Alexandru NEMOIANU: Îndărătnicia sectanților

“Este un Domn,o Credință,un Botez”(Sf.Pavel,Efeseni 4:5)

Biserica este trup teandric (divino-uman) care este Trupul mistic al lui Hristos. Biserica se desparte în, ”Biserica triumfătoare”, cea care se află în Ceruri și “Biserica luptătoare” care cuprinde pe credincioșii aflați pe pământ și străduindu-se pentru mântuire.

Ca stare organizată, pe pământ, Biserica se manifestă din ziua Cincizecimii, din ziua în care Duhul Sfânt, carele de la Tatăl purcede, s-a pogorât, în forma limbilor de foc, asupra Apostolilor și celor cu dânșii.

Fiind Trupul lui Hristos, Biserica nu poate fi decât una și mărturisirea către ea asemenea nu poate fi decât una. Acea mărturisire este cea lăsată de Hristos ucenicilor Lui, Sfinții Apostoli și de aceia, prin continuitate apostolica, prin punerea mâinilor, ea este aceeași pana azi. Biserica se sprijină pe două “brațe” țări: Sfânta Scriptură și Tradiția. Acea Biserica este Biserica Ortodoxa.

O parte din revelația dumnezeiască făcută oamenilor a fost scrisă. Ea se numește Sfânta Scriptură și are două părți: Vechiul Testament și Noul Testament. În ea, în Sfânta Scriptură, sunt cuprinse textele canonice. Dar pe lângă ele au circulat și multe alte scrieri care au fost repudiate de Biserica, întrucât învățăturile lor sunt străine de Dreaptacredință. Acestea sunt așa zisele scrieri “apocrife”. Folosirea lor duce la căi rătăcite și dovadă sunt mulțimea sectelor apărute în urma folosirii acestor texte apocrife. Trebuie reținut că Biserica a fost cea care a stabilit conținutul Sfintei Scripturi și mai trebuie reținut că întreg textul Scripturii este consecvent cu sine, nu se contrazice.

Sfânta Tradiție reprezintă învățăturile care la început nu au fost scrise, ci transmise prin viu grai. Mai apoi, cele mai multe, au fost scrise de către Sfinții Părinți ai Bisericii. Deci, din punct de vedere istoric, Sfânta Tradiție este mai veche decât Scripturile. Deci Biserica a întocmit Scripturile și nu invers. Dacă ar fi să ne referim doar la activitatea Mântuitorului. Este evident că în cei trei ani de propovăduire a spus mai mult decât este cuprins în Evanghelii. Sfântul Ioan(21:25) limpede spune ;”dar sunt și alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus și care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea această n-ar cuprinde cărțile ce s-ar fi scris”.

Evangheliile vorbesc doar despre venirea în lume, patimile și Învierea Mântuitorului. Ele nu au reținut nimic despre îndemnurile practice. Acestea au fost date direct Apostolilor și de acea predania lor este de neînlocuit. Sfântul Pavel insistent se referă la acest aspect, ”deci dar fraților,stați neclintiți și țineți predaniile (Tradiția) pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistolele noastre” (ÎI Teasalonicieni,2,15).

Ca importanță Scriptura și Tradiția sunt egale. Cât de sărăcită ar fi Biserica fără învățăturile din Pateric, din Filocalia și din celelalte scrieri ale Sfinților Părinți. Cea care păstrează integral învățătură Scripturii și a Tradiției este Biserica Ortodoxă, singură autentică și cu viață liturgică neîntreruptă de la Cincizecime și până azi.

Izvoarele istorice dovedesc fără putință de tăgadă că Tradiția Bisericii, organizarea în învățătura Ei erau clar așezate și înțelese încă din veacul I d.Chr. Este suficient să citim Epistolele Sfântului Ignatie Teoforul, cel care ca prunc a fost ținut în brațe de către Mântuitorul și care, la peste o sută de ani vârstă, a fost martirizat din porunca Împăratului Traian. În aceste Epistole Sfântul limpede arată că în veacul I d.Chr Biserica era organizată în Episcopii, cu Preoți și diaconi, că în Biserici se săvârșea Sfânta Liturghie cum se face și azi. Același Sfânt arată că în mod limpede Biserica știa că Dumnezeu Cuvântul s-a întrupat, din Duhul Sfânt și Fecioara Maria, că a fost răstignit, în zilele lui Pontius Pilat, a fost îngropat și a înviat a treia zi. Toate aceste adevăruri erau bine cunoscute. Aceste adevăruri au fost tăgăduite de către dușmanii Bisericii și ai Adevărului, răstălmăcite și așa s-a ajuns la oțetul sectar.

Din capul locului dușmanii Bisericii, dușmanii Trupului lui Hristos, au căutat să nege importanța Sfintei Tradiții. Așa a apărut aberanta “învățătură” despre “Sola Scriptură”! Dar din început ei se contrazic, căci neagă Sfânta Tradiție și în locul ei așează “tradițiile” lor. În loc să creadă în Tradiția lăsată de către Apostoli și de către Sfinții Părinți ei preferă să acceptă “tradiția” începută de Martin Luther. Lipsindu-se de îndrumarea și experienta Tradiției acești oameni s-au rătăcit, au căzut pradă ispititorului, s-au așezat în afara Bisericii au ajuns sa spună blasfemii despre Pururea Fecioară Maria, despre Sfinți, despre Sfintele Moaște, despre Sfintele Taine. Toate adeverite de mărturia Apostolilor și a urmașilor lor direcți. În locul acestor adevăruri nefericiții sectari au ajuns să creadă în aberațiile lui Martin Luther și a celora care au fost încă mai întunecați ca el. Iar în afară Bisericii nu există mântuire. În această lumină se pune întrebarea care trebuie să fie atitudinea Ortodoxă față de cei din afară Bisericii. Nu putem răspunde în alt chip decât cel pe care ni l-au poruncit chiar Apostolii.

