Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEAFĂRUL din Boteni-Muşcel PETRE ŢUŢEA

„Omul integral atotcuprinzător este mister şi teandric, înviere şi mântuire.”

(Petre Ţuţea)

Filosofia creştin-ortodoxă a gânditorului dacoromân înzestrat de Dumnezeu cu harul înţelepciunii, reflectă viaţa la intensitatea trăirii celui mai înalt pisc serafic al ei.

„Omul este o existenţă imperfectă, dar prezenţa sa în lume ca o fiinţă spirituală îl face capabil să existe dincolo de lucruri şi natură, într-un univers armonios de sublimă şi divină frumuseţe.” (Ernest Bernea, Treptele Bucuriei. Ed. Vremea, Bucureşti-2006, p. 19)

Esenţa evanghelică a Ortodoxiei este însăşi firea creştină a dacoromânului.

„Religia este factor de coeziune sufletească: dragostea.” (Mircea Vulcănescu, Creştinul În Lumea Modernă. Ed. „Cuvântul Ortodox”, 2013, p. 36)

Parabola mistică a gânditorului creştin atinge toate polurile manifestării ortodoxe ale Culturii Duhului. Într-un fel spus, filosoful este Ales şi „predestinat” parcă pentru a moşteni Neamul în Crucea suferinţei sale pe pământ, dar şi în Învierea cerească.

„De la Răstignire, lumea ştie că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau fericirea noastră; ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor. Astfel durerea însăşi poate deveni izvor de nesfârşită bucurie, dacă ea îndeplineşte un rost şi îşi capătă un sens în încordarea noastră înspre mântuire.” (Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, p. 56)

Pentru filosoful creştin ortodox este un privilegiu divin care se asumă în toate încercările şi bucuriile milenare, prezente şi chiar viitoare ale filonului străbun celest.

„Misiunea omului e de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu-2009, p. 17)

Paralel cu încercările şi biruinţele sale pentru Tradiţie şi pentru sine, Dumnezeu îl înzestrează cu aproape toate virtuţile cereşti întru slujirea Neamului.

„Ce este Neamul?, întreabă şi răspunde categoric părintele Iustin Pârvu. Neamul este mama mea, tatăl meu, fratele meu, sora mea, vecinul meu, satul meu, comuna, judeţul meu şi toţi înaintaşii noştri, cu moşii şi cu strămoşii lor ce se odihnesc în pământul acesta şi tot cel ce vorbeşte aceeaşi limbă, are aceeaşi credinţă şi aceleaşi idealuri.” (Graţiela Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu. Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor. Ed. Haritina, Iaşi-2008, p. 225)

Fiecare gând creştin ctitoreşte o treaptă a raţiunii frumosului pe sfera cosmosului.

„Ortodoxia e, pentru noi, Creştinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete şi calde fapte sufleteşti. Trebuie să fim creştini-pentru a găsi un sens vieţii, sens care să întreacă simpla umanitate, şi să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creştinismul ne luminează o axă centrală în Univers şi în noi înşine.” (Mircea Eliade, Profetismul Românesc 1. Ed. „Roza Vânturilor”,Bucureşti-1990,p. 58)

Fiecare licăr, scânteie a cugetului său devine măsură a depăşirii de sine, de ceilalţi.

Fiecare cântare a sufletului flutură zenitul propagării spiritului angelic, a desăvârşirii erudiţiei sale ce dau evidenţă şi existenţă sacră Poeziei şi Filosofiei pure.

„Poeţii, filosofii unei naţiuni luminate prepun în cântec şi cuget înălţimile cerului şi le comunică naţiunilor respective.” (Mihai Eminescu, Proză. Vol. I, Ed. Erc Press, Bucureşti-2009,p. 110)

Fiecare faptă a inimii binecuvântate, copleşită de har înalţă Naţia tot mai sus spre dimensiunea ei ortodoxă a trăirii Arealului divin, conform chemării Adevărului.

„Ortodoxia e înclinarea şi uşurinţa de a trăi un alt plan de existenţă decât lumea pământească, e o liniştită situare într-o atmosferă anonim transcendentalizată; prin asta, ortodoxia are caracter de fenomen religios primordial-ea se referă, înainte de toate, la mântuirea sufletului.” (Vasile Băncilă, Opere. Vol.II, Ed. Istros-Brăila, Ed. Muzeului Literaturii Române-2004, p. 365)

Fiecare intuiţie mistică îl cuprinde pe gânditor în lumina evanghelică propulsându-l heruvimic întru capacităţile siderale de excepţie ale Neamului ce tinde spre veşnicie.

„Neamul nostru rămâne pentru că el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei.” (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc. Ed. Humanitas, p. 11)

Fiecare simţire curată pulsează inima dăruirii sale jertfelnice, interacţionând cu confesiunea de suflet a slujirii Iubirii întru Dumnezeu, întru Neam, întru Creaţie pentru a se identifica cu Strămoşii, pentru a trăi destinul lor străbun în destinul său haric.

Venirea unui Ales zămisleşte în sânul poporul său euforiile unei continue Sărbători, aşa cum a fost chemarea marelui Ierarh al Ortodoxiei, Andrei Şaguna. „Tu Doamne ştii, că doresc a alerga către scopul meu: pre românii transilvăneni din adâncul lor somn să-i deştept, şi cu voie către tot ce e adevărat, plăcut şi bun, să-i trag!” (Antonie Plămădeală, De la Cazania lui Varlaam, la Ion Creangă. Sibiu-1997, p. 125)

Filosoful creştin ortodox prin excelenţă, conlucrează cu harul divin întru monarhia Adevărului, întru hegemonia Binelui, întru dumnezeirea Libertăţii, întru biruinţa Crucii.

„Să îmbrăţişăm Crucea, durerea trimisă de Tatăl Ceresc, căci şi Hristos a lucrat mântuire în mijlocul nostru, suindu-Se pe Sfânta Cruce. Să iubim Sfânta Cruce, din care izbucneşte Euharistia divină. Unirea desăvârşită cu Hristos este murind pe Sfânta Cruce cu Hristos, ca să înviem în Hristos.” (Ieroschimonah Nil Dorobanţu, Mistică. Ed. Babel Bacău-2015, p.

Râvna spiritului său elevat ancorat în sferele profunzimii gândirii creştine, reflectat în aura mărturisirii teologice ortodoxe, înalţă catapeteasmă Limbii române, conferindu-i înălţarea splendorii liturgice ca esenţă şi identitate a Naţiunii sale.

„Vorbind despre fenomenul spiritual românesc raportându-ne la problema esenţei, dar şi la cea a identităţii… Când vorbim de identitate, ne gândim în mod special şi la faptul că în cuprisul unui fenomen, prima determinare a unităţii sale este tocmai identitatea.” (Mihail Diaconescu, Dialoguri şi meditaţii metafizice despre literatură, muzică şi artele plastice. Bucureşti-2015, p. 339)

La Petre Țuțea, truda cunoaşterii, dreapta credinţă, aprofundarea culturii alese care-i încorporează autoritatea de mare cărturar îi consacră preţuirea profundă întru Dumnezeu şi Neam.

