TĂCERE AMÂNATĂ
A fost atunci o scurtă nebunie
adusă de un vânt fără hotar
pe florile de alb mărgăritar
crescute în pieptarul de pe ie.
Venea încet tăcerea amânată,
iar visul neuitat întors-napoi,
ne repunea îndată pe-amândoi
pe-o umbră de iubire-ntârziată.
Se ridica dintre copaci o lună
cu razele-ncărcate de mister,
dar astrele rămase sus pe cer
ne aduceau în cugete furtună:
iubire regăsită doar o noapte,
un ultim dar al bunului rămas,
fără regrete-n acele de ceas,
oprite fără voie între șoapte.
Cu gândurile toate adunate,
pe-o aripă de dor fără sfârșit,
uitarea ta mă ține răstignit
pe crucea amintirilor trădate.
———————————————–
Corneliu NEAGU
16 noiembrie, 2018