Sfântul Pavel, cel care a arătat atâta de multă îngăduință și dragoste către căderile omenești ,,devine extrem de vehement împotriva ereticilor,” ”Păziți-vă de câini! Păziți-vă de lucrătorii cei răi” (Filipeni,3,2). Și apoi, ”luați aminte să nu va fure mințile cineva cu filozofia și cu deșarta înșelăciune din predanie omenească, după înțelesurile cele slabe ale lumii, și nu după Hristos”(Coloseni,2:8). Este limpede, căderile omenești trebuiesc îndreptate și tratate cu milă frățească însă erezia este pierzătoare și aducătoare de moarte sufletească. Din nou Apostolul Neamurilor ne spune, ”de omul eretic, după întâia și a două mustrare, depărtează-te” (Tit,3:10). În marea ei înțelepciune Biserica a decis ca pe eretici să îi arunce în afară și să îi trateze ca dușmani. Căci ce este erezia? Învățătură mincinoasă care, mai mult ori mai puțin, denaturează adevărata învățătură și o schimbă, ba chiar cutează să se înalte în locul ei. Eresurile și ereziile, cele vechi și noi, de la arianism la Martin Luther și apoi la cele peste douăzeci și cinci de mii de aberații sectare, nu sunt alta decât născociri ale diavolului care urmăresc pierzania oamenilor. În același timp Biserica Dreptmăritoare nu se artă fără cruțare pentru cei rătăciți. Biserica le oferă posibilitatea ca, în urmă excomunicării, să se pocăiască dacă doresc. În momentul de față cea mai mare năpastă pentru credincioși este mișcarea zis, ”ecumenică”. O mișcare care ar vrea să unească toate credințele, până și pe cele necreștine, într-o “Biserică” Pan-eretică. Dar asta nu este cu putință. Din nou trebuie repetat că Biserica îndeamnă la milă față de cei căzuți pradă eresurilor sectante, dar recomandă “ură sfânta” pentru învățăturile false. Iată cum zicea Împăratul Prooroc David, ”Oare nu pe cei ce Te urăsc pe Ține Doamne, am urât și asupra vrăjmașilor Tăi m-am mâhnit? Cu ură desăvârșită i-am urât pe ei și mi s-au făcut dușmani”(Ps.138,21:22). Deci învățăturile false ale sectanților nu trebuiesc tratate cu obișnuință ci cu “ură desăvârșită”, fără compromisuri. Din nou trebuie subliniată diferența dintre atitudinea față de păcătoși și față de păcat. Spunea Sfântul Ioan Gură de Aur: ”eu nu de om mă scârbesc, ci de rătăcirea lui și doresc să îl scot din rătăcirea lui”.

Falsele apeluri la “unire” pan eretică trebuiesc alungate cu scârbă. Orice îndemn sau învățătură contrare învățăturii Ortodoxe trebuiesc respinse. Iarăși spune Sfântul Pavel, ”dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vești altă Evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o-să fie anathema”,(Gălățeni,1:8). Fără urmă de sfială trebuie să mărturisim și să ținem tare adevărul că INTREAGA învățătură creștină, INTREAGA mărturisire și singură mântuire posibilă, se află în Biserica Ortodoxa.

Nu știm ce se va întâmplă cu cei din afară Bisericii. Episcopul Kalisthos Ware spunea că “noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”. Dar dincolo de asta “să stăm bine, să stăm cu frică” în Biserica Ortodoxă. Să avem milă pentru oameni dar nici o părtășie cu învățătura otrăvită a sectelor și să stăm fără urmă de îndoiala în Biserica, ”una, sfântă, sobornicească și apostolească”.

—————————————

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, USA

13 noiembrie, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Dorință

Dorință

Cât de mult aș dori
umbră să-ți fiu…
Mereu alături,
sărutându-ți talpa,
în zori în stânga,
în apus în dreapta,
contopindu-ne în amiezile fierbinți,
înconjurându-te în nopțile cu lună…
Cât de mult îmi doresc
umbră să fiu,
să adorm
cu tine în brațe.

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

13 noiembrie, 2018

Lilia MANOLE: Destăinuire

DESTĂINUIRE

Am început să scriu despre iubire,
Dar focul ei în mine s-a sfârșit,
Doar inima ca flamură subțire
Mi-a dat curaj să cânt, să cânt.

Acum, din bocet m-am retras,
Să mă fac bocet eu și numai eu,
Și cartea mea din urmă, dac-a mas,
A fost așa să fie, că-i mai greu.

Căci dacă mi-aș alege ușurință
Și -n bine să petrec fără sfârșit,
Nu aș mai ști ce este pocăința,
Nu aș mai vrea să cânt, să cânt…

Am început să scriu despre iubire,
Dar, frații mei, iubirea nu se uită,
Ea-mi dă puteri să cred în nemurire,
Acolo am să plec, aevea, nevăzută…

Și-am să-i pictez- iubirii mele- viața,
Pe-o așchie de inimă, -n adânc,
Chiar dacă s-a sfârși cu ea speranța,
Eu ultima mea ziuă am s-o cânt…

––––––––––––

Lilia MANOLE

Mănăstirea Lainici

Foto: Maria Oprea

Alla TONU: Pe timp de furtună

PE TIMP DE FURTUNĂ

O, Mamă Natură, ce forțe divine
În brațele tale și vene frămânți?
Dorința de viață învie prin tine
Și focul speranței să ardă-l încânți.

Ador când sălbatic se zbate-o furtună
Și fulgerul spintecă cerul nocturn,
Cu ploi ca-n potopul lui Noe, și tună,
Și valuri enorme se-nalță la turn.

Tu ești viață vie și-n veci mișcătoare
Ardentă, în pieptu-mi te simt cum vibrezi,
Eternă, profundă, nepieritoare
În vise-mi pătrunzi și iubirea mi-o-ncrezi.

————————-

Alla TONU

Chișinău, Moldova

13 noiembrie, 2018

Imagine internet

Nastasica POPA: Vibrații pe portativ

Vibrații pe portativ

Se despletesc sub ochii mei arpegii
Îmbrățișând tomnatice destine,
Din portativul vieții în solfegii,
Cu amintiri curg anii-n celestine.

