realism la romantism. O lirică sentimentală cu notaţii fine, transparente, dovedind măiestrie prin tonul blând şi moderat al scriiturii.
Antologia nu este doar o „bibliotecă”, depozitară a unor contribuţii lirice, ci şi pretextul de a construi asociaţii de idei, comparaţii între două culturi, cea japoneză şi cea română. Din această perspectivă pornim şi noi în demersul nostru, poposind pentru câteva clipe în grădina cu poeme a fiecărui autor pentru a înţelege cât mai fidel ce înseamnă gogyohka pentru domniile lor, dar şi cum certifică şi nuanţează prin poem opinia exprimată.

Pentru Alexa Gavril Bâle, gogyohka este „o oază de împăcare: cuvinte frumos rânduite care să iradieze emoţie şi calm”. În unul din poeme, autorul surprinde ploaia mult aşteptată după o secetă îndelungată. Şi, deşi torenţială nu este suficientă pentru a îndepărta nevoia, aleanul ţărânii însetate de sevă, de viaţă. Extrapolând dorul lutului, pământului la dorul omului (şi el ţărână din ţărână), putem conchide că niciun dor nu este uşor de stins, oricât „plouă torenţial / şuvoiaie pe şosea / sub asfalt / ţărâna suspină / de dorul apei”; el poate fi doar potolit pentru puţin timp, o calmare de moment, în aşteptarea altor asemenea episoade de ploaie binefăcătoare.
În opinia Mirelei Duma Bîlc, prin gogyohka putem schimba ritmul vieţii cotidiene pentru a trăi, fie şi pentru puţin timp „mai tihnit, blând şi curat”. În poemul „ca o santinelă / ultimul sărut/ stabileşte/ în memorie/ amintirea”, autoarea face aluzie la o poveste de dragoste, o trăire profundă care-şi pune ampreta pe pelicula inimii sub forma sărutului, din păcare ultimul; acesta fiind parafa certă a unei dragi amintiri, purtată mult timp prin valurile vieţii.
Sebastian Ciortea, prin gogyohka descoperă atuurile pentru a călători prin viaţă: „care sunt foarte preţioase: bucurie, iubire, voce interioară, căldură, inocenţă”. Ce paletă largă de oportunităţi spre împlinirea destinului! În poemul cu două planuri: „florile cireşului / pe crengi / ca rochiile / de primăvară / a unui gând” cântă natura înfrăţită cu omul. Împrospătarea naturii, înmugurirea şi înflorirea croiesc noi haine copacilor, însă şi omul prinde mai multă vigoare, gândurile înmuguresc cu aromă verde în lumina astrului diurn. Prin reînviere, prin schimbarea ţinutei, a stării de spirit depăşim orice intemperii.

Cristina Cristea consideră gogyohka „o încercare de a opri în loc pentru o clipă bătaia din aripi a unui gând fugar…” Şi, din această perspectivă doar în câteva clipe „nici o urmă între noi,/ doar zăpadă/ căzută încet/ peste ghioceii/ primăverii promise.” Timpul nu easte linear, ci înşiră anotimpurile cu tot ceea ce le reprezintă. Iarna, omătul şterge urmele unei iubiri ce urma a fi presărată doar cu gingaşi ghiocei. În ciuda albului imaculat, răceala zăpezii este cea care face ca totul să rămână doar un vis neîmplinit.

Haijinul Ion Cuzuioc vede în gogyohka ”o concetrare creativă a autorului, cât şi un beneficiu pentru cititorul setos de poezie…”. Şi credem că are mare dreptate. Cu poemul „lacrima mamei/ prelingându-se/ pe obraz/ picură în palm / vindecând bătăturile”, autorul ne invită într-un alt registru al iubirii, dragostea faţă de mama trăitoare la ţară, truditoare a pămânului. Asumându-şi destinul, munceşte din răsputeri pentru a-şi creşte copiii, asigurându-le cele necesare traiului. Timpul trece, copiii pleacă de lângă ea şi rămâne doar cu palmele noduroase, cu dorul care îi sfâşie inima şi ochii înlăcrimaţi mai tot timpul. Însă, în opinia autorului, şi a noastră, sunt lacrimi binefăcătoare, vindecătoare a bătăturilor vieţii sărmanei mame.

Cristian Ovidiu Dinică afirmă că poemele gogyohka „au ca numitor comun emoţia şi înţelepciune”. Într-unul din poemele sale compară gândul cu o pasăre. Prin folosirea epitetului „alb”, înţelegem că este vorba de porumbelul alb, simbolul păcii, care aduce întotdeauna în inimă bucuria şi lumina slovelor curate, pentru că doar prin cuvânt luminat sperăm să atingem cerul, să mergem spre înalt cu răbdare, pioşenie şi nădejde: „gândul alb / asemenea unei psări / mi se aşează în inimă cu lumina cuvintelor / se clădesc trepte în cer”.

Ana Irina Drobot „scrie cu plăcere gogyohka pentru că îmi dă ocazia să mă exprim liber”. Din poemul „toate simţurile/ trezite complet/ dintr-o dată/ parfumul/ unui trandafir presat” înţelegem că trandafirul presat între paginile unui jurnal personal este purtătorul de cuvânt al unei iubiri apuse, cu urme încrustate adânc pe canavaua inimii. Numai la amintirea gestului prin care i s-a oferit trandafirul, trăirile se reactivează, emoţia nu numai că se trezeşte, însă urcă la cote maxime. Trandafirul este simbolul iubirii, dar şi simbolul unui gest generos. Să-i mângâiem petalele şi să ne bucurăm.

Mona Gheorghe crede că: „Deşi gogyohka uită să numere silabele, respiraţia niponă e acolo din plin”. Într-un poem de dragoste neîmplinită „ai uitat să declari/ inima mea/ şi a rămas deschisă/ bagaj pe bandă/ în aeroport”, autoarea ne spune că o clipă de neatenţie poate răni o inimă deschisă iubirii. Aeroportul este însăşi viaţa, prin care ne perindăm cu multe, cu mici sau mai mari valize, toate importante pentru noi, însă vitale sunt doar visele pe care le poartă inima.

Sandiana Ionela Gheorghe, simte „o puternică atracţie faţă de aceste poeme nipone pe cinci linii numite Gogyohka”. Astfel o întâlnim pe autoare plonjând cu melancolie într-un colţ de rai, o frântură de copilărie suavă, cu gânduri nevinovate şi priviri ghiduşe, cu poveşti care te cresc frumos şi te fac să visezi „micuţul blond priveşte/ cerul senin/ şi se gândeşte./ „Dacă nu ar fi fost tuşa cea rea,/ ce de cireşe aş mânca.” Amintiri din copilărie dragi nouă tuturor, ne duc cu gândul la păţaniile lui Nică Apetrei din „La cireşe”.

Andreea Maftei, ne spune că poemul nipon în cinci rânduri din antologie „este o tanka liberă de cifru, dar tocmai libertatea oferă sensului o mai mare putere creatoare, în gogyohka”. Iubirea maternă îi este izvor de inspiraţie. „dintr-un adânc/ giuvaierele inimii/ s-au născut, au crescut/ şi iată-mă, / mamă”. După dragostea pentru Dumnezeu, cea pentru copii este cea mai puternică şi, întotdeauna necondiţionată. Aceasta ne dă şi mândria de a fi părinte, însă o mândrie smerită, mereu cu rugăciunea în sân pentru pruncii primiţi în dar.

Mariana Babiuc Marica spune minunat că gogyohka este „Modul fiecăruia de a simţi frumos într-o secundă”. Şi iată, că „departe, cuvântul acasă/ mă înfioară;/ şi iar o primăvară / peste mine, / şi iar, a câta oară…”. Poeta meditează asupra trecerii ireversibile a timpului, însă dintr-o perspectivă optimistă; o înlănţuire de primăveri, reînvieri şi înverziri, însă şi aici se strecoară un regret, acela al existenţei unei depărtării; şi nu una oarecare, ci „acasă”, cu o puternică încărcătură emoţională.