Tot zbuciumul Naţiei sale îl prelinge prin exegeza sufletului său aprins de Rugul dăruirii pentru a fundamenta măreţia Neamului său ales întru esenţialitatea şi simultaneitatea devenirii. „Totul pe lume este devenire. Dar, ca să percepem realitatea acestei deveniri, trebuie mai întâi să sesizăm melodia internă a sufletului nostru; căci sufletul nostru e calitate pură care se desfăşoară, e durată pură care creează.” (Ilariu Dobridor, Decăderea Dogmelor. Cum au dizolvat evreii cultura europeană. Fronde, Alba Iulia-Paris-1999, p. 99)

Voinţa remarcabilă a filosofului creştin ortodox tânjeşte după întronizarea dragostei care-i zideşte Calea sinuoasă a Destinului consfiinţit de Pronia cerească în tot ce este Frumos ca istorie a gândirii sublime a Neamului dacoromân. „Toată istoria neamului românesc, de la voievozi la domnitori şi regi, luminaţi prin investitură harică, este o mărturisire de credinţă stropită cu sângele vitejilor acestui pământ. Expresia lui Ţuţea: <<Istoria reprezintă paşii lui Dumnezeu pe pământ>>, este frumoasă ca metaforă, ca figură de stil, dar numai ca metaforă!… Mai degrabă am putea spune că istoria reflectă consecinţele atitudinii noastre faţă de planul transcendent. Orice binecuvântare şi orice sancţiune divină este răspunsul la actele noastre de viaţă: gând, cuvânt şi faptă săvârşită. Ne luăm singuri răsplata.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim-2002, p. 104)

Cultul filosofului pentru Adevăr şi-l reflectă într-o magnifică Confesiune de credinţă.

În aceste postulate, în aceste plămădiri ancestrale, în aceste binecuvântări extazice, în aceste vâlvâtăi spirituale, în această magnă heruvimică, în aceste paradigme, în aceste antinomii, în aceste meniri fireşti ale Vetrei Străbune, în aceste sfere cereşti a răsărit și răsare LUCEAFĂRUL din Boteni-Vlaşca-PETRE ŢUŢEA.

Şocul gândirii aforistice ieşite din comun, fascinaţia oralităţii sale atât de celebră care l-ar fascina chiar şi pe Marele Pavel, pretenţia şi ascendenţa sa la celebra aristocraţie dacică, magistralul discurs teologic, interogativ, înflăcărarea vie, harică, cuprinzătoare, epistemologică, i-au conferit heraldica unui spirit ortodox, purtător al unui sceptru de ales FILOSOF.

Luciditatea erudiţiei sale declanşează subtilitatea, sinteza, intuiţia, drama, geniul, profetismul, mistica interiorizării, cugetul emoţional al exteriorizării, al miresmei grăirii.

Toate întrebările epocii sale rămase moştenire din alternanţa cu trecutul glorios al Naţiei îşi află răspunsul în inima sa aflată permanent la răscrucea istoriei.

Sintagma trăirii sale voievodale, circumscrisă hristic slujirii filosofice de sacerdot se reflectă cu adevărat în demnitatea marelui DACOROMÂN.

Onoarea, curajul, ruga, răbdarea, nădejdea, chemarea, alegerea, omenia, viaţa, mărturisirea, clarviziunea, sacrificiul de fiecare zi, de fiecare moment se înfruntă şi se confruntă cu vocaţia misiunii sale de Apostol al slujirii româneşti creştin ortodoxe.

Izvorul său ţâşnit din dăruirea cerească, Dorul său prelins din legendara moştenire strămoşească, izbânda sa brodată pe dăinuirea străbună îi trâmbiţă un Ecou veşnic.

Fiinţa şi persoana sa cuminecate prin împărtăşirea cu sfinţenia Neamului, lasă Testamentul cel mai cutremurător al Profetului care, impresionează, care fascinează, care zideşte, care sacralizează, care întronizează idealul unei sobrietăţi a Iubirii demne de cel mai mare ascet, de cel mai profund mistic, de cel mai înalt isihast.

Menirea Filosofului creştin ortodox dacoromân Petre Ţuţea punctează gândirea gândirii raţiunii pure, punctează sublimul oratoric, socratic, punctează epoca sa însoţind Urmarea Naţiei pe meridianele transcendentului.

Filosoful creştin-ortodox Petre Ţuţea-„Profesorul”-Academiei Aiud a întrupat întru sublim Suferinţa şi Iubirea mărturisitorului creştin pentru Dumnezeu şi Neam.

„Căci jertfa se face din iubire şi nu orice fel de iubire ci una purificată prin suferinţă.” (Aspazia Oţel-Petrescu, A Fost Odată. Bucureşti-2011, p. 69)

Fundamentala sa operă orală ori scrisă construieşte ideatic zidirea viitoare a Naţiei sale care se armonizează cu Cosmosul desăvârşit al Creaţiei lui Dumnezeu.

Tratatul de antropologie creştină care, a depăşit cu mult râvna erudiţilor teologi ai timpurilor, îl situează într-o descendenţă strălucită, într-o ierarhie a luminii Cuvântului Hristic, primind admiraţia marelui străbun, sfântul geto-dac Dionisie Areopagitul cu îndrăzneala capodoperei celeste ce ne descoperă Ierarhia Cerească şi Ierarhia Bisericească, arătând Izvorul dumnezeiesc absolut, „Căci din El şi spre El sunt toate, cum a spus sfântul Cuvânt- Sf. Ap. Pavel, Romani, 11,36: „ Toată strălucirea luminoasă ce porneşte de la Tatăl şi vine la noi o bună dăruire şi ne umple iarăşi de o putere unificatoare, ne îndreaptă în sus şi ne întoarce spre unitatea („Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem.” –Ioan 17, 21-22; <<Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu toţii uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere.>>-Sf. Ap. Pavel, I Corinteni, 1,10) şi simplitatea îndumnezeitoare a Tatălui ce ne adună în Sine.” (Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete. Traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti-1996, p. 15)

Continuitatea Timpului Eminescian s-a reflectat în vremea veşniciei gândirii Ţuţiste.

Petre Ţuţea este aşadar sinteza pură creştină dintre Filosofia şi Teologia ortodoxă!

„Petre Ţuţea impune, în Tratatul de antropologie creştină, triunghiul Dumnezeu, natură şi om. Definind şi redefinind din punct de vedere teologal termenii, străbate, în viziunea creştină, gândirea filosofică de la Aristotel la Heidegger şi afirmă că <<există o singură cale spre adevăr: calea creştină.>> (Cassian Maria Spiridon, Petre Ţuţea Între Filosofie şi Teologie, în Petre Ţuţea În Conştiinţa Contemporanilor Săi. Articole, Evocări, Eseuri. Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, Bucureşti-2010, p. 457)

Filosoful creştin ortodox dacoromân Petre Ţuţea este un permanent Proiect fundamental şi monumental pentru Trecutul străbun, pentru Prezentul contemporan, dar şi pentru Viitorul care este înrâurit înspre Transcendent.

PETRE ŢUŢEA s-a născut, s-a întrupat, s-a asumat, s-a conştientizat, s-a realizat, s-a configurat Adevărului, s-a împlinit plenar, milenar Iubirii dumnezeeşti şi valahe.

Dar, pe lângă toate aceste străluciri, urmarea unei trăiri martirice în iadul concentraţionalist, i-au adus consacrarea unui Mare TEOLOG profund ortodox.

Însetat neîncetat de Cuvântul care zideşte, Petre Ţuţea, străbate ordinea religioasă situând Biserica deasupra statului, fie el chiar slujitor Naţiunii sale, adică statul naţional. Luând necondiţionarea limitată a Absolutului, instaurează Infinitul ca suveran al necondiţionării nelimitate, adorându-l pe Logosul-Hristos. „Mîntuitorul nostru, adică misterul teandriei-divinitatea devenită om şi omul divinizat… E un fapt istoric Iisus, nu? Şi punctează timpul cu absolutul lui divin! Nu? Este! N-am întîlnit încă nicăieri o distincţie atît de subtilă între absolut şi infinit.” (Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu. Fundaţia Anastasia, Bucureşti-1992, p. 66)

Îmbrăţişând îmbrăţişarea Atotcreatorului, filosoful creştin ortodox Petre Ţuţea, cuprinde Frumuseţea lui Dumnezeu cu toate strălucirile Creaţiei Sale, în creaţia sa.