Ca într-un zbor…cu aripa greoaie,
Din muguri primitivi trezesc amurgul,
Să-l readuc la starea sa vioaie,
Cum o făcu-n milenii Demiurgul.

Îmi tremură,de frig,acum o genă…
Eternă rădăcină-n generații,
Lăsată-n frământare indigenă,
Pe portativu-acelorași vibrații.

Îmbrățișând tomnatice destine
Curg anii-n nențelese celestine!

——————————-

Nastasica POPA

13 noiembrie, 2018

Alice PUIU: În fiecare noapte

În fiecare noapte

Se-nvârt în ceasornic tăceri,
în ochi de păun o auroră răsucită
te regăsesc în ovalul unui amurg,
cântec aprins în catacombele trupului,
ferigi de cearcăne despică
în dimineață un regret
pietre albe au risipit pașii printre nopți
bezna din pătrate se arcuiește peste suflet
un cerc răstălmăcește ecuația viselor
cu-n râs de mucava
un clovn în pași de menuet
un anotimp în curcubeu de nisip,
muțenia marmurei se despletește-ntr-o statuie
în eprubete fierbe
mirarea deșertului înfrânt
Încă pulsează în fiecare noapte
această țărână obosită.

—————————–

Alice PUIU

Noiembrie, 2018

Imagine: Amytea – DeviantArt

Gheorghe Andrei NEAGU: Aventurile unui kakanez în Pokerania (pseudonuvelă)

DICTIONAR ONOMASTIC KAKANEZ

– Moleşal şi Somneşal (generali ai Pokeraniei)

– Mitomatician (ministrul ştiinţelor)

– Mitocanician (şeful academiei)

– Patronarhul (şeful statului)

– Beliviu (şeful justiţiei popeşti)

– Draconii (şlujbaşii episcopatului)

– Guvidam (şeful lacurilor şi bunurilor lor)

– Aquanam (şeful apelor)

– Aminam (şeful colivelor după morţi şi al testamentelor)

– Jurăstrîmb (avocat)

– Dormitori (demnitari de stat)

– Siniştrii (miniştrii episcopatului din Pokerania)

– Ofraieri (ofiţeri inferiori, gradele I, Ii, IIII)

– Sufraieri ( ofiţeri superiori)

– Pokerini (monedele episcpopatului)

– Quintari (şefii departamentului de bunuri)

– Cacealmar (şeful propagandei bisericeşti)

– Lingator (şeful diplomaţiei episcopale)

– Prolixişti (poliţai)

– C.S.M. ( comisia pentru stîrpit muşte

– C.F.D.S. (consorţiul falsificator de date statistice)

– A.C.A.C. (Aparatul central al apucătorilor de gulere)

– C.R.S.B. (Consiliul rudelor ştiute sau bănuite)

– Sfîrlici Trică, martor

– Trepăduş Precupeţul, martor

– Ion Fărăcarte

– Jakobi Minciunel

– Ziţa Muscărea

– Vera Buzecreţi

– Barbutania (ţinut al episcopatului)

– Rişcania (alt ţinut al episcopatului)

– Chibiţoi (chelner)

– Documentele războiului pierdut

– Formularul morţilor

– Act de împărţirea coliviei

––––––––––––––––

Pokerania

Trăsura imensă cît un rădvan, trasă de cîţiva cai puturoşi se opri brusc scîrţîind. Între graniţele celor două ţări exista o fîşie lată de cîţiva zeci de metri, o aşa-zisă zonă neutră între Tarocania şi Pokerania, între care membrii celor două ţări aveau imense legături de afaceri. De fapt nu se putea vorbi despre o activitate intensă în această zonă. Aici doar grănicerii Pokeraniei şi locuitorii Tarocaniei puteau efecuta un schimb util de păreri şi idei sub formă de insulte porcoase şi de cele mai multe ori de mijloace materiale. Şi asta se întîmpla mai ales datorită faptului că locuitorii Pokeraniei nu se bucurau de aceaşi libertate ca cei din Tarocania care şi aceştia la rîndul lor nu se puteau compara cu libertăţile şi mai mari ale locuitorilor vecini din Kakania. Şi asta se datora în primul rînd regimurilor politice diferite din cele trei ţări.

Călătorul nostru, străbătuse printre alte ţinuturi şi cele ale Kakaniei şi Tarocaniei pregătindu-se pentru a face acelaşi lucru şi în Pokerania. Coborî din trăsură cu tovarăşii de drum îndreptîndu-se spre clădirea vameşilor pokeranieni. Cu ziduri puternice, vopsite în culori albe şi roşii, clădirea vămii îţi atrăgea atenţia prin barele masive ce călăuzeau călătorii printr-un labirint de puncte de control, pe cît de dese pe atît de înspăimîntătoare. Călătorii după ce au fost ciupiţi, gîdilaţi, ciocăniţi cu cele mai perfecţionate şi mai ultrasensibile mecanisme, la fiecare punct de control, au intrat în clădirea propriu-zisă a vămii. Cîte o duzină de vămeşiţe şi tot atîţia vameşi, invitau plini de o politeţe prefăcută pe călători separîndu-i după sexe şi introducîndu-i în birouri separate, Aici după ce-i dezbrăcau în pielea goală îi gîdilau şi îi pişcau din nou cu aparate şi mai moderne, în vreme ce hainele le erau studiate la macroscoape la mai toate cusăturile, îi declarau apţi de a intra sau nu în ţinut.

În sfîrşit, după ce s-au confiscat cîteva ghiuluri turceşti, icoane şi ceasuri ruseşti, cărţi kakaneze, hopină şi başiş, fură lăsaţi liberi. La plecare li se înmînă un formular denumit „Act de împărţirea coliviei” precum şi un „Formular al morţilor” cu instrucţiuni precise de folosire. Înarmaţi pînă în dinţi, grănicerii pokeranezi, se îndreptară cu toţii în clădirea vămii împărţind fără ruşine aproape sub ochii călătorilor ce se urcaseră deja în trăsură aşteptîndu-şi surugiul să plece, ghiulurile şi obiectele confiscate. De fapt, Pokeranezii de rînd ştiau vilele somptuoase în care locuiau vameşii. De aceea erau posturile lor atît de rîvnite cu toate bătăliile ce se dădeau între aceştia şi oamenii lui Beliviu ministrul trebilor dinăuntru.