Gogyohka, pentru Mirela Orban „este revelaţia unui moment, fulgerarea unui gând, uimirea unei trăiri, meditaţia unei tăceri, este versul şoptit de adâncul liniştii…” Surprinzător sau nu, „sub castanii / indecent de goi/ secundele/ într-o hibernare/ fără sfârşit”. O imagine de toamnă târzie, începutul desfrunzirii copacilor care-şi pierd podoaba strălucitoare doar sub razele blânde ale soarelui. Copacii dezveliţi de rigorile timpului necruţător, fără pudoare se încăpăţânează să-şi continue existenţa, hibernând pe firul infinit al timpului.

Eugénia Paraschiv, în poemul „de la coarnele plugului/ la palme/ o punte şi făpturile,/ în unica / clipă sămânţa…” venerează viaţa de la ţară, acolo unde ne aflăm originea şi de unde ne tragem rădăcinile ca popor. Acolo, unde prin muncă, cu ajutorul animalelor din gospodărie se ară, se seamănă sămânţa în pământ bun şi se recoltează hrana cea de toate zilele. Aceasta este singura cale de împământenire a neamului şi de imortalizare a clipei pe care o trăim.

Carmen Pasat mărturiseşte că „Se scrie greu gogyohka, dar este o provocare şi plăcută experienţă, în faţa căreia nu rezişti şi de care, odată intrată în sânge, nu te mai poţi lipsi.” În poemul „lacrima / poate ţine lcocul / unui cuvânt. / ea e preludiul/ speranţei”, autoarea, cu un firesc aproape neobişnuit, ne aduce aminte că-n viaţă, pe lângă bucuriile cu care suntem binecuvântaţi, trăim tristeţi şi încercări. Uneori suntem chiar îngenuncheaţi, lacrimile ne podidesc şuvoi, însă plânsul înseamnă smerenie, şi prin el putem depăşi obstacole. Lacrima este sanctuarul prin care ne iese lumina în cale. Astfel Carmen Pasat ajunge la o viziune pozitivă a curgerii timpului şi lumii în care trăim, cu bune şi mai puţin bune.

Lucia Cezara Plătică scrie gogyohka pentru a da „astfel inimii şi minţii, hrana şi libertatea de care are nevoie sufletul, pentru a se simţi cu adevărat liber”. M-am oprit asupra unui poem idilic în care nu le împiedică nimic pe razele de soare, nici amurgul, nici norii, să-şi împlinească rostul. Ele alunecă în linişte, cuibărindu-se cu tandreţe în pletele care „curg râu” pe umerii fecioarelor şi le dezmiardă cum numai ele ştiu ce înseamnă dragostea curată: „raza din amurg/ alunecă/ pe nor/ în părul bălai/ al fecioarei”.

Ana Urma ne sfătuieşte că „Dacă vrei să atingi steaua, steaua ta, zboară cu gândul, nu întreba cum, începe să scrii… Fiecare clipă petrecută-n tăcere este prilej de conecare cu cerul interior şi drept răsplată, gândul devine poezie”. Cu adevărat, astfel a reuşit poeta, haijina Ana Urma să scrie, şi să scrie admirabil, adunând în palmares poeme şi cărţi de o reală valoare literară. Toate scrise fiind „treaz / printre cărţi / respir / porţia mea de oxigen/ cu inima”. Plecând de la convingerea conform căreia cunoaşterea, cultura reprezintă tezaurul şi suportul real al existenţei, acest poem este un adevărat manifest adresat nouă tuturor, un îndemn la a ne întoarce la izvorul creaţiei, la cuvânt, la carte prin lectură şi scris. Doar astfel respiraţia noastră este ontologic firească şi creativă. Aici aerul este pur, necontaminat de viruşii contemporaneităţii bântuite de dezordine, nereguli şi răutăţi. Aceasta este adevărata stare de cumpătare şi credinţă nefăţarnică.

În opinia Lăcrămioarei Vasuian Apostu „Atunci când sentimentele abundă, indiferent de natura lor răbufnesc şi înfloresc cuvinte… Gogyohka este petala care-mi completează frumuseţea vieţii!” Şi cum să nu te simţi frumos scriind, dar şi citind poemul: „ramura de măslin/ adusă încioc de-o rândunică/ talismanul depărtărilor/ dăruit puilor/ drept recunoştinţă”. Primul vers ne duce cu gândul la ramurile de finic şi de măslin cu care mulţimea l-a întâmpinat pe Iisus Mântuitorul în Duminica Floriilor. Pentru autoare, ramura de măslin este talismanul credinţei (depărtării), până o dobândim, apoi trebuie s-o îngrijim, s-o creştem şi s-o dăruim cu dragoste urmaşilor, mulţumind cu recunoştinţă Domnului. Unde este recunoştinţă, este şi iubire. Japonezii foloseau poemele pentru a se ruga şi chiar credeau în efectul alinător şi vindecător al acestora.
Adina Velcea nu se sfieşte să ne spună că scrie „spontan, fără oprelişti, nu calculez nimic, las sufletul să scrie. Sau mai bine zis, Gogyohka mă scrie pe mine.” Scrie cu credinţa că fiecare are frumuseţea lui. Cu toţii suntem creaţi după chipul şi asemănarea Domnului, suntem copii Lui şi ne iubeşte pe toţi şi pe fiecare în parte. Orice om are un Dumnezeu al lui, în interiorul său. Din acest punct de vedere, toţi suntem asemănători, însă fiecare are identitatea lui, culoarea, chipul şi comportamentul său, în funcţie de manifestarea liberului arbitru: „în toate eşti asemenea mie/ îmi spune El/ şi se grăbi să mai facă un om/ asemeni mie/ doar l-a colorat altfel”.

Pentru Florina Vulpoi, gogyohka este „Altă fereastră, liniştea ce aşteaptă cuprinderea clipei printre priviri. Încă o respiraţie.”Acolo unde sunt umbre, oricât de mici, acestea îşi lasă povestea asupra noastră şi nu orice fel de poveste, ci una cu personaje incomode, care ne bulversează, ne răscolesc atunci când nici nu ne aşteptăm. Înţeleaptă, autoarea înţelege că totul este trecător, şi binele şi răul; mai trece o noapte neagră şi vine dimineaţa când răsare soarele şi-şi îndreaptă razele spre inima noastră, scoţându-ne din tăcere prin cuvânt. „şi umbrele mai mici/ îmi cresc spini în tălpi./ cu dimineţi înveselesc/ tăcerea odihnită/ în cuvânt.” Întâlnim un paradox evident, „tăcerea în cuvânt”, ceea ce dă profunzime poemului. La început a fost cuvântul, şi pentru a-l auzi e nevoie de tăcere.

Costel Zăgan afirmă că „…acest tip de poezie niponă parcă ne-ar renaturiliza, aducând, din nou cultura, într-un mod cât se poate de ne(firesc)”. În acest context, autorul face referire la actul creaţiei literare. Un potenţial poetic există în fiecare dintre noi, însă doar cei hărăziţi de Dumnezeu au îndemnul de a scormoni, căuta printre litere şi sunete pentru a identifica cheia pentru a deschide uşa cuvântului, acolo unde este ADEVĂRUL, CALEA şi VIAŢA. „poezia se naşte/ în fiecare zi/ poetul doar bate/ la poarta cuvântului/ adevărul deschide”.

Din punctul de vedere al Mariei Oprea, coordonatoarea antologiei, „Gogyohka… înseamnă un nou început în poezia universală… o invitaţie la scris, chiar dacă, se spune, toate au fost deja scrise demult.” Şi, totuşi, prin descoperirea acestui poem în cinci linii, autoarea dă curs invitaţiei de a-şi depăna paşii prin Ţara Soarelui Răsare, punându-şi florile poem pe harta lirici de sorginte niponă. „copila chemată/ de o fereastră/ pentru Ţara Soarelui Răsare/ tălpile mele/ şi margaretele albe”. Prin fereastra însorită şi larg deschisă autoarei, petalele nestematelor poeme înfloresc ca o sărbătoare pe pământul fertil al liricii japoneze.
Cu bucuria îngăduită de scrierea coerentă şi de calitate, am acordat timpul şi atenţia cuvenită lecturii acestui volum de gogyohka. Am dezghiocat poemele şi am regăsit în majoritatea sevă proaspătă, hrănitoare prin cuvânt, sunet şi culoare. Cititorul din mine a vibrat la trăirile autorilor şi a rezonat cu mesajele transmise de aceştia. Astfel se explică faptul că în acest demers refexiv asupra antologiei „Traiectorii fragile” am ales să citez pe scurt percepţia şi gândurile tuturor co-autorilor despre gogyohka. Selecţia poemelor are conotaţie personală. Am încercat, pe cât posibil să scot în evidenţă varietatea temelor abordate, multitudinea de trăiri, emoţii, abordări, teme de inspiraţie şi reflecţie, prin care autorii au admirat natura în dimineţi de primăvară, au ascultat foşnetul frunzelor în înserarea de toamnă, au meditat asupra efemerităţii vieţii, au privit interiorul propriului sine cu cer senin ori învăluit de ceaţă. Bogăţia limbajului, multitudinea şi frumuseţea figurilor de stil au completat suita de argumente spre a-mi exprima aceste gânduri. Mărturisesc sincer că le-am scris cu reală admiraţie pentru că am identificat aici un cor pe mai multe voci, cântând într-o armonie perfectă, pe acorduri nipone.