Focul său mistic urcă flacăra întru splendoarea Cuvântului, în care susură flămânzirea întru nemurire şi întru continua însetare de cer.

Când viaţa sa trăieşte din plin emisfera religioasă, taina inimii aureolează splendoarea sufletului în care înmugureşte cântarea de azur a gândirii ce se cerne ca nişte petale de cer doar peste partea poporului român creştin mărturisitor.

Harul Duhului Sfânt care iniţiază fiinţa şi persoana filosofului muscelean aprinde simţirile spiritului său dincolo de raţiune, înveşmântându-l în lumina Adevărului.

Străfulgerările inimii imperiale copleşite de paradigma sofianismului mistico-metafizic, de nemărginirea filocalică a Iubirii dumnezeeşti aprinde flacăra sufletului frumos în candela trăirii splendorii DACOROMÂNULUI nemuritor-PETRE ŢUŢEA.

Să ne iubim Înaintaşii de Aur din toate vremurile Daciei milenare!

Să ne iubim Profeţii noştri daci şi creştini călăuzitori întru Hristos!

Să ne iubim Aleşii Filosofi creştini ortodocşi mai presus de fiinţă şi cugetare!

Căci, dacă nu-i vom apăra cu preţul vieţii, cu lumina Cuvântului, cu jertfa sângelui izbăvitor în faţa turmei bezmetice, împrăştiate, în faţa vulgului creştin-profan ce calcă în picioare prin nepăsare Biserica, Familia, Tradiţia, dreapta Credinţă, în faţa ierarhilor-baroni slujitori loruşi, în faţa politicienilor inculţi, trădători şi corupţi, în faţa vrăjmaşilor seculari, în faţa asociaţiunilor oculte din lăuntrul ţării plătite doldora de stat, străine de Neam, de Hristos, de Maica Domnului, anticreştine şi antiromâneşti, Dumnezeu ne va lua Cerul înapoi şi-l va da altora demni de El, poate chiar necreştinilor smeriţi.

Doamne aceasta să nu fie!

Safirele Azurului Octombrie:

1 Octombrie-Acoperământul Maicii Domnului; 1.10.1911, Dumitrescu Vasile, erou, d.p.r.; 2.10.1901, Dobrin Marin, preot, d.p.r.; 2.10.1955, Mariana Gurza, poetă, publicist, editor, eseist-creştin; 5.10.1955, Mureşanu Ştefan Lucian, prof. univ. dr., scriitor, mb. LSR; 6.10.1902, Petre Ţuţea, dr. în Economie, d.p.r., unul dintre cei mai mari filosofi creştini ai Ortodoxiei; 10.10.1910, Smărăndoiu Vasile, preot, d.p.r.; 10.10.1915, Dumitrache Zamfir, preot, d.p.r.; 14 Octombrie + Cuv. Parascheva; 14.10.1896, Necşulescu Constantin, preot, d.p.r.; 14.10.1908, Ionescu I. Constantin, licenţiat în drept, filosofie şi teologie, preot-militar, erou; 15.10.1953, Ionescu Dumitru-Bucureşti, inginer, mare bibliofil, naţionalist-creştin-ortodox; 21 Octombrie +Cuv. Mărturisitori Visarion, Sofronie, Sf.Mc. Oprea, Sf. Pr. Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic-Sibiel, 23.10.1896, Popescu Ilie, preot-prigonit; 23.10.1899, Andreescu A. Ioan, preot, ctitor, iconom stavrofor, d.p.r.; 25.10.1945, Mihai Batog-Bujeniţă, comandor de aviaţie, scriitor, mb. USR,; Octombrie-1976, Manuela Cerasela Jerlăianu, poetă; 26 Octombrie+Sf.M.Mc. Dimitrie; 27 Octombrie+Cuv. Dimitrie Basarabov, Sf.Mc. Nestor; 30.10.1965, Mariana Mihai, poetă, publicistă.

Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

14 octombrie, 2018

Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ: Taina scrisului (78) – Amintiri, amintiri, amintiri…

Din adâncul vieţii noastre apar permanent amintiri şi iar amintiri, apoi ele se topesc în sufletul ochilor noştri spălate de lacrimi, însă gândurile tot rămân la anii copilăriei: la părul lung şi castaniu al mamei împletit într-o coadă lungă şi groasă apoi strâns în formă de coc, la ochii albaştri ai tatălui, precum apa iazului Dragşani din minunatele locuri ale copilăriei sale, Bucecea, ori la casa copilăriei mele în care m-am născut, precum scriam cândva într-una din cărţile mele de versuri: „Panseluţe, albăstrele/ Pensule şi multe cărţi,/ Ceas cu cuc şi-o casă veche/ E tabloul cu-amintiri/ Al copilăriei mele.// De când ani s-au tot scurs,/ Gândul meu se mai topeşte/ În petalele de crin şi flori/ Ceas cu cuc şi-o casă veche/ Gândurilor dau fiori.//”

Copilăria a trecut. Am trecut şi eu prin şcoala primară, cursurile Liceului nr. 5 din Brăila în paralel cu Şcoala Populară de Arte – pictura, condusă de artistul plastic Vespasian Lungu, unde mă simţeam în largul meu. După terminarea liceului şi a Şcolii Populare de Arte, am susţinut câţiva ani la rând examene de admitere la Institutul de Artă
Nicolae Grigorescu din Bucureşti, spre a deveni artist plastic, însă de fiecare dată mă găseam pe locul 5-6 sub linia roşie. Într-o bună zi când eu am trecut de vârsta de 22-23 de ani, mama, cu lacrimile în ochi care i se făceau ghem pe faţă, mi-a mărturisit cu insistenţă să-mi schimb planurile de-a deveni pictor, şi să urmez o altă şcoală spre a-mi câştiga existenţa în viaţă. La auzul cuvintelor dânsei, spuse printre lacrimi, toată plăcerea mea pentru pictură şi poezie, le-am închis într-un sertar al inimii şi mult am suferit din această pricină! M-am pregătit cu străinicie cu un unchi, profesor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti şi aşa am reuşit la examenele de intrare acolo.

Cel care m-a învăţat de mic copil să simt valaoarea pentru frumosul desăvârşit în artă, a fost artistul plastic Ion Gâţă, spirit cu care am copilărit, mi-am petrecut anii adolescenţei şi o parte din maturitate, fiindu-mi ca un frate mai mare şi de la care am învăţat taina desenului, a acuarelei ori a uleiului pus cu pensula s-au cuţitul pe pânză ori pe carton. Aceste fapte se întâmplau pe când aveam 5- 6 ani, când el deja urma Şcoala Populară de Arte – pictura, iar în timpul liber mă punea să stau pe un scaun să-i pozez ca model de studiu. Uneori mă plictiseam de atâta nemişcare şi-l rugam să mai facă câte o pauză ca eu să merg să mă joc cu fetele pe stradă! „La cei 6 ani ai tăi, îmi spunea el cu o severitate în vorbe, nici o fată nu se joacă cu tine fiindcă nu eşti de seama lor! Stai aici şi pozează-mi şi vei avea mai mult de câştigat! Vezi pe viu cum se face arta!”
Când îşi aşeza culorile pe paletă, priveam pe furiş. Vedeam cum îşi mişca mâna cu rapiditate ori cum îşi amesteaca culorile pe paleta imernsă, considerând-o cât roata carului.