Trăsura gonea pe drumul desfundat, dintre hîrtoape, tot mai adînc în ţinutul Pokeraniei. La fiecare pas, ţinuturi întinse şi bogate îţi clăteau privirile. Pokerania nu era o ţară prea mare, ba chiar destul de mică, în comparaţie cu ţinuturile de tradiţie de pe pămînt. Forma de organizare era ecleziastică, avînd drept şef al statului pe excelenţa sa, domnul Patronarh, şef al statului, şef al marelui consiliu episcopal, comandant suprem al ofraierilor, (ofiţeri inferiori) şi sufrăierilor (ofiţeri superiori), comandant suprem al forţelor bărbate, doctor în afara cauzei în ştiinţe ecleziastice, în ştiinţa horoscoapelor şi prezicător şef al tuturor fenomenelor pămînteşti. Am enumerat aici doar cîteva din domeniile în care excelenţa sa Patronarhul obişnuia să fie consultat dînd indicaţii adeseori în toate domeniile vieţii. Unele guri rele s-au şi grăbit să latre fie în Tarocania fie în Kakania, dar văzîndu-se neluate în seamă s-au liniştit uşor luînd cîte o piatră în gură.

Patronarhul în tot ce făcea se sprijinea pe slujbaşii măreniţi, ce purtau înaltul titlu de draconi şi se găseau în fiecare ţinut al Pokeraniei, în cele mai luxoase clădiri, cu tot confortul pe care niciodată nu l-ar fi visat la sfîrcul mamei lor vreodată. Draconii se cunoşteau între ei, aveau un cartonaş albicios, găurit, drept semn al distincţiei. Cu cît gaura făcută de ei era mai mare cu atît gradul era mai mic. Cîţiva iniţiaţi spuneau că prin aceste găuri, fiecare dracon privea în miezul problemei ce o avea de rezolvat. Şi pe măsură ce postul era mai mare, gaura se făcea tot mai mică. Aşa se face că şeful draconilor unui ţinut, avea cartonul aproape întreg şi privea în miezul problemelor doar prin găuricea lăsată de un ac fin de broderie. Gurile rele iar vorbesc că draconii iau paralele de pomană, dar din experienţa mea aş putea spune că nu au dreptate.

Trăsura mergea mai departe şi călătorii din ea sătui de starea de somn în care zăcuseră din belşug, începură să sporovăiască:

– Sînteţi străin de părţile acestea.

– Din Kakania! fu răspunsul scurt al străinului.

– Oooo! Din Kakania! N-am fost niciodată pînă acolo. Am auzit o mulţime de lucruri frumoase despre Kakania. Îmi daţi voie să mă prezint. Sînt Vera Buzecreţi, iar dumneaei este Ziţa Muscărea una dintre cele mai bune piretene din Pokerania.

– Mergem la Pokereşti, capitala episcopului nostru, zise cealaltă înclinîndu-şi uşor capul de bucle oxigenate în direcţia străinului. Apoi tot ea continuă:

– Dumneavoastră unde mergeţi?

– Tot la Pokereşti, răspunse străinul.

– Cu ce probleme? îl întrebă un cetăţean robust, roşu la faţă, cu ceafa plină de transpiraţie.

– Dar ce vă interesează? replică străinul vădit indispus de interesul subit stîrnit de persoane sa preailuştrilor călători.

– Chiar de ce vă interesează? Ciripiră la unison şi cele două proaspete cunoştinţe.

Atunci individul scoase în faţa lor un cartonaş albastru cu o gaură potrivită la mijloc. Cele două pokeroniste îngălbeniră, iar străinului kakanez nici măcar nu i se păru amuzant cartonaşul cu gaura în mijloc.

– Ce-mi arăţi dumneata porcăria aia fără să ţi-o cer! încercă el să iasă din încurcătură nedumerit de semnele disperate şi de muţenia celor două frumoase pokeraneze.

– Sînt un înalt demnitar al apucăturilor de guler şi de mult încerc să văd scopurile ascunse cu care ai venit dumneata în Pokerania iubită, zise apucătorul de gulere uşor iritat.

– Asta nu te priveşte pe dumneata, chiar de eşti un înalt demnitar al apucăturilor de gulere, îi răspunse străinul hotărît.

Continue reading „Gheorghe Andrei NEAGU: Aventurile unui kakanez în Pokerania (pseudonuvelă)” →

Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Șapte ceruri săsești

Am crescut în mijlocul sașilor ardeleni. Modul lor metodic și organizat de a-și concepe și chiar performa viața m-a fascinat dintotdeauna. Felul lor de a fi mă fascinează în continuare și-mi face inima să bată mai tare ori de câte ori revin prin Ardeal. Paradoxal, deși sașii au plecat, urmele lor au rămas în comportamentul românilor, foștii lor vecini. Ultimii sași rămași prin zona Sibiului susțin cu amărăciune că ceasul culturii lor ar fi sunat demult, dar eu cred că reînvie, chiar dacă poate sub o altă formă.

Intenționat am ales un cuvânt înrudit cu performanța, pentru a descrie stilul lor de viață, căci organizarea obștii săsești mi s-a părut a fi dintotdeauna a fi una mai elaborată, mai eficientă decât a noastră, a românilor. În timp ce noi ne străduim să reacționăm cu dexteritate creativ-ingenioasă la neprevăzut, adaptându-ne rapid la schimbare, ei se pregătesc din timp, anticipând schimbarea și reducându-i impactul. Atunci când noi luptam de voie de nevoie cu ceva vag definit, sașii îndrăznesc să prognozeze și să prevină, planificând mai totul. Meticuloși în toate, dintotdeauna au mizat pe organizare până în cel mai mic detaliu, o particularitate pentru care noi, românii, nu ne-am prea dat în vânt.