Felicitări Maria Oprea şi celorlalţi resposabili cu editarea cărţii! Felicitări tuturor coautorilor! Drum lin GOGYOHKA pe cerul senin al liricii româneşti!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

3 decembrie, 2018

(Imagine internet)

Ligya DIACONESCU: Încep înscrierile pentru Antologia „Scriitori români la început de mileniu lll ” – STARPRESS 2019”

 

REVISTA ROMÂNO-CANADO-AMERICANĂ “STARPRESS” DEMAREAZĂ ÎNSCRIERILE  PENTRU REALIZAREA  în limba română – A ANTOLOGIEI SCRIITORILOR ROMANI CONTEMPORANI DIN ÎNTREAGA LUME „SCRIITORI ROMÂNI  LA ÎNCEPUT DE MILENIU lll – STARPRESS 2019”– ANTOLOGIE de POEZIE şi  PROZĂ , tema la alegere!

 

Înscrierile se fac în limita locurilor disponibile.

Lansare se va face în România și diaspora.

Prioritate în paginile ANTOLOGIEI „SCRIITORI ROMÂNI  LA ÎNCEPUT DE MILENIU lll ” – STARPRESS 2019”– STARPRESS 2018” vor avea câştigătorii Concursurilor Internaţionale de Poezie şi Proză Pentru Românii din Întreagă Lume “STARPRESS”, colaboratorii revistei, cei care au fost publicaţi de Revista internaţională STARPRESS  şi  în propriile ANTOLOGII – CARE VOR PARTICIPA FĂRĂ SELECŢIE dar şi cei care sunt recomandaţi şi scriitorii care doresc să fie publicaţi. Nu excludem pe cei talentaţi – care nu au apărut în paginile noastre.

Ne rezervăm însă dreptul de a nu publica scriitori controversaţi, de a nu publică lipsa talentului şi pe cei care trimit intenţia lor prea târziu, după selectarea scriitorilor şi primirea creaţiilor literare.

Condiţii de participare:

1 – Se primesc doar materiale culese pe calculator, cu diacritice, corp litera 12, format word doc., cu diacritice, pentru POEZIE sau/şi PROZĂ – CORECTATE .

2 – Materialele nu vor depăşi 3 (trei) pagini format A4. Acestea vor fi trimise după înscriere ( şi după realizarea selecţiei / unde este cazul) începând cu dată de  25 noiembrie 2019, pană la data de  15 februarie 2019).

CONTRIBUŢIA FIECARUI SCRIITOR este de 130 lei

    Ultima zi a primirii materialelor şi contribuţiilor este  de 15 februarie 2019). Fiecare scriitor va primi cate doua exemplare

RUGAM SA SE FACA CORE CTURA INAINTE DE TRIMITEREA MATERIALELOR.

TEMA ESTE LA  ALEGERE!

3 – Aşteptăm înscrierile pe email:

ligya33@gmail.com

sau la telefon: + 40 0723 371626 ; 0752-787694

4- CREAŢIILE VOR FI ÎNSOŢITE de: – o fotografie în format jpg.  un scurt CV si creaţiile literare.

5 – ANTOLOGIA „SCRIITORI ROMÂNI  LA ÎNCEPUT DE MILENIU lll ” – STARPRESS 2019” va fi lansată şi mediatizată la evenimentele de carte din ţară şi la cele din străinătate pe saituri culturale din ţară şi din diaspora, în diverse publicaţii din ţară şi din străinătate şi la întâlniri culturale, cenacluri, tabere de creaţie, biblioteci, biserici, comunităţi româneşti din întreaga lume, ambasade, consulate etc. ,întalniri la care vor participa scriitori , editori, reviste culturale, cititori, personalităţi culturale din ţară şi diaspora (USA, Canada, Germania, Anglia, Australia, Germania, Israel  etc.)

Avem alături de noi, pentru mediatizare, peste 86 de ziare şi reviste, posturi de radio şi TV. din diaspora şi România – cu care ne aflăm în parteneriat media.

—————————–

Ligya DIACONESCU

ligya33@gmail.com

sau la telefon: + 40 0723 371626 ; 0752-787694

Vasilica GRIGORAȘ: Şi poeţii construiesc poduri

Cu mai bine de 16 ani în urmă, doctor în sociologie Valentina Teclici şi-a ales ca ţară de adopţie îndepărtata Noua Zeelandă. A scris şi publicat poezie şi proză în România în limba română, a scris în Noua Zeelandă în limba engleză, dar a fost publicată şi în reviste şi antologii din Canada, SUA, Irlanda, Australia, Israel… Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti, Secţia pentru copii şi tineret (1993), a Societăţii Poeţilor în Viaţă din Hawke’s Bay (2013) şi a Societăţii de Poezie din Noua Zeelandă (2013). Dacă în lumea literară din România şi Noua Zeelandă este cunoscută ca poetă şi scriitoare, la sfârşitul anului 2016 vedea lumina tiparului primul volum al unei inedite antologii, iar în toamna acestui an (2018) apare cel de-al doilea volum din Antologia „Poetical bridges – Poduri lirice”. Ambele volume sunt în ediţie bilingvă, română – engleză şi au aceeaşi structură internă, fiecare incluzând 12 poeţi din Noua Zeelandă şi 12 de origine română. Cartea apare la Editura Scripta manent, Napier (NZ) şi tipărită în România, PIM, Iaşi.


După editarea volumului 1, am publicat o recenzie în mai multe publicaţii periodice din ţară şi din străinătate, pe suport hârtie şi în mediul online. De data aceasta, voi face anumite consideraţii asupra celui de-al doilea volum.


Valentina Teclici concepe această carte din interiorul poeziei, din inima cuvântului bine rostuit în vers. Aici o întâlnim în postura de antologator, editor şi traducător. Este „amfitrionul” volumului, „invitând la cuvânt” pe „scena” celor 224 de pagini poeţi români, trăitori în România, Australia şi Israel şi din Noua Zeelandă, unii stabiliţi aici din alte colţuri ale lumii (Honduras, SUA, Spania, Serbia). Aşezarea poeţilor în volum este în ordinea descrescătoare a vârstei acestora (unul din Noua Zeelandă, unul din România), după cum urmează: Sonia MacKenzie, Ion Gh. Pricop, Dame Fiona Kidman, Passionaria Stoicescu, Cristine Climo, George Roca, Laurice Gilbert, Vlad Vasiliu, Anita Arlov, Cezarina Adamescu, Angus MacDonald, Dorina Stoica, Jeremy Roberts, Bianca Marcovici, Tim Upperton, Constantin Frosin, Leonel Alvarado, Victoria Milescu, Bryan Walpert, Luminiţa Potîrniche, Gus Simonovic, Ştefan Doru Dăncuş, Maria Munoz, Manuela Cerasela Jerlăianu.


Fiecare autor „recită” tacit, cu „intonaţia” subtilă a scrisului de calitate, trei poeme şi se prezintă pe scurt, oferind cititorilor informaţii despre viaţa şi creaţia sa. Autorii au voci diferite, varii motive de inspiraţie, mânuiesc figurile de stil cu pana inimii, în funcţie de locul naşterii, experienţa de viaţă, educaţia şi cultura acumulată în timp, trăiri şi simţăminte.