Cu tecerea anilor, uneori i-am mai pozat ca model, însă deseori îmi cerea să lucrez alături de el fiindcă din răutate copilărească îndrăzneam să-mi dau cu părerea când mă întreba dacă-mi place lucrarea pe care mi-o arăta! Consideram că vrea să-mi vadă simţul creaţiei poate, însă pe mine mă ambiţiona acest lucru! Până să termin şcoala generală, eram singura elevă din şcoală care desena pe coli imense de carton duplex: hărţi geografice, animale domestice şi sălbatice, flori şi copaci, fructe şi zarzavaturi pentru laboratoarele şcolii, fiindcă, uneori, acestea nu existau. Niciodată nu m-a ajutat, făcându-mi-le el. Îmi explica, desenam şi mă controla cu severitate de parcă era profesor.

Pe când eram în şcoala generală prin clasa a VI a, la una dintre orele de limba franceză pe care o făceam cu domnul Ion M. Gane -poet, eseist, traducător şi fondator al unor reviste ale vremii – parcă revăd şi acum acea imagine- s-a apropiat de banca mea, a rămas puţin aplecat asupra caietului pe care scriam, după care mi-a spus cu o voce blândă: „Scrisul tău este frumos şi dantelat, parcă ar fi scrisul lui Eminescu! Cum te numeşti?”

După ce mi-am rostit numele, îmi amintesc ce emoţie puternică mă copleşise pentru că îmi comparase scrisul cu al marelui poet Mihai Eminescu, mai ales că la acea vârstă mă străduiam să-i înţeleg poezia, citindu-l şi recitindu-l. Dar m-au copleşit şi urletele colegilor de clasă care mult s-au amuzat pe nedrept, pe seama vorbelor spuse de domnul profesor de limba franceză. Aşa mi-am dat seama că voi ocupa un loc aparte printre privilegiaţii Domniei Sale, iar în momentul în care nu m-aş fi descurcat, aveam curajul să-i cer tot ajutorul necondiţionat. Slăbuţ, de statură potrivită, cu trăsăturile feţei uscăţive, ochi mari albaştri şi nas acvilin, cu glas liniştit în vorbire şi privirea mereu hotărâtă, domnul Gane era pururi prezent la toate activităţile culturale ale oraşului din acea vreme, la şedinţele Cenaclului „Mihu Dragomir” al scriitorilor din Brăila, la lansări de carte şi vernisaje de expoziţii. Într-o zi la una dintre orele de limbă franceză, i-am arătat domnului profesor Gane un caiet de versuri scrise de mine. A luat caietul cu mulţă bucurie pe chip şi uimire, spunându-mi că va citi, va face corectura şi mi-l va da înapoi. Pe atunci, nu ştiam că Domnia Sa scrie versuri, că făcuse traduceri din limba franceză cu ani în urmă, editând şi nişte cărţi.

După ce am dat examen la liceu, Ion Gâţă a insistat să dau examen la Şcoala Populară de Arte, la pictură, fiindcă le puteam urma în paralel. Eram în clasa a IX-a de liceu şi în acelaşi timp elevă la Şcoala de Arte, avându-l ca profesor pe artistul plastic, de origine sucevean, Vespasian Lungu. Deseori domnul Gane îi făcea vizite domnului Lungu, la clasa noastră de pictură. Mă bucuram să-l revăd. Nu ştiam că totul era predestinat: gândeam că totul este întâmplător! Mult mai târziu am aflat că prin orice vizită la clasa noastră de pictură, domnul Gane se interesa de situaţia mea şcolară, cum mă comport cu colegii şi de sunt punctuală la ore. Totul m-a încărcat emoţional şi m-a ambiţionat şi mai mult. La sfârşitul clasei a IX a , domnul Gane mi-a propus să fregventez Cenaclul Literar ,,Mihu Dragomir,, din care făcea şi dânsul parte, alături de alţi scriitori şi profesori care predau la diferite licee şi şcoli din oraşul Brăila, aici venind şi elevi străluciţi la limba şi literatura română. Această propunere a reprezentat pentru mine un adevărat accelerator al pasiunii mele pentru poezie şi pictură. Aici, o perioadă de timp cât mi-a fost posibil să frecventez, am întâlnit lumea care mi-a deschis gustul pentru poezia scrisă, eu debutând cu poezii în anul 1970, în Revista „Convorbiri Literare” din Iaşi, redactor fiind atunci poetul Gheorghe Drăgan, care ajuta tinerele talente promovându-le în revistă.

În anul I de studiu la pictură, domnul profesor Vespasian Lungu ne preda cursuri de perspectivă în desen, anatomie artistică, istoria artelor şi teme compoziţionale. Tot Domnia Sa ne supraveghea atent cu creionul în mână, pregătit pentru orice corectură, în orele lungi de lucru în faţa şevaletului. În perioada acestor ani, la sfârşitul fiecărui trimestru, se ţinea examen cu o lucrare executată în creion, acuarelă sau ulei pe pânză şi teme de istoria artelor, despre care noi, elevii, trebuia să ştim totul din scoarţă în scoarţă, precum o rugăciune. La acel examen, fiecare elev trăgea un bileţel, trebuind apoi să spună pe de rost tot ce-i pica spre expunere.

Cunoscându-mă de când eram elevă în clasa a IX-a de liceu şi anul I la piuctură, după ce am terminat cursurile la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” din Bucureşti, şcoală la care adesea îmi sugera să merg şi să dau examen, pentru domnul profesor Lungu devenisem o persoană familiară. Când se întâmpla să mă întâlnească, îmi punea întrebări despre ce am reuşit să realizez în pictură şi ce am mai scris.

La prima mea expoziţie personală, care a avut loc în luna august 1973 la Brăila, domnul profesor Lungu a făcut vernisajul acesteia, spunând în faţa unui numeros public: „Cotidianul îţi oferă multe momente plăcute şi totuşi puţine rămân acelea care îţi produc satisfacţia durabilă, aşa cum ţi-o dă cântecul pe pânză, compus din oameni şi florile conturate cu gingăşie aleasă de tânăra pictoriţă Constanţa Abălaşei. Absolventă a Şcolii Populare de Arte, aflată la prima sa expoziţie personală, aduce prin tematica sa universul zilelor noastre făuritor al culturii materiale şi spirituale. Peisajele, florile şi temele compoziţionale aduse aici, te introduc în descifrarea realităţii înconjurătoare. Portretele -toate luate la un loc şi fiecare în parte- aduc pe pânză candoarea luminoasă a copilăriei, pe care Constanţa Abălaşei nu a depăşit-o încă şi îndemnul exprimat chiar de ea, de-a fi mereu hotărâtă pentru permanenta ridicare a măiestriei.”

După această expoziție personală, au urmat altele şi altele. Deseori am participat şi la multe expoziţii de grup, concursuri şi etape pe ţară obţinând numeroase premii. Tot timpul am avut un desăvârşit respect şi asupra scrisului. Dacă nu publicam în revistele mari din ţară, publicam în revistele şi ziarele ce apăreau la Brăila.

Severitatea şi precizia meseriei învăţată la Institutul de Arhitectură, mi-a prins atât de bine în încercările mele de a face grafică în peniţă ori cu pensula, unul din domeniul plastic de care nu m-am lipsit niciodată. Voi încerca cu modestia care mă caracterizează, să vă prezint pe rând în cuvinte scrise despre tehnicile pe care le abordez în arta pe care o fac, în urma unor viziuni personale fructificate prin experienţa zecilor de ani în faţa şevaletului ori la masa de lucru. Acestea se reflectă în cele peste 56-58 de expoziţii personale în ţară şi în străinătate. Aceiaşi mărturisire o fac şi despre cărţile editate de mine de-a lungul anilor, în număr de 17, având încă 5 în lucru. Cărţile editate sunt de poezie, proză scurtă şi memorialistică, albume de artă cu luctările mele şi critică literară. Aceşti toţi ani, au însemnat pentru mine formarea criteriilor proprii de apreciere a tot ce fac prin muncă multă şi exigenţă. Poate din aceste motive multe, foarte multe lucruri i-au marcat pe mulţi confraţi din oraşul copilăriei mele, ţinându-mă departe în penumbră, ignorând eficienţa tehnicilor mele în grafică pe care începusem să o abordez ca motiv în arta plastică dar şi pe tărâmul scrisului!