Modul lor tacticos de a acorda prioritate „pazei bune, care trece primejdia rea” își are rădăcinile în însăși scopul pentru care odinioară au venit în Transilvania: acela de a crea un scut împotriva invaziilor migratorilor, care năvăleau, după cum se știe, neanunțați. Nimic mai neplăcut decât să te prindă așa „surpriză” pe picior greșit!

Țin minte cum, copilă fiind, trăgeam cu ochiul pe la petrecerile lor, organizate perfect, cu fast și fanfară, prin șuri împodobite nemaipomenit. Îmi plăceau curțile lor, pavate și pietruite ordonat, grădinile și cimitirele cu iarba tunsă la mustață. Câte un simplu obiect de prin curte sau bucătărie mă frapa prin ingeniozitatea sa. Oftam apoi, convinsă încă odată că „neamțul se naște cu șiroful în mână”.

Casele și gospodăriile lor ni le-au lăsat moștenire. Curțile aliniate la strada principală, cu porți și ocoale calculate după criterii bine stabilite, cu șuri, șoproane, bucătării de vară și grădini de zarzavat distribuite în așa fel încât fiecare familie să aibă acces la apă și la un confort decent dovedesc o cumpănită judecată, de la bun început.

Biserica e pivotul fiecărei localități. În jurul ei gravitează școala, casa parohială, sala pentru festivități și restul gospodăriilor. Atunci când mai sunt și fortificate, bisericile sunt axa pe care se derulează istoria multor sute de ani, viață condensată în pietre pe care parcă le auzi vorbind. În știuta tradiție a pașnicei conviețuiri, cu evlavie și demnitate, sașii care au mai rămas prin țară ne descuie lacătele porților lor conservate surprinzător de bine, grație materialului trainic folosit și modului temeinic în care au fost făcute.

Pe vremea copilăriei mele, deși nimeni nu interzicea explicit vizitarea locașurilor de cult evanghelice, dacă erai ortodox, nu prea aveai ce să cauți pe acolo. Nu știu câți dintre noi realizează că includerea bisericilor fortificate din Transilvania în circuitul turistic este de fapt un privilegiu, nu doar o banală acțiune de descuiere de uși.

Sașii s-au împăcat dintotdeauna bine cu românii. Deși au suferit în rând cu noi sub tăvălugul istoriei cruntele nedreptăți care n-au ținut cont de naționalitate, ei recunosc și apreciază faptul că România le-a oferit dintotdeauna dreptul de a-și cultiva obiceiurile și de a-și folosi fără restricții limba maternă. Ultimul preot evanghelic din Roșia, octogenarul Eginald Schlattner, remarca deunăzi: „În mod paradoxal, este mai ușor să fii neamț în România decât în Germania, plecat ca neamț de aici, unde nu ești recunoscut ca atare.” Dacă ai ghinion, acolo ești confundat cu țiganii; sau te consideră pur și simplu român. Numai dacă ai noroc, ești poate privit ca un ins de origine germană. (citat „Dumnezeu mă vrea aici”, Radu Carp în dialog cu Eginald Schlattner, ed. Lumea Credinței, București 2018, pag. 13).

Ori de câte ori se ivește ocazia, dau o fugă până la Roșia, unde preotul acesta, care, duminică de duminică, își ține slujba într-o biserică goală, mă fascinează. Straniu dar situația aceasta, în loc să descurajeze insuflă curaj. Mai nou, românii de diverse naționalități încep să se adune în jurul acestui carismatic popă al sașilor.

În vara aceasta, încercând să mă refugiez din căldura toridă, am intrat într-un muzeu sibian, Muzeul Bisericii Evanghelice. Așa s-a nimerit. Credeam că pot face o rapidă trecere în revistă. Ei bine, m-am înșelat! Incursiunea mea a durat mult mai mult iar ecoul ei mă urmărește în continuare. Cu alți ochi mă uit de-atunci la sașii, pe care credeam că-i cunosc binișor! Se dovedește din nou că, abia atunci când ne luăm timp pentru a-i cunoaște pe ceilalți avem o șansă să-i și înțelegem cu adevărat. Iată povestea vizitei mele! Herr Peter, Domnul cu cheile, cu care am schimbat câteva vorbe în germană, mi-a înmânat „biletul” de intrare, de fapt o carte poștală cu o cruce mare, aurie, sclipitoare, pe un fond de un roșu incandescent. Frumos, ca suvenir!

A descuiat apoi o ușă prin care m-am strecurat în întunericul opac, tipic muzeelor moderne, punctat pe alocuri de lumințe emanate parcă direct din exponate. Nu mă așteptasem la ceva așa de sofisticat, deși știam că investiția era recentă, cu bani de la un minister de resort din Germania. În spatele meu, vocea Domnului Peter – hm, un Petru care stă de pază la ușă, ce paralelă biblică amuzantă! – m-a îndemnat să merg tot înainte până dau dau de ușa de ieșire, de la celălalt capăt al expoziției. Am început să-mi dibui cu grijă drumul, rugându-mă să nu mă uite încuiată pe-acolo.

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU-SONNENBERG: Șapte ceruri săsești” →

Valeriu DULGHERU: An Centenar compromis

Națiunile care se respectă își serbează fastuos marile sărbători naționale. Cu regret națiunea română (atât așchia de popor român din Basarabia cât și din Țară-mamă) nu face parte din această categorie. Formal câte ceva s-a făcut. Mai mult din inițiativa autorităților locale. De menționat comuna Parva, județul Bistrița Năsăud, care în scurt timp după demararea procesului de semnare a Declarațiilor de Unire cu România de către autorități locale din Basarabia, a fost prima localitate care a semnat „Declarația de Unire cu Basarabia”. Au urmat județele Prahova, Timiș, Constanța, Galați, municipiile București, Bacău, Brașov, Iași, Craiova, Slobozia, Lugoj, comunele Bădăcin, județul Sălaj, Putna, județul Suceava, Beclean, județul Năsăud. A fost susținut de multe autorități locale impresionantul Marș Centenar „Alba Iulia – Chișinău” pe parcursul a două luni (1.07-1.09.2018) pe un traseu cu lungimea de 1300 km. Au fost susținute alte diverse acțiuni legate de Centenar cum ar fi „Să ne cunoaștem Țara”. Dar majoritatea acestor acțiuni au fost inițiate și susținute de autorități locale, de organizații nonguvernamentale.