Valentina Teclici este o bună cunoscătoare a fenomenului liric, în general şi a operei autorilor români şi a celor neozeelandezi. Pune faţă-n faţă două culturi, aflate la antipozi, nu numai geografic, dar şi literar, găsind liantul cel mai durabil – versul şi emoţia – pentru a realiza poduri trainice. Cartea leagă cu abilitate cele două tărâmuri lirice de înaltă vibraţie, armonioase prin metaforă şi ritm, distincţie şi stil, credinţă şi emoţii împărtăşite cu dragoste. Prin extensie avem imaginea creaţiei literare a generaţiei actuale, care orientează cititorul în lumea specială a poeziei, îl adapă puţin câte puţin cu apa vie a două culturi, acestea curgând lin, limpede şi voluptuos într-un singur fluviu, cu toţii înotând în aceaşi direcţie, ceea ce dă stabilitate podurile propuse pentru construcţie.


Lacătul fiecărui pod se deschide cu blândeţe şi curiozitate pentru a descoperi „vocea” poeziilor atât de personală, distinctă, şerpuind prin labirintul trăirilor. Fiecare autor vine în poezie cu aerul inspirat în ţara de origine, adăugând mireasme din ţara adoptivă. Dar, să purcedem la a prezenta câţiva dintre poeţi:
Sonia MacKenzie, decan de vârstă al poeţilor incluşi în volum este o profundă observatoare a naturii, „Îmi amintesc mişcarea pletelor sălciilor plângătoare/ când adia briza de vest./ Este ciudat cum tot ce-i frumos/ şterge ce-i trist şi urât.” (Cel orb) O pasionată a călătoriilor, în parcurgerea anotimpurilor vieţii îşi creionează cu înţelepciune şi mândrie chibzuită portretul în cuvânt: „Faţa mea este o hartă a drumurilor./ Fiecare rid îmi trezeşte o amintire/ Nu mai pot descifra/ Care moment de fericire/ Ori de tristeţe/ A marcat fiecare rid./ Dar sunt mândră să le port/ Şi să arăt lumii/ Că am trăit.” (Faţa mea)


Fire sensibilă şi, probabil impresionată de tristeţea şi suspinul unui bărbat, empatizând cu acesta, Dame Fiona Kidman ne spune cu gingăşie că, uneori şi bărbaţii plâng: ”Un bărbat mergând pe drum în jos,/ muşchii umerilor lui legaţi/ strâns ca bolovani sub cămaşă,/ un bărbat frumos, solid, tot/ fibră şi putere … Până/ atunci, nu mai văzusem un bărbat/ plângând… Ceea ce-mi amintesc cel mai intens din acea noapte/ este cât de abundente erau florile/ pe viţele de fructul pasiunii,/ parfumul lor la fel de suprarealist ca şi bărbatul/ plângând şi mergând singur/ pe calea accidentată unde doar/ un copil i-a observat căzătura.” (Bărbat plângând)


Maria Munoz, de origine spaniolă, scrie o superbă poezie de dragoste, întâlnirea bărbatului cu „suflet de marinar”, călător prin lume, devine „cerul” său şi-i „împodobeşte zilele iernii”: Suntem aici, chiar în acest moment/ dăruind totul, cu inimile deschise./ Refugiindu-mă în existenţa ta, respirând respiraţia ta./ Eşti al meu, sunt a ta. Ne iubim. Te rog opreşte timpul!” (Ai venit din depărtări)


Întâlnim în volum şi o pată de culoare, o tuşă de lumină de inspiraţie japoneză, semnată de Christine Climo prin câteva haiku-uri: „după ploaie/ o petală roz de camelie/ se odihneşte, strălucind”. Mergând la o expoziţie de Haiku la Muzeul Otaga, poeta afirmă că: „Acestea erau încărcate cu viaţă într-un halou de simplitate, frumuseţe japoneză şi muzică a anotimpurilor”. Pline de mireasmă şi armonie sunt şi poemele sale.


AnitaArlov încântă inima cititorului cu un poem despre Mona Lisa, observând asemenea pictorului similitudinea dintre picătura care se prelinge pe frunze şi universul dulce curgător care se dizolvă, alunecând tandru pe chipul omului: „uite/ picătura/ pe frunză/ prelingându-se/ întreagă de sus/ pe frunza de jos… // asta poate că înseamnă/ să realizezi/ siguranţa unui astfel de pictor/ care vede/ un cosmos fluid/ tremurând/ între/ buze şi gură/ dantelă şi piele/ piele şi ce e sub ea”. (Mona Lisa)


Citind volumul 2 al antologiei Poduri lirice ne împărtăşim cu Darul nedăruit, creaţie a lui Angus MacDonald, cel care mărturiseşte că „În ceea ce priveşte stilul, îmi place ideea de poeţi de jazz, unde ritmul şi rima se sincronizează, decât să urmeze forme fixe”. Şi, iată poemul său, confirmă afimaţia de mai sus: „Un poem se prăfuieşte/ Ca un cântec îmbătrânind/ Necântat/ Mai bine să-l dăruieşti/ Celor mai buni prieteni/ Decât să putrezescă/ Într-un fund de sertar/ Neiubit/ Necunoscut”. Un adevăr indubitabil.


În opinia lui Gus Simonovic, şi el neozeelandez prin adopţie (venit din Serbia) dragostea este „pâinea” vieţii care, pentru a creşte are nevoie de „drojdie”, de atenţie, de implicare, de răbdare în aşteptare: „Cu inima grea presar drojdia dorului pe aluatul/ timpului. Visând cum mâinile tale rup pâinea/ şi găsesc ascunsă în ea moneda iubirii”. (Drojdie)


Schimbând registrul geografic şi cultural, ne întreptăm spre poeţii români. Ion Gh. Pricop, poetul, prozatorul, eseistul şi profesorul de pe „Uliţa Scriitorului” îşi exprimă în vers dragostea faţă cronicarii neamului. De data aceasta este vorba de Grigore Ureche care a scris cronica românilor de oriunde s-ar afla „Şi te-ai încumetat, boier măria ta,/ oh, ce fruct dulce veninos a putut/ să-ţi rodească mintea, sufletul,/ să spui răspicat că rumânii, câţi se află/ peste tot în lume, de la un loc sîntu/ cu moldovenii şi toţi/ de la Rîm se trag.// Aşa scrib, aşa bărbat,/ tare în vârtute şi Ureche, ca un blând şi vrednic/ Grigore din popor, să ne tot trăiască”. (Cronicar)


Poeta, prozatoarea, traducătoarea Passionaria Stoicescu, cu aproape 70 de volume de autor publicate, onorează antologia Poduri lirice cu poemul „Poezia”, o meditaţie subtilă asupra poeziei, specie a genului liric: „Ea e ruda săracă a soarelui,/ a fericirii/ o zbatere în capăt de nadă….// Ea se măsoară doar în fărâme/ ca fericirea/ pe care altfel n-ai putea s-o suporţi”. Cu o sinceritate debordantă, poeta se confesează cititorului, dezvăluindu-şi starea de singurătate austeră: „Sunt singură şi mi-e greu –/ Mă privesc într-o oglindă pătată;/ Parcă-s eu şi nu-s eu/ Femeia asta mirată/ Femeia asta ne-ncrezătoare/ Că iubirea i-ar mai putea face bine…/ Unde-i îngerul să-i pot cere/ Să mă apere de eroare,/ Să mă ocrotească de mine?” (Aureola)


Românul australian, George Roca, scriitor, poet, actor, editor, jurnalist evadează din viaţa reală, în care timpul aleargă grăbit; deşi înconjurat de toate ale lumii, reuşeşte să se regăsească în chip minunat întru poezie: „Când m-am întâlnit cu poezia/ Aceasta mi-a deschis larg braţele/ Şi m-a mângâiat pe creştet!” (Evadarea) Înţelege că îmbrăţişarea a fost de ambele părţi de un real folos, atât pentru poet, cât şi pentru creaţia sa lirică, bucurându-se: „în fiecare dimineaţă/ când mă trezesc, mă bucur/ mă bucur că e soare/ mă bucur că e înnorat/ mă bucur că trăiesc”. (Mă bucur) Şi aceasta, pentru a trăi în armonie cu universul, ceea ce ne îndeamnă şi pe noi.