Prin arta grafică şi pictură am obţinut multe premii naţionale şi internaţionale. Mult mi-a plăcut în anul 2015, când la Botoşani, am obţinut Medalia „Teiul de Argint”, cu expoziţia de grafică „Dor de Eminescu”. În anul 2016, un alt motiv elocvent este expoziţia mea din China, Beijing, la Institutul Cultural Român şi la Palatul Imperial, dedicată marelui poet Mihai Eminescu, atât de cunoscut şi de apreciat aici în ţara lui Confucius! Publicul dar şi oamenii de cultură chinezi, traducători şi vorbitori de limba română, plăcându-le atât de mult grafica mea închinată lui Eminescu, anul acesta 2018, au editat o antologie de poezie eminesciană tradusă în limba chineză, ilustrată cu grafica mea, această carte fiind prezentată în luna august la Târgul de Carte de la Beijing.

Premiile mele pentru literatura scrisă au fost în decursul anilor astfel:
Premiul „Octavian Moşescu” în cadrul Festivalului Internaţional de literatură scrisă „Titel Constantinescu” de la Râmnicu Sărat în anul 2016. În anul 2017, am obţinut Premiul II pentru poezie în cadrul Festivalului Internaţional „Renata Verejanu” la Chişinău. În anul 2018, august, am obţinut Premiul II pentru eseu, tot în cadrul Festivalului Internaţional „Renata Verejanu” care a avut loc la Chişinău.

Pentru mine pictura cât şi scrisul, este ca dragostea! Acestea nu vor fi reuşite dacă câmpul de imagine vegetal, acvatic, floral ori portretul pus pe pânză sau hârtie, nu-ţi transmit o părticică sublimă din sufletul meu. Cuvântul este acelaşi lucru dar mereu altul! Prin cuvânt, scriitorul, poate ascunde ori poate dărui cuvinte despre sine ducându-şi gândul până la capăt, încât să dureze în scrierile sale, scrieri fără de moarte care sunt cărţile! Pentru mine cuvintele scrise sunt cuvinte ale iubirii peste care am plâns sau le-am supus spre ascultare, prin întreaga mea dăruire. Ca şi arta plastică, arta grafică, arta monumentală ori cea compoziţională a muzicii, şi cărţile sunt nişte punţi peste moarte, legându-se pentru totdeauna de cei rămaşi.

––––––––––––––

Constața ABĂLAȘEI-DONOSĂ

Brăila, 10 octombrie 2018

Corneliu NEAGU: Mișcarea defragmentată

Încă de pe vremea când eram copil m-au fascinat coroanele copacilor puse în mișcare de acțiunea rafalelor de vânt. Priveam uimit legănarea inegală și, aparent, dezordonată a ramurilor, după fiecare rafală, căutând să înțeleg ceea ce se întâmplă în intimitatea acestei mișcări. Cu timpul, am înțeles acest fenomen. Datorită dimensiunilor diferite ale crengilor, precum și modului de dispunere a frunzelor, lungimile de undă ale mișcărilor ondulatorii realizate de ramuri sunt inegale. De aceea se produc multiple defazări în coroana copacului ( sau a pâlcului de copaci). Atât lungimile de undă ale mișcărilor individuale cât și defazările se modifică de-a lungul timpului, sub influența unei multitudini de factori : direcția și intensitatea vântului, durata rafalelor, pauzele care pot apărea între rafale etc. În ansamblul, mișcarea ondulatorie a crengilor devine complexă și, în același timp, fascinantă, neputând fi asemuită cu nici-o altă mișcare cunoscută din natură. Am căutat în dicționare cuvinte care ar putea fi utilizate pentru a denumi acest fenomen. Nu am găsit niciunul care să poată descrie complet și exact această mișcare (legănare) fascinantă. De aceea am denumit-o „defragmentată”. Evident, este un neologism propus de mine și nu există nici-o garanție că va intra în lexicul limbii române. Am utilizat, pentru prima dată, adverbul „defragmentat” într-un poem din volumul de versuri „FATA MORGANA”, Ed. ePubishers, 2016: „Copacii triști, răniți de brume, / Se legănau defragmentat,/ Plângând peronul devastat/ Din gara mică fără nume”/.

Am înțeles, cu timpul, că fenomenul defragmentării este universal, putând fi regăsit în „mișcarea” cuvintelor, ideilor, amintirilor, sunetelor, culorilor etc. De aceea, presupun că a spune „ideile veneau defragmentat” este întrutotul corect, pentru că mai multe idei, care bat la poarta minții deodată ori secvențial, ajung pe „lungimi de undă” defazate și inegale. Tot așa, sunetele emise de instrumentele care dau viață unei creații muzicale (simfonie, concert etc) ajung, de cele mai multe ori, la urechea ascultătorului « defragmentate », dând naștere unei polifonii care fascinează. Într-un comentariu pe marginea acestui eseu, scriitorul Corneliu Traian Atanasiu spunea următoarele : « Defragmentarea ca termen al informaticii este un procedeu de a recupera fragmentarea fișierelor împrăștiate pe parcursul compunerii lor. Oricum, ele folosesc mai multe clustere, dar prin defragmentare se încearcă adunarea acestora în secvențe cât mai continui pentru a economisi spațiul discului. Și în acest caz cuvântul a de-fragmenta este opusul lui a fragmenta, așa cum a demonta este opusul lui a monta, a deregla al lui a regla »

Eu adaug observația că, în anumite cazuri, prefixul „de” se aplică pentru a desemna aducerea laolaltă a mai multor elemente (de exemplu, fragmenta-defragmenta), în alte cazuri pentru a separa aceste elemente (de exemplu, monta-demonta).

În abordarea propusă în acest eseu, a defragmenta conține ambele fațete ale mișcări, respectiv, aducerea împreună sau desfacerea elementelor, uneori într-o logică deterministă, alteori într-o logică aleatorie.

———————————————–

Prof. univ. dr. Corneliu NEAGU

15 octombrie, 2018

Valeriu DULGHERU: Kamikazii unioniști

„Să ştiţi: de nu veţi ridica./ Din sânul vostru un proroc./ În voi viaţa va seca, Zadarnic soarta veţi ruga./ Căci scoşi veţi fi atunci din joc. Şi-ţi rămânea făr’ de noroc.”

(Alexe Mateevici. Basarabenilor)

Astfel îi avertiza pe basarabeni la 1918 marele patriot și poet Alexe Mateevici. Ieșiți din brațele ursului țarist, rusificați până la refuz, analfabeți, săraci basarabenii de atunci au fost însă mult mai treji la minte: au găsit mai mulți proroci – generația de aur unionistă, care a realizat în condiții extrem de dificile visul de peste o sută de ani de revenire acasă.