La nivel guvernamental s-a luat o decizie ca în anul curent toate evenimentele cultural-științifice să fie dedicate Centenarului. Sigla Anului Centenar, un frumos și inspirat simbol al Unirii, a fost prezent pe materialele informative ale multor evenimente cultural-științifice care s-au desfășurat pe parcursul anului. Dar, în linii mari, doar atât. La unele din ele nu s-a spus nici un cuvânt despre Centenar, nemaivorbind de Unire, în special atunci când la evenimente participau și străini de parcă ar fi fost un lucru de rușine. Și Parlamentul român (ambele camere) a luat atitudine față de problema Unirii Basarabiei cu România, adoptând „Declaraţia pentru celebrarea Unirii Basarabiei cu Ţara Mamă, România, la 27 martie 1918”. Atrageți atenție: doar celebrarea zilei când la 27 martie 1918 Basarabia s-a unit cu Țara. Nu însă și problema Unirii în sine. Va trece această zi oarecum serbată și problema Unirii Basarabiei va dispare de pe agendă. Unde însă este un minister al Reîntregirii așa cum există în Coreea de Sud? Chiar și Coreea de Nord condusă de tiranul său Kim Jong Un se apropie cu pași mai hotărâți de cealaltă Coree decât Basarabia de România.

În Basarabia la nivel local începutul Anului Centenar a fost foarte promițător. Pe 3 ianuarie 2018 președintele raionului Ialoveni Anatolie Dimitriu a ieșit cu o declarație ca toate evenimentele cultural-științifice din acest an să fie dedicate Anului Centenar. Această declarație l-a costat postul de președinte de raion, în scurt timp fiind impus să-și dea demisia. Dar această importantă declarație a avut un efect de domino: a pus începutul procesului de semnare a Declarațiilor de Unire cu România. Indiscutabil, cea mai mare recunoștință merită autoritatea locală din c. Parcova în frunte cu primarul Marcel Snegur care a fost spărgătorul de gheață în acest proces. A urmat semnarea Declarațiilor de Unire cu România de către 164 autorități locale, inclusiv, 5 consilii raionale și 4 municipii. De asemenea, au semnat Declarații de Unire și 9 organizații (biserica din s. Peresecina, Institutul de Filologie al AȘM, Centrul Perinatologic din Bălți, gimnaziile din s. Bogzești și „Ion Creangă” din or. Orhei, liceul „C. Stere” din Soroca ș.a.). De menționat că Universitatea Tehnică a Moldovei a fost prima universitate semnatară, care pe 24 ianuarie 2018 într-o atmosferă festivă 296 de cadre didactice (academicieni, profesori, conferențiari, decani) și-au pus semnăturile sub Declarația de Unire a Basarabiei cu România. Pe 25 august 2018 la Chișinău a fost organizat un frumos Marș Centenar, iar pe 1 septembrie – Marea Adunare Națională la Chișinău, compromisă însă de autorități dar și de organizatori, fiind numeric mult sub nivelul așteptărilor. Și Consiliul raional Ialoveni, pe 15 septembrie, cu votul majorității localităților din raion a votat Declarația de Unire. De menționat că semnatarii Declarațiilor de Unire fac parte din diverse partide politice (PLDM, PDM, PL, PNL, PUN, PPEM), ce vorbește despre faptul că Unirea iese din calapodul

idealizat strict tradițional și devine mai pragmatică.

Însă la nivel guvernamental lucrurile legate de Centenar și Unire au mers prost de tot. Conducători de diferite niveluri se tem ca de ciumă să pronunțe cuvintele „Unire”, „Centenar”. În schimb cu câtă evlavie pronunță cuvintele „Țară”, Țărișoricuță” cu referire la Republica Moldova. De fapt „Țărișoricuță” are acum un sens peiorativ de „țara lui Șor” după câte i se permit acestui om certat cu legea. Da, este „țara lui Șor, Dodon, Plahotniuc” și nicidecum a lui moș Ion, pensia căruia după toate „majorările” a depășit puțin o mie de lei, adică 50 Eur, atunci când în Țara Mamă – România este de peste patru ori mai mare. E o rușine, o mare rușine la ce stare s-a ajuns la acest sfârșit de An Centenar în problema Unirii. Cu un pseudopreședinte rusofil și antinațional I. Dodon, cu un coordonator din umbră V. Plahotniuc care, neavând nicio funcție în stat, ține în mâini toate cele patru puteri, cu un parlament în mare parte de strânsură cumpărat de V. Plahotniuc, suntem mult mai departe de Idealul Unirii decât chiar acum câțiva ani. Cel mai aproape de Idealul Unirii am fost în a. 1991 când după puciul rusesc din august, în care au participat și conducerile de vârf ale structurilor de forță sovietice, generalii de armată implicați în puci se aflau în arest sau cu coada între picioare (inclusiv hunta de la Tiraspol). De menționat, de asemenea, că în Rusia timp de peste patru luni a existat o dualitate de putere, o rivalitate între președintele urss M. Gorbaciov și președintele Federației Ruse B. Elțin. Nimeni din conducerea Rusiei nici n-ar fi observat dacă noi la Chișinău și București am fi realizat Unirea. Cu regret din cauza celor doi conducători aflați în vârful puterilor la București și Chișinău această șansă a fost ratată. Din păcate la Chișinău nu am avut nici măcar un Brazauskas, iar la București – un Alexandru Ioan Cuza. Iar această miopie (să nu mă exprim mai dur) ulterior ne-a costat foarte scump: 30 de ani pierduți într-o mișcare haotică în jungla basarabeană pentru toate sferele (politice, economice, culturale), distrugerea metodică (în special de către cozile de topor) a spiritului național, pângărirea idealului național, pierderea tot mai mult a încrederii în posibilitatea realizării Idealului Național din cauza trădărilor, găinăriilor economice și politice comise de mulți liderași de partiduțe. Atât de compromis a fost Idealul Național.