Un nume de rezonanţă în arta spectacolului, în cultura şi literatura română este Vlad Vasiliu. Co-autor al antologiei cu un poem închinat femeii: „Femeia aceasta e Mama mea;/ Această femeie-i Soţia mea;/ Copilul aceste mi-e Fiica:/ Credinţă, / Iubirea,/ Speranţa!” (Mărţişor) şi o poezie religioasă, intitulată Spovedanie („Ego sum qui sum”): „Doamne” (Ecce homo!)/ Am ucis, am furat,/ am fost desfrânat,/ strâmb am jurat./ Părinţii nu i-am cinstit,/ în ziua sabatului am muncit,/ femeia aproapelui am dorit.// Am muşcat, doamne, fructul acela din pom/ şi, iartă-mi păcatul trufiei,/ încă sunt mândru că mai pot fi OM.” Femeia şi credinţa, două teme extrem de generoase, deloc facile, dar asigură liniştea celui care le caută, le înţelege şi le iubeşte.


Prezenţa poetei, eseistei, scriitoarei Cezarina Adamescu în Poduri lirice aduce un plus de valoare prin profunzimea poemelor sale; dacă la prima vedere sunt triste, eul liric mergând la braţ cu singurătatea, cu tristeţea, în momentul în care apare inspiraţia, trăirile şi emoţiile îmbrăţişează fiorul lirismului, descoperind lumina: „Cu fiecare carte/ cobor din viaţă în moarte./ Din acest imens Nimic,/ iată, sunt şi eu părticică.” (Simultan) „Nu vă miraţi”/ Bucuria mea e tristeţea, / aşa cum spunea Cioran,/ amarnică bucurie – spun eu./ O-mpart cu Singurătatea/ sora mea de aici şi de dincolo.// Cea de a doua fiinţă din mine surâde/ în timp ce eu plâng./ Ea e lumina cuvântului.” (Sora mea de aici şi de dincolo)


Întâlnim la Dorina Stoica o poezie religioasă de calitate, plină de pioşenie şi smerenie. Evlavia şi harul creaţiei autoarei au fost răsplătite prin mai multe premii la nivel naţional. Prin credinţă, ne spune poeta, se „Umple cu lumină goluri din inimi,/ poartă universul pe umeri/ ca şi cum ar duce un sac de grăunţe la moară,/ are ochii umezi, blând melancolici,/ sufletul ascunzătoare de fluturi şi flori, / raiul patimilor pe drumul Golgotei”. (Dincolo de aparenţe)


O frumoasă împletire de dorinţi, de simţiri şi trăiri ale îndrăgostiţilor întâlnim în poezia lui Constantin Frosin, intitulată deosebit de sugestiv Vise frumoase. O, Doamne, cine nu visează la dragoste adevărată? Cine nu-şi doreşte împărtăşire prin iubire? Cine nu-şi simte fiecare moleculă din trup şi suflet plină de fiorul iubirii atunci când întâlneşte persoana hărăzită? „Firele trupului visează/ Strânsă împletitură cu ale tale,/ Plâmânii mei îţi trag parfumul/ Ca unei subţiratici flori de îmbătat fiinţe./ Urechile, nu sunete de flaut/ Ci tandre muşcături aşteaptă.”


Poetul, prozatorul, eseistul, editorul Ştefan Doru Dăncuş, cu modestie, cum rar mai întâlnim în zilele noastre consideră că: „nimic din ce spun nu e mai mare/ decât o furnică./ ea adună literele mele mici le depozitează/ îi vor fi hrană la iarnă./ din obrăzniciile mele îşi face piloni/ de susţinere pentru coridoarele minţii. (Singurul cerşetor sărac) Citind din scriitura sa, pot spune că este deosebit de profundă şi consider cu poetului îi stă bine şi când se alintă, numind creaţiile sale „literele mici” şi „obrăznicii”, acestea fiind daruri de mare preţ ale sale, o încântare pentru publicul cititor şi ingrediente solide care contribuie din plin la construcţia Podurilor lirice.


Prin translarea cărţii din engleză în română şi din română în engleză, Valentina Teclici confirmă o veritabilă cunoaştere a celor două limbi şi certe abilităţi de traducător. Se spune că poezia este ceva „ce nu poate fi tradus”, Valentina Teclici a reuşit să facă acest lucru într-un chip minunat.


Volumul are o coloratură cosmopolită şi este o mostră fină şi adâncă de multiculturalism. Lectura acestei cărţi deschide orizonturi noi spre lirica universală. Filonul emoţional al cărţii este dat de bătăile inimii la frumos ale fiecărui autor şi dăruit cu dragoste cititorilor. Înnobilează mintea, îmbogăţeşte cunoştinţele şi mişcă în profunzime sufletul celor însetaţi de poezie şi cultură. De aceea pot afirma că iniţiativa Valentinei Teclici de a publica o asemenea antologie este un proiect viguros, benefic pentru noi toţi.


Felicitări Valentinei Teclici şi co-autorilor!


Recomandăm cu bucurie cartea pentru lectură!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

22 octombrie, 2018

Gheorghe A. STROIA: A apărut al IV-lea volum „ÎN DIALOG CU INIMA”

(Interviuri cu scriitori români contemporani)

 

Dragi prieteni,

Volumul IV al cărții „ÎN DIALOG CU INIMA” (interviuri cu scriitori români contemporani) a luat deja calea tiparului. Volumul conține 26 interviuri de excepție cu oameni de mărimi excepționale – în 410 pagini format A5, în condiții grafice deosebite. Lucrarea va avea cca. 10 volume, fiecare volum cu peste 400 de pagini.

Așa cum am promis, 1 exemplar este gratuit și fiecare „intervievat” îl va primi prin poștă, imediat după primirea cărților de la tipografie!

AUTORI INCLUȘI – VOL. 4 ÎN DIALOG CU INIMA:

Stan M. ANDREI (Liești, Galați);

Camelia ARDELEAN (Deva, Hunedoara);

Nicholas BUDA (New York, SUA);

Floarea CĂRBUNE (Constanța);

Ion Sabin CERNA (Motru, Gorj);

Valerian CIOBANU (Chișinău, Rep. Moldova);

Cornel C. COSTEA (Cluj Napoca);

Cornel DRINOVAN (Madrid, Spania);

Dumitru GĂLEȘANU (Rm. Vâlcea, Vâlcea);

Georgeta GHENEA (București);

Maria GIURGIU (Pordenone, Italia);

Sebastian GOLOMOZ (Galați);

Mihaela GUDANĂ (Ghidigeni, Galați);

amb. Ionel ILIE (București);

Daniel IONIȚĂ (Sydney, Australia);

Victoria MILESCU (București);

Angelina NĂDEJDE (Iași);

Gheorghe PÂRLEA (Miroslovești, Iași);

Virginia Vini POPESCU (Alexandra, Teleorman);

Ionel SIMA (Waco-Texas, SUA);

Ioana STUPARU (București);

Dorina ȘIȘU-PLOEȘTEANU (Dublin, Irlanda);

Maria TONU (Toronto, Canada);

Mircea TUTUNARU (Motru, Gorj);

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU (Sibiu);

Ioana VOICILĂ-DOBRE (București).

***

Volumul 5 al lucrării este deja în lucru, așa că șirul invitațiilor de participare la interviu va continua.

 *

Dacă dorești să te plângi câteodată, că sufletul tău rabdă prea mult,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este … MARTURISIRE.

Dacă dorești să simți că inima ta bate în pieptul celui de lângă tine,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este … IUBIRE.

Dacă dorești să recunoști că viața ta nu e în van,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… MULȚUMIRE!

Dacă dorești să-ți amintești tot și toate, cu drag și dor,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… POVESTE.

Dacă dorești să crești, ca să ajungi dincolo de Timp,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… RODNICIE.

Dacă dorești să zâmbești ca sufletul tău să simtă,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… BUCURIE.

Dacă dorești să afli ziua care se încăpățânează să nu vină,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… IERTARE.

Dacă dorești să evadezi, ca să ai parte de liniște,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… LIBERTATE.

Dacă dorești să zbori, spre cerul gândurilor tale,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… SPERANȚĂ.

Dacă dorești să vezi răsăritul, să auzi muzica stelelor,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… ÎNȚELEPCIUNE.