Astăzi, în condiții mult mai bune, de aproape treizeci de ani suntem în căutarea unui proroc. Pe parcurs ne-am pricopsit cu tot soiul de proroci falși și acum am ajuns iarăși de unde am plecat. În a. 2007, în plin regim comunist, a apărut tânărul promițătorul Dorin Chirtoacă care avea toate șansele să devină acel proroc, acel „salvator al Neamului”. În a. 2013 avea toate șansele să salveze Partidul Liberal de la pieire, dacă ar fi acceptat propunerea grupului reformator Hadârcă. În loc de lider incontestabil al dreptei a preferat să rămână pur și simplu „nepotul lui M. Ghimpu”. Iar Partidul Liberal a continuat să se prăbușească în hău, fiind părăsit metodic de grupuri întregi (I. Hadârcă cu grupul reformator, A. Guțu, A. Șalaru ș.a.). Mult așteptata, dar prea târzie, rocadă la conducerea PL-ului, anunțată în primăvară de M. Ghimpu pentru 16 septembrie, nu s-a mai întâmplat. Șeful a transferat Congresul pentru data de 1 decembrie, de Marea zi Centenară. El are nevoie de showuri nu de Reunire cu adevărat. De ce a făcut acest lucru când până la ziua alegerilor parlamentare vor mai rămâne puțin mai mult de două luni? Această perioadă este foarte mică pentru a reuși o cât de cât coalizare a forțelor de dreapta. Constatăm cu mare regret că unchiul l-a îngropat pe nepot fără nicio șansă de a reînvia (să ne aducem aminte cum în mod similar a procedat și Roșca cu magnificii săi și unde este astăzi cel mai puternic partid de dreapta de altă dată?). Dar fără PL această coalizare pe dreapta nu va fi completă. Mesajul a fost mai mult decât clar: PL se va avânta în alegeri de unul singur. În situația în care se află acum partidul nu are nicio șansă de a trece pragul de 6%. Și chiar dacă ar trece acest prag care va fi impactul unui grup din 6-7 deputați în parlament. Având chiar 13 parlamentari (acum au rămas doar cu 9 (tot din cauza managementului prost al Partidului!)), ce impact a avut asupra politicii acestui stat eșuat în perioada 2014-2018?

Să încercăm să facem o analiză a forțelor atât de dispersate de pe dreapta. Deseori îmi vine întrebarea „Doresc oare unioniștii Unirea?”. Nu mă refer la cei peste 30% (care se apropie de 40%) care doresc Unirea cu ardoare, cu patimă, ci la liderași! Și nu găsesc un răspuns clar, univoc. Prin declarații fiecare din liderași este cel mai mare unionist, dar în fapte… Iar avantajele Reunirii sunt atât de evidente încât în mod natural îți pui întrebarea: de ce nu se reușește de făcut pași serioși în această direcție. Mă prind la gândul că „elita unionistă” nu dorește. Nu dorește să asculte de sfaturi, de chemările multiple ale unionistului de rând (care nu dorește posturi, dorește doar Reunirea cu Țara mamă!) devenite deja atât de banale. O stimată doamnă lideraș al „celui mai unionist partid care metodic ia sub 1% în alegeri” mă învinuia că mereu scriu și le dau sfaturi, că ei nu au nevoie de sfaturi. De ce-și permite aceasta stimată doamnă (și nu numai ea!) astfel de declarații de parcă unionismul ar fi o afacere personală. Ei bine stimată doamnă, eu sunt alegătorul de rând care trebuie să vă aleg în alegerile din iarnă. Cum m ă convingeți prin fapte nu prin vorbe?

Să vedem cine se mai află pe segmentul de dreapta. Ah da. Noul partid unionist – Partidul Unității Naționale (PUN) apărut pe ruinele PL-ului, din așchiile desprinse de la el, fondat cu concursul nemijlocit al ex-președintelui României dl T. Băsescu. Atâtea speranțe se investiseră în acest partid care trebuia să vină în locul PL (așa cum PL a venit în locul PPCD și PFD), dar se pare că în zadar. De o jumătate de an acest partid parcă nici nu există în acest an crucial pentru destinul unionist al acestui colț de țară. Ultima declarație a lui A. Șalaru că PUN-ul ar putea să nu candideze la alegerile parlamentare din februarie 2019 a fost chiar una ieșită din comun. În loc să se zbată, să contribuie la unificarea forțelor pe acest segment, el bate în special în cei care ar putea să-i fie aliați, inclusiv în problema Reunirii (e vorba de dna M. Sandu), iar acum bate în retragere, lăsându-i câmp de manevră kremlinezului Dodon. Iar acest kremlinez Dodon, luând în alegeri majoritatea și preluând împreună cu PD întreaga putere în stat, primul lucru pe care-l va face (a declarat acest lucru de atâtea ori!) va scoate în afara legii toate partidele unioniste, inclusiv al dlui A. Șalaru. Nu aș vrea să-i dau dreptate marelui Voltaire care spunea ca politica înseamnă „dominarea celor lipsiți de scrupule asupra celor lipsiți de memorie”. Un dezamăgit unionist (ca mulți alții!) comentează pe rețelele de socializare declarația lui A. Șalaru: „Eu sunt unionist și voi vota doar pentru un partid care va susține ideea unionistă. Așa am procedat de ani de zile. Ani de zile am votat doar cu partidele unioniste. La început, cu frontul, apoi cu liberalii, dar acum sunt în ceață, pentru că nu mai știu pentru cine să-mi dau votul…Indecizia mea mi-a fost accentuată și de anunțul de azi al lui Anatol Șalaru, pentru că, trebuie să recunosc sincer, simpatiile mele se înclinau spre acest partid, dar acum, după ce acesta a părăsit câmpul de lupte electorale, chiar nu mai știu pentru cine să votez…Teama mea cea mai mare e că îmi voi da votul pentru nu știu ce partid unionist și acesta nu va trece pragul electoral și atunci votul meu se va pierde sau se va duce la socialiști. Adică votând nu știu ce partid unionist, eu voi vota, de fapt, socialiștii. Or, tocmai lucrul acesta nu mi-l doresc… Tot gândindu-mă care ar putea fi soluția, cred că aceasta nu poate fi decât una singură. Ca partidele unioniste SĂ SE UNEASCĂ. Să demonstreze că sunt unioniste și să se unească. Militează pentru unire, dar luptă între ele. Oare nu e un paradox?”. Situația pe dreapta e clară că la moment nu avem pentru cine vota. Nici unul din partiduțe nu are șansa de a trece separat barajul de 6%.

Ce avem pe centru-dreapta? Am spus în repetate rânduri că pe centru-dreapta a apărut o oarecare construcție. Chiar dacă A. Nastase este vulnerabil criticii din partea binomului, fapt ce s-ar putea să aducă unele deservicii Alianței, totuși fenomenul de „unire a forțelor” își va spune cuvântul în aducerea voturilor. Această Alianță trebuie susținută în pofida tuturor neajunsurilor și să construim ceva pe dreapta nu să batem cu îndârjire în potențialii aliați în parlament.

Ce avem pe stânga. Recunosc cu durere în suflet, stânga este cel mai organizat segment. Uitați-vă cum merg în teritoriu și își lansează candidații pe circumscripții (cu 5 luni înainte de alegeri!). Doar talimbul Voronin a reacționat la această încălcare a Legii privind alegerile, ceilalți au luat apă’n gură de parcă nu iar atinge. Ei bine, tăcerea PDM este explicabilă. Binomul și-a împărțit sferele de influență: tu Dodoane ia cât poți pe circumscripții, pe care ți le-am croit „sub tine”, iar eu voi cumpăra deputați independenți cât voi putea. Acest segment se umple de tot soiul de candidați certați cu legea. Șor, locul căruia e la dubă pentru miliardele furate, este susținut de guvernare pe toate căile. Pentru a scăpa de justiție probabil va candida pe una din circumscripții la Orhei, unde să fim siguri, va câștiga cu concursul orheenilor cumpărați cu „pâine ieftină și distracții pe gratis”. Cât de ieftin se vând. Unde au dispărut acei orheeni care la 1918 au dat startul Unirii? Un alt penal certat cu legea, P. Corduneanu, anchetat după pentru crimele comise împotriva tinerilor în evenimentele din 2009, candidează pe listele partidului socialiștilor la Hâncești. Parlamentul devine un fel de „krîsha” pentru infractori.