Am ajuns la finele Anului Centenar cu un sentiment amar de regret, de amărăciune de starea în care ne aflăm. Cu cât fast a sărbătorit Rusia țaristă o sută de ani de la „alipirea Basarabiei la sfânta ortodoxie rusă” și „dezrobirea de jugul otoman”. Cât de sfântă a fost această ortodoxie rusească demonstrează faptele ulterioare: zeci de mii de clerici au fost schingiuiți, batjocoriți, uciși; zeci de mii de lăcașe sfinte au fost distruse; milioane de ortodocși au fost lichidați prin închisorile staliniste, Gulag și foamete organizată. Culmea, însă toate aceste atrocități au fost săvârșite la porunca unor descreierați de creștinii ortodocși de ieri. Peste 70% din Armata Roșie erau țărani Continue reading „Valeriu DULGHERU: An Centenar compromis” →

Roni CĂCIULARU: Un succes de zile mari „Ca la Tǎnase”

Autor când mergeam cu elegantul autocar „organizat” de economistul Moni Șainştein, conducǎtor al HOR-ului (Uniunea Originarilor din România), pe drumul de la Petah Tikva la Tel Aviv, mi s-a pǎrut cǎ particip la o cǎlǎtorie frumoasǎ, interesantǎ, iar timpul trecea pe nesimțite. Lumea discuta cu patos, cu drag şi admirație, cu emoție şi, da, îmi permit sǎ spun, cu sufletul la gurǎ, despre Teatrul de Estradǎ, cǎtre care ne-ndreptam. E vorba de Teatrul „Constantin Tănase”, continuator al marilor tradiții pozitive ale artei româneşti, atât de legatǎ şi de unii mari şi talentați creatori evrei. Existǎ, de fapt, o legǎturǎ, pe cât de fireascǎ, pe-atât de profundǎ, între marii artişti ai Teatrului „Constantin Tǎnase” şi publicul sǎu român de aici, din Israel.

Esențialmente vorbind, noi suntem un public constant, aici şi acum, aşa cum am fost şi acolo, în România tinereții noastre, sau cum suntem şi în timpul vizitelor ce încǎ le facem, cu patimǎ şi dor… La deschiderea cortinei în seara de sâmbǎtǎ, 3 noiembrie, la sala arhiplinǎ a „Beit Zionei America” prologul, înconjurat de paiete, de dansatoare si dansatori, dar şi de mu- zicǎ bunǎ, mǎ rog, „Ca la Tǎnase”, a umplut scena prin emoționanta recitare a deschizǎtoarei spectacolului, frumoasa actriță Ana Maria Donosă.

Erau, în esențǎ, aceleaşi idei din autobuzul lui Moni Șainştain, aveau aceeaşi cǎldurǎ şi admirație, dar de data asta ele erau adresate publicului care, la intrare, încǎ se mai bǎtea (desigur, doar o parte!) pentru „un loc în plus!” Pe scenǎ urmau sǎ fie – şi au fost şi încǎ cum au fost! – marele ARȘINEL, alături de spumosul şi impu- nǎtorul Vasile Muraru şi steaua strǎlucitoare a Teatrului „C. Tǎnase”, Valentina Fǎtu. Era marea trupǎ, de excepție, a unui Teatru şi gen artistic unic în lume: REVISTA. Și nici nu ştii când, dar totul devine cântec, dans şi voie bunǎ. Însǎ, vedeți dumneavoastrǎ, astea toate sunt pânǎ…! Doar pânǎ…, dragii mei amici, voi cei care n-ați reuşit sǎ participați şi de astǎ datǎ la un minunat spectacol „Ca la Tǎnase!”. Pǎcat!

Dar iatǎ, pentru voi scriu; şi recunosc cǎ gestul meu de-a fi cu capul plecat peste literele computerului, se asociazǎ şi cu o sincerǎ reverențǎ pentru marii artişti români, de pe scena acelei excelente seri. Deci am vorbit doar de ceea ce a fost pânǎ la un moment dat: cuplete, satirǎ, umor, muzicǎ şi dans… Eram în Tel Aviv sau ne aflam la Bucureşti? Eram nişte oameni mai în vârstǎ (unii!), sau ne reîntâlneam cu propria noastrǎ tinerețe? Era realitatea zilelor noastre sau, pur şi simplu, nostalgie? Minunații aceia de pe scenǎ, ei fǎceau şi desfǎceau stǎrile noastre sufleteşti. Asta, cred cǎ mǎ ințelegeți, pânǎ!…

… Și deodatǎ, aceeaşi scenǎ fǎrǎ decor, acelaşi spațiu de teatru muzical bun şi frumos, devine vrajǎ – acesta e cuvântul! şi sunt fericit cǎ l-am scris, cǎci iatǎ, apare un om, un artist, un vrǎjitor al scenei – apare în ropote de aplauze: E MARELE ARȘINEL!

Cum sǎ-i subliniezi oare grandoarea şi naturalețea, imensa lui capacitate de a-ți intra în suflet, de a te înnobila, de a te face mai sensibil la tot ce e frumos şi bun, de a te emoționa prin sinceritate şi mesaj nobil?! Peste anii lui de glorie, fuge gândul meu şi întreabǎ: oare ce lǎsǎm în urmǎ? Iar Arşinel, actorul ǎsta colosal, lasǎ în urma unei vieți – suntem cam de-o vârstǎ, maestre! – Arşinel lasǎ în urma sa nişte suflete fericite, nişte oameni cu lacrimi în ochi – de bucurie şi emoție curatǎ, cu trǎiri profunde şi renaşteri. Oameni buni: Renaşteri!