Dacă dorești să rămâi, ca nopțile să-ți fie mai albastre,

atunci ÎN DIALOG CU INIMA este… PROMISIUNE.

Important este să-ți dorești

SĂ FII mereu… ÎN DIALOG CU INIMA!

Tuturor autorilor care au acceptat să fie ÎN DIALOG CU INIMA, sincere mulțumiri, admirație și recunoștință…

––––––––- 

Gheorghe A. STROIA

Adjud, Vrancea

19 al lui Răpciune 2018

Ioan Nicolae MUȘAT: Antologia pentru Civilizația Creștină ASCIOR 2018, „Uniți prin Credință” în cadrul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri – își așteaptă coautorii!

Important: Antologia pentru Civilizația Creștină ASCIOR 2018, „Uniți prin Credință” în cadrul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri – își așteaptă coautorii!

Vă așteptăm să edificăm o Cetate a credinței și Unității naționale! Redactor șef al Antologiei ASCIOR 2018 este, ca și la Antologia ASCIOR 2017 distinsa poetă Mirela Munuța Alexa!
Îi așteptăm pe coautori cu lucrări care să respecte următoarele cerințe:

1) Lucrările sunt așteptate până pe data de 15 august 2018 pe adresa antologieascior2018uniti@gmail.com, în format New Times Roman 12, la un rând, pe o singură coloană. Sunt așteptate lucrări de la minim 3 pagini A4 la maxim 10 pagini A4, minimul este dat de necesitatea ca lucrarea să aibă un conținut expresiv iar maximul este dat de necesitatea contribuției echilibrate la construcția volumului (volumelor) Antologiei.

2) Tema Antologiei ASCIOR 2018 este „Uniți prin Credință” și sunt așteptate lucrări privind credința neamului, privind dorul de Unitate și realizările unității naționale de-a lungul mileniilor în demersuri diferite, teologice, filozofice, culturale, istorice, științifice, folcloristice, monografice etc. completate adiacent cu lucrări de dragoste, confesiuni, evocări, bibliografii etc.

3) Lucrarea trebuie să cuprindă și o parte de biografie a coautorului (de maxim 20% din lucrare, în formatul word al lucrării, nu în alte formate), biografie care să cuprindă nume și prenume, data nașterii, activitatea culturală: volume publicate de autor sau în colaborare (nume, dată și editură), reviste (nume) la care a colaborat, distincții primite în cariera culturală, cărți (articole) în pregătire, eventual organizații culturale cu care colaborează. Așteptăm materiale teologice privind valoarea teologică a neamului, mântuirea omului prin jertfa pentru neam, așteptăm poeme patriotice, revoluționare, așteptăm poeme și cântece de dor de țară și de neam…

4) După trimiterea materialelor se așteaptă de coautor primirea confirmării acceptării lucrării (sunt rare cazuri de respingere, dar sunt) după care se virează (în perioada 1-30 septembrie 2018), contribuția pentru pregătirea, editarea, tipărirea și expedierea volumelor (în țară), contribuție de 30 lei/pagina A4, contribuție trimisă de coautor (sau în numele lui), contribuție care se virează numai în contul Asociației ASCIOR RO67BRDE100SV59744411000 cu specificația: Nume și prenume autor și „Pentru Antologia ASCIOR 2018”, specificații strict necesare pentru a se evita confuziile.

5) Facem tot posibilul ca Antologia ASCIOR 2018 să apară cel târziu în decembrie 2018 pentru cinstirea Jubileului Marii Unirii! Antologia va cuprinde:

a) Operele coautorilor
b) Selecțiuni din revista Orizonturile Bucuriei
c) Selecțiuni din activitățile ASCIOR și filialelor ASCIOR
d) Selecțiuni de la Conferința națională pentru Civilizația Creștină, ASCIOR 2018, din perioada 1-15 octombrie 2018
e) 20 pagini color privind activitățile ASCIOR

6) Coautorii vor primi 4 volume ale Antologiei pentru Civilizația Creștină ASCIOR 2018 „Uniți prin Credință”. Dacă vor fi 40-45 coautori și volumul va avea până în 400 pagini, se va face o secțiune unică și în acest caz coautorul va primi 4 cărți de antologie. Dacă sunt peste 45 -50 de coautori ți peste 550-600 de pagini, suntem obligați să facem iarăși două secțiuni, în acest caz coautorul va primi 3 volume din secțiunea unde este înscris și un volum din secțiunea cealaltă.
Graficienii care ne vor face onoarea să participe cu lucrări, vor primi două volume (în cazul secțiunii unice) sau două volume (în cazul că facem două secțiuni).
Autorii, dar și pictorii și graficienii, vor primi un volum personalizat!

7) Anul acesta facem Tombola Antologiei ASCIOR 2018 și în cadrul festiv al Conferinței Naționale pentru Civilizația Creștină, ASCIOR 2018 vor fi trase la sorți numele participanților coautori și cei doi câștigători vor fi sponsorizați pentru publicarea materialelor în prezenta antologie.

Vă rugăm să vă anunțați participarea, vă așteptăm cu drag să participați la Antologia pentru Civilizația Creștină, ASCIOR 2018 „Uniți prin Credință”!

Vă așteptăm să facem împreună istorie, istorie românească, istorie adevărată!

Dumnezeu să ne ajute în acestă importantă lucrare! Doamne ajută!

ASCIOR pentru bucuriile omului!

–––––––––––-

Ioan Nicolae MUȘAT

Buzău

7 iulie, 2018

 

,,OARE, DEJA, MERITĂM?” – glose la Antologia realizată de doamna Elena Armenescu: “UNIREA FACE PUTEREA”

…Toate cărţile (bune…) merită respect, dar aceea pe care o am în faţă, acum, merită un respect cu totul deosebit. Este o “Antologie Centenară”, alcătuită de doamna ELENA ARMENESCU : “UNIREA FACE PUTEREA – 100-ROMÂNIA: 1918-2018 – SĂRBĂTORIM ÎMPREUNĂ”, editată (splendid!) la Râmnicu Vâlcea, de Editura Antim Ivireanul, 2018.

Evident, nu Antologia împlineşte suta de ani – ci Antologia evocă, “sine ira et studio” (din punct de vedere istoric, cultural şi literar), împrejurările şi reacţiile lirico-patriotice, faţă de „UNIREA CEA MARE”, cum i se mai zice actului istoric, de la 1 Decembrie 1918. Unirea Ardealului, cu Patria-Mamă. Sau, dacă vrem să fim exacţi, Unirea MAMEI cu Fiica… – …pentru că, în Ardeal, bate inima Sarmizegetusei, cea atotîntemeietoare, precum în Carpaţi, aşa şi-n lume…

Având în vedere că Antologia de faţă se referă la un act politico-spiritual,  care a preocupat şi frământat o Europă întreagă (după primul război mondial), se pune problema: această carte poate deranja-irita sensibilităţi europene? Da şi nu: cine-i fără minte, se simte agresat şi de o floare de grădină, ori de un fluture…; dar cine-i cu minte (şi cu echilibru deplin în mintea aceea), citeşte, admiră, discută-comentează.

Doamna ELENA ARMENESCU (ca artist cu autoritate) putea, dacă ar fi căutat, cu orice preţ, scandalul senzaţional, „profitabil”, să alcătuiască o Antologie-de-scandalpericuloasă, pentru însăşi existenţa poporului român.

Nu. Doamna ELENA ARMENESCU este un autentic Artist: cumpănit, idealist, dar şi desăvârşit responsabil.  De aceea, şi Antologia domniei sale nu este „periculoasă” (nu provoacă, în duhuri frustrate şi fanatizate politic, deci, MINCINOS!), ci…desăvârşitpriincioasă”! Cu o meticulozitate, acribie şi metodă (pe care eu, unul, nu le-am mai observat la NICIUN ALT ANTOLOGATOR DACO-VALAH !!!), autoarea ANTOLOGIEI îşi împarte materialul antologat-antologabil, astfel:

I-PARTEA I – POPAS ISTORICO-LIRIC.

