Cu fiecare să se joace, de-a vis dulce și coșmarul,
De parc-am fi păpuși, în mâna vreunui scamator…
Atâta sete am în mine, c-aș putea sparge mortarul,
Să mă eliberez de chingi și să-mi alung amarul,
Unei vieți așa sucite, într-al lumii mare incubator,
Unde-ți plătești bilet la taxator…

Sufletul mi-i strâns legat, cu frânghii de neputință,
Visând să văd prin crăpătură, un Înger de Lumină…
Să-mi lumineze calea, printre stârvuri, cu credință,
Că voi găsi la capăt zarea, fără teamă de sentință,
Simțind negurile destrămate, că nu mă mai domină,
Lăsându-mi zorii și zborul pe-o stamină…

Deoparte vreau să las, neliniștile de-atâta vreme,
Ștergând cu dosul palmei, fruntea-mi dogorită…
Torcând fuiorul vieții, zi din noapte să mă cheme,
Că nu mai vreau s-aud, vuietul lumii cum geme,
Pace să simt, culori, sunete învăluind ziua-nsorită,
Curcubeu, ecouri pe calea-mi înflorită…

S-arunc gândurile-mi negre, mototolite pe podea,
Ușa s-o-nchid, la trap fugind cu hergheliile de cai…
Uitând dezamăgirea, ca șoarecele cum mă rodea,
Ochii neputinței, pitite, cum pe la colț mă iscodea,
De tine să uit, noapte, ce gândul sacru mi-l spurcai,
Mușcai cu negrii-ți dinți, mă judecai…