Un mare artist, unic în felul sǎu, sub lumina reflectoarelor! Și scena nu mai e scenǎ, e altceva, e un spațiu ce are o vibrație caldǎ şi profund omeneascǎ! O masǎ, douǎ scaune. Actorul şi-o femeie. Apoi alta, şi încǎ una… Și Arşinel, adicǎ muntele acela de talent, atât de om, ridicǎ banalul la valoarea lui adevǎratǎ, adicǎ sus, în sfere cereşti, de suflet frumos şi bun şi-adevǎrat. Simplu, cald, dar şi grandios:

„Ce faci astǎ searǎ tu?/ Poți sǎ-mi dai un Rendez-vous/ Ca sǎ mergem într-o cârciumioarǎ?…/ Ne va zice din țambal/ Un țigan sentimental/ Când n-o mai fi nimeni în local…/ Si în zori/ In trǎsurǎ spre Sosea/ Fericit, în sfârşit/ Am sǎ-ți spun/ Iubirea mea!/ Ce faci astǎ searǎ tu/ Poți sǎ-mi dai un Rendez-vous?!/ Spune doar atâta:/ Da sau NU”…

Și miracolul continuǎ, sala cântǎ, râde şi danseazǎ, împreunǎ cu superbele dansatoare din jurul lui Arşinel, nişte femei ce-l înconjoarǎ tandru şi fermecate, fermecând!… Apoi, alte minunate melodii, cuplete, scheciuri de satirǎ, anecdote. Și reflectorul trece, lunecând şi rupând clipe, peste pulpe dezgolite, cǎci aşa e la Estradǎ, nu poți fi melancolic, vesel sau incisiv, decât doar un pic şi treci mereu la altceva, mai frumos, mai distractiv, mai atractiv. Și iatǎ-l pe Vasile Muraru, ca-ntotdeauna un imens artist. Și ǎsta e un car de talent, iar lângǎ el e Zâna Zânelor din Teatrul acesta bucureştean, sau din orice scenǎ; care se preface, în prezența ei, într-un cadru de cristal, cu strǎluciri diamantine.

Desigur, asta se-ntâmplǎ sub famecul acestui inegalabil talent numit Valentina Fǎtu. Sunt acestea clipe de delectare, lumea fredoneazǎ, sala-i în delir, succesul Marelui Teatru explicǎ din plin „bǎtǎlia” pentru bilete de la intrare. Și nu pot sǎ mǎ apropii de finalul acestor însemnǎri, fǎrǎ a descrie bucuria întregii sǎli din centrul Tel Aviv-ului, salǎ cu sute şi sute de locuri. E bucuria declanşatǎ de Show-ul dat de Gabriel Dorobantu, care vine şi el la noi, în Israel, de peste 25 de ani. Vine cu acelaşi farmec, mereu mai strǎlucitor! Aceleaşi aplauze şi „bis”-uri mereu, pentru acest arhi tect al cântecului bun, pǎtrunzǎtor, cuceritor. Artǎ, oameni buni! Artǎ adevǎratǎ!

De fapt, avem prilejul sǎ ne referim la artǎ şi artişti adevǎrati. Artişti care se manifestǎ şi azi în buna traditie creatǎ de Constantin Tǎnase, Ion Antonescu-Cǎrǎbuş, Mircea Crişan, Maria Tǎnase, Vasile Tomazian, N. Stroe, Radu Zaharescu, Horia Cǎciulescu, Puiu Călinescu, Nicu Constantin, Cristina Stamate, Al. Lulescu, Gigǎ Petrescu, Nicolae Nitescu, Luigi Ionescu, Florin Dorian, Nicuşor Constantinescu, Bițu Fǎlticineanu, Ion Vasilescu, Elly Roman, Aurel Giroveanu, Gherase Dendrino, Henri Mǎlineanu, Edmond Deda, Sergiu Malagamba, George Voinescu, marea Stela Popescu, şi-atâtia altii, care au fǎcut viata unor oameni, chiar şi a noastrǎ, mai bunǎ, mai frumoasǎ.

Cu prilejul turneului anterior în Israel, efec- tuat de acest mare şi serios Teatru românesc, mǎ adresam public şi direct directorului:

„Domnule Arşinel (…) ati promis de pe scenǎ cǎ veti reveni o datǎ la doi ani. Veniti mai des! Noi vǎ aşteptǎm. Noi, copiii noştri, poate şi nepotii!”. Nu pot încheia, nici de astǎ datǎ, altfel!” Și asta pentru cǎ, şi unii, şi altii, artişti şi spectatori, ne-am tinut de cuvânt. Ne-am revǎzut! Spectacolul la care m-am referit mai sus înseamnǎ, în esentǎ, iubire şi pretuire!

Dar, permiteti-mi să spun cǎ nici iubirea şi nici recunoaşterea valorilor nu înseamnǎ nimic, dacǎ nu existǎ nişte oameni exceptionali, care ştiu sǎ facǎ din vis şi dorintǎ – realitate! O realitate de care ne bucurǎm şi noi, azi. Mǎ gândesc – o scriu cu greu, cǎci public în ziarul ei, dar n-am încotro, deoare- ce adevǎrul e mai puternic decât jena mea – mǎ gândesc la Doina Meiseles, care are farmecul de a şti sǎ deschidǎ tot felul de uşi, atunci când trebuie şi acolo unde trebuie. ?i mai ştie Doina Meiseles sǎ obtinǎ ce trebuie, la momentul oportun! Nu e putin!

De fapt, nu poti fi mare ziarist, numai cu un condei bun! Dar ea, Doina Meiseles – este! Cǎci scrie cu har, editeazǎ presa de limbǎ românǎ, învinge şi înfǎptuieşte! Turneul despre care am vorbit mai sus se datoreazǎ – şi el! – abilitǎtii şi muncii creatoare a ziaristei de prim rang, de aici, de la noi! Alǎturi de ea se aflǎ şi un impresar-artist, Liane Herman, un fel de fac- totum, super inimos, hiper sufletist, suprarealist, şi care se dovedeşte ancorat în realitatea practicǎ mai bine decât multi altii!

Le mulţumim amândurora, fǎrǎ sǎ uitǎm, desigur, un mare prieten al Israelului, doamna primar general al Bucureştiului, Gabriela Firea! La revedere, prieteni din România! Și vǎ asteptǎm mereu!

––––––––-

Roni CACIULARU

Revista Jurnalul Săptămânii (Tel Aviv)

noiembrie 2018