Aici, în secţiunea primă, sistematizează acte/documente de arhivă, unele chiar inedite, despre  „Primul întregitor al teritoriilor locuite de români” (Mihai Viteazul), despre „pregătirea Unirii din 1918” („Un act istoric îndelungat”), amintind că frământarea/avântarea pentru aparentul miracol al anului 1918 le pregătiseră, egal, răscoala (revoluţia masonică?) a lui HORIA, CLOŞCA şi CRIŞAN (1784), dar şi revoluţiile (cu rădăcini dovedit masonice!), de la 1848-1849; amintind, analitic, de anul „Micii Uniri” (1859), autoarea trece la decriptarea luptei pentru UNIFICARE DE NEAM şi din celelalte provincii înstrăinate de vremuri şi trădări: mişcările din Bucovina (…de la martirul vechi, voievodul GRIGORIE GHICA AL III-LEA – şi până la martirul cel nou, muzicianul-compozitorul CIPRIAN PORUMBESCU, care, ca şi EMINESCU, se dovedeşte unn excepţional activist, pe tărâm politic, atât prin muzica sa, cât şi prin şedinţele Societatăţii Academice ARBOROASA…) etc.

Urmează prezentarea unei corespondenţe simptomatic-concludente, pentru SPIRITUL UNIRII, spirit pătruns până şi în cele mai sceptice firi: Caragiale şi Vlahuţă. După care, în mod logico-ştiinţific, sunt oferite cititorului: Declaraţia de unire a Basarabiei cu România, Legea ratificării unirii Basarabiei cu România (31 Decembrie 1919), Cuvântarea lui VASILE GOLDIŞ, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, precum şi Rugăciunea de la Alba Iulia 1918… – …apoi, finalizând, „rotund”, această secţiune, pregătitoare de atmosferă spirituală unionistă: Lista ziariştilor români, prezenţi la dezbaterile de acum 95 de ani, precum şi diversele, dar puternicele ecouri ale actului de la 1918, în presa internaţională

SECŢIUNEA A II-A A PĂRŢII I conţine exprimările profund lirice ale marilor Artişti şi Oameni de Acţiune Români, din vremurile care preced „MAREA UNIRE”, cum şi cele ce o însoţesc: evident, nu puteau lipsi paşoptiştii: ANDREI MUREŞANU (cu „Un răsunet”, al său şi al Neamului său!), VASILE ALECSANDRI (unul dintre harnicii artizani-masoni PATRIOŢI [la români, totul este paradoxal!)], ai „Micii Uniri”: cu „Deşteptarea României”  şi „Hora Unirii”), GRIGORE ALEXANDRESCU, GHEORGHE ASACHI, ŞT. O. IOSIF, CONSTANTIN ARICESCU, DIMITRIE BOLINTINEANU… – …venind, la rând, vizionarii veacului al XIX-lea: MIHAI EMINESCU (…cel cu „Doina” sa de foc şi bocet înviforat, dar întru veşnicie, amândouă! – precum şi cu lirico-epica poemă vizionară, de tinereţe, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…”), ANDREI BÂRSEANU (cu realist-vizionarul său cântec, azi devenit …imnul de stat al Albaniei: „Pe-al nostru steag e scris unire”, pe muzica martirului CIPRIAN PORUMBESCU!), ALEXANDRU VLAHUŢĂ (cu obiditul, dar şi prearealistul şi vizionarul său poem „Ţară de pripas”!)…neputând lipsi stihurile, de văpaie întărâtată, ale celui mai dinamic „agent de influenţă”, în „problemaUNIRII MARIOCTAVIAN GOGA…cântăreţul „pătimirii noastre” – …scos, azi, cu desăvârşire, din manualele şcolare, pentru că, vezi, Doamne, e…”naţionalist”!…adicătelea, nu respectă [„sireacul”!] „correctness political”, nici de dincolo de mormânt! – …cum nici acelea ale lui GEORGE COŞBUC (şi el „excomunicat” de MEC…!) şi ION NENIŢESCU. Stihurile lui RADU COSMIN („Vrem Ardealul”), adresate unui rege israelito-german, anti-unionist (Carol I… – …trădătorul din Tratatul cu Imperialii Austro-Unguri, alcătuit „pe şestache”, în 1883  – precum şi cel ce-a poruncit „azvârlirea peste bord”, a lui EMINESCU, în 1889, la comanda „maitrului GHIŢĂ de la Sinaia”!) au adus moartea, în închisoare, a dactilografei poemului ofensiv, Doamna MARIA PUIA…precum şi stihurile „găsite în raniţa unui soldat român, mort în toamna lui 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de curbură” („Nu plânge, Maică Românie!”) încheie, în modul cel mai adânc-impresionant, această erudito-lirică Parte I…!

II – PARTEA A II-A – „DESPRE UNIRE, a Antologiei de faţă, conţine stihuri (în ordinea statornicită, de ALFABET, numelui autorilor lor!) ale poeţilor contemporani (stihuri dedicate şi, EGAL, însângerate…!!!), raportate nu doar la sărbătorirea centenarului 1918-2018, ci şi stihuri-„remember”, stihuri de doliu şi bocet, după provincii daco-valahe, încă de care suntem ciuntiţi şi jefuiţi, de către o istorie rău-alcătuită de oameni, de la Facere încoace:

-profeticul ardent IOAN ALEXANDRU, elegant-înviforata doamnă antologatoare, ELENA ARMENESCU, CORNEL BALABAN, ADRIAN BOTEZ, ION BRAD, VIRGIL CARIANOPOL, GEO CĂLUGĂRU, RADU CÂRNECI (…celebru maestru-sonetist, dar şi cu o înaltă statură patriotică!), VIRGIL CIUCĂ, LIVIA CIUPERCĂ, NICOLAE DABIJA, GABRIEL DRĂGAN, GEORGE FILIP, FLORIN GRIGORIU, GUNER AKMOLLA, PIROSKA HANEA, DUMITRU ICHIM (cel mai hăruit, întru Orfeu, dintre preoţii ortodocşi ai Diasporei!), CAROLINA ILICA, înflăcărata basarabeancă LEONIDA LARI (arhanghel-femeie, acum, în cerurile Lui HRISTOS-DUMNEZEU!), iscusita şi înzestrata poetă RODICA ELENA LUPU (şi ea, autoare a unei Antologii, exclusiv orfice, a „MARII UNIRI”! – Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2018), o-dată-hăruitul-cu-cel-mai-înalt-har-orfic, basarabeanul  ALEXEI MATEEVICI (poemul său celebru, „Limba noastră”, n-a mai fost urmat de altele, la fel de pline de vizionarism…dar i-a fost suficient, părintelui MATEEVICI, să devină NEMURITOR! …ca şi Rouget de Lisle, autorul unui singur cântec de luat în seamă: „LA MARSEILLAISE”!!!) , NICOLAE GRIGORE MĂRĂŞANU, NICULINA MERCEANU, TEODOR AL. MUNTEANU, GABRIEL NĂSTASE, NICOLAE NICOARĂ-HOREA, IULIANA PALODA-POPESCU, mult-regretatul tribun olteano-bârcean, ADRIAN PĂUNESCU…apoi, VIOREL POPESCU, VIRGINIA VINI-POPESCU, MIHAI PREPELIŢĂ (basarabeanul propus, de Academia DACO-ROMÂNĂ, condusă de domnul GEO STROE, pentru Premiul Nobel!), IOAN RAŢIU, GEORGE ROCA (australianul cu mult alean, după tărâmurile Ardealului Sfânt…!), MELANIA RUSU CARAGIOIU, FLORIAN SAIOC, AURELIAN SILVESTRU… – …”mai la vale” situându-se, în geografia lirică a Monumentului ELENO-ARMENIAN, disimulatul sentimentalist şi patriot, imensul post-caragialian-post-marinpredian, MARIN SORESCU, SHANTI NILAYA, TRAIAN DINOREL D. STĂNCIULESCU, PASSIONARIA STOICESCU, ELENA TAMAZLÂCARU

Un inspirat text în proză, al doamnei EVELYNE MARIA CROITORU: „Eminescu, artizanul spiritual al UNIRII”. Apoi, „Un martor ocular al MAREI UNIRI”, text semnat de MELANIA RUSU CARAGIOI, Timişoara, 1980 – după care urmează secvenţe, selectate din versurile „martorului ocular”, inginerul şi astronomul MIHAI STOICOVICI.