Privesc cu groază seară de seară pe ecranele televizoarelor la posturile lor (aveau 2, acum au vreo 51) cum socialiștii își lansează candidații în circumscripții. La început Căușeni, Ștefan Vodă, Soroca, Dondușeni, apoi Comrat, Cahul, Hâncești ș.a. La Comrat tov. Z. Greceanîi a declarat literalmente următoarele: „Găgăuzia este garantul existenței Republicii Moldova”. Nici mai mult nici mai puțin. Cei care întotdeauna, de la 90 încoace, au luptat împreună cu Tiraspolul pentru refacerea urss, pentru intrarea în Rusia, acum acești kremlinezi socialiști îi consideră garanți ai statalității! Doar în acest colț de țară cu ființe fără coloană vertebrală, fără un elementar simț național, se pot întâmpla astfel de anacronisme. „Rușii din Moldova au suferit rușinea de a fi numiți minoritate națională”, scria referindu-se la evenimentele din anii 1990-1991 Anatoli Cernyaev, consilierul de politică externă al lui M. Gorbaciov. Dar cum să-i numești altcumva dacă în Basarabia au rămas doar 4.75%, în celelalte state fost sovietice – cam tot atâția. Doar în perioada sovietică o minoritate rusă de vreo 12% deținea peste 80% din toate posturile de conducere de diferit nivel, considerându-se națiunea conducătoare. În 1991, după destrămarea urss, rușii au simțit „rușinea” de a se retrage de la gurile Dunării, spre care au înainta prin rapturi de teritorii timp de peste 300 de ani, la vreo 700 km spre est. Acum aceste lichele, acești trădători de neam, se stăruie să le șteargă „rușinea de pe obraz” rușilor și găgăuzilor rusificați care numai găgăuzi nu se simt. Practic toate mult trâmbițatele investiții rusești (nu sunt prea mari dar pentru o populație de apr. 140000 sunt simțitoare) sunt orientate spre Comrat, spre acest copil răsfățat. Tot spre Comrat sunt orientate investiții și ajutoare din Turcia, Uniunea Europeană, SUA, care integral pe Basarabia pe parcursul a 27 de ani au depășit suma de 5 mld de dolari în formă de ajutoare nerambursabile.

Simțindu-se puternici (de fapt nu Dodon care se află în topul sondajelor este puternic ci ceilalți sunt slabi) kremlinezii socialiști devin obraznici. În mare parte analfabeți dar gălăgioși ei îi bruiază pe ceilalți parteneri de pe platourile televiziunilor. Deunăzi un mucos, cu puțină, foarte puțină carte dar cu aere de mare lider al unei așa numitei „asociații de tineret „Urmașii lui Ștefan” (să vadă marele Ștefan cum îi este terfelit numele de niște neisprăviți kremlinezi în marea tăcere a acelora care trebuie să-l apere, unde le stau picioarele le-ar sta capul) îmi dădea de la scandalosul post NTV „lecții de istorie, de bună purtare într-o instituție de învățământ”, ajungând cu petiție până la Ministerul Educației. În interviul, pe care mi l-au cerut (în legătură cu niște standuri informative de pură istorie a Neamului!), am spus că tinerii de genul acestui fanfaron trebuie să citească mai mult, să sape nu până unde-i spune șeful Dodon (până în sec. al XI, de parcă până atunci strămoșii noștri cu o istorie multimilenară pe care nu o au multe popoare cu apucături belicoase erau cățărați pe copaci în timp ce în est se construia o civilizație creștină prosperă!), ci până la rădăcinile adânci ale Neamului. Cât o să mai răbdăm bătaia de joc din partea unor obraznici cărora nu le putem riposta că suntem slabi, că liderii noștri unioniști sunt preocupați doar de luptele fratricide și de lustruirea imaginii unioniste.

În general, sunt un unionist optimist și încerc să transmit acest optimism și altora însă simt tot mai mult că din cauza găinăriilor liderilor de partiduțe unioniste mi se năruie fundamentul de beton (vorba lui Ghimpu) a acestui optimism. Nu dor loviturile lichelelor kremlineze, dor inacțiunile, găinăriile politice ale acelora care și-au luat misiunea sacră de a ne duce spre Reunire. „…Când o mulțime de oameni se îmbogățesc prin luare de mită şi influența lor e mai eficace decât munca lor, când legile nu te protejează contra lor, ci dimpotrivă, ei sunt cei care sunt protejaţi împotriva ta, când vei descoperi că este răsplătită corupția, iar onestitatea devine un sacrificiu de sine, atunci vei putea spune, fără teama de a greşi, că soarta societăţii în care trăieşti, este condamnată” scria la 1950 filozoafa americană Ayn Rand. Cu toate acestea nu consider (încă) că soarta societății basarabene este condamnată.

În final termin cu niște minunate versuri deosebit de semnificative pentru această situație în care ne aflăm, cu o chemare către marele Ștefan: „Timpul nu-l mai cruță,/ Nici soarta nu-l iartă / Bourul îši plânge / Stema-nsângerată! (de statalistul Dodon-n.n.)…În fața icoanei / Lumea să se roage, /Štefan să ne-audă / Ši să facă pace! / Timpul nu ne cruță,/ Soarta nu ne iartă / Turma stă ši-ašteaptă, Boii stau ši cată…” (Ion Cojocaru).

Turma stă și-așteaptă!

–––––––––––––

Valeriu DULGHERU

14 octombrie 2018

Chișinău-Basarabia

Restituiri: Ion Antonescu, „Scrisoare de răspuns adresată lui C.I.C. Brătianu” (29 octombrie 1942)

Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba.

Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră.

Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri.

Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu.

Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni.

În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară , dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?!

Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia

de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari.

În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică.

Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale,

exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940.

Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat,

în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi:

Cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi.

Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.

Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.

Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţiaşi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră.

Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor.

Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.

Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914–1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca o culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara.

Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat.

Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem.

Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.

Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra.

După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru.

V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat.

După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi.

V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America.

Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump.

Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918.

Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii?

Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şicaii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie.

Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei.

Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia.

Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea.

A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului,

acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura,

în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun.

Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”.

Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pe care le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.

Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump.

Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată.

Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”.

Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii.

V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare.

Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui.

V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele.

Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi,

pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza.

Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţăr ii, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora nşi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”

(Arhiva Istorică Centrală; fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Cabinet I. Antonescu,dos. 61/1940, f. 88-221)

Vasile COMAN: E toamnă, iubito…

E toamnă, iubito…

E toamnă iubito și-un foșnet prelung
Mă-ndeamnă să stau lângă foc,
E bruma de vină- blesteme ne-ajung
Sau veșnicul meu nenoroc…

Toamna-i poveste închisă-n cristal
Ne-ndeamnă la vise încolo și încoace,
O lungă scrisoare-ți voi scrie pe val
Mă doare ce-mi faci dar lumea nu tace.

Alungă întristarea, să nu mă chemi
Când pomii sunt goi fără frunze,
Pe-alei rătăcite migrăm spre infern
Doar ploi săruta-vom pe buze.

În ochii tăi limpezi văd gândul ce doare
Te văd visătoare cu picuri de rouă,
Străvechi amintiri cu atâta candoare
E toamnă, iubito…și totuși mă plouă.

