Iubirea macilor, o flacără vie
Pe pânza vieţii trasezi conturul fiecărei clipe,
culoarea zilei de ieri, dar şi-a celei de mâine,
culori de foc, culori de gheaţă,
lumini şi umbre,
străbaţi cărările iubirii, raze de speranţă,
cunoaşterea-i o oglindă,
trebuie să faci orice nu poţi face.
Timpul nu ne-aparţine, toate graniţele
sunt convenţii care aşteaptă să fie trecute.
Dragostea trece peste moarte,
cu un singur pas
poţi depăşi iluzia separării.
O hartă a Egiptului,
dincolo de nisipuri e Canaanul ceresc!
Ce e omul fără iubire? Un abur
care se ridică puţin şi-apoi piere.
Suntem particule împrăştiate
în ieri, în azi şi-n mâine.
Ieri s-au aprins flăcările.
Trecem şi trecem prin aceeaşi piesă,
trecutul ne cheamă
prin strigătul unei sirene,
între leagăn şi ultima clipă
suntem legaţi prin fiecare gând,
moartea-i doar o uşă deschisă.
Inimă ta cântă aceeaşi melodie
şi cuvintele, ecoul din adâncul tău,
un abur uşor,
ca trilul ciocârliei înălţat spre cer.
Ştii bine cântecul nostru!
Vino, iubito, vino să te sărut,
oriunde, peste tot,
să te privesc
ca pe coperta unei cărţi,
adâncă-mi este iubirea pentru tine,
menirea mea eşti pe-acest pământ!
Vino, iubito, vino să stăm alături,
faţă în faţă, hai vino-aici,
să-ţi văd durerea trupului!
Sărută-mă, iubitule, săruta-mă,
pe conturul nopţii,
pe conturul inimii noastre,
petalele simţirii le-am adus la lumină,
o emoţie profundă în straturile fiinţei.
Simţi pulsul şi bătăile inimilor?
Să trăim doar prezentul, timpul cel viu,
nimeni nu ştie ziua de mâine,
de ce să mă gândesc la altă clipă?!
Opreşte-o! Vino, iubito, vino să te sărut,
pe conturul trupului, pe harta ta,
ca un nebun, poeta mea!
Vino, iubito, vino în portul nostru
neidentificat, încă, pe harta lumii!
Te ştiu dintotdeauna. Sunt acolo,
pe râul tău, o poezie de dragoste eşti!
Aprinde focul, te-aştept, eliberată de trup,
să fim în globul de lumină!
Să fim, ce bine-ai spus!
Mereu flacără vie,
aici e cheia, dorinţa şi taina…
Suspină stelele, nuferii se deschid
la lumina divină
pe care-o simţim şi-o purtăm,
divinitatea aşteaptă
şi-un înger plânge, vrea aici.
Muşcă-mă, iubito, muşcă-mă,
să rămâi prin durere cu mine
şi-acum fugi!
Din atingerea noastră divină
– două vase prin care
iubirea circulă dintr-unul într-altul -,
rămâne starea de nedescris,
o neputinţă, o dulce, dulce durere,
combinaţia de tu, de eu,
acea durere ce nu mi-o pot explica,
dorinţa separată de-ntâmplare,
momentul creaţiei
nu ni-l poate lua nimeni.
Ăsta-i cursul râului, mereu va fi aşa,
am trecut prin atâtea trepte,
până-am ajuns aici,
de la izvor spre revărsarea-n mare.
Marea mea! … Valul meu,
un ţărm şi-un val, şi poezia lor!
O iubire, în gând şi-n simţiri îmi eşti,
ăsta-i adevărul! Să declanşăm
marea revoluţie, iubirea macilor!
Totu-i un vis ce dispare-n zori,
şi viaţa, şi omul, şi totul!
Un vis, cuvinte reverberate-n noi,
o dulce, dulce durere care alunecă peste noi,
asemeni scurgerii nisipului printre degete…
Cu-a dragostei lumină
În fântâna inimii am intrat împreună
şi, pas cu pas, adânc
ne-am continuat drumul sub cerurile înstelate.
Eu, rază de lumină, Tu, torent al cosmosului,
Eu, val neobosit Tu, ţărm al mării mele
când domol şi răcoros, mereu aşteptat şi aştepând,
când furtunos şi înăbuşitor. mereu întregul prelungirii mele.
Cu respiraţia ai atins-o!
O barcă, efemeră sub steaua Luceafărului, călăuză…
Eu, dintr-un timp anume Tu, din acel prezent
– steaua mult dorită. – scânteia inimii mele.
Din ochii tăi am îndepărtat, rând pe rând, norii,
– un zbor de fluturi pe cărările durerii tale curgătoare –
am cules spinii tăcerilor străine
şi ţi-am privit lumina, pornind în larg s-o ajung.
Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Lumina dragostei (versuri)” →