Urmează textul (inteligent şi rememorând, prin flash-uri, momente ale MARII FĂPTUIRI, de la 1918), semnat de NICOLAE NICOARĂ-HORIA: „Arad – Alba Iulia-1919: SĂ NU UITĂM SĂ NE ADUCEM AMINTE!”…Textul se continuă cu o fotocopie a ziarului „ROMÂNUL”, de Joi, 8/21 Noiembrie 1918, nr. 11, care începea aşa : „Istoria ne cheamă la fapte!” – lăsând loc, astfel, ca autorul articolului să-şi sfârşească înalt-spirituala-i lucrare cu mobilizatorul verset patriotico-ziaristic: „Adevărul Sfintei Treimi Româneşti: TRANSILVANIA, MOLDOVA şi ŢARA ROMÂNESCĂ!

…Din păcate, memoria de azi este una teribil de mioapă: când vede-când nu vede Ardealul, ca VATRĂ A LUMII!când vede, când nu vede, DELOC, că ROMÂNIA înseamnă mult mai mult decât Basarabia…: Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Maramureşul de Nord, Insula Şerpilor, parte din Câmpia Panonică (n-au decât să se-ncrunte vecinii unguri – ADEVĂRUL supără, ştim!), Banatul (acum, sârbesc!), Cadrilaterul

MILENA MUNTEANU are un text interesant, dar, mai cu seamă, problematizant – dublat de o fotografie: „Istoria în fotografie” – în care aduce lucrurile în tragicul contemporaneităţii: „Mă întreb unde s-au dus, oare, legăturile dintre oameni? Unirea din cuget şi simţire ? Contribuţia fiecăruia spre ţulul comun, un scop mai mare decât orice mulţumire individuală?

…Chiar aşa: unde s-au dus toate cele bune – şi ce-a mai rămas din noi, românii care, cică, „aniversăm”?! În mult prea multe cazuri, astfel de „aniversări” sunt, mai curând, o batjocură, cu nuanţe sado-mazochiste…

De aceea, nu putem fi de acord cu „MOISELE” propus de Doamna ELENA ARMENESCU (în articolul „Cine suntem? Ce vrem?”)…: histrionul (dacă ar fi să dăm crezare zvonurilor: şi securist, şi mason…astea două se confundă, azi!) – DAN PURIC (…cel cu aere de predicator neo-protestant…avându-l, ca „impresar artistic”, pe domnul DAN BICHIR!!!). Nu, în ultimele sale clipe (…chinuite aici, pe Terra, cu S.R.I.-ul „pe coadă”!!!), Sfântul nostru popular, IUSTIN PÂRVU, a avut revelaţia greşelii sale, de a avea încredere într-un teanc de măşti, care a făcut mari (şi învâlvorate!) „diligenţe” (pe lângă…toţi ai lui!), să NU se clădească, la Aiud, Catedrala pentru MARTIRII ÎNCHISORII STALINISTE…!!!

MONUMENTUL ANIVERSAR al Doamei ELENA ARMENESCU se încheie, extrem de onest, cu : LISTA ORGANIZAŢIILOR DIN ALIANŢA PENTRU CENTENAR – şi cu un text, auto-apologetic, al ACADEMIEI ROMÂNE: „Academia Română – în Anul Centenarului”.

Academia Română, deocamdată, s-a acoperit de ruşine, din cel puţin trei pricini:

1-A împărţit România în două fronturi filologico-lingvistice: unul al lui „Δ şi altul al lui „” (deşi Facultatea de Filologie-Iaşi, prin regretatul prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA a adus, „pe academica masă”, un dosar gigantic, un munte de argumente, perfect îndreptăţite, întru explicitarea (şi, apoi, înlăturarea!) burleştii năluciri, a lui „”…;

2-cu largul concurs al dlui N. MANOLESCU (…şeful USR!), a distrus fibra naţională, încă de la nivelul formării ei (copiii-elevi), prin blestematele (dar extrem de profitabilele, prin mâna escrocilor de tot felul şi naţia/etnia!) de manuale alternative;

3-ascunde sub covor („sub oboroc”)…”DACIA PREISTORICĂ” a lui NICOLAE DENSUSIANU, precum şi argumentele a sute de cercetători străini şi a mii de cercetători români (adunaţi în Academia DACO-ROMÂNĂ!), în legătură cu…ONOAREA CEA MAI ÎNALT-PLANETARĂ (…A ROMÂNILOR, FIREŞTE!): ACEEA DE A AVEA RĂDĂCINILE ÎN DACIA!!!…

Dacia, care este “CENTRUL EUROPEAN AL CELEI MAI VECHI CULTURI CUNOSCUTE PÂNĂ ÎN ZIUA DE ASTĂZI” (cf. Daniel Ruzzo, Peru,1968) – căci “BUREBISTA ŞI DECEBAL AU CREAT ÎN DACIA O CULTURĂ PE CARE NUMAI CEI CU VEDERI ÎNGUSTE AR PUTEA-O CALIFICA DREPT BARBARĂ. (…) Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii (…). SUS, ÎN MARAMUREŞ, EXISTĂ UN LOC MARCAT DREPT CENTRUL BĂTRÂNULUI CONTINENT” – cf. Paul Mac Kendrick – 1914-1998, Europa de la Atlantic la Urali – şi, totodată, cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România, iar  CIVILIZAŢIA DANUBIANĂ ESTE PRIMA MARE CIVILIZAŢIE DIN ISTORIE, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană, considerată, încă, leagănul civilizaţiei” – cf. Harald Haarmann, precum şi savantul suedez Olof Ekström –  1926-1981 : “LIMBA RUMUNĂ ESTE O LIMBĂ-CHEIE, CARE A INFLUENŢAT ÎN MARE PARTE LIMBILE EUROPEI”…etc. etc. etc.

Adevărul acestor afirmaţii ale noastre şi ale colegilor noştri de Academie DACO-ROMÂNĂ sunt recunoscute până şi la VATICAN! L-a recunoscut însuşi Papa Ioan Paul al II-lea, prin cuvintele fostului său consilier – “MICEAL LEDWITH, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, fost  decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, fost  președinte al Conferinței șefilor de universități irlandeze și fost membru al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor Universităților Europene (CRE)“:

<<Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că LIMBA ROMÂNĂ, SAU PRECURSOAREA SA, VINE DIN LOCUL DIN CARE SE TRAGE LIMBA LATINĂ, ȘI NU INVERS. Cu alte cuvinte, NU LIMBA ROMÂNĂ ESTE O LIMBĂ LATINĂ, CI MAI DEGRABĂ LIMBA LATINĂ ESTE O LIMBĂ ROMÂNEASCĂ. Așadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină)>> – 05 Martie 2014, www.certitudinea.ro.

Până una-alta, Academia Română să ne scutească de exhibiţionismul ei …”patri(h)otic”…!!!

…Dar problema noastră, acum, este acest MONUMENT UNIC DE BUNĂ-CREDINŢĂ şi de PATRIOTISM, ca şi de ERUDIŢIE: ANTOLGIA “UNIREA FACE PUTEREA, realizată de o artistă desăvârşită (metamorfozată, cu un succes deplin, şi un OM DE ÎNALTĂ ŞTIINŢĂ SPIRITUALĂ!) – Doamna ELENA ARMENESCU!

De-ar fi, în ţara asta, măcar vreo câteva mii de Doamne (…şi Domni, dacă se poate…) “eleno-armeneşti”, apoi UNIREA CEA DESĂVÂRŞITĂ, A TUTUROR PĂMÂNTURILOR CARE NE ATÂRNĂ, CA FRANJURII DESTRĂMAŢI, PE-AFARĂ… – …S-AR ÎNFĂPTUI DE LA SINE ŞI DINTR-ODATĂ, PRECUM ORICE MARE MINUNE A LUI HRISTOS-DUMNEZEU!!!

Dar, din câte simt eu, azi, nu ne-o merităm, încă, nici pe această UNICĂ Doamnă ELENA ARMENESCU – tot aşa cum nu ne merităm, încă, nici “UNIREA CEA DESĂVÂŞITĂ”, adică, “PUTEREA NOASTRĂ CEA DESĂVÂRŞITĂ”!!!

 

Prof. dr. Adrian BOTEZ