Alungă-mi durerea, să nu mă strigi
Îngheța-va și luna cea plină, de vreme
Sunt fostă iubire-uitarea să-ți plângi
Și totuși…nu cred în blesteme…

——————————–

Vasile COMAN

Ploiești

1 septembrie, 2016

Silvia URLIH: Drumul meu

DRUMUL MEU

Drumul meu,
spre drum se-ndreaptă,
drumul să-l îmbrățișeze,
drumul meu,
nu se mai plânge că îl dor
cărările,
urcă
spre izvorul viu,
mirul
să-l înmiresmeze,
urcă-n lăstărișul vieții,
nu-l mai dor
urcările.

Drumul meu,
spre codrul veșnic,
urcă,
marginea să-și scalde,
drumul meu,
râde cu zorii,
zorile îi bat în zid,
scutul vrea ca să și-l spargă,
vrea
spre zilele mai calde,
drumul meu,
uitat în brumă,
bate-n ușă,
să-i deschid.

Drumul meu,
cu drumu-n brațe,
se îmbracă-n lăstărișuri,
infinitul îl așteaptă,
stă
pe-o bancă lângă poartă,
greu i-a fost,
ușor îi este,
a trecut peste hățișuri,
contopit cu-un singur drum,
se rescrie iar
în soartă.

Drumul meu,
în mine bate,
bate ca nebunul,
bate-n scoarța de mesteacăn,
ramuri
să-nfrunzească,
bate-n clipa efemeră,
bate-n scară,
cerne drumu-ntr-unul,
drumul meu cu drumul urcă,
casa
să-și trezească.

Drumul meu,
lumina-și vede,
luminează-n soare,
din petalele-i cărunte naște învieri,
drumul meu,
urcă spre munte,
muntele-i cărare,
drumul meu,
cu drumu-n brațe,
zboară peste seri.

Drumul meu, în drum se-mbracă, iarna să nu-l doară,
din nămeți își face cruce, crucea-i e balsamul,
drumul meu, drum și-a găsit, pe un drum de seară,
drumul meu, drumul își vede, într-un drum cu drumul.

—————————

Silvia URLIH

14 octombrie, 2018

Ştefan Lucian MUREȘANU: Mă-ndrept spre fericire

MĂ-NDREPT SPRE FERICIRE

În lumea albă în care timpul trece,
Am tot supus prefacerii iubirea
Am respirat adânc
Și inima-n iubire
S-a resemnat în viață
O viață unde
Lumea este grea,
Din greu se naște fiindul
Cu fiecare clipă ce trece peste noi
E lume,
Și fiecare cu nevoi
Din nevoință arde
Spre greul vifor
În care dezechilibrul
Dă sorții ne-nvieri
Ci o-nvechită sete
De ce dorim să fim,
Să tulburăm
Și timpul
Și spațiul strâmt și rece
Ne strânge în
Sistemul neclar,
Putem spune al sorții
Când neîncrezători
Cădem,
Și câte praguri
Tot trecem
Și rar pe cel de sus
În creștet îl simțim
Când din nevoi orbirea
Spre ce e orb privim.
Viu ne e fiindul,
Dar morți umblăm pe străzi
Nu știm ce este moartea
Și pietrele pe drum
Sunt ascuțite-n margini
Nu-s flori,
Copaci trosnesc în parcuri
E gerul crunt al fricii
Când inima-ți îngheață
Când nu mai ai suspin.
Dacă am vrea cu toții
Spre soare să privim
Nu ar mai fi
Nici noapte,
Nici tânguiri,
Ne-am prinde
Și de mână
Cărările prin viață le-am trece,
Și-ar fi numai lumină
Cu oameni
Ce din lume voiesc
Să se ridice
Să prindă-n inimă iubirea
Și zâmbetul,
Sunt flori
Și păsări sunt
Și cerul e senin,
Privește omule
Lumina
E taina reclădirii
Sunt ochii tăi și-ai mei
E ziua care vine
Și ne arată Calea
Este-nceput în lumea
Ce tulburată-n teamă
A suferit
În noaptea
Ce a umbrit Pământul.
Ridică-ți în lumină
Copilul nenăscut
Și lasă-l să te vadă
Să-ți simtă-n piept
Pulsând
Inima ce încă o ai caldă,
Ești omule, părinte
Al fiului din vis,
Pulsează viu fiindul
Din viu se naște viața
Și mâinile-mi ridic
Îmbrățișând natura,
Văzduhu-i plin de viață
Mă-nalț spre Tine,
Iubire a dragostei de oameni,
Plutesc,
E-o viață nouă
Iubito, te caut,
Te voiesc
În brațe, vino,
Suntem făcuți
Să fim în lume,
Unde e om și oameni.

———————————

Ştefan Lucian MUREȘANU

14 octombrie, 2018

Mariana Zorița TURDA: Poesis

DACÃ AȘ PUTEA

Dacã aș putea,
Aș pleca desculțã
Spre tine !
Dacã aș putea,
Mi-aș lua…
Însoțitoare Luna !
Dacã aș putea ,
M-aș îmbrãca…
Cu cerul…
Iar cãlãuze…
Mi-ar fi stelele !
Dacã aș putea ,
M-aș urca
În Carul Mare
Și aș ruga vîntul…
Sã mã zboare
Peste mãri si țãri
În brațele tale !
În prag de Crãciun
Ți-aș cînta
Colinda iubirii !
Cu privirea ta…
Mi-aș oblojii
Rãnile durerii !
Din omãt…
Aș face așternut
Pentru a-mplinii iubirea !
Iar cu cãldura buzelor
Aș topi ghetari…
Dacã…așa
Aș ști cã te am !

Sarmato PC.IT.
19 .12.2015

DIALOG

Mi-e atât de dor…
De tine,
Mi-e atât de dor…
Ca sufletele noastre…
Să traiască !
Să iubească !
Să se contopească,
Să fim un tot…
Să fim un nor
O stea,un univers !

Offf…doamne…
Te iubesc!…
Vino…
Te aștept…
ACUM !!!

Uneori,simt
Că ești aici !
Ca,ar trebui…
Să-ntind doar mâna…
Ca să te ating !
Alteori…
Ești atât de departe…
Pierdut in zare!
Încerc să te prind…
Dar…
Siluieta ta dispare !
Atunci e totul trist…
Și…totul…e-norat,
Dar,știu ! Că nu!
Tu nu m-ai uitat !
Ș-atunci…
Îți simt din nou…
Căldura…și- mi zic
Nu,nu am visat !

De m-ai visat,tu…
Strânge-mă in brațe…
Și sărutări, tu…
Dă-mi o mie
Nu mă lăsa să plec!
Te fac a mea,IUBITĂ !
DINTR-O MIE !

Sarmato PC.IT
07 .10 2015

Continue reading „Mariana Zorița TURDA: Poesis” →

Anatol COVALI: Râd şi plâng

Râd şi plâng

Mai visez că sunt privighetoare
şi că zbor zglobie spre înalt,
că din ceata mea de căprioare
se desprinde tinerescu-mi salt.

Mă mai văd ţâşnind din roi de fluturi
ca să sorb parfumul unei flori
şi vibrez în mii de începuturi
când şi-n miezul nopţii găsesc zori.

Am în sânge pajişte-nflorită
şi mă-mbăt de-al ei parfum superb.
Nu îmi pasă ce scrie-n ursită
şi-mi zidesc castele-n orice verb.

E în mine-atâta bucurie
când din plai de ţel buchete strâng,
şi-mbătat de tot ce reînvie
mă trezesc uimit că râd şi plâng.

————————————–

Anatol COVALI

București

14 octombrie, 2018